Căsătoria lui Victor Yila cu Oana Morar; cununia civilă — 2007
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Actor, cântăreț și profesor la Facultatea de Construcții din București, Victor Yila se declară mândru de tot ceea ce a realizat, fie pe scenă, fie la catedră.

Pentru el, România reprezintă o mare șansă. ”De fapt, aici m-am descoperit ca om matur, aici am învățat tainele vieții. (…) Cred că am prins ultimul tren din viața mea — România”, afirmă Victor Yila, într-un interviu acordat AGERPRES.

AGERPRES: Când ați avut dumneavoastră prima întâlnire cu România? Care a fost prima impresie?
Victor Yila: Prima întâlnire cu România a fost mai de multișor, în preajma anilor ’90, și impresia a fost cam ciudată, pentru că am întâlnit o Românie care era deșirată de comunism și mi-a lăsat o impresie proastă pentru că pe stradă nu vedeam decât o singură mașină, Dacia. Nu vedeam decât Dacia peste tot, toată lumea avea aceeași mașină. Asta mi-a adus aminte de copilăria mea când tatăl meu ne ducea cu mașina la grădiniță și acela era un Renault care era foarte asemănător cu Dacia 1310.

AGERPRES: Ce v-a plăcut în acea perioadă cel mai mult în România?
Victor Yila: Ce mi-a plăcut în România a fost felul de a fi al oamenilor, românii, prin căldura lor sufletească, și cum te primesc.

AGERPRES: Dar ce nu v-a plăcut?
Victor Yila: Nu mi-au plăcut deloc gropile din București, de exemplu. Primul contact a fost Bucureștiul și era un oraș cu multe gropi și în unele zone era și o mizerie de nedescris, de câteodată mă gândeam că sunt tot în Africa.

AGERPRES: Ce v-a determinat să luați hotărârea de a vă muta în România?
Victor Yila: Familia. După ce am cunoscut o fată, mi-am întemeiat o familie, am făcut un copil și m-am gândit că cel mai bine era să mă mut aici pentru că România îmi oferea mai multe perspective de afirmare.

AGERPRES: Cât de greu a fost să vă adaptați în România?
Victor Yila: Primul factor care mi-a îngreunat existența, între ghilimele, în România, a fost factorul climatic — și anume iarna — și când spun iarna înțeleg inclusiv frigul. Eu, fiind născut și crescut la temperaturi de peste 30 de grade, cam tot timpul anului, îmi era foarte greu să mă acomodez aici la minus 10, minus 15 grade.

AGERPRES: Cum v-ați acomodat în România cu meseria de actor? 

Victor Yila: Cum spunem noi, românii, “Cine știe cunoaște!”. Știi meserie, te descurci. La teatru mi-a fost foarte ușor, pentru că am avut parte de niște actori mari, de mare talent, care m-au primit foarte bine la Teatrul de Comedie din București, și i-aș numi pe regretatul actor și prietenul meu Iurie Darie, Cornel Vulpe, Marian Râlea, Ștefan Iordache — cu care am colaborat când a avut și el colaborări la Teatrul de Comedie—, adică m-au ajutat foarte mulți ca să intru în această meserie cu profesionalism.

AGERPRES: Sunteți și profesor. Cum vă descurcați cu elevii?
Victor Yila: Eu mă descurc destul de bine în calitatea mea de profesor la Facultatea de Construcții. De fapt, meseria mea de profesor și cea de actor se cam potrivesc. Sunt meserii care, dacă pot să spun așa, se mărită, pentru că eu, când sunt la facultate, de abia aștept să ajung seara pe scândură, la teatru, în fața publicului, iar când termin de jucat teatru pe scenă, abia aștept a doua zi să mă reîntâlnesc cu studenții mei. Deci, este o mișcare continuă, ceea ce îmi dă sentimentul că nu mă pot plictisi niciodată.

În weekend de abia aștept să mă produc pe scenă, pentru că, nu-i așa, am devenit de vreo zece ani și cântăreț. Și acolo am publicul meu mai ales când cânt muzică populară românească, folclor autentic, cu diverse melodii super cunoscute, cum ar fi “M-a făcut mama oltean”, “M-am născut la Moldova”, “Au pornit olteni la coasă”, “Zi-i Vasile, zi-i”, “Mărie și Mărioară”, “Mărioară de la Gorj”, deci e un public și acolo minunat care mă îndrăgește și mă simt minunat când sunt cu ei. Este o meserie frumoasă.

La mine la ore vin studenți care nu fac parte din grupa cu care sunt la intervalul de timp respectiv. De regulă sunt vreo 20-25 de studenți, dar când mă uit în sală sunt vreo 40-50. Vin din afară studenți care nu sunt ai mei, vin să vadă cum predau, pentru că eu combin, când simt că studenții se plictisesc, mai trântesc un banc, mai fac o glumiță și asta îi amuză foarte tare, și se duce vorba și oamenii vin să mă vadă. Cei care m-au văzut cu o zi înainte la televizor cu grupul Vouă, unde am interpretat un rol, vin a doua zi să mă vadă cum sunt la catedră, cu cravată, cu sacou. Oamenii nu înțeleg, sunt curioși să mă vadă și se întreabă: Cum e? La televizor e glumeț, la teatru face asta, iar a doua zi e la facultate. Cum e? Și oamenii vin să mă cunoască, să vadă cum mă desfășor și pot să spun fără modestie că mă descurc de minune și sunt foarte mândru de ceea ce fac și ceea ce realizez atât pe scena teatrului, cât și la catedra din sala de curs.

AGERPRES: Cât de greu v-a fost să învățați limba română?
Victor Yila: Limba română e o comoară, e o limbă frumoasă. Tot ce e frumos foarte ușor se învață. Pe mine m-a ajutat foarte mult o altă limbă, limbă latină, și anume limba franceză care îmi este limbă maternă. E adevărat — limba franceză ca și limba română sunt cele două limbi cu gramatică dată dracului. Eee, am reușit să prind sau să deslușesc tainele gramaticii limbii române. Această limbă, pe care o vorbim acum, am învățat-o la Pitești timp de un an academic, concret 8-9 luni, fiind o școală foarte bună iată că pot vorbi fără să am nicio problemă această limbă.

AGERPRES: Cum și când v-ați hotărât să cereți cetățenia română?
Victor Yila: Cetățenia română am luat-o în 2007, când, după o așteptare de 5-6 ani, am fost nevoit, între ghilimele, pentru că hotărându-mă să mă stabilesc în România era musai să iau și cetățenia română pentru că altă formă de ședere în România pentru mine nu prea mai exista. Drept urmare, am făcut un dosar care a fost examinat și admis, după care am fost convocat să dau examen, un examen chiar în toată legea românească, cu de toate — geografia țării, imnul, istoria, Constituția țării și așa mai departe. Am fost ascultat de șapte judecători, deci un examen foarte, foarte greu. Cred că mai ușor luam cetățenia americană. (râde — n.r.) Vorbesc foarte serios!

AGERPRES: Ce mai țineți minte din tot ce ați învățat pentru acel examen?
Victor Yila: Mai țin mine, spre exemplu, evenimentul (…) 1 Decembrie, când s-a făcut ultima unire, 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Ziua Unirii. Bine, pe timpul comunismului, pe timpul lui Ceaușescu, era altă dată, nu era 1 Decembrie Ziua României, era 23 August, care a fost altă poveste. Mai țin minte că la cetățenia română m-am contrazis cu judecătorii când am ajuns la capitolul intonării imnului României. A fost întrebarea: Cum se numește imnul? Am zis: ”Deșteaptă-te, române!”. De cine e scris? E, aici ne-am împotmolit. Eu spuneam că două persoane au participat, ei spuneau o singură persoană. Eu spuneam: Nu, unul a scris și unul a compus muzica, respectiv Mureșan și Anton Pann, ceea ce se pare că ei, cei șapte judecători, nu știau, din păcate. Nu eram eu mai deștept, eram mai pregătit pentru examen. Și la articolul 1 din Constituția României, unde scria că “statul român este un stat unitar, indivizibil”, și eu am intrat la mai multe, cu cererea maghiarilor care vor autonomie, și aici ne-am încontrat, pentru că eu eram de partea Constituției, că nu aveau dreptul să ceară autonomie într-un stat care este protejat de articolul 1 din Constituție. Eu știam că singura limbă este limba națională, și anume limba română. Aici maghiarii cereau predarea la instituțiile de stat de studii superioare în limba maghiară, care nu este limbă națională. Este limba lor, mă rog, problemele etnice sunt cu totul altceva, dar să nu le confundăm cu problema națională, iar limba națională, din punctul meu de vedere, este și rămâne limba română. Și aici mi-a rămas în minte discuția cu judecătorii.

