Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Situat în inima Careiului într-un parc dendrologic, castelul arată după reabilitarea capitală și cum ar fi unul nou, însă își păstrează aerul cavaleresc medieval, pe o structură barocă.

Familia Karolyi are o istorie ce se întinde pe parcursul a cinci secole. Descendentă a căpeteniei Kaplony din localitatea care astăzi se numește Căpleni, a dat istoriei oameni importanți.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Prima lor reședință, în secolul al XV-lea, a fost pe locul ocupat astăzi de castel, unde era o clădire ce avea elemente de fortificație, transformată ulterior în cetate cu șanț, folosită în apărarea împotriva turcilor.

Clădirea este refăcută și întărită de mai multe ori de-a lungul timpului, iar în 1792 devine un castel în stil baroc, pe două etaje, cu câte 20 de camere pe nivel ce adăposteau 60 de persoane, din care 30 aparțineau familiei nobiliare, iar restul erau servitori. Nobilii erau oameni cultivați, se învârteau în înalta societate vestică. La parterul castelului existau plante exotice precum palmieri sau portocali, iarna fiind încălziți cu șemineuri uriașe.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul avea o sumedenie de tablouri, copiii erau învățați să cânte la câte un instrument. Astăzi foarte puține obiecte din vremurile apuse se mai găsesc în castel, deoarece au fost furate în 1918. Printre tablourile regăsite este o pictură din 1680 cu contele Karolyi Laszlo, primul prefect al comitatului Sătmarului din această familie.

Castelul cuprinde numeroase săli de primire, de bal, o bibliotecă cu 2.000 de volume în limbile română, maghiară, germană și latină. Stema familiei se poate vedea și astăzi, un șoim care ține în picior o inimă, înconjurat de un dragon.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Arheologul Hago Nandor, șef de secție responsabil cu castelul, afirma că în jurul castelului circulă o legendă care spune că ar exista un tunel care îl leagă cu cetatea din Ardud.

Nu s-au găsit dovezi cu privire la tunel, ci s-au descoperit canale de evacuare a apei. Cu toate acestea, mulți preferă partea misterioasă, a poveștilor, rămânând suficient loc pentru interpretări și fantezie. Nu merită stricată o poveste de dragul adevărului.

O altă legendă spune că fiica unui grof trăiește în subsolurile castelului după ce a fost blestemată de o vrăjitoare. Contesa poate să iasă o dată la șapte ani pentru șapte minute și poate fi dezlegată de blestem doar dacă este sărutată de trei ori și este urmată prin subsoluri, prin depozitele de arme.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Membrii familiei Karolyi erau renumiți generali de război și dețineau proprietăți foarte mari. Din cauza lipsei forței de muncă, au adus șvabi din Germania, înființând aici sate întregi.

Odată cu colonizarea șvabilor, în zona Careiului s-a început și amestecarea popoarelor, pe lângă noii veniți fiind români și unguri, dar grofii au știut să gestioneze situația pentru a nu fi probleme inter-religioase deosebite. La un moment dat i-au despărțit pe români, maghiari și șvabi în sate diferite. Până și astăzi se simte această separare, în jurul Careiului fiind localități aproape în totalitate cu populație de etnie maghiară, șvăbească sau românească.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul, ca și familia nobiliară, are un trecut tumultuos. Din reședință nobiliară, cu opere de artă, mătăsuri fine, a ajuns să fie transformată în garnizoană militară, sanatoriu TBC, liceu zootehnic, iar astăzi un centru cultural și spațiu pentru oficierea căsătoriilor. ‘În primul rând este un simbol pentru oraș. E foarte interesant că timp de 50 de ani de comunism acest castel n-a fost distrus, a fost aici centru cultural, muzeu, casa pionierilor, biblioteca, un plămân.

Noi ne-am trezit cu 40.000 de vizitatori într-un oraș care nu avea nici 2.000 de turiști, dar orașul a resimțit oarecum că a reprimit această clădire. E un caz aparte față de alte castele care n-au fost deschise’, a mărturisit directorul Centrului de Promovare Turistică Carei, Bogdan Georgescu.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul găzduiește trei expoziții permanente, cea privind breslele locale, obiecte descoperite în zonă, o expoziție cu mobilier de epocă, de la sfârșitul secolului XVIII sau începutul secolului XIX, cumpărate din diferite castele din Europa, și o expoziție impresionantă de trofee din Africa de Sud, donată de Sir Panczel Tibor, un important om de afaceri ai cărui bunici au fost careieni. Se mai pregătește deschiderea unei expoziții de figuri de ceară, cu scene de la semnarea Păcii de la Satu Mare din 1711. Vor mai fi scene cu ultima vrăjitoare care a fost arsă pe rug, în jurul anilor 1800, și figuri reprezentative din Carei: Otilia Marchiș, Ady Endre, Kafka Margit. De asemenea, va fi reprezentat regele Ferdinand, care pe 25 mai 1919 a vizitat orașul Carei împreună cu regina Maria.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Urmașii grofilor mai vizitează și astăzi castelul în care au trăit înaintașii lor, anul acesta organizând și o mare reuniune de familie.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Micuțele căsuțe albastre ale oșenilor sunt așezate pe dealul din centrul localității Negrești Oaș. Acestea au fost adunate de prin satele Oașului, dezmembrate, transportate și remontate cu mare grijă în capitala Țării Oașului, încă din anul 1964, cu scopul de a salva patrimoniul local. Astăzi de abia mai există câte o casă tradițională prin sate, oșenii preferând să-și construiască noi locuințe, fiind cunoscut că majoritatea sunt plecați la muncă în străinătate și își construiesc adevărate palate în locul căsuțelor bătrânești.

