Photos taken by: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARCHIVE

In the city area there was discovered a gold treasure dating from the late Bronze Age, including three bracelets, several rings and a necklace as well as a coin treasure including silver coins from Thassos island and Macedonia, having broadly circulated in the 2nd century B.C., a fact proving that there was here a Getae-Dacian settlement with major economic resources, capable of maintaining exchange relations. There was a Roman castrum in the area of Ciuperceni rural town.

Roman Byzantine fortress Turris was built in today’s area of Turnu Magurele; it had a circle-shaped defence tower dating from the 2nd-4th centuries and mentioned in the 6th century in one of the writings of Byzantine historian Procopius of Caesarea.

On the ruins of Turris fortress (abandoned in the 6th century), Romanian Prince Mircea the Elder (1386-1418) built a fortress during 1386-1393 that he named Turnu (meaning ‘tower’) or Nicopolul Mic (Little Nicopolis). Conquered by the Ottoman army led by Bayezid in 1394, the fortress was re-conquered by Mircea the Elder in 1395. It was occupied by the Turks in 1417, staying under their domination till 1829. Starting 1545, it became the center of Turkish garrison Turnu.

After the Peace of Adrianople (1829), the town was given back by the Turks to Wallachia and the fortress was deserted and torn down.

The town of Turnu Magurele was set up in 1836, by an edict passed by Wallachian Prince Alexandru Ghica (1834-1842). Later on, in 1860 it became an important customs point and commercial center, being located on the Danube bank, for the merchandise that entered and got out of Wallachia.

During the Independence War from 1877-1878, there were organized in Turnu Magurele large weapons depots and warehouses for the fodder needed for the battles and hospitals were arranged, with Turnu Magurele being one of the points of support for the military operations. The ship-bridge linking Turnu Magurele to Nicopolis was used to carry food and ammunition for the front, to send convoys of prisoners and wounded back to the country and for the return of the Romanian troops after their victory over the Ottoman army.

In the 19th and 20th centuries, Turnu Magurele was the Teleorman county seat several times.

After Romania turned arms against Nazi Germany on August 23, 1944 and joined the United Nations coalition, several German barges were seized on the Danube at Turnu Magurele over August 23-31.

In the second half of the 20th century, the city industry was prevailingly chemical and fruit processing; the Chemical Fertilizers Plant began being built in 1962. On April 5, 1978 in the area of Turnu Magurele-Nicopolis (Bulgaria), the works began for building a hydro-power and navigation complex in cooperation with Bulgaria.

Turnu Magurele was declared a municipality on February 17, 1968. The city had 24,772 residents at the 2011 census.

The main monuments that can be admired in Turnu Magurele and the surrounding area include: the ruins of medieval fortress Turnu (the 14th century), located 4 kilometers South of the city; Saint Haralambios Orthodox Cathedral in central city, built on the site of an old little church during 1900-1902, by the plans of French architect Andre Lecomte de Nouy; The Independence Monument, a statue complex built to honour the 1877 Independence War heroes achieved by a group of architects from Bucharest in 1985; ”Dorobantul” monument made in 1907 by Italian sculptor Raffaello Romanelli, is also related to the Independence War and represents a local hero killed in the battle, dorobant (gendarme) Tudorica Nicolae; the monument to Mircea the Elder, a bronze work by Romanian sculptor Oscar Han in 1968; St Paraskeva Church dating from 1862.

Another cultural objective is the Municipal Museum located in an early 20th-century building, boasting special architecture and being part of the list of the heritage historical monuments, according to the City Hall website. The museum hosts archaeological objects mostly belonging to Turnu medieval fortress, as well as paintings by local artists, who donated them to the museum.AGERPRES

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Suprafața: 5.790 kmp
Numărul orașelor și municipiilor: 5, dintre care 3 municipii: Alexandria, Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele
Numărul comunelor: 92
Numărul satelor: 231

Județul Teleorman este situat în partea de sud a țării, în mijlocul Câmpiei Române. La sud, județul este mărginit de fluviul Dunărea, limita naturală cu Bulgaria, și de județele Olt la vest, Argeș și Dâmbovița la nord, Giurgiu la est.