AGERPRES: De ce vă este cel mai dor din țara natală?
Victor Yila: Îmi e dor de pământul meu, de pământul nostru, de pământul negru. Cea mai bună pâine vine din pământ negru. D-aia se și spune că cea mai bună pâine vine din pământ negru. Dar, mai în glumă, mai în serios, noi spunem că eu nu o pot mânca fiindcă risc să-mi mușc degetele. Îmi e dor și de prietenii din copilărie, îmi este dor de pomul ăla uriaș pe care l-am plantat eu când eram mic. Avem în curtea noastră un mare avocado, un pom de avocado, care produce și acum o grămadă de avocado, și îmi este dor de toată copilăria asta. Dar m-am obișnuit și m-am acomodat în România.

AGERPRES: Ce înseamnă pentru dumneavoastră România?
Victor Yila: România pentru mine este o a doua țară, pentru că eu în România am renăscut. De fapt, aici m-am descoperit ca om matur, aici am învățat tainele vieții, pentru că România mi-a oferit un acoperiș, undeva unde pot să stau, să nu mă plouă, să nu mă ningă. România mi-a oferit niște copii frumoși, o nevastă moldoveancă frumoasă. România pentru mine este o mare șansă. Cred că am prins ultimul tren din viața mea — România.

AGERPRES/(AS — autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Olandezul de 33 de ani a moștenit dragostea pentru animale de la părinții săi, aceasta fiindu-i transmisă din generație în generație. După ce a lucrat în Olanda și SUA, tânărul a ales să vină în România, unde, în timp, cu experiența acumulată, a înființat o fermă la Naipu și una la Slobozia.

”Din toate țările am ales România. Am terminat facultatea de zootehnie în Olanda în anul 2003, după care am făcut practică șase luni în SUA și șase luni la Deva, în România, dar la final am ales România pentru că mi-a plăcut foarte mult ca țară, mi-au plăcut oamenii și posibilitățile de aici. În Olanda și în SUA sunt sisteme deja formate cu reguli stricte în care e greu să pătrunzi, acolo este totul pus pe picioare, totul e aranjat și nu mai e loc să pătrunzi în sistem. Aici, în România, sunt mai multe posibilități decât acolo, în SUA sau în Olanda”, spune fermierul olandez.

El povestește că a venit în România, în județul Giurgiu, la început ca manager și a deschis prima dată o fermă în localitatea Naipu, după care a mai cumpărat o fermă la Slobozia. Acesta recunoaște că și prețurile sunt altele în România, pentru că în Olanda un hectar de teren costă 80.000 de euro, iar aici l-a putut cumpăra cu până la 3.000 de euro.

”Am început cu o fermă în anul 2004 la Naipu, unde avem o mie de hectare, iar după doi ani am cumpărat teren și la Slobozia, unde avem acum două sute de hectare de teren, am început cu o sută de vaci proprii din ferma familiei, cu bani de la părinți, fără credit la bancă, iar acum avem în total 1.600 de vaci cu viței”, afirmă acesta.

La ferma lui Harry din Slobozia am ajuns la indicațiile unui sătean care vorbește cu mare bucurie despre acesta și se declară mândru că îl cunoaște pentru că fermierul a dat de lucru la vreo 20 de săteni din comună care primesc salarii europene, pentru că ”olandezii nu se joacă”.

Foto: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES FLUX

Ferma lui Harry a fost amenajată în fostul CAP din localitatea Slobozia, părăsit după Revoluție. Biroul acestuia este unul modest, amplasat chiar lângă halele de vaci — o încăpere micuță, cu pardoseală de ciment, fără covoare. Tânărul urmărește pe un ecran tot ce se petrece în fermă. Nimic nu-i scapă. El are la îndemână un halat alb și o bonetă fără de care nu intră în hală, iar în picioare poartă saboți din piele cu talpă din lemn.

Harry spune că a prins drag de aceste locuri, se simte bine aici și recunoaște că nu poate sta mult timp plecat. România a devenit țara sa. ”Eu am făcut casă aici, dar mai merg acolo ( n.r. în Olanda), am fost chiar cu puțin timp în urmă la înmormântarea bunicului, dar am ajuns acolo cu avionul la nouă seara și a doua zi la nouă și jumătate dimineața am luat trenul înapoi în România. Aici spun acasă, aici e casa mea acum, aici mă simt mai bine, am familia mea, afacerea mea. Și vacanțele le facem aici, în România, dar în munți. Îmi plac satele românești pentru că la noi nu mai există casă cu porci sau vaci, animalele sau păsările stau doar în ferme”, adaugă Harry.

Acesta este căsătorit cu o româncă și au împreună o fetiță. ”Pe soția mea am întâlnit-o în sat, la Naipu, unde am deschis prima fermă. A fost dragoste la prima vedere, mai mult din partea mea. Acum cred că e din partea amândurora, pentru că avem o fetiță în vârstă de zece luni, care a primit nume românești”, spune Harry.

De altfel, singura fotografie pe care o ține pe birou este cea a soției și a fiicei lui și recunoaște că iubește foarte mult familia și tradițiile, are respect pentru strămoși. ”Pe fetița noastră o cheamă Andreea Maria, Andreea pentru că așa o cheamă pe sora mea, iar Maria este numele soacrei mele. Mie îmi place ca cei mici să poarte numele de la o generație la alta, soției nu îi place, dar eu sunt tradiționalist și am insistat pentru acest lucru”, afirmă acesta.

După aproape zece ani în România, Harry van der Bruk a reușit să cunoască țara și pe români. ”Angajații români știu din tot câte ceva, și de agricultură, și de sudură, și la calculator. Angajații din Olanda sunt specializați și dacă vine unul nespecializat la o fermă de vaci nu știe nimic, nu pot să spun cum e mai bine, dar asta e diferența dintre angajații români și cei din Olanda, poate fi și un avantaj ca un angajat să știe din toate câte ceva. În rest, în colaborarea cu autoritățile aceasta decurge bine, dar sunt multe documente de făcut”, crede tânărul fermier.

Venit în România cu o sută de vaci din ferma familiei, Harry a ajuns acum la 1.600 de capete și a reușit să acceseze două proiecte europene, unul de șase sute de mii de euro, prin care a cumpărat utilaje la ferma de la Naipu, și unul de două milioane de euro, prin care vrea să amenajeze o hală pentru 400 de vaci la ferma din Slobozia.

Foto: (c) CAMELIA BIGAN / AGERPRES FLUX

Dacă îl întrebi ce își mai dorește, totul ține de familia lui, de copii, de sănătate și mai puțin de avere. Discuția cu Harry decurge lin, dar ochii îi sunt mereu atenți pe monitoarele de pe birou.

La plecare, se oferă să ne dea o sticlă cu lapte. Un angajat îi explică gestul: ”E neam germanic, dar a împrumutat și el din obiceiurile românilor, a devenit mai primitor, mai darnic”.

Aici, în România, Harry și-a găsit liniștea și știe că a făcut o alegere pe care nu o va regreta niciodată. Pentru el Olanda a rămas o amintire plăcută, aici însă se scrie cartea vieții sale.

