Roger Mena – “Mexicanul” este un personaj de-a dreptul fabulos, retras în Munţii Apuseni, pe Dealul Răşinarului din localitatea clujeană Răchiţele, comuna Mărgău. Fotograf profesionist, colaborator la revista de modă OTTO şi nu numai,  deşi a trăit în S.U.A. şi în Germania, a preferat să se stabilească în urmă cu zece ani în România. De aici, din munţi, Roger călătoreşte circa o jumătate de an prin toată lumea, cu munca, iar sutele de oaspeţi străini care-l vizitează permanent pleacă de la noi cu impresii de neuitat! El spune că în România se simte ca-n Mexic, deoarece oamenii sunt la fel cu cei din ţara lui: ori săraci-săraci, ori bogaţi-bogaţi, iar instituţiile statului – în totalitate corupte!

Ghidul nostru, „Poetul Apusenilor”

Poposim în Răchiţele, după circa o oră şi jumătate de condus „strâns” de la Cluj-Napoca şi ne întâlnim cu renumitul Teofil Răchiţeanu, supranumit şi “Poetul Apusenilor”. Cel care a fost vizitat de-a lungul timpului, de cei mai importanţi scriitori ai ţării, inclusiv de Geo Bogza, “tatăl” reportajului românesc. De altfel, Răchiţeanu reprezintă “atracţia” culturală a zonei, aşa cum cea turistică este cascada “Vălul miresii” aflată la doar câţiva kilometri de sat. Poetul urcă în maşina noastră, chiar din faţa clădirii impozante, cu etaj, a punctului sanitar – unde şi locuieşte, împreună cu soţia, medicul oamenilor de aici – nu înainte însă de a ne cere permisiunea să cumpere o pâine de la brutăria aflată la doar câţiva metri de locuinţa sa. Asta, pentru că, pe drumul spre gospodăria lui Roger, doreşte să i-o lase bătrânei lui surori. „Am fost zece copii la părinţi şi numai noi doi am mai rămas” – ne mărturiseşte poetul, ajuns la vârsta de 73 de ani, dar care arată mai tânăr cu cel puţin douăzeci. El este, de altfel şi părintele spiritual al „Mexicanului”, cel care l-a ajutat pe acesta să se stabilească în zonă. Începe poetul, avertizându-ne că avem de parcurs circa şase kilometri până la „obiectivul” nostru: “L-am cunoscut pe Roger în urmă cu circa 14 ani, când a venit să viziteze cascada “Vălul miresii”. Se împotmolise în troienele de zăpadă chiar în apropierea cabanei mele, situată lângă cascadă. L-am ajutat să se deszăpezească, apoi în alte câteva rânduri l-am găzduit la mine, fiindcă se îndrăgostise de zonă. Era împreună cu prietena lui de atunci, iar la un moment dat mi-a solicitat să-i găsesc o locuinţă ca s-o cumpere. I-am găsit o casă de lemn în Dealul Răşinarului, a unei rudenii de-a mele, unde s-a instalat apoi definitiv după ce-a cumpărat-o”. Poetul mărturiseşte în continuare că între timp Roger s-a despărţit de vechea prietenă şi acum trăieşte cu o tânără minunată, cu care se înţelege foarte bine. Adaugă, apoi, cu o notă de admiraţie în glas: “Îi place enorm să muncească, la el acasă şi pe la oamenii din sat – dar, la fel, îi pune pe oaspeţii săi străini, la cosit, tocmai ca să-i deprindă cu traiul în natură. Astă vară au fost mai mulţi asiatici la el, pe care i-a învăţat să cosească şi în funcţie de hărnicia lor le şi dădea de mâncare. Cine nu munceşte nu capătă de mâncare – spunea el, mai în glumă, mai în serios. Cât despre relaţia lui cu mine, aceasta e excelentă: politicos, săritor, îmi cumpără toate cărţile când acestea apar şi mi-e foarte recunoscător, fiindcă îmi datorează totul aici”.   Maşina şerpuieşte pe serpentinele „Dealului Răşinarului” şi-l rugăm pe poet să ne evoce istoria numelui dealului. Acceptă şi ne-o povestește, ea reprezentând dealtfel şi un capitol dintr-o carte a sa: „Răchiţele se întinde pe şapte văi şi şapte dealuri, precum Roma. Acest deal, al Răşinarului este cel mai înalt şi a fost locuit la început prin 1514 – în mijlocul pădurilor virgine – de răsculaţii lui Gheorghe Doja care s-au ascuns aici de autorităţi. După multă vreme urmaşii lor au primit din partea autorităţilor nume, gen Răşinaru Ion, Răşinaru Maria, etc., pornind de la ocupaţia lor de bază: colectarea răşinilor de brad. Şi de atunci dealul a căpătat această denumire”.