Teritoriul județului ocupă 2,4% din suprafața țării.

În județ se află punctele de trecere a frontierei în regim de trafic portuar: Zimnicea (România) — Svistov (Bulgaria) și Turnu Măgurele (România) — Nicopole (Bulgaria).

Potrivit Recensământului din 2011, populația stabilă a județului Teleorman era de 380.123 persoane. Populația stabilă a celor mai importante orașe este următoarea: Alexandria (54.400 persoane), Roșiorii de Vede (27.400 persoane), Turnu Măgurele (24.800 persoane) și Zimnicea (14.100 persoane). În municipii și orașe trăiesc 123.200 persoane, reprezentând 32,4% din totalul populației stabile. Informația privind etnia a fost disponibilă pentru 354.300 persoane, dintre care s-au declarat români 346.000 (97,1%), iar de etnie romă 8.200 (2,3%).

Caracterizat prin relief de câmpie, teritoriul județului cuprinde o parte din Câmpia Română — partea vestică a Câmpiei Burnasului și cea sudică a Câmpiei Găvanu-Burdea, precum și lunca Dunării din acest sector. Cea mai înaltă altitudine este de 170 m, în partea nordică a județului. Rețeaua hidrografică include Dunărea și afluenții săi importanți: Oltul, Urlui, Călmățui și Vedea. Zona nord-estică a județului este scăldată de apele râurilor Dâmbovnic, Glavacioc și Câlniștea, afluenți ai Neajlovului.

Lista ariilor protejate din județ cuprinde: Balta Suhaia (1.455 ha), Pădurea Troianu (71 ha), Ostrovul Gâsca (58 ha), Ostrovul Mare (140 ha), Pădurea Pojorâtele (58 ha).

Teritoriul județului întrunește condițiile de relief pedoclimatice favorabile pentru practicarea agriculturii cu irigații. Nord-estul județului este bogat în rezerve de țiței și gaze naturale (Blejești, Siliștea, Trivalea-Moșteni, Ciolănești, Poeni, Talpa, Videle). O altă bogăție o constituie lacurile naturale (Suhaia, Baldovinești, Belciug) și cele artificiale amenajate pentru piscicultură.

Agricultura este o ramură cu tradiție în economia județului Teleorman. Ca structură, industria județului Teleorman este împărțită pe ramuri ale industriei grele și ale industriei ușoare, centrele industriale fiind distribuite relativ omogen în cele cinci localități urbane din județ.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Cercetările arheologice efectuate în zona în care este situat orașul au scos la iveală vestigii care datează din paleolitic, neolitic (culturile Boian și Gumelnița), epoca metalelor, Evul Mediu.

În apropierea actualului oraș, în punctul numit ”La Vii” au fost descoperite urmele unei așezări geto-dace din secolele V-IV î. Hr. în care s-au găsit vase de ceramică (străchini, cupe cu două toarte etc.) lucrate cu mâna sau la roată, fibule din bronz ș.a. La doi km sud-est de oraș au fost identificate vestigiile unei așezări din secolul IV d.Hr., cu bordeie de formă rectangulară, în care s-au găsit vase de ceramică din pastă cenușie sau cărămizie, lucrate la roată, cu decor de linii incizate.

Pe malul stâng al Vedei a fost descoperită o așezare veche românească datând din secolele VIII-XI. Există, de asemenea, mărturii arheologice din perioada de început a feudalismului despre dezvoltarea economică și organizarea socială din așezările de aici (gropi și vase pentru depozitarea cerealelor, unelte agricole, obiecte de ceramică). Pe vatra acestor străvechi așezări a fost întemeiată, în 1834, localitatea Alexandria de către domnul Alexandru Ghica (1834-1842), de la care derivă și numele orașului.

