“Locuința pe care am construit-o și care ține loc de muzeu, de depozit, de atelier, noi vrem să o lăsăm acestui oraș ca un centru de cercetare în arta contemporană. Nu chiar acum, peste 30 de ani”, a spus artistul Dan Perjovschi.

Mai multe detalii pe agerpress

Acesta a anunțat marți, într-o conferință de presă, că aceste 600 de manuscrise, printre care și câteva scrisori de la Emil Cioran către Constantin Noica, dar și către alți scriitori, vor apărea în prima jumătate a anului viitor într-un volum ce va fi tipărit de către Biblioteca “Astra” din Sibiu. Tot anul viitor, aceste manuscrise vor fi făcute publice și în mediul on-line, pe site-ul bibliotecii sibiene,www.bjastrasibiu.ro.

Expoziția cu manuscrisele Cioran va fi vernisată sâmbătă, la ora 15.00, la Biblioteca Județeană “Astra” din Sibiu.

Înainte de vernisaj, la ora 10.00, în Aula “Avram Iancu” a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu va avea loc conferința “Emil Cioran — un antimodern”, susținută de academicianul Eugen Simion.

“Vârful manifestărilor va fi conferința susținută de Eugen Simion, în ziua de sâmbătă, în Aula “Avram Iancu” a Universității “Lucian Blaga”, o conferință despre Emil Cioran antimodern. (…) Tot atunci va avea loc prezentarea lucrării “Emil Cioran opere”, ediție științifică importantă pentru cunoașterea operei filosofului și scriitorului Cioran. Opere scrise în limba română”, a declarat marți, Mirela Ocinic, profesor la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu.

Întrebată cât de actual este Emil Cioran, Mirela Ocinic, coordonator științific al manifestării, a spus: “Cioran este ca și Erasmus, cetățean al lumii. Tot ce a scris Cioran ne atinge și pe noi. Moartea e un subiect al eseisticii sale, unul din subiectele centrale, un subiect grav, în fața căruia, eu cred că e bine să se tacă. Dar da, e actual Cioran.”

Toate aceste evenimente culturale vor avea loc în cadrul unei manifestări numite “Zilele Emil Cioran”, care vor avea loc în perioada 13-15 noiembrie 2015.

AGERPRES/(A-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Cei mai mulți concurenți vin din Marea Britanie, Germania și Austria.

Red Bull Romaniacs va debuta pe 14 iulie, cu Prologul din centrul Sibiului. La ora 09:00 se va da startul în prima sesiune de calificări, iar cea mai spectaculoasă parte va debuta la ora 17:00, când se va concura în finale.

Andy Fazekas a creat iarăși o serie de obstacole inedite, care le vor da de furcă concurenților și le va permite spectatorilor să vadă peste ce dificultăți vor avea de trecut participanților la raliu, în cele patru zile de off-road. În urma rezultatelor de la Prolog se va stabili ordinea de start pentru prima zi, în munți. Dacă până acum am asistat și la muncă în echipă (se lua în calcul cel mai bun timp dintre cele două rezultate obținute de membrii unei echipe), din acest an fiecare va trebui să muncească pentru el. În 2015 nu mai există clasament pe echipe, ci doar cel individual la toate cele patru clase: Gold, Silver, Bronze, Iron, precizează organizatorii.

După ce se va încheia capitolul Prolog, vor urma cele patru zile de off-road în care concurenții vor avea de parcurs traseele uneia dintre cele mai dure ediții a Red Bull Romaniacs. În total, traseul măsoară 600 de km, iar în special pentru clasa Gold echipa din jurul directorului de traseu, Klaus Sorensen, a muncit un an întreg pentru a găsi și include în traseu porțiuni pe care oamenii obișnuiți nu le-ar parcurge nici măcar la pas. Ca în fiecare an, traseele includ drumuri vechi gândite de romani, capcane ascune, bușteni, poteci înguste folosite de ciobani, treceri prin râuri repezi cu multă piatră, urcări și coborâri extrem de abrupte etc.

Echipa de management a raliului împreună Martin Freinademetz au decis ca în acest an raliul să aibă cartierul general în Sibiu pe întreaga sa durată.

Red Bull Romaniacs este o competiție gândită pentru diferite nivele de pregătire ale sportivilor din enduro extrem și toate cele patru trasee sunt concepute astfel încât fiecare să își depășească propriile limite. Fiecare clasă are proprii săi eroi, însă există una care definește ce este posibil și ce nu, în acest sport. Este vorba despre clasa Gold.

Graham Jarvis (Marea Britanie), supranumit Regele Carpaților după ce a câștigat raliul de patru ori, are propria sa luptă cu mult mai tânărul Jonny Walker (Marea Britanie), câștigătorul din 2014. Wade Young (Africa de Sud) a surprins pe toată lumea în ediția trecută când a urcat pe podium, iar tânărul de 19 ani este determinat să ajungă și anul acesta în primii trei la sosire. Alfredo Gomez (Spania), marele absent din 2014, a terminat în 2013 al doilea, deși se afla la debut și nu este exclus să îl vedem anul acesta în lupta directă pentru victorie. Andreas Lettenbichler (Germania), Paul Bolton (Marea Britanie) și Chris Birch (Australia) au și ei în vizor podiumul, așa că se anunță o ediție incitantă în ceea ce privește lupta de la clasa Gold.