“Străinii învaţă tot ce-i românesc şi să ducă o viaţă simplă”

Ajunşi la gospodăria “Mexicanului”, acesta ne întâmpină şi ne indică locul unde să parcăm. Apoi ne pofteşte, amabil, în locuinţa sa rustică şi ne aşezăm la o masă din lemn masiv, nu fără să remarcăm laptop-ul, prezent pe un scaun alăturat, la îndemâna artistului. În încăpere trebăluieşte şi Mores, un tânăr voluntar suedez, pe care mi-l prezintă. Începe Roger, fără prea multe introduceri: “Prietenul meu a venit să cunoască în amănunt experienţa noastră de la ţară, în cadrul unui program pe care îl derulăm, în totalitate privat. Până acum au fost aici circa 150 de oaspeţi, din întreaga lume şi cu toţii au învăţat – la mine şi la prietena mea Suzana – despre tot ce-i românesc şi cum este să ai o viaţă simplă, pentru că noi nu ne-o complicăm. Au plecat cu idei minunate despre ţara noastră, cea reală”. Râde cu poftă de butada lui.  Îl rog să înceapă cu începutul şi să ne povestească parcursul său, început chiar în ţara natală, Mexicul. La care, la fel de dezinvolt şi binevoitor, Roger răspunde: “M-am născut în urmă cu 46 de ani la Ciudad de Mexico şi de acolo m-am dus la studii la Universitatea din Arizona, la “small business management”, adică managementul micilor afaceri. Nu am lucrat în domeniu, ci am preferat să abordez fotografia comercială, astfel că de douăzeci de ani lucrez la cataloage de modă, în Austria, Germania şi Spania. Colaborez cu renumita revistă de modă OTTO, dar şi cu altele. Iar ca şi fapt divers, cu ani în urmă le-am făcut fotografii primului ministru de atunci al Angliei, Margaret Thatcher şi fotomodelului Claudia Schiffer, ca să dau doar două din numele personalităţilor pe care le-am imortalizat la viaţa mea”. Arată apoi că România a vizitat-o pentru prima dată în 1998, când muncea în Germania, iar după aceea, încântat de frumuseţea locurilor şi oamenilor s-a hoărât să se stabilească la noi. Zâmbeşte din nou şi continuă: “După ce-am prospectat în câteva rânduri locul, fiind găzduit la domnul profesor Răchiţeanu, am reuşit totuşi, în 2006 să mă stabilesc aici, pe Dealul Răşinarului – tot cu ajutorul său – după lungi formalităţi birocratice legate de cumpărarea casei şi terenului. Atunci eram cu altcineva, însă între timp ne-am despărţit. Ei i-am lăsat apartamentul de la Cluj iar eu am păstrat gospodăria de aici. Apoi mi-am continuat viaţa la munte, cu munca pământului, cules de plante, cosit, etc… De altfel, ca să-mi pot găzdui prietenii, am transformat o şură într-un dormitor, iar ceilalţi dorm în corturile pe care le instalăm în curte. Avem şi un work-shop legat de panouri solare, energie eoliană şi alte surse neconvenţionale de energie – lansat prin site-ul meu – dar şi despre plante, păsări şi viaţa în natură. Iubita mea stă la Cluj de marţi până vineri, fiind profesoară de engleză acolo – iar restul zilelor stă aici, cu mine – aşa că avem treabă până-n noiembrie. Când vine însă iarna ne bucurăm la gura sobei de viaţa de aici împreună cu vecinii şi sătenii”.

“Străinii pleacă de la mine cu o altă idee despre România”!