AGERPRES/ (A — autor: Camelia Bigan, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) LUIZA ABU-SALEM / AGERPRES FLUX

În urmă cu 16 ani, viața lui Vittorio Saliani avea să se schimbe radical după o vizită făcută în țara noastră. Italianul ducea o viață agitată la Roma. Programul său începea în fiecare zi dimineața devreme și se încheia cu mult după apusul soarelui. Răsplata financiară era pe măsura așteptărilor, dar chiar și în aceste condiții, Vittorio își dorea să facă o schimbare pe plan personal.

Transformarea radicală s-a produs când și-a însoțit un prieten în București. Acela a fost momentul când avocatul și-a dat seama că România este o țară liniștită, ferită de tentații și cercuri vicioase, perfectă pentru întemeierea unei familii. Punctul culminant a fost atins în momentul în care acesta și-a întâlnit jumătatea. Sufletul său pereche este originar din comuna Islaz, județul Teleorman, dar la acea vreme lucra în București.

Foto: (c) LUIZA ABU-SALEM / AGERPRES FLUX

Încet, povestea lor de iubire a prins contur. Acum cei doi au împreună un băiețel, Matteo. Vittorio este unul dintre străinii care, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a stabilit, în urmă cu cinci ani, în comuna Islaz, o localitate situată la 18 kilometri de municipiul Turnu Măgurele. În sinea sa, Vittorio Saliani a știut de la bun început că în Islaz dorește să rămână, acolo unde Oltul se varsă în Dunăre.

După ce a fost de nenumărate ori la socri în această comună, italianul s-a convins definitiv că viața lui se poate derula în continuare doar în localitatea cu peisaje deosebite. A decis să îmbine utilul cu plăcutul și să investească bani într-o casă veche de negustori olteni. A transformat-o în locuință și totodată într-o pensiune încadrată perfect în peisajul natural, sălbatic, suprinzător al zonei.

Pentru Vittorio acesta este tabloul perfect. Italianul savurează din plin orice răsărit și apus de soare, firul apei care curge lin în vecinătatea casei sale, orice pasăre, orice floare și orice lucru simplu pe care îl poate percepe dincolo de aparențe.

”Îmi place România. Îmi place Islazul. Aș fi putut să investesc banii în orice zonă din țară, dar am preferat să mă stabilesc aici. Îmi place mult și Brașovul. Peisajele sunt deosebite, la fel este și zona”, spune Saliani.

Vittorio a renunțat la Roma și s-a stabilit în Islaz, însă nu a uitat să păstreze legătura cu prietenii de peste hotare. Ori de câte ori are ocazia se duce în Italia împreună cu familia, iar casa lui este întotdeauna deschisă prietenilor străini cărora le povestește deseori cât de frumoasă este zona în care trăiește. Gândurile și ideile italianului au prins contur prin realizarea pensiunii. Construcția reprezintă și locuința celor trei, realizată și mobilată după bunul lor gust. Familia este îndrăgostită de obiecte vechi de artă, de calitate, de mașini de epocă și de sculpturi, tablouri și statuete rare. Deși încă nu vorbește limba română, ci doar o înțelege, Vittorio s-a adaptat rapid stilului de viață din România. Este generos, iubește viața, oamenii, arta, frumosul și chiar a început să îndrăgească rețete cu specific românesc.

“Îmi place și mâncarea cu specific românesc. Odată, am mâncat niște sarmale care mi-au plăcut foarte mult. Le făcuse o cunoștință dintr-un amestec de carne de pui, curcan și rață. Pun accent pe alimentația fără E-uri. Noi nu consumăm multe grăsimi. Legumele și ouăle pe care le mâncăm le alegem cu grijă chiar din propria noastră grădină. Avem propria noastră fermă și acum lucrăm la o seră. Punem accent pe calitate. Chiar și atunci când consumăm pește, alegem să îl luăm proaspăt, direct de aici, de la Dunăre”, afirmă Vittorio Saliani.

Vittorio pare un om al extremelor. Energic și optimist, italianul stabilit în România este în același timp sensibil și melancolic. Ar purta discuții interminabile cu oameni care împărtășesc idei și principii comune, cu oameni curați la suflet și dornici să descopere frumusețile lumii.

”Îmi place România și îmi plac românii. În fiecare dimineață, când mă trezesc, trăiesc un sentiment frumos când văd peisajul acesta în fața ochilor. Îmi place să admir tot ce este frumos, apreciez arta și oamenii talentați. Îmi place să admir arta fotografică, să observ detalii. Aici, cunosc fiecare detaliu în parte. Îmi place să privesc dincolo de imagini. Îmi plac cărțile, îmi place să scriu poezii, să admir florile și plantele pe care le am în curtea interioară”, se confesează italianul.

El este îndrăgostit și de arta culinară. Responsabilitățile în casă sunt bine stabilite împreună cu soția. Cei doi nu ratează nicio ocazie de a petrece măcar câteva momente împreună. ”Pentru mine și pentru familia mea, masa este foarte importantă. Nu mâncăm până nu suntem toți prezenți. Eu, Vichi, Matteo și angajații noștri”, spune Saliani.

Vittorio este străinul care vede detaliile țării care l-a adoptat, vede înainte de toate dincolo de imagine. Se bucură de plăcerile mărunte ale vieții.

”Am ales să investesc în turism. Este oricum mai mică investiția mea aici decât dacă aș fi ales să fac același lucru în Italia sau în altă parte, însă nu asta este important. Aceste lucruri sunt trecătoare. Sunt încântat că în fiecare zi pot să mă bucur de tot ce îmi oferă viața și natura”, adaugă Vittorio.

Italianul stabilit la Islaz a realizat până în prezent tot ce și-a propus. Ar mai fi multe idei de pus în aplicare, dar își păstrează optimismul și vede de fiecare dată partea plină a paharului. Își dorește să îi ofere fiului său o viață liniștită și frumoasă, dar nu uită nici de cei din jurul lui. Deoarece îi apreciază pe românii talentați, Vittorio își dorește foarte mult să îi ajute pe cei aflați la început de drum.

”Aici este bine. Mă bucur că pot să îi ofer lui Matteo acest stil de viață, departe de lumea agitată, pericole și garduri înalte. Eu la Roma eram privat de multe lucruri. Ajungeam la miezul nopții de la serviciu. Toate acestea sunt doar amintiri acum. Aici am tot ce îmi doresc. Ar mai fi multe de făcut, dar o să le fac. Vreau să aduc îmbunătățiri locuinței și grădinii. Vreau să organizez și un eveniment anual în urma căruia să ofer un premiu. Vreau să recompensez, spre exemplu, un fotograf debutant sau un artist talentat la început de drum. Vreau să știe străinii că și românii sunt oameni valoroși, că și România este frumoasă și are oameni talentați. Păcat că nu sunt prețuiți la adevărata lor valoare. Le admir munca și apreciez rezultatul muncii lor. (…) Sunt îndrăgostit de acest loc și ori de câte ori am ocazia le spun prietenilor și cunoștințelor mele care sunt motivele pentru care am ales România”, afirmă Vittorio.

Vittorio Saliani, italianul îndrăgostit de România și de români, se declară mulțumit pe deplin de alegerea făcută. Pentru tot ce este frumos și pur, străinul ar repeta la nesfârșit experiența de neuitat pe care a acumulat-o odată cu stabilirea în comuna teleormăneană Islaz.

AGERPRES/(AS — autor: Luiza Abu Salem, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Anamaria TOMA/AGERPRES ARHIVĂ

Versiunea în limba engleză

El își dorește ca această țară, dar și valorile ei să fie mai mult promovate, pentru că, spune acesta, România merită și are cu ce să se mândrească. Reza Taheri sau Sebi, cum îi spun apropiații, locuiește în comuna prahoveană Florești, el fiind cunoscut datorită faptului că și-a făcut aici o mini fermă de animale exotice în care crește de toate, de la găini, la șerpi și maimuțe, unele dintre acestea apărând în videoclipuri ale unor vedete autohtone precum Delia sau Deepcentral.