Muzeul Țării Oașului cuprinde 40 de obiective, case din Cămârzana și Racșa sau alte localități, case monocelulare, o șură din Gherța Mică, o poiată pentru oi, o cămară din Bixad, un coteț circular din Negrești Oaș. În unele case sunt expuse adevărate colecții de țesături, icoane, porturi populare, obiecte de ceramică și piese de mobilier, obiecte de uz gospodăresc.

Muzeul cuprinde și o zonă denumită ‘sector viu’, cu bunuri funcționale, de la vâltoare, la moare de apă, un atelier de fierărie, piua sau chiar o pălincie cu toate instalațiile. În preajma sărbătorilor, mai pot fi văzute femei din zonă care își spală covoarele în vâltoarea din cadrul muzeului. În cadrul muzeului funcționează și un atelier de olărit, unde renumitul meșter popular Istvanfi Geza din Vama face demonstrații, le arată tinerilor cum se făceau vasele, sau chiar îi învață meserie pe unii dintre ei.

Piesa de rezistență este Biserica de lemn din Lechința, veche din 1635, singura clădire de acest gen din Țara Oașului. Deși toate bisericile din Oaș erau din lemn, de abia una singură a supraviețuit, în mod miraculos, și aceasta la presiunile marelui fotograf Ioniță G. Andron. Biserica a fost salvată în anii ’70 la după ce cunoscutul fotograf a trimis memorii conducerii de la acea vreme: Comitetului Regional Oaș al PCR, Comitetului de stat pentru cultură și artă din regiunea Maramureș, dar și Comisiei Monumentelor Istorice de pe lângă Academia Republicii Socialiste România.Artistul a realizat primele fotografii cu lăcașul de cult în anul 1939, le-a trimis autorităților pentru a o salva și a revenit cu un memoriu și fotografii în anul 1966 în care arăta starea avansată de degradare a bisericii.

“Dacă mi-ar fi spus cineva că poate arăta și în felul acesta o construcție protejată în mod special de lege fiind MONUMENT ISTORIC, cu siguranță nu aș fi crezut, dar de această realitate m-am convins personal, iar prin fotografiile alăturate caut să informez organele de drept, socotind că prin aceasta am tras clopotul de alarmă și că am făcut cel puțin atât, pentru a determina forurile competente, ca în cel mai scurt timp posibil, acest monument istoric, singura biserică veche de lemn din toată Țara Oașului să fie reconstruită — deoarece despre reparație nu mai poate fi vorba — și ridicată în centrul de raion Negrești, unde să rămână mărturie peste alte veacuri viitoare despre dăinuirea noastră aici”, a scris Ioniță G. Andron, în memoriul din 4 noiembrie 1966.

Cunoscutul fotograf a subliniat că biserica a fost declarată monument “datorită vechimii și caracteristicilor ei de construcție de-a dreptul impresionante prin dimensiunile ei miniaturale”. Biserica a fost dezmembrată, transportată în Negrești Oaș unde în același an a fost deschis Muzeul Țării Oașului, și reconstruită pentru prima dată între anii 1977-1980, cu unele părți noi. A doua oară a fost reconstruită în 2006, printr-un proiect european.”Este o biserică de tip vechi, iar ca mărime este printre cele mai mici. N-am găsit o explicație de ce restul bisericilor nu au supraviețuit. Se construiesc biserici din zid din a doua parte a secolului XIX. Am găsit urme din biserici la o moară. Este ceva ciudat cum în zonele învecinate, Maramureș, Țara Lăpușului, Chioarului s-au păstrat biserici și aici asta este singură. Dacă nu era Ioniță G. Andron, nici ea nu supraviețuia”, a explicat Remus Vârnav, directorul Muzeului Țării Oașului.

Directorul Centrului Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, crede că această biserică a supraviețuit deoarece s-a aflat într-o comunitate mică, unde a fost construită o biserică din piatră mai târziu decât în celelalte localități. “Biserica a supraviețuit pentru că a fost într-o comunicate mică. După ridicarea bisericii de piatră, aceasta a fost abandonată și a supraviețuit în mod miraculos după intervențiile lui Ioniță G. Andron, cel mai mare fotograf din Oaș. În general, în Oaș bisericile din lemn au fost abandonate după ce s-au zidit altele noi care nu au nicio valoare arhitecturală”, a mai spus Felician Pop.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Biserica datează din 1175, a fost construită ca mănăstire romano-catolică, dar în timpul marii reforme a fost transformată în biserică reformată, rămânând astfel până în zilele noastre.