La întrebarea despre greutăţile pe care le-a întâmpinat în viaţă, Roger îmi răspunde următoarele: “Nu am avut probleme nici în Mexic, după cum n-am avut niciunde în lume. Şi nu am avut greutăţi în viaţă, aşa cum am văzut la conaţionalii mei. Şi-n Mexic, şi-n România oamenii sunt la fel: tot săraci, muncesc non-stop şi nu rămân cu nimic după aceea. De asemenea, la fel ca-n România şi mexicanilor copiii le pleacă la oraş pentru o viaţă mai bună. Identică e situaţia şi-n politică – exact ca-n România, corupţia din Mexic e totală şi de aceea în România mă simt, practic, acasă. Doar că în România nu există criminalitate mare, bande care să ucidă şi droguri la vedere, deşi începe şi aici treaba asta. Însă acolo e cu adevărat cumplit. It-s safer for me in România (n.n.- În România e mai sigur pentru mine). Oricum, în România nu văd alte fenomene negative în afară de factorul politic.” Referindu-se la felul cum îşi câştigă banii necesari traiului, Roger mărturiseşte: “Eu îmi câştig banii prin fotografiile cataloagelor de modă. Nu-mi fac banii aici şi nu am primit nimic, de la nimeni, în România – decât prietenie şi ospitalitate, ceea ce nu-i puţin deloc. Mă duc în străinătate, câştig bani şi-i cheltuiesc aici. Iar când vin străinii la noi, cumpărăm doar produse de la localnici – lapte, brânză, cartofi, miere, etc. Ne deplasăm maxim până la Huedin ca să ne procurăm ce ne trebuie, însă numai de la producătorii din zonă. Desigur, de toate în afară de zahăr, sare, ulei sau cafea. Aşa ajutăm noi comunitatea şi toată lumea se miră de ce nu intrăm vreodată în magazine. O facem pentru că tocmai aici se găsesc de toate iar localnicii, din păcate, nu ne urmează sfatul. Ei se miră de ce nu cumpăr banane. Nu le cumpăr pentru că filosofia mea spune să mâncăm numai fructe locale. De asemenea consider că fiecare zonă ne poate oferi o dietă excelentă, nefiind nevoie să se cumpere lucruri exotice, care costă bani mulţi şi nu ajută la nimic. Deci, repet, viaţa nu mi-a fost niciodată grea pentru că gândesc permanent pozitiv ”.   Recunoaşte totuşi că a întâmpinat anumite probleme –  însă doar când a emigrat dintr-o ţară în alta, fiind nevoit să-şi schimbe modul de viaţă – şi asta s-a petrecut când a părăsit Mexicul pentru S.U.A., apoi S.U.A. pentru Germania – şi, în fine, când a ales România şi a renunţat să mai locuiască în Germania. Remarcă, totuşi că adaptarea la România i-a fost cea mai uşoară, invocând asemănările dintre oameni mărturisite anterior. “Însă, un lucru excepţional e faptul că românii n-au avut prejudecăţi faţă de mine – ce caut eu, un mexican, aici, în munte. Acum, realmente, pot să mă bucur: uitaţi-vă ce frumos îşi schimbă natura culorile şi deja îmi închipui cât de frumos va fi aici de Crăciun şi de Revelion! Iată ce-mi doresc eu să obţin prin proiectul meu: după o vizită la mine străinii să plece cu o altă idee despre România! Şi până acum cred că am reuşit pe deplin acest lucru”! Iar mesajul său, adresat românilor este unul cu adevărat tulburător: “Aş vrea să le transmit românilor că nu trebuie să lase România şi să plece în străinătate, la muncă şi la un alt mod de viaţă. România e fabuloasă şi le poate oferi foarte multe – doar că trebuie să aibă ochii deschişi şi mintea limpede. Aici se poate realiza tot ce-şi doreşte un om. Dacă eu am venit aici fără aproape nimic, fără avere şi-am realizat atâtea, nu se poate ca ei să nu reuşească”!

Toderaş, profesorul de “răchiţeleano-spaniolă”