Sebi a venit în România la începutul anilor ’90 la studii, cu gândul să facă masteratul în București, la Politehnică, însă, tânăr fiind, a fost luat de val și a intrat în lumea afacerilor, mai ales că, în acea perioadă, ”totul mergea ca pe roate”, după cum el însuși mărturisește. A ales țara noastră datorită calității ridicate a învățământului de aici, dar și pentru faptul că, la acea vreme, România era ieftină. Pe scurt, pentru el România era o țară a tuturor posibilităților.

Foto: (c) Anamaria TOMA/AGERPRES ARHIVĂ

”Ca orice străin, am pornit cu tot ce mi-a picat la îndemână, de la încălțăminte, îmbrăcăminte, baruri, restaurante, de toate. Orice făceai tot mergea. (…) În principiu, este adevărat că nivelul de studii a fost și este ridicat în România, dar și partea financiară m-a atras aici, pentru că, pe plan internațional, pe perioada respectivă, era una dintre țările care erau mult mai ieftine: studiile, chiria, totul. În perioada aceea, chiar a fost o țară a tuturor posibilităților. Practic, cu foarte puțini bani, 300-500 de dolari, puteai să te apuci de propria ta afacere. Puteai să deschizi o tarabă, orice.

Totul era la început de drum atunci în România. Pentru un student care venea cu 1.000-2.000 de dolari era foarte ușor”, explică Sebi, descriind începuturile sale aici ca fiind ”roz și foarte frumoase”.

Nu doar partea financiară l-a atras pe iranian și l-a făcut să rămână aici, ci și felul de a fi al românilor, căldura lor și ”lipiciul” acestora în raport cu oamenii din jur. Din punctul lui de vedere, românii nu pot fi puși în categoria europenilor, ci mai degrabă a asiaticilor.

”Românii nu îi poți băga în categoria europenilor. Am umblat foarte mult în Europa, dar românii sunt mult mai mult asiatici decât europeni. Sunt mult mai calzi, mai primitori, mai calmi, un popor care se lipește de tine să îi povestești din lumea ta, de unde vii, prin ce ai trecut. Căldura asta te atrage”, recunoaște Sebi.

Foto: (c) Anamaria TOMA/AGERPRES ARHIVĂ

Încet, încet, acesta a decis să rămână în România, iar spre sfârșitul anilor 1990 a întâlnit-o pe Marilena, o frumusețe de București, înaltă, cu ochi verzi, care l-a vrăjit și cu care s-a căsătorit, aceștia având acum un băiețel de zece ani și o fată de 16 ani care, alături de pasiunea pentru animale, le ocupă tot timpul. Întreaga familie a fost ”contaminată” cu acest microb pe care Sebi îl poartă încă din copilărie, perioadă în care, își amintește el cu un zâmbet în colțul gurii, avea divergențe cu tatăl său din cauza faptului că tot timpul aducea acasă diverse animale.

”Pasiunea cu animalele este de mic copil. Nu știu câtă bătaie am luat de la tata pentru că umblam de la târg la târg și cumpăram porumbei, găini, pisici, câini, tot ce mișca. Microbul ăsta se transferă foarte rapid, de la mine la soție, de la ea la copii și toți suntem bolnavi, drogați cu animalele astea, că, dacă nu stăm cu ele, parcă am pierdut ceva pe ziua respectivă.

Cine are suflet pentru animale are suflet și pentru semenii lui. Când vorbim de suflet înseamnă dragoste. Când ai dragoste și faci lucrurile necondiționat cum face o mamă pentru un copil, atunci ai spor, atunci te duci înainte”, mărturisește iranianul.

De altfel, soția sa, tehnician dentar de profesie, a renunțat la meseria ei pentru a-l susține pe soțul ei în această pasiune și pentru a-i crește pe cei doi copii ai lor. Mulți îl întreabă dacă nu îi este teamă să stea în preajma animalelor exotice pe care le crește, iar răspunsul este de fiecare dată unul categoric: Nu. Explicația este aceea că orice animal te simte și, fiind crescut de mic, între el și om se creează o legătură puternică.

Foto: (c) Anamaria TOMA/AGERPRES ARHIVĂ

”Dacă eu dispar două zile, să plec la o expoziție, undeva, papagalul ăsta, care acum strigă așa tare și strică discuția noastră, imediat nu mai vorbește două zile, dar când deschid ușa începe să spună ‘baba, baba’ (adică tata — n.r.). Nu știu, simte, miroase, dar imediat mă strigă. Este o legătură care se fixează între tine și animal”, povestește Sebi.

Nu trăiește de pe urma mini fermei care este mai degrabă o pasiune, ci are și o afacere de care se ocupă. Totuși, nu își poate imagina viața fără animale pe lângă casă. A crescut animale și în perioada în care a stat în București, și în anii pe care i-a petrecut ulterior la Snagov. Viața l-a purtat apoi spre Ploiești și, pentru că la acea vreme nu avea unde să țină animalele în oraș, a decis să se mute la Florești, la 20 de kilometri de acest municipiu.

Dacă vreo vedetă autohtonă vrea să folosească animale exotice în videoclipurile ei, știe unde să sune: la Sebi! Printre cei care au apelat la mini ferma iranianului se numără artista Delia și băieții de la Deepcentral. Sebi spune că ceea ce a realizat în România nu ar fi putut face în nicio altă țară, pentru că nicăieri nu ar fi găsit pământul pe care noi îl avem și nici clima potrivită. 
Foto: (c) Anamaria TOMA/AGERPRES ARHIVĂ

”Ce am făcut în România nu aș fi putut face în nicio altă țară. De aia vin străinii aici în România, pentru că nu ar găsi nicăieri pământul românesc, natura și mulți alți factori care sunt la mijloc. Nu poți să faci așa ceva în Anglia, de exemplu. Aici e pământ destul, avem o climă bună și aici se poate face orice. Cine spune că din zootehnie sau din agricultură nu poți să trăiești, din punctul meu de vedere acela nu e nici grădinar, nici fermier. Imposibil!”, crede acesta.

Iranianul, care se simte aici ”ca orice român”, după ce și-a petrecut în România mai mult de jumătate din viață, are însă o durere în suflet, aceea că străinii nu mai vin în țara noastră așa cum o făceau odinioară, dar și că românii nu își mai promovează țara și valorile așa cum ar trebui să o facă.

”Fiecare dintre noi ar trebui să ne trezim din visul ăsta de lux, să fim realiști, să facă fiecare pentru copiii lui, pentru familia lui, să nu devină consumator și să ia hormoni de peste tot.

Nu! Mănâncă și bea românește, de la tine, din curtea ta, cum făcea bunicul acum o sută de ani. Șunca afumată să fie din porcul tău și ceapa din grădina ta. Ăsta este traiul românesc.

Foto: (c) Anamaria TOMA/AGERPRES ARHIVĂ

Să nu îi mai copiem pe italieni, pe francezi. Cioara a vrut să învețe cum merge păunul și s-a împiedicat. Mergeți mersul pe care îl aveți, mersul românesc, promovați România, nu Spania, Anglia, Italia. Toată lumea vine în România că s-a săturat de lux. Se duce la Maramureș pentru că acolo e pătură de lână ca acum o sută de ani, aer curat. Te duci doi ani în Spania și întrebi: cum se zice la asta? Păi, e mămăligă de care ai mâncat o viață întreagă. Cum adică ai uitat?”, mai spune iranianul, care se declară, acum, român.

Dacă ar lua-o de la capăt, Sebi nu ar schimba nimic din viața sa, ar merge pe același drum, pentru că, spune el, nu regretă nimic din ceea ce a făcut până acum.

AGERPRES/(AS — autor: Anamaria Toma, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

versiunea în limba engleză

Ajunsă în sat întâmplător, în urmă cu doi ani, britanica s-a îndrăgostit iremediabil de frumusețea locurilor, aerul curat, hrana sănătoasă și oamenii locului și vrea acum să pună experiența sa la dispoziția comunității din localitate, pentru a o ajuta să crească și să se dezvolte, cu sprijinul tehnologiilor moderne.