Biserica este construită în stil romanic iar planul basilical are trei nave poziționate pe axa est — vest. Dacă unii cercetători susțin că nu a fost tencuită tocmai pentru a respecta regulile romanice, toate bisericile din vremea respectivă fiind fără tencuială, localnicii dau crezare mai degrabă unei legende, care spune că au existat tentative de tencuire a pereților exteriori, doar că tencuiala pur și simplu nu se prinde de cărămida roșie din care este construită.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit directorului Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, construirea bisericii a fost făcută de către banul Akos, care făcea parte din neamul Akoșilor care s-a mutat din Sciția în Panonia, alături de șapte conducători ai sciților. Familia nobiliară a donat mănăstirea Ordinului Benedictin. În secolul al XVI-lea, neamul Akoșilor s-a stins, mulți dintre ei fiind uciși.

După ei a rămas astăzi biserica, în care se oficiază slujbe în fiecare duminică, și numele localității, Acâș în limba română și Akos în maghiară.

Soarta avea să rezerve destule surprize și necazuri. În anul 1642, în urma unui incendiu, biserica a ars și imediat după aceea au venit turcii, care i-au dat foc din nou. ‘O altă legendă este legată de semiluna islamică din vârful turnului bisericii. Legenda spune că semiluna a fost ridicată în turn deoarece turcii nu ar ataca lăcașurile care au semnul mahomedan. Nu este exclus ca această idee să le fi venit localnicilor după ce turcii au distrus biserica proaspăt renovată în 1642. De abia peste 90 de ani, în 1732, credincioșii au refăcut acoperișul și turnurile. În acest interval slujbele au fost oficiate sub cerul liber’, a spus Felician Pop.

După ce a trecut prin foc și furia turcilor, o altă nenorocire a lovit biserica. În septembrie 1834 a avut loc un mare cutremur în zona Careiului, fiind distruse mai multe așezări.

Biserica din Acâș a suferit mari daune, dar nu s-a prăbușit, a rămas în picioare. Preotul din acea vreme a consemnat evenimentul în registrul bisericii: ‘anul acesta a fost foarte secetos până pe 15 septembrie, atunci porni o ploaie înceată, înaintea ploii s-a produs un puternic cutremur de pământ între ora 7 și 8 dimineața în timp ce tocmai voiam să intru în biserică. După aprecierile mele a durat cam 5 minute. Uitându-mă din curte cum se mișcau cele două turnuri am crezut că se vor prăbuși. Dar har Domnului abia că au rezistat.

La unul din turnuri s-a distrus acoperișul, iar biserica a suferit cinci crăpături … în mai multe locuri a izvorât apa din pământ’.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ
Oamenii s-au chinuit să adune bani să refacă biserica, dar din cauza sărăciei n-au reușit să adune fonduri suficiente și biserica a rămas în aceeași stare până în 1862 când a fost cuprinsă de un incendiu devastator.

Atunci, focul a ars trei zile în continuu și a devastat jumătate din sat. Cu mari greutăți în perioada 1896—1902 biserica a fost renovată cu sprijinul financiar al comisiei pentru ocrotirea monumentelor de artă. ‘Băncile din biserică sunt de factură populară fiind pictate cu motive florale de o mare valoare artistică, fiind executate în perioada 1750—1776 în stilul Renașterii florale transilvănene târzii.

Tot legenda spune că biserica din Acâș ar fi legată printr-un tunel de castelul din Ardud, care la rândul său printr-o rețea de alte tunele ar fi fost legat de cetățile Sătmar și Medieș. Legenda tunelurilor este încă prezentă în conștiința sătmărenilor cu toate că nimeni nu se poate lăuda că ar fi făcut un drum subteran între aceste localități. Probabil că tunelurile din preajma bisericilor și castelelor erau mult mai scurte și aveau rolul de ieșiri de salvare în caz de pericol’, a mai precizat Felician Pop.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ
Directorul CJCPCT consideră că biserica din Acâș este una dintre splendorile artei romanice europene ale evului mediu timpuriu, aparținând ca structură arhitectonică stilului inițial al Abației din Cluny, localitate aflată în provincia Burgundia din Franța. ‘Asemănarea dintre cele două biserici arată faptul că societatea, civilizația de pe aceste meleaguri, în liniile ei esențiale, a fost conectată încă de timpuriu la civilizația apuseană’, a mai spus Felician Pop.

Din păcate, monumentul arhitectonic nu este promovat pe măsura importanței acestuia, nefiind inclus în circuite turistice. Informații despre biserică se găsesc foarte puține, într-o mică broșură editată de parohia din localitate.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR / AGERPRES FLUX

Turnul Pompierilor are un trecut interesant. Dacă, inițial, turnul era al pompierilor, cei care supravegheau orașul, în perioada comunistă acesta a aparținut Securității pentru “supravegherea orașului”, iar astăzi orice persoană poate să vadă municipiul Satu Mare din vârful turnului.

Situat în centrul vechi al municipiului Satu Mare, Turnul Pompierilor a fost construit în anul 1904 la inițiativa episcopului romano-catolic Meszlenyi Gyula, fiind proiectat de Dittler Ferencz, nemulțumit de faptul că pompierii făceau rondul în turnurile bisericii și deranjau slujbele.