Concentrat pe rally-raid, Emanuel Gyenes, singurul român care s-ar fi putut înscrie la clasa Gold, a preferat un traseu în care riscul de accidentare să nu fie atât de mare și va concura la clasa Silver. În schimb Rienk Tuinstra, olandezul stabilit în Sibiu, riscă totul și va concura la Gold. Câștigătorul Raliului Dakar, clasa Maraton în 2015, va fi însoțit în lupta de la clasa Silver și de alți concurenți români: Robert Szakacs, Ștefan Popescu, Norbert Jozsa.

AGERPRES(AS-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES FOTO

Dacă Turnul din Pisa are o înclinație față de axa verticală de 5,5 grade, ceea ce înseamnă o deplasare a centrului de greutate la nivelul bazei de 4,5 metri, cel din Ruși, mult mai mic ca înălțime, are o înclinație de 1,4 metri.

După mult timp în care sibienii din municipiul Mediaș s-au lăudat că ei au cel mai înclinat turn din România, fiind vorba de Turnul Trompeților al Bisericii Evanghelice “Sfânta Margareta” din municipiul Mediaș, situat în nordul județului Sibiu, cei din Ruși, mult mai puțini vocali au câștigat “competiția” celui mai înclinat turn din țară, cu turnul lor.

Într-o competiție mondială, probabil Turnul din Ruși ar ocupa și el un loc fruntaș dacă ar fi cunoscut, asta în condițiile în care, în urmă cu cinci ani, un zgârie-nori din Abu Dhabi a fost înregistrat în Guinness Book drept cel mai înclinat turn din lume, detronând astfel turnul din Pisa. Arabii și-au propus să construiască o clădire de patru ori mai înclinată decât cea din Pisa, deci cu 18 grade.

Dacă la Pisa, turiștii vin special ca să vadă minunea și nu pleacă fără să facă o fotografie în care încearcă să sprijine turnul, la Ruși nu vin turiști, pentru că nu se știe de “minunea” din România.

Cei care se opresc, o fac fără să își fi propus asta, după ce zăresc din drumul național ce leagă Sibiul de Mediaș, dintr-o curbă, o biserică săsească, cu un turn care stă să cadă peste ea. Uimiți de poziția nefirească a acestui turn, turiștii opresc mașinile și urcă până la biserica cetate.

Niciun indicator nu îi ajută nici pe români, nici pe străini, să afle ceva despre biserică sau despre turnul ei. Există un singur indiciu, chiar lângă plăcuța cu localitatea Ruși, care vorbește despre o cetate.

Turnul din Ruși se află la 23 de kilometri distanță de municipiul Sibiu, în imediata vecinătate a drumului național care leagă Sibiul de cetatea Mediașului, pe ruta turistică spre Sighișoara, oraș cetate aflat în patrimoniul UNESCO.

Odată ajunși pe un drum de câțiva metri, de piatră, la biserica-cetate, ne minunăm și noi de cât de înclinat este turnul ei. Poarta este încuiată, însă, prin gardul nou, de fier, se poate zări nestingherit Turnul din Ruși și se pot face și poze. Sibianul care are grijă de casa de vizavi, ne spune zâmbind, că cei mai mulți din cei care vin aici abandonează repede dorința de a intra și a urca în turn, când aud că trebuie să meargă în sat, deși nu departe, la “doamna care are cheia”.

Pentru că așa este în majoritatea satelor din Ardeal, cu biserici săsești. Te duci acasă la cineva, care are cheia, bisericile nefiind în permanență deschise mai ales după ce s-au furat foarte multe obiecte din aceste lăcașuri de cult.

Pentru a verifica cât de adevărate sunt vorbele sibianului din Ruși, care locuiește vizavi de turn, am discutat cu unul din cei mai experimentați ghizi internaționali din Sibiu, Adela Dadu, care face trasee pentru turiștii români și străini, în toată Transilvania.

“Turnul din Ruși este interesant ca obiectiv turistic, însă total ignorat. Are un potențial mare fiind ușor accesibil — la șosea — pe una dintre cele mai frecventate rute turistice Sibiu — Mediaș — Sighișoara și poate atrage, în special, grupurile individuale de turiști, cei care sunt interesați de patrimoniu, de obiective inedite și nu sunt restricționați de un program anume. Când trec cu turiști prin zonă, le povestesc despre turn iar ei sar repede sa-l fotografieze…din mașină, însă.

Povestea lui poate fi legată de cea a altor turnuri înclinate — cum este cel al bisericii din Mediaș, de exemplu, și astfel, o sumedenie de povești interesante și fascinante pot atrage turiștii.

Pentru ca obiectivul să fie inclus pe un traseu turistic trebuie să existe o persoană ‘cu cheia’ care să fie disponibilă să le deschidă turiștilor și chiar să le dea câteva informații. E un prim pas, un efort minim dar care, sunt sigură, pe termen lung, va fi răsplătit. Povestea turnului de la Ruși este, de fapt, povestea multor biserici fortificate din județ peste ușile cărora au fost puse lacăte și nimeni nu vrea să-și ia răspunderea pentru ele. E păcat, pentru că reprezintă un potențial turistic enorm”, a declarat, pentru AGERPRES, ghidul Adela Dadu.

În replică, cei care dețin biserica și turnul, adică Biserica Evanghelică, spune că face eforturi să promoveze Turnul din Ruși, se caută bani pentru renovarea acestuia, însă recunoaște că, deocamdată, acest imobil nu este cel mai vizitat obiectiv din zonă, de către turiști. Accesul în Turnul din Ruși este gratuit, conform Bisericii Evanghelice din România.