În martie 1834 ia sfârșit ocupația rusă în Țara Românească și Moldova, iar Poarta otomană numește, cu acordul Rusiei, noi domni în cele două țări. Astfel, în Țara Românească a fost numit Alexandru Ghica, domnul care a desfășurat o activitate remarcabilă în domeniile judiciar, edilitar, de organizare a vieții orășenești, de dezvoltare a căilor de comunicație și transporturi, mai cu seamă în fostele raiale Turnu Măgurele, Giurgiu și Brăila, acestuia datorându-se și întemeierea orașului Alexandria.

Întemeiat în 1834, după planurile urbanistice elaborate de inginerul austriac Otto von Moritz (cel ce lucrase planurile orașelor Brăila și Giurgiu și avea să execute, mai târziu, planul viitorului oraș Turnu Severin), orașul și-a luat numele domnitorului de atunci al Țării Românești, Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) ale cărui oseminte se găsesc depuse astăzi într-un monumental sarcofag din incinta Catedralei Episcopale ”Sfântul Alexandru” din municipiu.

După întemeiere, Alexandria se impune rapid ca unul dintre punctele însemnate comercial-agrare ale zonei. În 1837, localitatea a fost distrusă în mare parte de un violent incendiu.

Locuitorii orașului s-au implicat în toate evenimentele importante ale istoriei moderne a României: Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române (1859), Războiul de Independență (1877-1878), Răscoala țărănească din 1907, Primul și cel de-Al Doilea Război Mondial. În timpul Războiului de Independență, la Alexandria s-au amenajat spitale. Răscoala de la 1907 a cuprins la 9 martie și Alexandria, iar de aici s-a extins în sate și comune, apoi în tot județul Teleorman.

În a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, la Alexandria, aveau loc vestite târguri anuale. Comerțul, dominat de afacerile cu cereale și vite, a constituit cea mai importanta ramură a vieții economice a orașului până la 1948. În a doua jumătate a secolului XX, în Alexandria s-au dezvoltat industria ușoară și alimentară, au fost înființate Întreprinderea de rulmenți, întreprinderi de morărit și panificație, ș.a.

După reînființarea județului Teleorman, în anul 1968, Alexandria devine reședința acestuia. La 27 iulie 1979 orașul Alexandria este declarat municipiu. A suferit mari pagube la cutremurul din 4 martie 1977.

La recensământul populației din 2011 municipiul Alexandria avea 45.434 locuitori.

Din septembrie 1996, la Alexandria, se află sediul Episcopiei Alexandriei și Teleormanului.

Principalele obiective culturale ale municipiului sunt: Biblioteca Județeană ”Marin Preda” (își are începuturile în perioada interbelică, din 1974 funcționează ca bibliotecă județeană, iar în 1991 a primit actuala denumire), care deține și un fond de carte aparținând scriitorilor și publiciștilor teleormăneni; Muzeul de Istorie al orașului Alexandria (inaugurat la 1 mai 1952, din anul 1998 — Muzeul Județean Teleorman), cu colecții de arheologie, numismatică, etnografie, artă, istorie; Școala Populară de Arte Teleorman, înființată în 1978; Centrul Cultural Româno-Francez, inaugurat la 14 aprilie 2000.

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Principalele monumente sunt: Catedrala ortodoxă cu hramul ”Sfântul Alexandru”, construită între 1869-1898, în stil bizantino-romanic, cu picturi murale interioare executate în 1898 de Ștefan Luchian și Constantin Artachino; bisericile ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1842-1846, restaurată în 1902-1904), ”Sfântul Nicolae” (1848-1850), ”Sfinții Împărați Constantin și Elena” (1852), ”Adormirea Maicii Domnului” (1858-1860), ”Izvorul Tămăduirii” (1859-1861), monumente ridicate în amintirea țăranilor uciși în timpul Răscoalei din 1907 și a eroilor căzuți în Primul Război Mondial, busturile domnilor Alexandru Ghica și Alexandru Ioan Cuza.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)

Primăria Municipiului Roșiorii de Vede
Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES ARHIVĂ

Cele mai vechi urme materiale ale locuirii omului în această zonă sunt din perioada neolitică și sunt atestate de existența a două așezări aflate în perimetrul actual al orașului (Palanca și Livezi). Din Epoca bronzului datează o spadă de bronz, de tip micenian, aparținând culturii Tei. În satul Meri (limitrof municipiului Roșiorii de Vede) a fost descoperit un mormânt tumular (secolul XIII î.Hr.), în care s-a găsit scheletul unei căpetenii de trib, alături de o mare cantitate de ceramică, precum și un cuțit de fier. În secolele II-I î.Hr., în zona orașului de astăzi se semnalează prezența celților scordisci din regiunea Savei.