După demolarea fostei primării, între anii 1901 și 1904, supravegherea orașului de către pompieri se efectua din cele două turnuri ale Catedralei romano-catolice, construcție situată în apropiere, fapt ce a creat nemulțumiri și din partea clopotarilor acestei biserici. Pentru înlăturarea acestui inconvenient, la îndemnul comandantului pompierilor, Gyula Tankoczi, episcopul catolic Meszlenyi Gyula a alocat suma de 20.000 de coroane de aur pentru construirea unui turn special de supraveghere, “Turnul Pompierilor”.

“Cu toate că are peste 40 de metri înălțime, Turnul Pompierilor a fost construit foarte repede. În niciun an de la începerea construcției turnul a fost inaugurat. Până ce a existat primăria veche, pompierii făceau rondul în turnul Primăriei, în momentul în care a fost demolată și nu mai exista o clădire corespunzătoare pentru a supraveghea orașul, aici fiind un oraș de câmpie unde singurele înălțimi sunt cele pe care le ridică omul cu mâna lui, nu avem dealuri, astfel că autoritățile s-au văzut nevoite să mute în turnurile Catedralei romano-catolice serviciul de pompieri. Acest lucru deranja slujbele religioase, cu atât mai mult cu cât cantorii bisericii au observat că soldații profitau de această conjunctură și chiar duceau fete vesele în turn pentru a-și alunga plictisul. La auzul acestei vești, episcopul de atunci, Meszlenyi Gyula, a spus că va dona 20.000 de coroane de aur numai să se facă un turn și să scape de pompierii aceștia recalcitranți. Iată că episcopul este autorul, ctitorul acestui turn”, a declarat Felician Pop, directorul Centrului de Creație, autor al cărții “Istoria secretă a Sătmarului”.

Din noul turn, pompierii au supravegheat orașul, iar după închiderea sa au fost montate antenele Securității, profitându-se de înălțimea mare și de faptul că este situat chiar în centrul orașului.

“Turnul a funcționat foarte mulți ani. Pe pereți sunt scrijelite numele persoanelor care au vegheat, avem din 1904 chiar prima inscripție care spune că soldatul Dragonici s-a eliberat. După ce turnul nu a mai avut utilitate în supravegherea orașului, în regimul comunist a fost închis și transformat într-un fel de releu pentru Securitate, lucru descoperit de abia după Revoluția din 1989”, a precizat autorul.

Turnul Pompierilor are 174 de trepte pe o scară metalică în spirală, înălțimea totală fiind de 47 de metri. Baza acestuia este una rectangulară, având pereții groși de 80 de cm. De la înălțimea de 10 m turnul este cilindric, având diametrul de 3,9 metri la bază și 3 m în partea superioară. În vârf este un balcon de unde se poate vedea orașul. În vârful cupolei este montată o veche stemă a orașului, învelită în cupru.

“Turnul pompierilor este singurul de această formă din România. Mai există câteva în Europa, dar niciunul nu are nici înălțimea, nici eleganța turnului sătmărean”, susține Felician Pop.

Turnul a devenit un simbol al orașului, imaginea sa fiind redată pe mai multe vederi vechi și apare în fotografiile din centrul vechi. Datorită înălțimii, turnul oferă o privire de ansamblu asupra orașului. În 2004 a fost renovat, iar peste un an a fost deschis publicului. Prețul unui bilet pentru copii este de doi lei, iar pentru adulți de trei lei.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) maramuresmuzeu.ro

Coiful de la Ciumești a fost descoperit întâmplător, în anul 1960, de un localnic care efectua săpături pentru construirea unor grajduri pentru CAP-ul din localitate. Alături de coiful din fier încoronat cu un șoim au mai fost găsite o cămașă de zale din fier, cnemide și fibule din bronz, un inel, două brățări și mai multe vase de lut. Mormântul, unic în lume ca și coiful, a fost denumit “mormântul cu coif de la Ciumești”.

Obiectele au fost ridicate de autoritățile de la acea vreme, duse la Muzeul din Baia Mare, de unde coiful a fost transferat la Muzeul Național de Istorie din București, având o importanță deosebită, unde este expus și astăzi.

Coiful din secolul IV î.Hr este unul lucrat până în detalii, are o apărătoare pentru ceafă, apărători pentru obraz, pe creștet sunt lipite picioarele unui șoim ce are aripile prinse în balamale pentru a se putea mișca în timpul deplasării.

Istoricii susțin că războinicul era o persoană foarte importantă, iar rolul coifului și al celorlalte piese descoperite este de a-l deosebi de ceilalți luptători din comunitate, dar și de a se face remarcat în alte comunități.

Foto: (c) maramuresmuzeu.ro

Mai multe izvoare istorice antice menționează portul, de către căpeteniile celților, a unor coifuri cu păsări sau animale, sau cămăși de zale. De asemenea, acestea apar și pe reprezentații iconografice precum cazanul de la Gundestrup, din Danemarca, însă descoperirile arheologice au fost prea puține.