Situat la o altitudine de circa 400 de metri, la câțiva pași de castrul roman de la Buciumi, satul Sângeorgiu de Meseș este, în sensul propriu al cuvântului, la capăt de drum, așa cum a remarcat și Kate Lowes în 2012, la prima sa vizită aici. În micul sat în care trăiesc doar vreo 300 de suflete circulă puține mașini, iar tehnologia secolului XXI este reprezentată doar de internetul de mare viteză, prin fibră optică, adus aici de unul dintre operatorii de pe piața de profil. Numele localității provine, dacă e să ascultăm poveștile spuse de bătrâni la gura sobei, de la o biserică a unei mănăstiri care a fost în zona Meseșului ridicată în cinstea Sfântului Gheorghe. Acest nume a fost, de altfel, cel care a intrigat-o și atras-o inițial pe Kate, ajunsă în sat la invitația unei localnice, studentă la Cluj-Napoca.

“Am avut un program de mentorat cu o prietenă, studentă din Cluj-Napoca, și în 2012 familia ei m-a invitat aici pentru a petrece Crăciunul. Am venit și am petrecut circa trei săptămâni aici, vizitând împrejurimile, Castrul Porolissum, Grădina Botanică de la Jibou, câteva mănăstiri. Mi-a plăcut numele de Sângeorgiu pentru că Sfântul Gheorghe este patronul spiritual al Angliei, desigur, și ziua sa este sărbătorită în ambele țări în 23 aprilie, ceea ce mi-a dat sentimentul că există o conexiune. Sângeorgiu este realmente la capăt de drum. Nu poți trece prin Sângeorgiu pentru a merge undeva. Vii aici și pentru a pleca trebuie să te întorci prin aceleași locuri. Trebuie să privești împrejur și să vezi locurile, cu munți și văi, și liniștea de aici. Chiar și în zilele friguroase am simțit căldură aici, am simțit o atingere care m-a intrigat și m-a determinat să vreau să aflu mai mult. (…) Am descoperit la Sângeorgiu de Meseș o comunitate trăind în același mod ca cea din Anglia, în care m-am născut și am copilărit, în anii ’50. M-am născut în 1955 și cei din comunitatea mea natală încă aveau cai cu care lucrau pământul. Acum caii s-au transformat în tractoare și există tot felul de utilaje pentru agricultură. A fost ca o reîntoarcere în copilărie. Am călătorit în întreaga lume timp de 40 de ani. Am locuit în America, am lucrat în India, am fost implicată în proiecte în Thailanda și China, dar acest loc m-a intrigat”, spune britanica.

Odată ajunsă în sat, Kate Lowes a descoperit o altă viață guvernată de cu totul alte legi decât cele ale consumerismului, dictate de mall-uri și supermarketuri. Mai mult, a realizat că viața de aici o face mult mai sănătoasă, într-un mediu curat și lipsit de stres, așa că a ales să se mute în sat.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Părinții prietenei, fosta mea studentă, mi-au spus că au o casă a bunicilor în care aș putea locui, însă nu cred că ei chiar s-au așteptat ca eu să mă întorc și să locuiesc aici. Am decis să mă reîntorc în 2013, pentru câte luni, iar aceste luni s-au transformat în mai multe luni și așa am ajuns în toamnă. Am făcut vin împreună cu familia prietenei mele și am decis că voi încerca să stau și peste iarnă, deoarece lucram cu un grup de tineri din Cluj-Napoca, pe care îi ajutam să pună pe picioare o afacere în domeniul televiziunii. Am trecut și peste iarnă și, în tot acest timp, întregul meu organism s-a adaptat la acest nou mediu. În Anglia mergeam lunar la mall unde cumpăram haine. Dulapul era plin de haine pe care nu le-am purtat niciodată. Aici, nu trebuie să cumpăr nimic cu excepția unei mici cantități de hrană. Mănânc în special fructe și legume și totul este organic. Sufăr de astm și în Anglia luam o grămadă de medicamente. Aici astmul a dispărut. Este un mediu foarte sănătos. Am internet, telefonul mobil funcționează bine, așa că îmi pot derula afacerile și de aici. Cheltuielile mele au scăzut la circa 100 de lire lunar. Când am venit aici cheltuiam o grămadă de bani la supermarket. Chiar comandam unele produse din Anglia. Mi-am adus și brânză englezească și unele produse care nu le puteam găsi în România. Nu puteam mânca șuncă pentru că nu era din Anglia, iar acum nu mai pot mânca șunca din Marea Britanie. Șunca de aici este deosebită. Dieta mea s-a schimbat dramatic de la prima vizită. La început îmi era poftă de mâncare englezească, pentru că întregul meu corp era condiționat să supraviețuiască cu glutamat de monosodiu din mâncărurile rapide, în special cele chinezești și indiene. Dar am început să-mi fac mâncăruri cu rețete proprii, din produse locale, în special legume. Greutatea corporală mi-a scăzut de la 94 de kilograme la 69 de kilograme, în ultimii doi ani. Energia mea este la cel mai înalt nivel din ultimii 10 ani, ceea ce este uimitor. Dorm bine, nu sufăr de dureri de cap sau de stomac. Toate aceste dureri le aveam în UK. Schimbările se datorează dietei și mediului înconjurător. Ceea ce am învățat aici, în ultimul an, a fost foarte bun pentru întreaga mea constituție, începând de la nivelul de stres și până la modul de alimentație. Acestea sunt motive foarte bune pentru a-mi dori să rămân aici”, afirmă aceasta.

Din aprilie s-a mutat într-o casă pe care a închiriat-o într-o stare deplorabilă, dar a reușit ca în scurt timp să o facă locuibilă, igienizând-o și făcând mici reparații. Își propune ca vara viitoare să realizeze un sistem eolian de producere a energiei electrice și un sistem de panouri solare pentru încălzirea apei. Urmează și amenajarea unei mici bucătării și a unei băi. Un confort minim, departe însă de ceea ce se înțelege prin confortul unei locuințe de la oraș. Are însă grădina generoasă, în care se relaxează privind munții din apropiere.