“La Ruși, în județul Sibiu, găsim lângă biserică, cel mai înclinat turn cu clopot, de la toate bisericile fortificate din această țară. (…) Pentru turiști, nu este nicio problemă să ajungă în curtea și interiorul bisericii și chiar în turn, trebuie doar să întrebe localnicii de doamna care are cheia de la biserica săsească. Turnul se vede din stradă, sare în ochi, dar deocamdată nu este un obiectiv “foarte” turistic, pentru că în zonă se află altele mai vizitate, dar asta nu înseamnă că este mai puțin interesant. Majoritatea celor care vin în zonă se opresc la Cetatea de la Slimnic, pe drumul de la Sibiu spre Mediaș. Turiștii care doresc să viziteze acest turn și această biserică nu trebuie să plătească bilete, însă o donație este oricând binevenită”, a precizat Ștefan Bichler, responsabil Relații Publice al Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice din România.

Pentru a lua cheia să intrăm în Turnul din Ruși am mers timp de câteva minute, pe jos, acasă la Katherina Banciu-Roth, o femeie care se deplasează destul de greu, din cauza picioarelor bolnave. Aceasta a dat cheia unui apropiat, care ne-a condus la Turn, pentru a-l putea vizita.

Întrebată de când are cheia bisericii cu Turnul din Ruși, Katherina Banciu-Roth ne-a spus: “De mulți ani am cheile. Puțini turiști vin. Cam vara, până toamna vin, văd din drum că e turnul înclinat. Întreabă de ce e turnul înclinat. Eu îl știu înclinat de când eram copil. Pământul lucrează jos, dacă e cutremur, iarăși mișcă și din cauza aceea, se înclină”.

Actuala biserică săsească este ridicată după prăbușirea alteia mai vechi, în anul 1638. Principala problemă a bisericii este faptul că pământul “patinează” pe un strat de lut, conform unor date oficiale puse la dispoziție de Biserica Evanghelică.

Clopotul bisericii se află în Turn. Clopotnița a fost ridicată în 1749. În 1966, clopotnița a fost lovită de trăsnet, suferind stricăciuni la acoperiș și la zidărie, iar unele se pot vedea și astăzi. Din cele trei clopote inițiale, mai există doar unul. Celelalte două au fost predate în primul Război Mondial și probabil au fost topite.

” În 1778, a început deodată să se încline și nu s-a oprit decât după o sută de ani. De atunci nu mai e în pericol să se prăbușească. Alunecarea de teren a provocat înclinarea Turnului. Comunitatea s-a îngrijit să facă un fel de cămașă, care a oprit înclinarea”, povestește unul dintre cei mai cunoscuți preoți evanghelici din Transilvania, cel care a slujit și în această biserică, preotul Bisericii din Slimnic, Walter Gottfried Seidner.

La întrebarea cât de înalt e Turnul din Ruși, nu ne-a putut răspunde nimeni. Așa că am urcat pe scările din lemn, pe care doar porumbeii din clopotniță au lăsat urme și le-am numărat: 26 de scări. În vârf, un clopot mare și o priveliște frumoasă, de cetate săsească de țară.

Fără a ne teme că se va prăbuși, lăsăm în urmă Turnul din Ruși, care se încăpățânează și rezistă timpului și timpurilor. Abandonat de cei care trebuie să îl promoveze, Turnul din Ruși este “cucerit” și îndrăgit de fiecare turist care cutreieră Ardealului, în căutarea unor istorii demult apuse.

Cu tencuiala care s-a desprins în unele locuri, până la cărămidă, cu țigle care stau să cadă și, mai ales, înconjurat de liniștea unui sat săsesc, majoritatea bătrâni, Turnului din Ruși i-ar plăcea să fie și el îngrijit și promovat ca și confratele lui din Pisa. Iar aleile din Pisa nu pot “concura” cu potecile noastre de pământ și iarba ce înconjoară Turnul din Ruși.

Cel mai înclinat turn din Europa este celebrul Turn din Pisa (Italia). Acesta este mai vechi decât al nostru.

Construcția turnului a început în 1173 și a continuat (cu două mari întreruperi) pe parcursul a două sute de ani, scopul fiind acela de a se respecta cât mai fidel proiectul original, al cărui arhitect este necunoscut. În afară de frumusețea sa, turnul este faimos prin înclinația care a tot sporit de-a lungul timpului, din cauza solului. El are o înălțime de 55,86 metri pe partea înclinată și 56,70 m pe cealaltă latură. Greutatea lui este estimată la 14.500 tone. Înclinația turnului față de axa verticală este de 5,5 grade, ceea ce înseamnă o deplasare a centrului de greutate la nivelul bazei de 4,5 metri.

Datorită importanței sale pentru industria turismului, guvernul italian s-a implicat serios în ultimele lucrări de consolidare care au început în 1990, datorită cărora se speră ca durata vieții monumentului istoric să fie prelungită cu 300 de ani. Lucrările de stabilizare a Turnului din Pisa au durat 20 de ani, din 1990 până în 2010.

În ceea ce privește numărul vizitatorilor, nu are rost să comparăm câți are Turnul din Pisa și câți curioși se încăpățânează să descopere frumusețile de odinioară și povestea Turnului din Ruși…

AGERPRES (A-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Muzeul a fost inaugurat în anul 2010 de compania Romgaz, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la prima sondă comercială de gaze naturale din România. Este vorba despre Sonda 2 Sărmășel, din județul Mureș. Aceasta, destinată inițial extragerii sărurilor de potasiu, a accesat, în anul 1910, unul dintre cele mai bogate zăcăminte de gaze naturale ale lumii din acea perioadă, potrivit istoriei gazelor naturale în România prezentată pe site-ul amintit.