Săpăturile efectuate ulterior în Ciumești au scos la iveală în total 35 de morminte celtice, dintre care șase erau de înhumație și 29 de incinerație. Celții obișnuiau să-și incinereze defuncții, după care să le îngroape rămășițele alături de vase funerare, oale de ofrandă și obiecte personale, din metal sau bronz. De cele mai multe ori, pe acestea rămâneau urme de trecere prin foc. “Indiscutabil, cel mai senzațional artefact din întreaga lume a celților este coiful de la Ciumești, unic în lume. El a aparținut unei căpetenii celte, un om foarte înalt. Aceste coifuri sunt văzute pe câteva vase celtice descoperite în Bulgaria, Germania, Danemarca, dar sunt doar reprezentări grafice. Un coif adevărat este cel descoperit la Ciumești, în anul 1960, absolut întâmplător când se săpa o fundație pentru grajdurile CAP-ului de atunci. În zonă s-au găsit mai multe morminte de inhumație și de incinerație. Ce este interesant este că artefactele găsite aparțin mai multor culturi.

Cnemidele, apărătoarele gambelor sunt de bronz, sunt de origine grecească, un fapt care întărește ideea că celții au servit în secolul III înaintea erei noastre drept mercenari pentru regii din Asia Mică. Probabil că și acest războinic de la Ciumești cu acest coif păstrat miraculos aproape intact a fost unul dintre căpeteniile mercenarilor care cutreierau la vremea aceea în Europa”, a declarat directorul Centrului de Creație Satu Mare, Felician Pop, autor al “Istoriei secrete a Sătmarului”.

Cel mai probabil, căpetenia a organizat trupe de mercenari care au acționat lângă Mediterană, în zona grecească, fiind descoperite și alte elemente elene, cum ar fi vase pentru vin sau monede.

Celții puneau un mare accent și pe aspectul fizic în timpul luptelor, purtau coifuri metalice, păr lung adesea dat cu var pentru a fi țepos, cămăși de zale și scoteau țipete pentru a-și intimida pe adversari, creându-și în timp imaginea de luptători crânceni și invincibili. Așa au ajuns să controleze ținuturi uriașe, din Franța până în nord vestul României de astăzi și sudul Ucrainei. Cercetătorii presupun că celții aveau un rol deosebit de important în zona ocupată de nord vestul țării, fiind posibil ca de aici să se fi angajat ca mercenari pentru diverse armate, însă deocamdată nu s-au făcute suficiente studii pentru a se trage o concluzie sigură. Un alt aspect care lasă ca bună parte din presupuneri să rămână o enigmă este faptul că celții nu lăsau urme scrise, cercetătorii fiind nevoiți să se documenteze din referirile altor popoare despre marii războinici.

“Descoperirile din județul Satu Mare în ce privește civilizația celților sunt spectaculoase și fiecare an aduce noi și noi dovezi ale unei puternice civilizații celtice pe meleagurile județului. Cimitirul de înhumație de la Petrești este unul din cele mai mari cimitire celtice descoperite vreodată și probabil o cercetare mai atentă și sistematică ar putea scoate la iveală rolul și importanța acestei civilizații. Știm foarte bine că Burebista în anii ’80 î. Hr. s-a luptat aici cu celții, boii, tauriscii și a întins regatul dacilor până în Germania de astăzi. Coiful este un artefact unic, el este un simbol al județului, al luptei, al eroismului care ni s-a transmis prin veacuri”, a spus Felician Pop.

Pe an ce trece se fac descoperiri tot mai importante, cum ar fi centrul metalurgic al dacilor liberi de la Iojib, în apropierea cuptoarelor dacice de la Medieșu Aurit, cele mai mari centre din Europa Barbară, astfel că nu ar fi exclus ca tot întâmplător să iasă la suprafață dovezi cu totul surprinzătoare, care să facă lumină în privința a tot ce se crede despre trecutul zonei și mai ales al popoarelor.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES FLUX

De abia în anul 2010 s-au făcut cercetări cu metode moderne, folosind unde geomagnetice, și s-a făcut o descoperire senzațională, încă 200 de cuptoare dacice mai sunt îngropate în pământ, schimbând cu totul importanța sitului arheologic. Astfel, s-a constatat că aici există cel mai mare centru ceramic din Europa barbară cunoscut până în prezent. În acest an s-a descoperit și un centru metalurgic, care vine în sprijinul teoriei ce susține că în zonă ar exista o mare cetate a dacilor liberi care este încă îngropată.

Potrivit arheologului Robert Gindele, cercetările de la Medieșu Aurit au început în 1964 după ce localnicii care arau terenul au descoperit bucăți mari din obiecte ceramice. Până în anul 1970 au fost dezgropate și cercetate 10 cuptoare de ars ceramica. După cioburile găsite, arheologii și-au dat seama că vasele erau produse de către dacii liberi.

Atelierele erau specializate pe producția vaselor pentru provizii de mari dimensiuni, cuptoarele erau masive, aveau diametrul de peste doi metri, cu un perete masiv ce susținea un grătar. Cuptoarele erau construite în pământ pentru a se elimina pierderile masive de căldură și aveau în partea din față o groapă de deservire de unde se alimenta focul. Vasele erau introduse în cuptor prin orificiul din mijlocul cupolei și erau arse de aerul cald degajat de foc, fără să fie afumate sau arse, sistemul fiind unul ingenios. Lutul a fost unul de o calitate excepțională, cuptoarele erau amplasate în apropierea unei ape și a unor păduri, lucru care a permis fabricarea de produse la scară largă.