Civilizația autohtonă geto-dacă din această zonă a avut legături cu civilizația romană încă din cursul sec. I î.Hr. — sec. I d.Hr., când Imperiul roman se extinsese până la malul drept al Dunării, dovadă fiind monedele descoperite pe teritoriul actual al orașului. În același areal au fost descoperite urmele unui castru roman de pământ, cu val și șanț de apărare, situat la 7,5 km sud-vest de centrul municipiului, pe vechiul limes transalutanus (val continuu de pământ însoțit de o linie de castre).

După retragerea armatei și a administrației romane din Dacia (271/275), slavii sunt aceia care au avut mai multă însemnătate în istoria meleagurilor din stânga Dunării. Aceștia sunt menționați în apropierea orașului Roșiorii de Vede de către Procopiu din Cezareea, în anul 546. Între secolele IX-XI au urmat aici noi năvăliri barbare: pecenegii (de origine turcă), apoi cumanii, de la care se păstrează toponimicul Teleorman (pădure deasă) și a căror stăpânire durează până la năvălirea tătarilor (1241).

Pe teritoriul actualului oraș au fost descoperite, de asemenea, monede de bronz din secolul al IX-lea și al XI-lea, care atestă existența unei populații ce practica o intensă activitate de schimb, atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede (numele sub care apare localitatea în documentele din Evul Mediu) datează din anul 1385. De-a lungul secolelor se impune ca un însemnat centru comercial pentru desfacerea produselor agricole și meșteșugărești, negustorii săi având puternice legături cu Brașovul.

În secolul XVI s-a stabilit, la Roșiorii de Vede, sediul unei căpitănii de călărași, ocazie cu care localitatea a devenit oficial reședința județului Teleorman (până în 1838). Domnul Țării Românești Mihai Viteazul (1593-1601) a dăruit o parte din Rușii de Vede, călărașilor care au fost așezați aici pentru apărarea zonei împotriva turcilor din raiaua Turnului și cu obligația de a participa la război alături de domnul țării.

Odată cu așezarea căpităniei de călărași aici, localitatea pierde caracterul sătesc și devine târg în adevăratul sens al cuvântului, ajungând ca la 1677 sa fie menționată între cele 25 orașe ale țării enumerate de Miron Costin în Cronica Polonă.

Din 1768, cea mai mare parte a vetrei orașului și întreaga sa moșie sunt închinate de domnie mânăstirii Sf. Spiridon Nou din București, toți târgoveții devenind astfel clăcași. Ca urmare, târgoveții vor începe lupta împotriva pretențiilor formulate de mănăstire, luptă ce va dura circa 100 de ani și va îmbrăca diferite forme.

În Proclamația pe care Tudor Vladimirescu o adresează bucureștenilor, la 16 martie 1821, acesta arată că una dintre localitățile care s-au alăturat revoluției este orașul Roșiorii de Vede. După asasinarea conducătorului revoluției de la 1821 (la 27 mai), turcii pornesc măcelul împotriva pandurilor, care se retrag în Oltenia. Orașul este cucerit și incendiat de turci, asemenea Caracalului și Slatinei.

Desființarea raialei Turnu, în urma Tratatului de la Adrianopol (1829), a avut adânci implicații în dezvoltarea ulterioară a orașului Roșiori de Vede. În Țara Românească orașul era considerat unul dintre cele mai importante centre meșteșugărești și comerciale, motiv pentru care prin art. 1 din Regulamentul Organic i se rezerva dreptul de a participa la alegerea domnitorului cu doi delegați. Totuși, adoptarea Regulamentului Organic a dus la agravarea contradicțiilor dintre târgoveți și mănăstirea proprietară a moșiei. În astfel de condiții, meseriașii, negustorii, micii boieri și călărașii din Roșiorii de Vede au aderat la Revoluția din 1848.