Mutarea ei într-o comunitate mică, în care fiecare se cunoaște cu fiecare, nu avea cum să treacă neobservată, stârnind inițial chiar reacții negative. Recunoaște că nici chiar prietenii nu au înțeles de ce și-ar dori cineva să stea într-un mic sat din Transilvania, dar în mintea și sufletul ei argumentația este una foarte solidă și clară, pentru că, în opinia ei, o viață fericită nu înseamnă o casă de lux, ci echilibrul pe care ți-l dă mediul în care trăiești și mâncarea pe care o consumi și bucuriile spirituale.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Am fost numită spioană, am fost catalogată drept hoață. S-a spus că am venit să fur de la oameni. S-a auzit că ar fi o doamnă în Brașov, blondă, care fură de la oameni și s-a presupus că eu sunt aceea. În opinia celor vârstnici nu există niciun motiv pentru a venit în sat și a nu face absolut nimic. Sătenii m-au întrebat ce fac eu cu o mașină de găurit, pentru că o femeie nu lucrează cu așa ceva. În UK însă există o altă mentalitate. M-au întrebat dacă nu vreau să cumpăr uși noi la casă. De ce aș cheltui bani pe o ușă nouă? Cea veche poate fi curățată. Are 100 de ani și mai poate fi utilizată încă 50. Vreau să locuiesc în mediul în care alți oameni au trăit ani la rând. Unii cred că ai o viață frumoasă dacă ai o locuință frumoasă, cu două băi, cu încălzire centrală, mobilă de la IKEA și tot confortul. Asta nu înseamnă că ai o viață mai bună decât dacă locuiești într-o casă mică precum aceasta. Trebuie să existe un echilibru. Pentru mine acest echilibru înseamnă să am alături lucrurile spirituale, tehnologia cu tot ce înseamnă — cărți, muzică etc. În afară de asta, tai lemne și car apă de la fântână, meditez, utilizez cât mai multe fructe și legume produse pe plan local. Principalul meu obiectiv este să nu cheltui bani în supermarket. Vreau să fie o viață sustenabilă. Vreau să înțeleg cum trăiau oamenii în vechime. Pot pune rufele într-o mașină de spălat și ele vor fi gata într-o oră. Le pot spăla și manual. Voi face acest lucru tot într-o oră, dar va fi o oră din timpul meu. Rezultatul însă va fi că voi utiliza mai puțină apă, apă ce provine dintr-o sursă sustenabilă și nu voi folosi energie electrică. Asta îmi dovedește ceva: că există un mod de a trăi sustenabil, reducând costurile. (…) Oamenii mă întreabă: de ce ți-ai dori să locuiești aici? Eu le răspund: pentru că este sănătos. Unii oameni cred că în țările vestice, precum UK, totul este lapte și miere. Adevărul e că au și aceste țări probleme foarte serioase. (…) Societatea, în general, e condusă de lăcomie. Oamenii au uitat valorile, familiile nu mai servesc masa împreună, nu mai comunică așa cum trebuie. Chiar dacă sunt în aceeași cameră, vorbesc între ei pe Facebook. Nu mai merg la cumpărături, ci achiziționează totul on-line. Nu este o bază corectă pentru dezvoltarea viitorului societății. Nimeni nu se întreabă de ce oamenii se luptă între ei și familiile se destramă, copiii cresc și nu mai vor să muncească. Am dat naștere, în ultimii 30-40 de ani, unei culturi nesustenabile. Și eu am contribuit la asta, dar acum văd ceva diferit și vreau să educ oamenii din UK privind România. Prietenii mei au fost șocați când au auzit că vin aici. ‘Cred că ai înnebunit!’, mi-au spus ei. De fapt, am făcut asta pentru motive bine întemeiate, pentru că sunt inteligentă și vreau să înțeleg, la fel cum am trăi în India alături de cei săraci, vreme de șase luni. Voi înființa o grădină organică, cu legume din Anglia, care încă nu există în sat, voi începe să fac și brânzeturi”, povestește Kate.

Ea se declară fascinată nu doar de locurile în care a ales să se se stabilească, ci și de oamenii de aici, de stilul lor de viață simplu, dar sănătos, fără utilitățile pe care mulți le consideră obligatorii.

“Am fost fascinată de oamenii de aici. M-am întrebat cum pot avea oamenii de aici, la 85-90 de ani, o piele atât de frumoasă, neatinsă de acnee sau alte probleme. Au toalete în curte, condiții sanitare precare, nu au nici măcar apă în casă, ci doar fântâni în curte. Cum pot fi atât de sănătoși, trăind astfel? Aici am găsit un adevărat ciclu al vieții. Oamenii de aici mă ‘educă’ în fiecare zi, privind modul de viață. N-aș fi înțeles nici într-un milion de ani că a trăi ca sătenii din Sângeorgiu nu este ceva ce afectează sănătatea, doar pentru că ai toaleta în curte și nu ai apă în casă. Singurul motiv pentru care ai nevoie de acestea e doar dacă trăiești într-un mediu foarte nesănătos, într-o economie cu probleme de mediu. Dacă locuiești la țară, nu ai nevoie de asemenea facilități. E foarte bine dacă le ai, dar nu sunt esențiale, pentru că noi nu suferim de răni, tuberculoză sau alte boli”, consideră aceasta.

Cu o experiență de patru decenii în domeniul tehnologiilor înalte, Kate Lowes a lucrat, printre altele, pentru IBM și Siemens, iar între 1998 și 2005 în Statele Unite, în celebrul Silicon Valley, “raiul” afacerilor în înalta tehnologie.

“Am un MBA, iar prima specializare academică e în economie. Am lucrat în mediul corporatist mulți ani. Am lucrat o bună perioadă de timp pentru IBM, am implementat proiecte guvernamentale, în lucrat în domeniul științei și tehnologiei computerelor. În ultimii ani am fost implicată în crearea a 12 noi afaceri, ca și consultant, sau în partea de management, în general pentru inovații în domenii de înaltă tehnologie. Sunt de asemenea membră a unei comisii a Universității din Liverpool, în cadrul departamentului de științe ale calculatoarelor, ca lector, contribuind la stabilirea unei legături între această universitate și Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca”, se auto-caracterizează britanica.

Această experiență vrea Kate Lowes să o pună acum la dispoziția comunității locale, pentru a o ajuta să crească și să se dezvolte, prin intermediul tehnologiilor moderne. Ea va fi ajutată în demersurile ei de prietena care a adus-o prima dată în sat, însă și-ar dori și o implicare a autorităților locale și județene.

“În viață trebuie să existe un schimb echitabil. Cunoștințele mele despre cum să trăiești sănătos s-au îmbunătățit foarte mult în acest sat. În schimb vreau și eu să ofer ceva comunității de aici: cursuri de engleză pentru săteni, cu sprijinul prietenei mele, și competențe digitale. Cred că o prezență digitală mai bună a mediului rural românesc va permite românilor să descopere mai mult din ceea ce se întâmplă cu adevărat în lume. Am discutat deja cu un coleg din UK pentru un sistem de telemedicină, ce va permite sătenilor să consulte un medic prin intermediul unui sistem de televiziune. Sistemul va fi amplasat într-o clădire a primăriei, iar localnicii vor putea să-și ia tensiunea sau să facă teste de diabet, fără să se mai deplaseze la spital. Costurile cu acest sistem nu sunt foarte mari. Transportul pacienților la spital pentru teste simple costă mult mai mult. Putem învăța oamenii cum să-și vândă produsele prin intermediul tehnologiei, al internetului. Oamenii de aici fac țesături de mână deosebite, tricotează șosete, produc miere. Următorul pas se poate face prin intermediul tehnologiei digitale. Gândurile mele se îndreaptă acum spre cum putem crea întreprinderi rurale, cum putem crea mai multe locuri de muncă și cum putem face o infrastructură corespunzătoare”, își dorește britanica.

Peste toate acestea, Kate Lowes este un suflet de artist. Pictează, scrie poezii și pregătește chiar și o carte pe care și-ar dori să o intituleze “Un an în Munții Meseș”.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Și-a făcut deja un blog unde își notează trăirile, iar pentru sat a conceput, împreună cu prietena sa localnică, o pagină de Facebook, ce a strâns mai multe like-uri decât numărul locuitorilor. Frumusețea locurilor este un izvor perfect de inspirație pentru creația sa artistică. Câteva dintre tablourile sale pot fi admirate, încadrate de ștergare românești, pe pereții casei în care locuiește. Sclipirea celor doi ochi albaștri, încadrați de un păr blond, arată că pentru Kate Lowes Sângeorgiu de Meseș nu este un capăt de drum, ci un nou început.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Martin Freinademetz/ ARHIVA PERSONALA
Ajuns prima dată la noi în țară în 1993, Martin Freinademetz, căsătorit cu o româncă, s-a temut atât de tare, din cauza reputației proaste a drumurilor cu gropi din România și de hoți, încât a venit cu o mașină de teren, 4×4, veche. Ajuns la Sebeș (județul Alba), unde locuiesc socrii săi, în noiembrie, a fost șocat de cât de multe accidente rutiere sunt în România, fiind uimit că aici șoferii nu aveau mașinile echipate cu cauciucuri de iarnă.

“La prima vizită în România, a fost foarte urât. Soția mi-a zis că șoselele sunt foarte proaste, cu gropi. Am venit în noiembrie, când a nins. Am venit cu o mașină veche, 4×4, pentru că auzisem că se fură în România. Am mers cu roți de iarnă, totul a fost OK, dar am văzut multe accidente rutiere, pentru că oamenii mergeau cu roți fără niciun profil. Când am mers înapoi, s-a topit zăpada și așa am văzut o groapă după alta. Când am venit, fiind zăpadă, am mers OK, repede, însă la întoarcere am văzut gropile, una după alta. Prima mea impresie despre România nu a fost așa bună”, a declarat pentru AGERPRES austriacul Martin Freinademetz.