Astfel, anul 1910 a marcat prima intenție de transport de gaze din Europa, intenție finalizată patru ani mai târziu, în 1914, odată cu realizarea primei conducte de transport gaze naturale din Europa, de la Sărmășel la Turda pe o distanta de 55 km.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

În anul 1915 a fost constituită prima societate din Europa, Ungarische Erdgas Gesellschaft (UEG), ce avea ca obiect de activitate exclusiv explorarea, forarea, exploatarea, transportarea și distribuirea gazelor naturale din bazinul Transilvan. În anul 1969 țara noastră deținea locul patru în lume la producția de gaze, un procent de 2,54% din producția mondială, iar în 1996 România a semnat o Convenție cu Federația Rusă pentru creșterea cantității de gaze importate și a capacității de tranzit a gazelor pe teritoriul României, pentru mai multe țări din Blacani între care Turcia și Grecia. Între pionierii industriei gazului din România amintim pe Constantin Ioan Motaș, Augustin Vancea, Oprescu Oprea.

Constantin Ioan Motaș
Foto: (c) muzeulgazelor.ro


O adevărată poveste a gazului, Muzeul prezintă în cadrul colecției deschisă publicului, denumită “Gazele naturale — trecut și prezent” exponate specifice sectorului gazifer, fotografii de istorie a industriei gazului, manuscrise, documente, harta digitală interactivă a ramurilor industriei gazifere, dar și o frumoasă colecție de minerale și carote.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Astfel, pot fi admirate aici, potrivit www.romgaz.ro, de la machete, panouri, documente, insigne, brevete de inventator, echipamente, până la medalii,fotografii, minerale și roci.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

De asemenea, muzeul deține o bibliotecă de carte tehnică și lucrări științifice ce cuprinde studii, articole, manuscrise și documente, reviste, cărți de specialitate, CD-uri și DVD-uri cu filme ce prezintă activitatea diferitelor personalități care au activat în domeniul gazelor naturale. Biblioteca poartă denumirea “Constantin Ioan Motaș” și este structurată pe domenii precum: Gelologie, Foraj, Transportul gazelor naturale, Zăcăminte de petrol, Manuscrise de teren (C.I: Montaș, Augustin Vancea), Teze de doctorat, Carte Diversă.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Muzeul Gazelor Naturale este locul unde este valorificat trecutul istoric al gazului natural, pot fi consultate lucrări de specialitate și pot fi organizate conferințe, simpozioane, cursuri, mese rotunde dar și întâlniri de afaceri.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro


Prin înființarea acestui muzeu se dorește, potrivit surselor amintite atât păstrarea și dezvoltarea unei memorii colective a industriei gazifere prin organizarea de expoziții, programe și proiecte, cât și asigurarea unui acces liber la informare printr-un sistem inteligent de documentare si informare pe plan național și internațional.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Culioane pentru călugării de la Muntele Athos, pălării pentru poliția canadiană, dar și pentru cea comunitară din România, pălării bavareze, tiroleze sau pentru birjari, pălării pentru pădurari sau oieri, dar și pălării croite după cele mai noi tendințe în modă au ca element comun faptul că sunt fabricate la Sebeș. De peste o sută de ani, pălăriile confecționate de familia Dădârlat au ajuns peste graniță, mai întâi “dincolo de munți, în Regat”, iar după 1989 și în Europa și alte continente.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1896, într-o vreme când atelierele meșteșugărești de acest gen erau patronate de sași sau unguri, Ioan Dădârlat înființa la Săliștea Sibiului primul atelier românesc de pălării. Datorită transhumanței, pălăriile pentru oieri confecționate de Ioan Dădârlat ajung să fie tot mai căutate și în celelalte zone ale țării, mărturie stând în acest sens și calapoadele păstrate încă de atunci.

“Atelierul se extinde, are mai mulți ucenici, iar pe la 1926 este achiziționată chiar și o camionetă, lucru foarte important pentru această afacere, pentru a putea transporta marfa peste tot”, a declarat, pentru AGERPRES, Sanda Dădârlat. Camioneta a luat astfel locul desagilor și a căruței cu coviltir cu care familia Dădârlat transporta pălăriile.

Sanda Dădârlat povestește că însuși Regele Carol I a primit o pălărie de la Ioan Dădârlat, dovadă în acest sens fiind o fotografie păstrată mult timp în familie, dar din care, în anii regimului comunist, de teamă, a fost decupată imaginea suveranului.

Tot în timpul prigoanei comuniste, familia a ascuns în pământ, pentru a nu fi confiscată, o presă, un utilaj esențial în confecționarea pălăriilor. “Încă există acea presă, este încă bună pentru pălăriile tradiționale, dar nu este atât de rapidă ca cele de acum”, spune Sanda Dădârlat.

Afacerea cu pălării a mers foarte bine, iar Ioan Dădârlat a putut să-și întrețină cei opt copii la “școli înalte”, unul terminând chiar Medicina la Paris, dar toți știau să lucreze și în atelierul familiei. “Știau toți să lucreze pălării. Au făcut școli foarte bune, au terminat facultatea la Paris, la Roma. Studenți fiind lucrau în vacanțe și la pălării”, povestește Sanda Dădârlat.

Afacerea a fost dusă mai departe de fiul cel mare, dar războiul și ceea ce a urmat a făcut ca atelierul să fie tot mai mic. Și copiii acestuia au știut cu toții să confecționeze pălării, chiar dacă erau licențiați, spune Sanda Dădârlat.