La reluarea cercetărilor, în 2010, după efectuarea unui studiu prin metoda geomagnetică pe o suprafață de 18 hectare, s-au descoperit unele ‘anomalii puternic geomagnetice, rotunde’ despre care se bănuia că sunt cuptoare. În urma săpăturilor din 2011 au fost scoase la lumină două centre cu câte două cuptoare, confirmând astfel faptul că în zonă mai sunt 200 de cuptoare. Aproape toate sunt îngropate și în ziua de astăzi. Terenurile respective se află în proprietate privată, aproape toate fiind cultivate an de an. Peste cuptoarele dacice, îngropate la 50-100 cm, cresc anual culturi agricole.

‘Cuptoarele se aliniază pe două șiruri paralele, dispuse de o parte și alta a unui mic bot de terasă flancat la est și la vest de două văi. Se poate observa de asemenea gruparea mai multor cuptoare în nuclee, de la trei până la opt cuptoare, deservite eventual de o groapă comună de alimentare’, susține Robert Gindele.

Cercetările au continuat și s-a mai descoperit că în zonă au existat fântâni, construcții de suprafață, locuințe adâncite în pământ, fiind practic o așezare industrială.

‘În stadiul actual al cunoștințelor, nu știm cu exactitate când a fost începută și când a fost abandonată producția de ceramică din Medieșu Aurit, a funcționat cert în secolele II-III d. Hr. Având în vedere numărul cuptoarelor, putem să spunem că era cel mai mare centru ceramic al Europei barbare. Indicatorii etnici sunt formele de vase dacice arhaice, modelate cu mâna, cu brâuri alveolate, care au fost așezate în cuptoare alături de vasele de provizii’, precizează Robert Gindele.

Arheologul presupune că dacii deserveau un spațiu geografic larg, având probabil un rol în preluarea roții olarului de către vandali. ‘Olarii daci deserveau cu producția lor un spațiu geografic întins, formele medieșene de chipuri regăsindu-se în locuințele vandale din perioada războaielor marcomanice. Centrul ceramic de la Medieșu Aurit a avut foarte probabil o contribuție semnificativă în preluarea roții olarului de către vandali și în răspândirea ceramicii produse cu această tehnologie la nord de Carpați, în sudul Poloniei de astăzi’, a mai arătat arheologul.

O altă descoperire importantă a avut loc în acest an. La nici 10 km de acest centru ceramic, în zona localității Iojib, a fost confirmată existența unui centru metalurgic, fapt care mai aduce un argument în susținerea teoriei care spune că în zonă trebuie să existe și o importantă cetate dacică.

Au fost descoperite 52 de cuptoare de redus minereu, fabricându-se lupe de fier, folosite ulterior pentru fabricarea pieselor metalice. “Am reușit să descoperim 52 de cuptoare de redus minereuri pe o suprafață de 15 pe 15 metri. Este o concentrație enormă, sunt uriașe. Trei oameni de abia au putut să pună lupele mari de fier găsite în camion. Funcționau ca niște furnale, erau umplute cu straturi de mangal, cărbuni de lemn și straturi de fier de baltă nativ. Era alimentat focul ca să ajungă la temperatură mult mai ridicată, să poată topi aceste bucăți de fier nativ și rezultau lupe de fier”, a spus Robert Gindele.

Arheologii bănuiau că în apropierea celor peste 200 de cuptoare ale dacilor liberi din Medieșu Aurit trebuiau să mai existe și altfel de centre, însă aveau nevoie de o confirmare, astfel că au trimis probe la un laborator din Polonia pentru datare cu Carbon 14.

“Nu am găsit datarea, putea să fie de la celți până în secolul XIX. Am bănuit și am sperat să fie din epoca romană, să fim în perioada dacilor liberi. Avem analogii foarte bune în estul Germaniei, și ei extrăgeau acest minereu și aveau centre imense industriale de redus minereu. Neavând nicio datare, negăsind niciun ciob, am trimis probe în Polonia pentru datare cu carbon C 14 și dimineață am văzut emailul, era să leșin, datează din a doua jumătate a secolului II, prima jumătate a secolului III, care era perioada de maximă înflorire a centrului ceramic de la Medieșu Aurit, aflat la numai 10 km de acest centru”, a spus mai Robert Gindele.

El crede că în zonă exista o așezare foarte importantă și speră ca în viitor să fie descoperite și alte centre, inclusiv centrul de conducere sau morminte princiare. “Săpăturile au fost făcute în martie (2014 n.r.), șase luni am stat ca pe jar să primesc acest rezultat. Perspectivele se deschid și sunt fantastice. Avem două centre mari importante într-un spațiu așa de mic. Într-un viitor o să găsim centrul politic, centrul economic al acestei zone și de ce nu, morminte princiare, centrul religios. Este o descoperire senzațională nu numai pentru noi, ci pentru toată lumea internațională a analogiei barbare europene”, a mai spus arheologul.