Roger se uită la ceas şi adaugă, elegant, că în curând trebuie să meargă până la vecinul său preferat, Toderaş, ca să-l ajute la tăiatul lemnelor pentru iarnă. Bărbatul de 76 de ani este singur, soţia i-a murit în urmă cu câţiva ani, iar cei şapte copii i s-au stabilit în Arad, Germania şi numai o fată de-a lui a rămas în sat, aşa că s-a oferit, împreună cu prietenul său din Suedia să pună umărul la tăierea lemnelor de iarnă. Îi propun să ne ia cu ei, ca să-l cunoaştem şi noi pe Toderaş. Roger acceptă cu plăcere, însă nu înainte de a ne povesti o întâmplare ieşită din comun trăită împreună cu vecinul său: “Eu îi vizitez permanent pe vecini şi pot spune că până acum le-am făcut fotografii tuturor. Odată, când vecinul Toderaş făcea pălincă am dat şi eu o mână de ajutor. Două zile am stat să-l ajut iar treaba mea era să pun lemne şi să amestec  tot timpul conţinutul din cazan. La un moment vine vecinul Toderaş – însă s-a apropiat prea tare de foc, fiind pe cale să i se aprindă pantalonii. I-am spus într-o spaniolă amestecată cu româna – fiindcă atunci nu ştiam o boabă româneşte: domnule aveţi grijă să nu CHEMEAZĂ (n.n. – de la CHEMAR – A ARDE, în spaniolă). Iar el a înţeles ce i-am spus şi a doua zi când cazanul era cald mi-a adus o pereche de mănuşi şi mi-a zis: asta te ajută să nu te CHEMEAZĂ. Şi aşa am început, împreună cu vecinul Toderaş să fabricăm cuvinte pe care la început numai noi le înţelegeam, iar acum le ştiu şi alţii. De fapt, împreună cu vecinul Toderaş şi cu dl. profesor Răchiţeanu am învăţat limba română. Şi îndrăznesc să gândesc puţin mai departe: poate se va afla peste decenii că limba română de la Dealul Răşinarului s-a schimbat puţin şi datorită influenţei lui Roger – Mexicanul ”. Râde, din nou, cu aceiași poftă şi pornim spre gospodăria lui Toderaş. Însă îl mai rog un lucru: să-i fac o fotografie, cu sombrero-ul “Made in Huedin” pe cap. Acceptă şi-l scoate dintr-o debara, apoi facem fotografia. “Pentru că nu există pălării mexicane în România, m-am dus la un meşter din Huedin şi l-am rugat să-mi facă una cu boruri mai mari, ca să o pot folosi când muncesc la câmp. Şi mi-a făcut-o”, mărturiseşte el. Ajungem la Toderaş care deloc meşter la cuvinte, s-a mulţumit să ne mărturisească puţine lucruri – însă din suflet – despre Roger:   “Om bun, corect, ajută la orice şi pe oricine i-o cere. Toată lumea îl cunoaşte, iar noi ne petrecem Crăciunul şi Revelionul împreună, când îmi vin copiii acasă. Astăzi o să mă ajute să tai lemnele pentru iarnă”. Îi mulţumesc lui Toderaş şi fac împreună cu Roger câţiva paşi spre maşina care ne aşteaptă, pe drumul noroios de pe buza prăpastiei. Decorul toamnei ne taie respiraţia, iar Roger îmi mai spune ceva: “Pentru mine viitorul se leagă de viaţa mea de aici, simplă, austeră, pe care o consider un mare succes. Nu mă concentrez pe probleme globale fiindcă ştiu un lucru: la Răchiţele mă pot dezvolta firesc – din toate punctele de vedere – şi pot trece mai uşor de greutăţile ce întotdeauna apar. Fac tot ce trebuie ca să fiu sigur că atunci când moartea va veni la mine aceasta să mă găsească fericit”!

Autor Sorin Grecu

Sursa: gazetadecluj

Istoricul englez Mark Percival (49 de ani) are, de aproape 30 de ani, o relație aparte cu România.

Stai într-un sat din Transilvania, aproape de Cluj, deși ești scriitor. Ai predat la universități, vorbești șapte limbi. Deci ești, într-un fel, cetățean global. Ce lipsește dincolo, în Occident, și ai găsit în Transilvania ca să te hotărăști să te muți aici?

Raoul Weiss: Aici am găsit omenia. Occidentul de azi e reprezentantul unui proces de cel puțin 30-40 de ani de dezumanizare a societății, sub influența neoliberalismului. Când omul e redus la o funcție de producere și consum, rămâne din el ceea ce vedem azi în Occident: un roboțel isteț, foarte eficient în urmărirea propriului interes. Un aparat destul de bine pus la punct și absolut gol din punct de vedere spiritual. Psihologic, fără nicio legătură emotivă adevărată cu vreo comunitate familială, națională, regională sau lingvistică. O variantă a omenirii cu care eu nu mă mai identific deloc. Eu mă simt mult mai comfortabil emoțional, liniștit, acasă, într-o societate de români sau unguri din Transilvania, decât printre studenți, pedagogi, salariați, sau orice altă categorie socială de la Paris, Strasbourg sau  Berlin.