Dintre militanții roșioreni pentru înfăptuirea Unirii Principatelor se va reliefa figura lui Alecu Petrescu, fostul comisar de propagandă al revoluției pașoptiste, care se va alătura, în 1855, colectivului de redactare al ziarului “Patria”, ce se constituie într-un centru de sprijin pentru mișcarea unionistă din Țara Românească. Ulterior, marile prefaceri din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) au oferit posibilitatea ca orașul Roșiorii de Vede să iasă, în 1866, de sub dependența față de Mănăstirea Sf. Spiridon Nou.

Adoptarea toponimicului actual Roșiorii de Vede a fost o manifestare a voinței localnicilor și nu o hotărâre a administrației centrale. Acest nume apare în actele locale din 1864.

După mobilizarea armatei (aprilie 1877), în vederea cuceririi independenței naționale, mulți roșioreni se vor înrola la 23 iulie, când se constituie armata română de operații, în Compania a 3-a din Batalionul I Teleorman. Locuitorii orașului și-au adus și ei contribuția la Războiul pentru Independență, prin rechiziții și transporturi, prin subscripții pentru cumpărarea de arme și donații în bani sau alte ofrande făcute armatei.

În prima jumătate a secolului XX, Roșiorii de Vede s-a remarcat ca principal centru comercial cu cereale, cu vestite târguri săptămânale și două târguri anuale mai mari, aflat la începuturile industriei (o țesătorie, o fabrică de ulei industrial și una de lichior, fabrici de brânzeturi ș.a.).

După intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, s-au înrolat în armată și numeroși roșioreni, prezentându-se la regimentele 20 Dorobanți, 60 Dorobanți și 4 Călărași, care își aveau garnizoanele la Turnu Măgurele. Locuitorii orașului au opus rezistență, în noiembrie 1916, la intrarea aici a trupelor inamice. Drept represalii, trupele germane au incendiat centrul comercial al orașului și au luat numeroși ostateci.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după actul de la 23 august 1944, când România a trecut de partea coaliției Națiunilor Unite, trei companii din Regimentul 3 de Pionieri, care-și aveau reședința la 6 km de oraș, au avut misiunea de a lichida garnizoana germană de pe aeroportul din Roșiorii de Vede. În noaptea de 25/26 august 1944 pe aerodromul militar german de la Roșiorii de Vede ostașii români aud dezarmat 500 de militari germani, dotați cu o mare cantitate de armament și muniții.

În 1947 este dată în folosință calea ferată București — Roșiori — Craiova, în lungime totală de 209 km. În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat cu precădere industria ușoară și cea alimentară (țesătorie și filatură de bumbac, fabrici de mobilă, material rulant, tricotaje, ulei comestibil, conserve de legume și fructe ș.a.). Cutremurul din 4 martie 1977 a produs mari pagube materiale în Roșiorii de Vede, fiind afectate numeroase imobile.

A fost declarat municipiu la 18 ianuarie 1995. La recensământul populației din 2011 municipiul Roșiorii de Vede avea 27.416 locuitori.

Dintre monumente amintim: bisericile cu hramurile ”Sfântul Ilie” (1804), ”Sfântul Teodor-Tiron” (1818), ”Sfinții Împărați Constantin și Elena” — Serdăreasa (1832-1835), ”Adormirea Maicii Domnului” (1836), ”Cuvioasa Parascheva” (1836), ”Sfântul Ioan Nou” (1842), ”Sfânta Cruce” (1849), ruinele bisericii ”Sfântul Nicolae” (1780), clădirile Gării de Est (1889), Primăriei (1912) și Judecătoriei (1912), Casa ”Mamut” (1899).