Din 1990, cel mai mic dintre copiii acestuia, Octavian, a reînceput să lucreze pălării alături de fiul său, Dan, inginer mecanic, de această dată la Sebeș. Trei ani mai târziu, Dan Dădârlat renunță la serviciu și se ocupă exclusiv de afacerea familiei. “A lucrat până în 1993. Începuse să lucreze deja la pălării din 1990. Atunci nu aveam angajați, lucram singuri, ne mai ajutau socrii mei. A renunțat la serviciu și a deschis atelierul. Socrul meu mai avea calapoadele vechi de pălării. Câțiva ani am lucrat doar pălării ciobănești, care atunci încă se vindeau foarte bine. Apoi, am mers în Germania, am adus utilaje noi”, povestește soția acestuia, Sanda Dădârlat.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Ea spune că afacerea a început “dintr-o joacă”.

“Era imediat după Revoluție și începuse să se vândă aparate video și televizoare color. Eram foarte tineri și voiam și noi așa ceva. Nu ne ajungeau banii din salariu și am început să facem pălării în atelierul socrului”, a spus Sanda Dădârlat despre modul în care cea de-a patra generație a preluat afacerea cu pălării.

Își amintește despre cum i-a sfătuit atunci socrul său ca primul lucru pe care-l fac după ce vând marfa este să cumpere înapoi materia primă, pentru a avea astfel o garanție a siguranței afacerii.

La început, soții Dădârlat au făcut numai pălării tradiționale românești, care se vindeau foarte bine în târguri. “Când am deschis noi afacerea, ne-a uimit câte pălării am putut să vindem înainte de începerea școlii. Copiii din zona de munte, de oieri, trebuiau să meargă cu pălărie pe cap, lucru care s-a schimbat între timp”, spune Sanda Dădârlat.

“Am extins foarte tare acest atelier, care acum este o firmă de renume. Livrăm pălării în toată țara și peste hotare. Clienții sunt mulțumiți, deviza noastră este ca întotdeauna calitatea să fie pe primul loc, așa cum au făcut și bunicii și părinții noștri. Sunt comenzi pe care numai noi le realizăm pentru Muntele Athos, respectiv culioanele călugărilor de acolo. Numai noi mai facem aceste culioane pentru ei. Orice comandă care vine din străinătate noi putem să o realizăm, orice calapod pe care nu-l avem îl realizăm și onorăm imediat comanda”, a afirmat aceasta.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În prezent, multe comenzi vin din Germania, din partea comunităților săsești de acolo, precizează Sanda Dădârlat.

Fabrica de la Sebeș a avut comenzi și de la Muzeul Brukenthal, dar și de la diverse ansambluri folclorice.

Sanda Dădârlat spune că pălăriile tradiționale se lucrează mult mai greu decât cele moderne, pentru că cloșul este mult mai gros. Pălăriile pentru oieri trebuie confecționate astfel încât să protejeze și de ploaie, dar și ca să se poată bea apă din ele. “Pălăria românească trebuie să țină apă în ea. Ciobanul bea apă din pălărie. O probează dacă ține apa. Pălăria ține apa și când plouă, nu te udă pe cap, și atunci când ai nevoie de ea ca să bei. Cloșul respectiv se confecționează mult mai greu, cu mai multă lână bătută, ca să fie un strat protector pentru apă”, explică Sanda Dădârlat.

Fabrica dispune acum de utilaje performante, iar modelele confecționate sunt atât pentru bărbați, cât și pentru femei. “De vreo zece ani se caută foarte tare pălăriile de damă. Aici trebuie alte materiale, mai fine, furnituri mai speciale. Se vând, în general, pălării negre, iar de vreo câțiva ani pe piață se caută și pălării colorate — maro, bej, culori clasice”, spune Sanda Dădârlat.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În ceea ce privește pălăriile mai solicitate acum de către bărbați sunt cele numite “pălării senator”, cu boruri mai largi, purtate de mulți dintre demnitarii actuali.

De altfel, pălării marca Dădârlat sunt purtate de multe dintre vedetele autohtone. Sanda Dădârlat spune că a recunoscut pălării făcute la Sebeș purtate și de către străini.

Materia primă, lâna de oaie, este asigurată tot de către familie. “Este o afacere de familie, totul se lucrează aici”, a menționat aceasta.

Pălăriile pot fi achiziționate de la zeci de magazine din țară, dar și online, zeci de modele fiind disponibile. Prețul acestora variază între 70 și 160 de lei.

Sunt nouă angajați, printre care și fiica Sandei și a lui Dan Dădârlat, absolventă a Facultății de Științe Economice în limba germană la Cluj-Napoca și masterand la Relații Internaționale. “Putea să-și găsească joburi foarte bune, dar s-a hotărât să vină acasă. A început să preia din afacerea noastră. Mai avem un băiat care e medic și care și el știe să facă pălării”, spune Sanda Dădărlat despre cum cea de-a cincea generație este pregătită, prin fiica sa, să ducă mai departe tradiția familiei.

AGERPRES/(A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Bâlea Lac este a doua casă, pentru mine. Sunt singura femeie de la această stație. Eu am fost prima și singura femeie care a venit aici.

Se făceau pariuri la început, cât voi rezista… Eu am 21 de ani de când lucrez la Bâlea Lac. Sunt din București, locuiesc în București și fac naveta București — Bâlea Lac. Și îmi place foarte mult. Aș fi putut să mă mut la Institut, în București, dar nu am dorit. (…) Când merg acasă, după două săptămâni, am senzația că toată lumea intră în mine, fiind aglomerat, mai ales dacă merg în centru. Eu nu prea ies în oraș din cauza asta”, a declarat joi, pentru AGERPRES, Elena Stanciu.