Cum te-ai acomodat aici? Cum te înțelegi cu țăranii din Mera? Găsiți subiecte despre care să vorbiți?

Desigur, nu sunt aceleași subiecte pe care le-aș aborda cu dumneavoastră, nu aș vorbi cu ei despre ceea ce vorbim noi acum. Acolo nu am cum să vorbesc despre asta și tocmai aceasta este tragedia societății tradiționale: ea, cultural, nu este echipată conceptual, pentru a măsura primejdia care se apropie. Asta e o foarte mare problemă, care a fost sesizată de cei care au încercat să conceptualizeze problema asta. Cum ar putea societățile tradiționale să reziste globalizării? E întotdeauna aceeași poveste – omul tradițional nu înțelege logica globalizării. Și fiindcă nu o înțelege, nici nu are arme împotriva ei.

Hungtington v-ar privi cu invidie și mirare, apropo de ciocnirea civilizațiilor.

Eu am puțin spre deloc simpatie pentru Hungtington. Ce am încercat eu să fac este o reîntoarcere la civilizație. Ce pe mine mă atrage cel mai mult în Ardeal este supraviețuirea – drept e, doar sub formă de rămășițe – a unei mari civilizații tărănești europene. Termenul acesta de civilizație țărănească trebuie subliniat, pentru că în România există încă, în masele urbane, ideea modernității mijlocii, prejudecata care opune civilizația și țăranul, ceea ce iarăși e o greșeală enormă. Barbaria modernă de la care eu încerc să fug a fost creată de lumea industrială – acapararea societății prin tehnică. Cei cu adevărat civilizați în Europa de azi sunt țăranii români, cei care au rămas, desigur și care au rămas și cultural țărani. Nu e destul să te ocupi cu agricultura sau să stai într-un sat ca să fii, antropologic, țăran. Mă refer aici la țărănia culturală și la păstrarea tradițiilor caracteristice lumii țărănești tradiționale. În acest moment, eu consider că m-am întors spre civilizație, civilizație care era reprezentată și în regiunea în care m-am născut, dar a fost exterminată de barbaria tehnică.

Ce se întâmplă acum, în toată această confuzie din interiorul Uniunii Europene? Noi ne așteptam la mutații culturale benefice, care să aducă un plus de complementaritate fiecărei culturi și, de fapt, asistăm la o bătălie în cușcă în care fiecare țară încearcă să dea vina pe cealaltă. Italia pe Spania, Spania pe Grecia, Grecia pe Germania și tot așa.

Uniunea Europeană, ca întreg, e pe moarte, e pe cale de dispariție. Cred că pentru țările periferice și nou aderate în spațiul european asta e o veste bună, pentru că pentru ele – România, Ungaria, Bulgaria – Uniunea Europeană nu a fost niciodată altceva decât o structură neo-colonială. Ce era în cadrul așa numitei fraternități socialiste, Uniunea Sovietică, e acum nucleul țărilor conducătoare în cadrul UE. Practic, e vorba de Germania și Franța – una are industria, alta armata, iar împreună, au o majoritate cel puţin relativă în instituțiile europene. Cazul cel mai ilustrativ este exemplul gazelor din rețelele de distribuire din România, unde există un monopol de stat, un monopol dublu privat – sudul României la francezi, și nordul, mai ales Transilvania, la nemți. Plătim gazul la preț de Germania pentru o stare a țevilor care, în mare, nu a evoluat de prea mult timp. Mari lucrări de modernizare nu au fost făcute. Asta e toată povestea, nu numai a Uniunii Europene, ci a catastrofei neo-liberale din Occident de 30 de ani încoace – și anume acapararea statelor de o oligarhie industrial-financiară. Voi chiar aţi crezut că o să fiţi egalii nemţilor sau ai francezilor? Să fim serioşi: uitaţi-vă la Ungaria: cum a mişcat în front, cum a fost amendată.

E o formulă nouă? O reinventare a Evului Mediu? Asistăm la o nouă colonizare?