La doi ani după ce s-a convins singur că avem mult prea multe gropi, Martin a revenit în România ca să practice snowboardul pe pârtiile din Poiana Brașov. Ca fost campion mondial la acest sport, austriacul nu a fost deloc impresionat de ceea ce a găsit.

Abia în 1996, la cea de a treia vizită în România, tot la insistențele soției, austriacul a descoperit ceea ce avea să îl țină aici, frumusețea Munților Carpați.

“Pe urmă, în 1996, soția mea a venit aici, iar când s-a întors în Austria, mi-a zis: Am fost în pădure, cu bunicul și e atât de frumos, de ce nu mergem și noi o dată cu motocicleta? Am spus: De ce nu?! Am fost tot timpul în Franța, în Italia, în concediu, cu motocicletele, acum hai să venim în România. Prima excursie la țară, în județul Alba, a fost perfect. Am venit mai mulți, iar pe urmă am început cu ture de enduro, cu turiști”, povestește Martin.

Întrebat ce i-a plăcut cel mai mult în Munții Carpați, Martin a răspuns: “aventura”.

“Am venit în 1996, fără hărți, fără google, nu am știut deloc limba, motiv pentru care nu am putut să mă înțeleg așa bine cu ciobanii. Dacă îi întrebi pe ciobani dacă este acolo o potecă, ei îți spun, nu prea. Dacă îi întrebi pe unde vin ei cu oile, atunci îți spun că pe acolo. Eu știu că pot să merg cu motocicleta și pe acolo, dar ei nu cred asta. Așa mi s-a întâmplat și când unii mă întrebau de ce nu merg pe șosea, ce fac pe munte, de ce nu mergem pe drumul național”, explică Martin experiențele din munți, când aproape nimeni nu înțelegea ce căuta pe acolo.

Prima aventură pe motocicletă în pădurile din județul Alba l-a determinat pe Martin să își dorească să organizeze în România, în premieră, Red Bull Romaniacs, cel mai dificil raliu de hard enduro din lume.

“Am făcut trasee și atunci m-am gândit că aici putem să facem ceva extraordinar, la fel cu ceea ce fac cei din Africa, cu Paris — Dakar. Am mers la cei de la Red Bull și am propus acest proiect. Când au văzut proiectul, cei de la Red Bull au fost de acord că putem să facem aici, în România, ceva extraordinar, cu condiția să fie foarte bine organizat”, explică el cum a luat ființă Red Bull Romaniacs.

Totuși, austriacul multiplu campion mondial recunoaște că a contat destul de mult faptul că l-a știut pe șeful de la Red Bull, nu doar frumusețea Carpaților noștri.

“Dacă nu-l cunoști pe șeful de la Red Bull, șansele sunt foarte mici să faci așa ceva”, spune Martin, întrebat fiind dacă a contat cartea sa de vizită, ca sportiv profesionist.

Carpații din România nu diferă foarte mult de alți munți explorați de Martin în restul Europei. Aventura îl menține în România, pe Martin. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar face la fel, mărturisește acesta, deși recunoaște că unii îl consideră “prost” pentru că a ales țara noastră.

“Eu nu am probleme, dar sunt mulți oameni, mai ales unguri și cehi, care sunt mirați și mă întreabă cum poți să pleci dintr-o țară precum Austria, în România? Tu pleci din Austria, în România? Ești prost? Austriecii înțeleg mai bine, decât cei din fostele țări comuniste, că aici, în România, e vorba de mai multă aventură”, spune Martin.

Întrebat dacă se consideră și român, el răspunde: “jumătate austriac, jumătate român”.

“Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel. De la 19 ani am făcut din hobby-ul meu, snowboardul, o profesie și mi-a mers bine. Dacă nu e frumos ce fac aici, eu plec. Dacă nu e OK, eu plec mâine. Dar acum mie îmi place și de asta rămân”, descrie Martin aventura sa românească.

Cei zece ani de Red Bull Romaniacs a crescut numărul motocicliștilor profesioniști, pasionați de hard enduro, ceea ce a dus automat și la un nivel mult mai bun al românilor practicanți ai acestui sport.

“Sunt mai mulți români care practică acest sport, de la începutul raliului, dar ce e clar e că a crescut cu siguranță nivelul. Acum vezi români mult mai bine pregătiți decât unguri și cehi. Înainte, până în 2004, era tocmai invers”, susține Martin.

Acesta este printre puținii străini stabiliți la noi în țară care nu poate sta nici măcar o săptămână fără să colinde Munții Carpați. Pentru el, pasiunea pentru motoare și aventură în Carpați a devenit un fel de ”job”.

“Dacă e vremea frumoasă, merg pe munte. Eu nu merg în vacanță la munte, eu merg ca la serviciu, la distracție. Nu am un loc preferat, îmi place totul în munți”, spune Martin.

Multiplul campion mondial recunoaște că nu a mers niciodată la grătar în pădure, nu mănâncă mici, el descoperă Munții Carpați pentru a face noi trasee în fiecare an. Nu e vorba doar de aventură, ci și de protecția mediului. Prin schimbarea traseelor, animalele, fauna și flora nu au deloc de suferit. După fiecare competiție, echipa lui Martin adună absolut tot din pădure, pentru a proteja mediul.

“Nu lăsăm niciun gunoi în urma noastră. Noi, după eveniment, curățăm locul. Nu lăsăm urme atât de mari, tocmai pentru a proteja natura, schimbăm în fiecare an traseele. După un an, acolo crește iarba. Păsările, animalele din pădure nu au de suferit din cauza competiției noastre. Mai întâlnim capre și porci mistreți, care rămân cu 20-30 de metri în fața motocicletelor. Animalele știu că oamenii cu motor nu le fac niciun rău, noi nu avem puști, avem ceva în plus, pozitiv, zgomotul de motor”, afirmă Martin.

De numele lui Martin Freinademetz se leagă și “dezmorțirea” celei mai vechi stațiuni montane din România, stațiunea Păltiniș (județul Sibiu). Aici, Martin a amenajat Arena Platoș, cu cinci pârtii de schi, de dificultăți diferite, în lungime totală de 3,5 kilometri. Acolo există instalații de transport pe cablu, de nocturnă, tunuri de zăpadă, centru de închirieri, școală de schi și snowboard, dar și un fun parc cu obstacole, pentru iubitorii acrobațiilor pe zăpadă. Austriacul recunoaște că, deocamdată, afacerea sa nu merge extraordinar, asta din cauza vremii, sezonul rece este tot mai sărac în zăpadă, dar și a birocrației.

“E o afacere e și un hobby. Cu Arena Platoș, acolo e investiție. Credem — nu știu când — că și asta o să meargă. Acum este foarte greu. Nu ne ajută nimic. Vremea nu a ajutat, aproape nimic nu ajută. Birocrația e extraordinar de mare. Afacerea nu este mare, dar dacă nu câștigam nimic, nu puteam sta”, susține Martin.

Acesta a derulat și numeroase proiecte de promovare a conceptului off-road în România. Xventure Offroad România este o organizație fondată de Martin Freinademetz în anul 2003.

Martin Freinademetz a concurat în 2007 la Raliul Dakar, cu licență românească. Pe urmă, în același an, a organizat primul campionat de snowmobil din România, Cupa FRM la Snowmobile “Xventure Snowmobile Cup 2007”, în stațiunea sibiană, Păltiniș. Un an mai târziu, în 2008, a cucerit vârful Moldoveanu (2.544 m), în cadrul unui proiect de promovare a helischiului în munții Făgărașului, împreună cu sibianul Catrinel Naicu, coborând pe schiuri, respectiv, snowboard, panta cu cel mai mare grad de dificultate de pe acest vârf.