Pentru a ajunge la serviciu, de 21 de ani, meteorologul Elena Stanciu face naveta de la București la Bâlea Lac.

O distanță de peste 300 de kilometri, din care, cea mai spectaculoasă porțiune este cea de 3.700 de metri, dintre Cascada Bâlea și Lacul Bâlea.

Pentru a ajunge la serviciu, meteorologii de la Bâlea Lac sunt obligați iarna să parcurgă cu telecabina cei 3.700 de metri, iar dacă aceasta nu poate funcționa din cauza condițiilor meteo extreme, atunci sunt nevoiți să meargă pe jos, cu salvamontiștii, printre brazi, pe lângă o cascadă, înfruntând pericolul de avalanșe.

Întrebată ce spun vecinii ei din București despre faptul că iubește atât de mult Masivul Făgăraș încât e dispusă să facă naveta din Capitală până în inima muntelui, Elena Stanciu recunoaște râzând că, “de multe ori, vecinii spun că sunt un pic nebună, că vin aici, la serviciu, în munți.

Mulți mă întreabă și nu pot să înțeleagă cum stau eu aici, la Bâlea”.

Destinul Elenei Stanciu e legat de acest loc. Pentru a o înțelege trebuie să știi că la Bâlea Lac și-a întâlnit soțul, un sibian din localitatea Porumbacu de Jos. Tot aici, într-o iarnă, a făcut nunta. Și tot iarna, într-un 1 decembrie, în urmă cu 21 de ani, a început să vină la Bâlea Lac, după ce lucrase deja la Institutul Național de Meteorologie, de la București.

Trecerea a fost de la aglomerația Bucureștiului, pantofi cu toc și fustă, la haine de schi, bocanci, rucsac și uneori, lupta pentru supraviețuire în condiții extreme, într-o zonă de o frumusețe rară, dar deosebit de periculoasă dacă te aventurezi pe creste și unde au loc avalanșele cele mai mari din România.

“Prima mea tură aici a fost — am venit pe 1 decembrie, iarna. Nu cunoșteam pe nimeni.

Am urcat de la Cârțișoara, până la Bâlea Cascadă, pe jos. Lucrasem la Institut în București și eram obișnuită să merg la serviciu cu pantofi cu toc și fustă și m-am trezit aici, cu rucsacul în spate. Era pustiu în jurul meu și îți doreai să vezi un om. Am avut noroc și timpul a fost bun, am urcat cu telecabina, până la Bâlea Lac. Nu m-am gândit să renunț. Am ajuns la serviciu, toate bune și frumoase, iar când a trebuit să cobor, am coborât cu telecabina.

Când am ajuns la Bâlea Cascadă, nu era mașină și din nou a trebuit să merg pe jos.

Eu nu știam că trebuie să mergi la cabană, să anunți că pleci pe jos. M-am întâlnit cu un turist și am coborât cu el. (…) Mi-a zis să o luăm pe o scurtătură, prin pădure, că mai fusese, am luat-o cu el, prin pădure. La un moment dat, îmi zice că ne-am rătăcit, că el nu a mai făcut drumul de mult timp. La un moment dat, am ajuns în sat”, povestește Elena despre primele ei zile ca meteorolog la Bâlea Lac.

Ea spune că și-a dorit foarte mult să lucreze într-o stație meteo de munte. A avut de ales între stația din stațiunea Păltiniș (județul Sibiu), un loc fără avalanșe și zăpezi record, mult mai populat, mai aproape de Sibiu, unde ajungi ușor cu mașina, și Bâlea Lac.

“Nu m-au detașat. Eu am ales să vin la Bâlea Lac. Mi-aș fi dorit să lucrez într-o stație de munte. Singurul loc liber eta la Păltiniș. Pe urmă, m-am dus la Institut. Știți cum sunt părinții…” hai acasă”. Când am venit prima dată la Bâlea, nu ca meteorolog, mi-a plăcut foarte mult zona și peisajul. Mi-au plăcut foarte mult oamenii de munte, care erau altfel. Totul era altfel față de viața din București, unde stăteam. (…) Acum, majoritatea turiștilor care vin aici nu sunt oameni de munte, nu schiază. Vin să viziteze, să bea un ceai și cam atât. Dacă le spui că e risc de avalanșă, să nu urce într-un anume loc, că e pericol, mulți nu te iau în seamă”, explică Elena Stanciu.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES
O leagă de Bâlea aproape jumătate din viață. Are 45 de ani și puterea să povestească zâmbind despre toate peripețiile de aici. E clar că nu e un loc obișnuit de muncă. Acum are puterea și râde de întâlnirile cu vulpea și ursul și chiar nostalgia zilelor în care zărea de aproape caprele negre. Singurele care se aud acum și nu prezintă un pericol sunt marmotele. Cel mai mult se teme de turiștii care ignoră sfaturile salvamontiștilor și ale meteorologilor.

“Dacă sunt turiști care nu te ascultă, dar care pleacă, am un pic de teamă, ca nu cumva să se declanșeze o avalanșă, dacă merg în zona cu pericol mare”, spune meteorologul Elena Stanciu.

Ea se numără printre puținii meteorologi din România care fac măsurări nivologice, care măsoară riscul de avalanșă. Elena Stanciu a prins cea mai mare avalanșă de după 1990.

“Am prins avalanșa care a fost în 1997, aici, în martie. Eram de serviciu. A trebuit să coborâm pe jos până la Bâlea Cascadă. Când a fost avalanșa, eram în Cabana Paltinu. A fost cea mai groaznică tură a mea.