Tema asta cu întoarcerea în evul mediu și neo-feudalitate e una recurentă. Oricât de groaznic sună neo-feudalitatea asta, românul – cumva inconștient desigur – rămâne optimist. Domnitorii feudali țin un predator și au grijă de robi pentru simplul motiv că feudalismul clasic din Evul Mediu însemna că domnia e legată de pământ. Deci dacă faci abuz, dacă duci masele până la înfometare și la moarte, ai o problemă, că nu mai ai pe cine să exploatezi, cine să lucreze pământul. Capitalismul financiar globalizat de azi a rezolvat această problemă într-un fel și mai eficient și cu mult mai mult potențial ucigaș. Bechtel, E-on Gaz și cu prietenul Jeffery Franks de la FMI vin în România, iau ce e de luat și se cară. Că lumea e lungă și lată – mai sunt India și Brazilia de exploatat. 

Dar oamenii primesc cu brațele deschide, cu o anumită ospitalitate și entuziasm această colonizare. Așternem covorul roșu.

Eu nu susțin isteria anti-comunistă care e la modă în țările de est, dar comunismul e de vină în povestea asta, pentru că a obișnuit masele cu discursul acela idealist și stupid, cu un stat, cu un partid care îți vrea binele. Povestea asta e frumoasă, dar din păcate nu există. Credința în bunăvoința statelor, a țărilor și a guvernelor a supraviețuit pentru populație și iată că nu sovieticii au profitat de ea, ci frații lor din vest.

Ce e, de fapt, în concepția dumneavoastră, Uniunea Europeană?

Dacă o privim din perspectiva României sau Ungariei, pentru că profilul e foarte asemănător și în relațiile lor cu țări precum Germania, dar și Finlanda, UE e o structură de colonizare.

Sursa: irinamonica

Foto: (c) www.facebook.com / Steven Seagal

După 15 ani petrecuți în Asia, Seagal s-a întors în SUA, unde a deschis o școală de arte marțiale și a lucrat ca bodyguard pentru celebrități.

Mai multe detalii pe agerpres

Printre ele: Boudhathala (limba boului, actiune sudorifica); Cinouboila (brionia, cicatrizanta in plagi, diuretica); Coadama (limbarita, racoritoare calmanta in prurite, cicatrizanta); Coicodila (iarba bubei, diuretica, purgativa); Dielleina (maselarita, folosita de daci ca analgezic, calmant, hipnotic, antispastic); Diesema (lumanarica, actiune astringenta si antiperistaltica in diarei); Diodela (coada soricelului, utilizata ca tonic, hemostatic, antiastmatic, laxativ, calmant al durerilor abdominale);Mizela (cimbrul, efect antidiareic, antispasmodic, diuretic); Salia (ciumafaia, contine alcaloizi ca hiosciamina si scopolamina); Riborastra (brusturele, diuretic, hipoglicemiant, antiseptic, laxativ, sudorific, depurativ) s.a. Arheologii au descoperit ca geto-dacii foloseau deopotriva si leacuri minerale. Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, buretii de mare uscati si pulverizati erau surse de iod, iar numeroase vase de lut contineau cenusa vulcanica, adusa de negustorii greci de la Etna, Stromboli si Vezuviu. Presarata pe rani, aceasta cenusa le usca, grabind cicatrizarea.

Neglijau dacii igiena colectiva sau pe cea corporala? Nicidecum. Vechii locuitori de la Gradistea Muncelului beneficiau de o instalatie de captare si filtrare a apei de izvor, la punctul numit Tau. La intrarea in marele rezervor din piatra si lemn, apa trecea printr-o sita, apoi era filtrata prin straturi de pietris si nisip. Captata dupa aceasta purificare, era stocata in cisterne sapate in stanca, asa cum este cea de la Blidaru. Un sistem de tevi, construit din olane de lut ars, purta apa catre cetate. Asemenea sisteme au fost descoperite dupa 1950 in mai multe asezari dacice din Muntii Orastiei. Dacii se spalau frecandu-se cu nisip, cu pamant alcalin (un fel de sapun primitiv) si cu vin, isi dezinsectizau imbracamintea cu pelin si levantica, isi tundeau parul si barba cu cutite curbe. Excesul de vin l-a facut pe marele preot Deceneu sa-l sfatuiasca pe Burebista sa ordone smulgerea din radacini a vitei-de-vie, in fond o masura de igiena colectiva (apud Strabon).