“Întotdeauna mi-a plăcut să trăiesc la limită. Exploram zona cu elicopterul pentru a găsi trasee din munții Făgărașului, pe care să schiem. Vremea era excelentă și ne-am zis că trebuie să încercăm. Să cobor cel mai înalt vârf din România a fost un obiectiv pe care mi l-am propus când am ajuns prima dată aici. Sentimentul pe care l-am trăit în timpul coborârii nu poate fi descris, este ceva unic”, a declarat, atunci, Freinademetz.

Acesta este cel care a adus la noi țară singurului raliu de snowmobile din România, “Red Bull1000Trails”, cea mai importantă competiție din Europa de Est dedicată snowmobilelor.

Martin este preocupat și de încurajarea tinerilor să practice sportul. Dovadă, concursul de freeride ‘Inferno’ de la Bâlea Lac, competiție de snowboard și schi extrem.

În 2009, austriacul stabilit la Sibiu a decis să concureze din nou la Raliul Dakar, în America de Sud, din partea României. Acesta a supraviețuit Deșertului Atacama și a încheiat competiția pe locul 39.

Cel mai important eveniment din an pentru Freinademetz este Red Bull Romaniacs. ”Chiar și în Dakar aproape nimeni nu îmi spune Martin, toți mă strigă Romaniacs”, a mărturisit atunci, austriacul.

Preocupat de mediu, Martin, împreună cu echipa sa, a realizat prima hartă a gunoaielor din Munții Cindrel, în cadrul campaniei ‘Let’s do it Romania’.

În 2012, campionul mondial pasionat de aventură a marcat o altă premieră în România: Prima ediție a Campionatului Național de Slopestyle, în stațiunea Păltiniș. A urmat confruntarea în premieră între doi campioni, la slalom paralel, tot în stațiunea sibiană și primul concurs de Miss Bikini, pe schi și snowboard din România, tot la Păltiniș.

Anul acesta a început bine în familia Freinademetz. Fiul său a câștigat primul concurs, la Păltiniș. La doar 13 ani, Santiago a câștigat, în februarie, primul său concurs, Arena Platoș Freestyle Open, în cadrul etapei inaugurale a Campionatului Național de Snowboard. Urmează testul Red Bull Romaniacs.

Competiția debutează pe 13 iulie când concurenții vor ajunge la Sibiu pentru prima zi de verificări administrative și tehnice. Prologul, showul din centrul orașului Sibiu, care stabilește ordinea de start pentru prima zi din munți, este programat pe 15 iulie, începând cu ora 17,30. După ce vor parcurge traseele din Carpați, cei 350 de concurenți din întreaga lume vor ajunge la final, pe 19 iulie.

Când spui Martin Freinademetz, spui un om modest, un campion care îndeamnă la toleranță.

“Eu cred că ar fi bine dacă în România oamenii s-ar accepta unii pe alții așa cum sunt, cu preocupări diferite. Spre exemplu, să-i accepți pe cei care merg în munți să vâneze, pe cei care merg la grătar, cei care fac sport, până la urmă toți trebuie să aibă un singur interes, în pădure, în munți: să se bucure de natură, nu să se bată pentru acel munte, pentru că natura, muntele acela, este pentru fiecare din noi”, acesta este sfatul lui Martin Freinadametz, pentru cei care se îndrăgostesc de Munții Carpați. Indiferent dacă sunt români sau austrieci.

AGERPRES-FOTO PE FLUX/(A-autor: Isabela Paulescu, editor: Mihai Țenea)

Soţii Shajjad şi Katie Rizvi, fondatorii Asociaţiei “Little People”, un ONG care sprijină pacienţii care suferă de cancer şi familiile acestora, şi Clubul Temerarii se află pe primul loc printre lucrurile apreciate de ambasadorul britanic Martin Harris, potrivit unei postări publicată, luni, pe blogul său.

Pe locul al doilea se află mănăstirile, în special Putna, Voroneţ, Horezu, Bistriţa şi Schitul Darvari din Bucureşti. Pe poziţia a treia se află copii “fabulos de talentaţi” de la Şcoala 136 din Ferentari, urmaţi de proiectul “Fiecare copil în grădiniţă” din Podari, judeţul Dolj şi de peisajele din România.

Pe listă se află şi “oamenii însetaţi de justiţie”, ambasadorul postând o fotografie în care apare împreună cu Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Proiectul dedicat romilor din Frumuşani, Festivalul Enescu, balerinii români şi ciorba de burtă completează lucrurile preferate de Martin Harris din România.

Martin Harris i-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Traian Băsescu la 2 septembrie 2010. Diplomatul şi-a încheiat mandatul de ambasador în România săptămâna trecută, Esther Blythe preluând funcţia de însărcinat cu afaceri în perioada aprilie-august.

Paul Brummell a fost numit în vara lui 2013 ambasador al Marii Britanii în România, funcţia urmând să fie preluată în august 2014.

sursa: romania libera

“Dragi prieteni, doresc să vă mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru frumoasele amintiri pe care le iau cu mine la final de mandat. De asemenea, multe mulţumiri prietenilor de pe Facebook, un proiect special care sper că este un liant între Ambasadă şi toţi cei care iubesc Franţa. În România şi, în special, în Bucureşti, m-am simţit acasă, ceea ce pentru un ambasador este un adevărat lux”, spune diplomatul.

Philippe Gustin precizează că, în timpul mandatului său, a constatat că România a rămas “cea mai mare ţară francofonă din Europa”.

“Cu siguranţă, nu voi uita timpul petrecut aici şi voi reveni în calitate de prieten al acestei ţări. Am avut plăcerea să văd numeroase locuri din România care m-au impresionat atât prin diversitatea lor, prin bogăţia tradiţiilor şi ospitalitatea românilor”, declară ambasadorul francez.

Acesta subliniază că “relaţiile franco-române au la bază o istorie comună a celor două ţări ale noastre” şi îşi exprimă speranţa că “relaţiile bilaterale vor cunoaşte o şi mai amplă dezvoltare în spiritul tradiţiei prieteniei franco-române şi a destinului comun european”.

“Mandatul meu de ambasador al Franţei în România s-a încheiat deja. Voi fi un ambasador al României în Franţa amintindu-le tuturor de bogăţiile României”, mai spune Philippe Gustin, în mesajul său de rămas bun.

Philippe Gustin şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Traian Băsescu la 14 martie 2012.

Martin Harris a postat pe blogul său, la încheierea mandatului de ambasador, un Top 10 al lucrurilor care îi plac în România, începând cu Shajjad şi Katie Rizvi de la Asociaţia Little People, mănăstirile, oamenii însetaţi de justiţie, copiii unei şcoli din Ferentari şi terminând cu ciorba de burtă.

Soţii Shajjad şi Katie Rizvi, fondatorii Asociaţiei “Little People”, un ONG care sprijină pacienţii care suferă de cancer şi familiile acestora, şi Clubul Temerarii se află pe primul loc printre lucrurile apreciate de ambasadorul britanic Martin Harris, potrivit unei postări publicată, luni, pe blogul său.

Pe locul al doilea se află mănăstirile, în special Putna, Voroneţ, Horezu, Bistriţa şi Schitul Darvari din Bucureşti. Pe poziţia a treia se află copii “fabulos de talentaţi” de la Şcoala 136 din Ferentari, urmaţi de proiectul “Fiecare copil în grădiniţă” din Podari, judeţul Dolj şi de peisajele din România.

Pe listă se află şi “oamenii însetaţi de justiţie”, ambasadorul postând o fotografie în care apare împreună cu Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Proiectul dedicat romilor din Frumuşani, Festivalul Enescu, balerinii români şi ciorba de burtă completează lucrurile preferate de Martin Harris din România.

Martin Harris i-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Traian Băsescu la 2 septembrie 2010. Diplomatul şi-a încheiat mandatul de ambasador în România săptămâna trecută, Esther Blythe preluând funcţia de însărcinat cu afaceri în perioada aprilie-august.

Paul Brummell a fost numit în vara lui 2013 ambasador al Marii Britanii în România, funcţia urmând să fie preluată în august 2014.