A fost dimineața. Atunci venisem din concediul de maternitate, după un an de zile. Pentru că a fost avalanșa, am rămas fără curent, nu aveam căldură. A trebuit să mai stăm trei — patru zile să se liniștească vremea, după avalanșă.

Când am ieșit afară din camera mea, zăpada era până în restaurantul cabanei. Atunci am fost băgați în șomaj tehnic o lună de zile, pentru că nu a fost curent. În urma avalanșei, un turist a scăpat, l-au găsit salvamontiștii, iar pe celălalt, l-au găsit vara, e o placă pusă pe stâncă. A fost cea mai mare avalanșă pe care am prins-o eu, practic, a coborât până jos, dincolo de zona Bâlea Lac.

A fost atunci foarte mare zăpada. A nins foarte mult. (…) După avalanșă, am coborât pe jos, după trei zile. (…). Asta a fost cea mai grea tură a mea din Bâlea Lac”, rememorează Elena.

A fi meteorolog la peste 2.000 de metri altitudine a însemnat în anii trecuți, pentru Elena Stanciu și colegii ei, să se poată descurca și fără curent sau fără telefonul de serviciu. Să nu funcționeze transportul pe cablu și să fie nevoiți să meargă ore în șir, înotând în zăpada care ajunge până la gât. Să își învingă propriile limite. Atât fizice, cât și psihice.

“A mai fost o tură grea, când am stat doar eu cu cabanierul, în cabană, două săptămâni. Nu aveam televizor. Nu existau telefoanele mobile. Aveam curent atunci și transmiteam printr-o stație radio, care se mai defecta. Atunci, am transmis din șase în șase ore, pe telefonul fix, al cabanierului. Nu mergea telecabina. Nu erau turiști. Deci, ajunsesem la un moment dat să dorm cu geamurile deschise, că mă sufocam, aveam senzația că dacă închid geamul nu o să mai plec niciodată din Bâlea. După două săptămâni, începi să vorbești singur în cameră. Cedase și cabanierul în a doua săptămână. Ieșea afară, spărgea gheața și spunea: “Nu mai pot”, relatează Elena.

Nu a fost singura iarnă, pe care femeia meteorolog a prins-o la Bâlea Lac, fiind nevoită să meargă pe jos, ore în șir prin zăpadă, pentru că s-a defectat telecabina și astfel a trebuit să facă drumul lung de peste 3.700 de metri, la peste 2.000 de metri altitudine, până la 1.234 metri, prin pădure, cu rucsacul în spate.

“Am coborât pe jos, eu aveam fata jos, la Cabana Bâlea Cascadă și îmi era dor de ea. Era gheață sub zăpadă. Am coborât cu salvamontiștii… Am avut pantalonii tăiați. Am făcut 12 ore de la Lac până la Cascadă. Două săptămâni, abia mai mergeam. Au fost multe… Când îți aduci aminte acum… tot asta aș face, dacă ar fi să o iau de la capăt. Tot meteorolog, la Bâlea Lac”, spune Elena.

Curajul — fără el, nu reziști, la Bâlea Lac. Elenei i s-a întâmplat chiar să fie o dată în telecabină, când aceasta s-a oprit. Era doar ea și angajatul telecabinei înăuntru, la zeci de metri înălțime, deasupra solului, în bătaia vântului.

“Mi s-a întâmplat să se blocheze și telecabina. Mi-am dat drumul cu sacul, cum e vorba, și am mers pe jos. Am fost sub pilonul doi, unde e mai abrupt. La început, angajatul de la telecabină, mi-a pus hamul. M-a întrebat dacă îmi e frică. Era ceață, bătea vântul.

Am spus:” lasă-mă puțin”. Eram doar eu cu el. (…) Mi-am făcut curaj și am zis la un moment dat să ne dăm drumul, cu sacul, pe acel cablu și am coborât până jos, în siguranță. Chiar mi-a plăcut pe urmă. Aș fi repetat experiența, dar nu s-a mai întâmplat de atunci”, descrie zâmbind, Elena, ziua în care s-a blocat telecabina.

Mai greu de atât e să fii prizonierul vremii, chiar și meteorolog fiind. Înainte să se construiască un sediu pentru meteorologii de la Bâlea Lac, aceștia lucrau într-o cameră a Vilei Paltinu, prima cabană construită în această zonă.

“Am avut perioade când eram nevoită să rămân la serviciu, mai mult decât îți era tura, din cauza condițiilor meteo, nefuncționând telecabina. Colegul care trebuia să te înlocuiască, era jos, la Cascadă, dar nu putea urca până la Lac. Nu aveai unde să îți duci provizii. Îți puneai pâinea să se usuce pe un calorifer electric, o tăiai cubulețe și o mâncai cu ceai fierbinte. Sau îți fierbeai cartofi”, povestește Elena.

“Senzații tari” sunt multe în 21 de ani, ca meteorolog la Bâlea Lac. De Paști, când ceilalți îl așteaptă pe “Iepurașul”, aici, meteorologii, se întâlnesc cu vulpea care vine să le fure ouăle înroșite. Cel mai înfricoșător a fost când Elena a dat nas în nas cu o ursoaică, într-o noapte, în timp ce făcea măsurătorile afară.

“Mi s-a întâmplat să merg să citesc afară, noaptea, cu lanterna, aparatele și acolo m-am întâlnit cu ursoaica. Pe moment, nu am știut ce să fac. M-am întors la cabană. Pe urmă, toată noaptea, am ieșit cu telefonul mobil, l-am pus să cânte muzica. Așa am reușit să fac toate măsurătorilor în timpul acelei nopți”, spune Elena.