In Transilvania dacica se cunostea inca de prin secolele III-II i.Hr. efectul terapeutic al unor ape minerale. Izvorul termal de la Geoagiu purta numele de Germisara, de la cuvantul indo-european germ (devenit therm sau warm, cald). Razboaiele perpetue au stimulat perfectionarea interventiilor chirurgicale. Daca unele operatii, precum scoaterea manuala a varfului sagetilor sau oblojirea ranilor cu frunze din plante astringente, hemostatice si cicatrizante, a fost o practica milenara, nu acelasi lucru se poate spune despre instrumentele chirurgicale sofisticate gasite in siturile dacice de catre arheologi ca Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe.

Cei care cred ca medicina dacilor a fost doar empirica, deci pur aplicativa, se inseala. Arta de a preveni bolile si a le vindeca poseda si o baza mitico-magica. Grecii si ulterior romanii aveau un renumit panteon de zeitati medicale, precum centaurul Kiron, maestrul lui Asklepios (Esculap), fiul lui Apollo, apoi pe fiii si fiicele lui Esculap, patronii unor ramuri ale medicinei: Machaon (chirurgia), Podalir (dietetica), Telesphor (ocrotitorul convalescentei), Hygeia (igiena), Panakeia (posesoarea leacurilor), Epione (alinatoarea durerilor) s.a. La randul lor, preotii-medici din Dacia solicitau ajutorul unor zei vindecatori precum Darzas si Bendis, zeita corespunzatoare lui Artemis (Dianei romane), protectoarea casei si a sanatatii feminine. Anumiti medici-istorici sustin ca insusi Zalmoxis, tanar dac, ar fi calatorit in Atica, l-ar fi cunoscut pe Pitagora si ar fi invatat de la discipolii lui Hipocrate minunata arta de a reda suferinzilor bunul lor cel mai de pret: sanatatea trupului si a sufletului.

Text: Prof. Dr. Radu IftimoviciBogdan

Sursa: mixdecultura

 La plecare a lăsat numărul de telefon unor localnici care ulterior i-au contactat pentru a le cere ajutorul în cazul unei fetiţe care avea nevoie de o operaţie în Germania. Aşa s-a născut o frumoasă prietenie, iar familia de nemţi arevenit îmn Botiza.

„Am venit în concediu prima dată şi apoi am decis să ne stabilim de tot aici. A durat cam zece ani să le lăsăm pe toate în ordine în Germania şi să punem la punct aici totul dar e bine”, spune economistul.

Au cumpărat aproximativ 100 de hectare de teren la Botiza şi mai multe case vechi pe care le-au recondiţionat pentru a le face cât mai atractive pentru turişti. Au înfiinţat un sat de vacanţă arhaic unde casele sunt vechi la exterior pentru că, spun ei, nu şi-au permis să le altereze pentru că le-ar fi ştirbit din farmec, dar cu toate dotările moderne la interior.

„Am cumpărat case vechi şi le-am reasamblat bucată cu bucată exact cum erau acum sute de ani”, spune Lilli Steier. Au privit totul ca pe o provocare şi după modelul lor şi alţi conaţionali au decis să dea o şansă României şi Maramureşului.

„Am renunţat la Germania pentru că în România stilul de viaţă este mult mai liniştiti. Prietenii la început nu ne-au crezut dar după ce au fost aici în vacanţă au revenit”, spun cei doi nemţi.

Prin stabilirea lor la Botiza s-au implicat activ şi în viaţa comunităţii unde au contribuit cu dotări la şcoală dar şi multe alte proiecte menite să transforme localitatea într-un magnet pentru turişti.Unul dintre marile lor proiecte este să construiască în sat 100 de porţi maramureşene şi garduri tradiţionale la fiecare gospodărioe. prima astfel de poartă a fost deja inaugurată şi urmează şi restul.

Luând ca exemplu proiectul lor, autorităţile judeţene doresc să promoveze un proiect de lege care să ajute la salvarea satului românesc sau ce se mai poate din el.

„Împreună cu cei doi vom merge cât de repede la vicepremierul Vasile Dâncu ca să ne ajute să promovăm o lege pentru salvarea satului maramureşean. Avem atâtea valori care se pierd şi este mare păcat”, a punctat Anton Rohian, prefectul de Maramureş.

Sursa: voceatransilvaniei