Aceste descoperiri, alături de alte date istorice din alte perioade, arată că zona numită astăzi județul Satu Mare a fost una destul de importantă, nu un simplu colț de țară.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Palatul Administrativ a fost construit în perioada 1972-1984 lângă centrul vechi al municipiului Satu Mare, după proiectului arhitectului Nicolae Porumbescu din Iași. Are 15 etaje și o înălțime de 97 de metri, este în topul celor mai înalte clădiri din România, fiind depășit de Tower Center, ce are 106,3 metri, și Casa Presei din Capitală, care cu tot cu turn ajunge la 104 metri. Palatul Administrativ este mai înalt și decât Hotelul Intercontinental din București.

Clădirea este una din beton masiv, are 12.000 de metri pătrați, iar deasupra este amenajat un amfiteatru în aer liber de unde se poate admira panorama orașului. Practic, din vârful palatului se văd toate cartierele municipiului Satu Mare, râul Someș și câteva din localitățile apropiate. Datorită înălțimii sale, Palatul Administrativ se vede chiar și de pe frontiera cu Ungaria sau de la zeci de kilometri depărtate, din munții Oașului.

Clădirea adăpostește mai multe instituții ale administrației publice: Consiliul Județean, Prefectura, Primăria Satu Mare, Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național etc. Costurile de întreținere nu sunt tocmai mici, pe timp de iarnă cheltuielile cu încălzirea ajungând la 45.000 de lei/lună. De altfel, la ultimele etaje nici nu ajunge căldura din cauza centralei vechi.

Cele mai multe discuții în jurul Palatului Administrativ se poartă în legătură cu frumusețea sa. În vreme ce unii susțin că este o clădire rece, doar cu betoane, cenușie, cu “forme pătrățoase”, alții susțin că este un monument al fostului regim.

“Interesant este că originalitatea lui vine tocmai din stranietate, din unicitatea lui, cu toate că el se înscrie într-un curent arhitectonic din întreaga lume. Primăria din Boston, Teatrul Regal din Londra sau câteva clădiri și hoteluri din Singapore sau Malaezia poartă exact aceeași amprentă arhitecturală, și anume a arhitecturii brutaliste, dezvoltată foarte mult mai ales în epoca regimului comunist. Unii contestă palatul spunând că arhitectul nu a respectat regula de aur a proporțiilor, dar alții spun că frumusețea acestei construcții vine tocmai din unicitatea sa, ea nu seamănă cu nicio altă clădire din lume, cu toate că face totuși parte dintr-un curent artistic mondial”, a explicat Felician Pop, care a fost administratorul clădirii mai mulți ani.

Pe vârful palatului sunt mai multe blocuri de beton, reprezentând etniile din județ.

“Palatul are trei turnuri care inițial înfățișa românul, maghiarul și germanul ca într-o frăție, dar pe măsură ce timpul a trecut și regimul comunist a devenit tot mai naționalist, acest simbol a fost ignorat. Turnul cel mai înalt seamănă cu un clop oșenesc, și sigur că arhitectul a încercat să dea o amprentă tradițională prin formele, prin ascuțișurile sale, o formă care să ducă înspre arhitectura tradițională românească”, susține Felician Pop.

Construcția uriașă a fost terminată în ultimii ani ai comunismului, și chiar dacă populației i s-au impus tot felul de restricții, la palat nu s-a făcut economie. Au muncit circa 1.000 de persoane.

“El a fost construit în anii cei mai grei ai regimului comunist și cu toate că restricțiile pentru populație erau tot mai mari pe an ce trecea, aici, la construcția acestui uriaș palat regimul comunist nu a făcut economie de materie primă. Este o construcție foarte solidă, au lucrat 1.000 de oameni la construcția ei, ca la o piramidă egipteană”, afirmă fostul administrator al edificiului.

Tocmai din cauza stilului în care a fost construită, cu încăperi și holuri foarte înalte, aproape jumătate din spații nu au utilitate.

“40% din spații nu au utilitate, ele sunt spații uriașe deschise, de aceea mulți au spus despre această clădire construită în comunismul agonic că ar fi o catedrală comunistă. Nicolae Ceaușescu a vizitat o singură dată acest palat, în mai 1986, când a ținut o cuvântare de pe balconul din piața construită în jurul acestui monument”, își amintește Felician Pop.

Cu toate criticile și discuțiile pe care le naște, Palatul Administrativ rămâne un reper pentru județul Satu Mare și o urmă a vremurilor trecute, cu toate sacrificiile făcute.