Aici, la Bâlea Lac, într-o mare de zăpadă, totul e diferit de munca unui meteorolog dintr-un birou. Aici, dacă nu ești atent o secundă, riști să aluneci și, dacă condițiile meteo sunt vitrege, nu ajungi foarte repede cu un picior rupt, la spital. Și Elena și-a fracturat piciorul la Bâlea Lac și a fost nevoită să stea așa cum el, o săptămână. Și degerăturile fac parte din “riscul” meseriei de meteorolog într-o stație ca asta, de munte.

Și după toate aventurile astea, în 21 de ani, Elena Stanciu, continuă să iubească muntele și meseria de meteorolog. Chiar dacă din oră în oră trebuie să transmită “cum e vremea” la Bâlea. Iar o dată pe săptămână măsoară riscul de avalanșă, afundându-se cât un stat de om în zăpadă.

“Trebuie să îți placă și să ai și puțină nebunie să stai aici. De mică m-a atras meseria asta de meteorolog. Tata a lucrat la Institut și mergeam când eram mică, la adăpost, la căsuțele de porumbei. Întotdeauna m-a atras asta. Am avut perioade în care am stat acasă, mai mult de o lună jumătate și mi-a fost dor de Bâlea. Simțeam nevoia să vin la Bâlea. Nici eu nu pot să îmi explic lucrul acesta”, mărturisește Elena.

Cel mai greu la serviciu, aici, în vârful muntelui, este dorul de familie. “Mi-e dor de copii, în astea două săptămâni. Pentru copii, aș renunța și m-aș muta la București”, susține Elena Stanciu.

Acum, la Bâlea Lac, condițiile de muncă sunt foarte mult îmbunătățite. Aparatura este performantă, iar cei doi meteorologi care sunt pe tură se pot ajuta reciproc.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Fiind o stație de munte la peste 2000 metri altitudine, la Bâlea Lac nu se efectuează măsurători și observații pentru toți parametrii întâlniți la o stație obișnuită care-și desfășoară activitatea în condiții normale, iar platforma meteorologică în acest caz are dimensiuni reduse. Parametrii meteorologici măsurați și observați sunt: temperatura aerului, viteza și direcția vântului, umezeala relativă a aerului, precipitații, nebulozitate (acoperire și tipuri nori), vizibilitate, grosimea stratului de zăpadă”, conform Centrului Meteorologic Transilvania Sud.

Din 1992, angajată ca observator meteorolog la stația Bâlea Lac, Elena Stanciu, împreună cu ceilalți colegi ai ei, au prins multe “recorduri” la această stație meteo. Spre exemplu, “cantitatea maximă de precipitații înregistrată la stația Bâlea lac a fost de 236.7 l/mp și s-a înregistrat în intervalul 10-11 iunie 2011, în 24 de ore. Cea mai mare temperatura maximă a fost de +24.8 înregistrată în 24 iulie 2007, iar cea mai scăzută temperatură minimă înregistrată la stația meteorologică Bâlea Lac a fost de—31.7 gr. C în 1 martie 2005. Grosimea maximă anuală a stratului de zăpadă a fost de 388 cm și s-a înregistrat în luna mai a anului 1997”.

Întrebată dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege să fie tot meteorolog la Bâlea Lac, Elena Stanciu a răspuns: “Da. Tot asta și tot aici. Nu pot altfel.”

Una din cele mai frumoase experiențe trăite aici e atunci când apare soarele. Într-o “căldare” imensă, o rezervație naturală înconjurată de crestele munților, aici o zi cu soare, fără vânt, este o binecuvântare.

“Spre exemplu, după un viscol de câteva zile, când ai numai ceață, nu vezi nimic și auzi numai vântul, când dau primele raze de soare, parcă ai primi o nouă viață. Vezi totul alb și vezi soarele, parcă ai primi o nouă șansă la viață. (…) Am avut și perioade în care s-a schimbat foarte repede, era frumos afară, senin, în iulie, brusc, în mai puțin de trei ore, a fost lapoviță, s-a schimbat în ninsoare”, afirmă Elena Stanciu.

AGERPRES/(A, AS-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) facebook.com

După slujba religioasă, spre râul din sat pornește un alai format din feciori călări ce poartă steaguri tricolore, copii și juni îmbrăcați tradițional, un car alegoric tras de boi împodobiți cu țesături și mărgele și mai în urmă măgărușii cu moșul și baba din paie. Ajunși la râu, pe versuri tradiționale, junii îi udă rând pe rând pe toți ce poartă numele de “Ion” sau “Ioana”. Ionii și Ioanele sunt udați doar pe cizme, ca într-un ritual de purificare.

Unul dintre personajele cheie ale obiceiului este Borcănel, singurul sibian din satele din Mărginimea Sibiului care mai are o pereche de boi. Pentru păstrarea obiceiului și întreținerea boilor, atât Borcănel, cât și junii primesc bani de la Primărie.

La Tălmăcel sunt 1.300 de suflete, vreo 400 de case și în fiecare gospodărie cel puțin un Ion sau o Ioană.

Primarul Constantin Barbu crede că originea acestei sărbători este o legendă cu sătenii care au fost plecați la Marea Unire de la Alba Iulia și s-au întors acasă de Sfântul Ioan. Astfel de atunci se pare că există acest obicei.

“Udatul Ionilor” de la Tălmăcel este urmat de sărbătoarea Burduhoșilor din localitatea Cârța, județul Sibiu, care are loc joi, 8 ianuarie.

AGERPRES/(A — autor: Isabela Paulescu, editor: Ștefan Gabrea)