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; redactor Arhiva foto: Mihalea Tufega: editor: Anca Pandea)

Foto: (c) ALEX MICSIK/AGERPRES ARHIVĂ

Civilizația geto-dacică începe să se afirme din faza a doua a Epocii fierului (La Tene), așa cum atestă descoperirile de la Zimnicea, Albești, Alexandria ș.a., o mare dezvoltare cunoscând-o olăritul.

La începutul secolului al II-lea, când o mare parte a Daciei a fost inclusă în granițele Imperiului Roman, actualul teritoriu al județului Teleorman nu a fost înglobat în limitele acestui imperiu, aici continuând să trăiască dacii liberi.

Pentru o mai bună protejare a graniței de est a Daciei romane, în timpul domniei împăratului Traian (98-117) a fost construită o linie de apărare cunoscută sub numele de ‘Limes alutanus’, formată dintr-un șir de castre de apărare construite de-a lungul râului Olt, de la Caput Stenarum (azi satul Boița din cadrul orașului Tălmaciu, județul Sibiu), situat în defileul Oltului, și până la Izlaz (unde Oltul se varsă în Dunăre), care reprezenta capătul sudic al limesului.
În acest ultim sector au fost identificate ruinele unor castre la Putineiu, Poiana (comuna Ciuperceni), Băneasa (comuna Salcia), Turnu Măgurele.

În timpul perioadei romano-bizantine a existat puternica cetate Turris (secolele II-VI), pe teritoriul de astăzi al municipiului Turnu Măgurele, pe ruinele căreia, domnul Mircea cel Bătrân a construit mai târziu (1386-1393) cetatea Turnu sau Nicopolul Mic (de fapt un castel fortificat).

Perioada migrațiilor (secolele III-VII), când valuri succesive de barbari au trecut prin aceste locuri, fără a disloca populația autohtonă, este reflectată prin identificarea unor vestigii de așezări la Socetu (secolul III), Dulceanca (secolele III și VI), Olteni și Alexandria (secolul IV), Sfințești (secolul VII) etc.

În secolele VIII-XI apar și se dezvoltă mai multe așezări stabile românești (sate) semnalate în perimetrele de azi ale localităților Petroșani, Suhaia, Călinești, Olteni, Păuleasca, Fântânele, Alexandria, Bragadiru ș.a., multe dintre ele amintite (în secolul al XII-lea) în cronicile bizantine.

Începând cu secolul al XIV-lea, odată cu întemeierea de către Basarab I a statului feudal Țara Românească, evoluția istorică a teritoriului teleormănean este strâns legată de dezvoltarea statului feudal muntean.

Aflat în calea otomanilor, pe drumul către capitala Țării Românești, județul Teleorman a fost frecvent invadat de trupele otomane (1394, 1462, 1522, 1595), dar de fiecare dată acestea au fost alungate de către oștile domnilor munteni, în urma unor bătălii victorioase.

Ca urmare a tendinței de păstrare a independenței Țării Românești și a refuzului lui Mircea cel Bătrân de a plăti haraci turcilor otomani (în 1416), aceștia organizează puternice represalii care au consecință nefastă prin cucerirea, în 1417, a cetății Turnu, menținută sub stăpânire otomană până în 1829 (în 1545 fusese transformată în centrul raialei turcești Turnu).

În secolul al XV-lea, numele Teleorman apare menționat pentru prima oară la 14 mai 1441, într-un act prin care domnul Vlad Dracul întărește Mănăstirii Glavacioc o ocină pe Neajlov și ‘…o ocină lui Micul al lui Baico în Teleorman…’.

În secolele XV-XVIII, activitățile meșteșugărești, agricole și comerciale capătă o dezvoltare înfloritoare, exemplificate prin descoperirile de la Zimnicea, Alexandria, Olteni, Frumoasa, Lunca ș.a., în care s-au găsit vase pline cu cereale, unelte agricole, instrumente pentru marcat vitele, vase ceramice etc.