“Mulți spun că nu are urme de umanitate, forme rotunde, doar ascuțișuri, unghiuri astringente, dar cu siguranță este un punct de atracție nu doar arhitectonic, și faptul că Satu Mare este un oraș de câmpie, nu are absolut nicio formă de relief pune în valoare și mai mult zveltețea și verticalitatea acestei construcții”, menționează Felician Pop.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Astfel, dacă până în urmă cu doi ani sătmărenii și maramureșenii mergeau la ștranduri în Ungaria, după deschiderea celui mai mare aqua park din regiune, încep să apară la Satu Mare turiști din Ungaria sau Ucraina.
Cea mai renumită stațiune este cea din Tășnad, care adună peste 300.000 turiști într-un an, cei mai mulți veniți din județele Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Sălaj. Stațiunea nu are un istoric foarte vechi, dar s-a dezvoltat constant și cu ajutorul fondurilor europene s-a transformat într-o stațiune demnă de secolul XXI. Ștrandul a fost înființat în 1978 când, în urma unor prospecțiuni geologice intense efectuate pentru descoperirea hidrocarburilor, o sondă la adâncimea de 1.354 m, a depistat un acvifer termal, cu ape mineralizate, având temperaturi de peste 72°C. Imediat a fost creată o zonă de agrement, din categoria turismului de cură și agrement balnear, asemenea stațiunilor Băile Felix și 1 Mai. Zona s-a extins tot mai mult, au fost construite căsuțe pentru camping, iar după Revoluție localnicii au început să găzduiască turiști în propriile locuințe, să amenajeze primele pensiuni. Acestea s-au dezvoltat treptat, îndeosebi după 1995, când stațiunea s-a transformat într-un complex turistic grupând aproape 300 locuri cazare aparținând unor instituții sau persoane particulare. Acum sunt peste 1.200 de locuri de cazare, atât la micile pensiuni amenajate în gospodării, cât și la hoteluri moderne, cu piscine interioare, masaje și tratamente.

Apa termală din stațiunea Tășnad este caracterizată de o serie de proprietăți fizico-chimice, recunoscute prin buletine de analiză din anul 2007 realizate de către Institutul Național de Recuperare, Medicina Fizică și Balneoclimatologie. Apa de aici are valențe terapeutice și inclusiv balneare și este recomandată pentru utilizare reumatismale degenerative, reumatismale abarticulare, neurologice periferice cronice, ginecologice cronice, afecțiuni posttraumatice, boli profesionale, endocrine, boli de metabolism. Bolile reumatismale degenerative sunt cunoscute în general ca artroze, având diverse forme clinice: spondiloze (cervicale, dorsale, lombare), coxartroza, gonartroza, artrozele mâinilor și picioarelor.

Ștrandul din Tășnad are cinci bazine pentru adulți și unul pentru copii, toate funcționând cu apă termală de peste 35 grade Celsius. Din anul 2010 stațiunea balneoclimaterică fost inclusă în circuitul de tratament pentru pensionari, aceștia putând obține bilete de tratament prin Casele Județene de Pensii.

Un alt obiectiv important este complexul Aqua Star din municipiul Satu Mare, deschis în 2013 în urma unei investiții de 48 milioane lei, prin Programul Operațional Regional. Situat lângă pădurea Noroieni, Aqua Star este deschis tot timpul anului, are 9 bazine, din care cinci piscine exterioare și patru interioare cu destinații diferite, oferind totodată servicii precum saune, hidromasaj, bazin cu apă, hidroterapie, kinetoterapie, masaj, o zonă de divertisment sportiv și spații de joacă pentru copii. Aquaparkul are o capacitatea de 2.000 de persoane/zi în sezonul estival și circa 500 persoane/zi în extra sezon.

În 2012 a fost redeschis ștrandul din municipiul Satu Mare, care a fost concesionat în 2008 unei societăți pe o perioadă de 49 de ani. Lucrările trebuiau să înceapă în 2009 însă din cauza unor probleme au fost amânate și de abia în 2012 s-a concretizat acest lucru. Firma a investit 7 milioane de euro în cele șapte bazine, însă hotelul și baza de tratament cuprinse în contractul de concesionare nu au mai fost realizate.

De asemenea, mai sunt mici ștranduri cu apă termală la Acâș, Mihăieni și Carei, în vreme ce două stațiuni renumite în secolul XIX, Băile Tarna Mare și Băile Beltiug, s-au distrus. Apa minerală de la Tarna Mare, feroasă, clorurată, carbogazoasă și sulfuroasă a fost folosită atât pentru cure interne cât și pentru băi, au fost tratate boli ale stomacului și ficatului, dar și reumatisme. Pe vremuri, la stațiune se tratau turiști din Ungaria, Austria, Polonia, Slovacia.

Stațiunea din Beltiug a fost înființată în anul 1736, la scurt timp după colonizarea șvabilor, aceasta fiind renumită la începutul secolului trecut pentru apele termale și minerale. Potrivit medicilor, apele minerale din zonă, folosite sub formă de băi calde, au efecte curative în tratarea bolilor reumatismale, degenerative, articulare și a afecțiunilor ginecologice. În prezent băile sunt nefuncționale. Consiliul Județean a început după 1990 refacerea zonei turistice, s-au investit bani în bazine, într-un hotel care n-a mai fost terminat, iar acum un alt proiect de relansare a stațiunii așteaptă finanțare.

Autoritățile au mai discutat în ultimii ani despre încălzirea Spitalului Județean Satu Mare pe baza apei termale, după un modelul care funcționează în apropiere în Ungaria, însă nu s-a materializat nimic. Vecinii maghiari au demonstrat că această resursă, atâta timp cât este utilizată eficient, poate fi ajuta la dezvoltarea comunităților locale, sau poate reduce substanțial costurile cu încălzirea unor instituții publice.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)