La dezvoltarea acestor activități a contribuit existența, pe teritoriul județului Teleorman, a unor tradiționale drumuri comerciale cu direcție nord-sud, care coborau din zonele de munte și subcarpatice spre vadurile dunărene, drumuri pe care se practicau tot felul de transporturi și care, cu timpul, luau denumirea acestora, ca de pildă Drumul sării, Drumul cerii, Drumul untului, Drumul oii, Drumul olacului (vechiul drum al Craiovei) ș.a.

Activitatea comercială a impulsionat apariția și dezvoltarea unor târguri cu caracter cerealier și animalier la Roșiorii de Vede, Turnu Măgurele, Mavrodin, Balaci, Alexandria ș.a.

În secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, caracterul agrar al județului Teleorman s-a amplificat, fapt ilustrat de ponderea ridicată a producției de cereale care îl plasa de fiecare dată printre primele trei locuri (ex. în 1831, județul Teleorman ocupa locul 2 la producția de grâu, după Mehedinți, și locul 3 la cea de porumb, după Mehedinți și Gorj).

În epoca modernă, numeroasele frământări sociale din întreaga țară au avut loc cu aceeași intensitate și pe teritoriul județului Teleorman.

Încă înainte de declanșarea revoluției de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, comandantul oștilor din Zimnicea, punct de importanță strategică, organizează rezistența în această zonă în cazul în care trupele otomane ar fi trecut Dunărea în Țara Românească. Cete răzlețe turcești atacă orașul Rușii de Vede, în aprilie 1821, însă aceștia sunt izgoniți imediat la sud de fluviu.

Revoluția de la 1848 a fost declanșată la nivelul județului Teleorman prin adunarea populară de pe Câmpul lui Traian de la Izlaz din 9 iunie, unde Ion Heliade Rădulescu a citit cunoscuta Proclamație.

Actul unirii de la 24 ianuarie 1859 a fost primit cu multă bucurie de teleormăneni, fiind sărbătorit cu mult entuziasm.

În timpul Războiului de independență (1877-1878), județul Teleorman a fost locul de concentrare a grupării principale a armatei rusești și, tot aici, în zona Zimnicei, trupele imperiale forțează Dunărea, trecând în Balcani. Teleormănenii cuprinși în Batalionul 1 din Regimentul 5 dorobanți, într-un escadron al Regimentului 3 cavalerie sau în alte unități militare românești, au luptat cu mult eroism în luptele pentru cucerirea redutelor otomane de la Plevna, Grivița, Smârdan sau Opanez.

În noiembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, ostașii Regimentului 20 ‘Teleorman’, alături de alte forțe militare românești, fac zid în fața înaintării spre Capitală a trupelor germane. Teleormănenii s-au alăturat fraților din Transilvania, prin organizarea la Alexandria, Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede, Zimnicea și Suhaia, secții ale ‘Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor’, care au avut o însemnată contribuție în vederea înfăptuirii, la 1 decembrie 1918, a idealului unității naționale.

În perioada interbelică, în timpul României reîntregite, județul Teleorman a cunoscut o relativă dezvoltare economico-industrială, alături de intensificarea activităților agricole.

Odată cu actul de la 23 august 1944, trupele române din această zonă au avut de îndeplinit trei misiuni: dezarmarea unităților hitleriste cantonate în județ, oprirea convoaielor fluviale germane în amonte pe Dunăre și împiedicarea deplasării trupelor hitleriste peste Dunăre, în Bulgaria. Lupte grele s-au dat în regiunea Drăgănești-Vlașca (23 august), apoi la Zimnicea și Roșiorii de Vede (25 august).

În ceea ce privește configurația județului Teleorman, se pare că prima ilustrare grafică a acestuia apare pe o hartă din 1700 a Stolnicului Constantin Cantacuzino, publicată la Padova, pe care era trecut și județul acesta, scris Telorman, cu o formă îngustă și alungită, cuprinzând doar bazinul Vedei și Teleormanului.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, județul Teleorman era format din 10 plăși și 137 de sate, la sfârșitul secolului existau opt plăși, o polcovnicie și o vătășie, iar în 1835, înfățișarea lui se apropia de cea actuală.

De remarcat că pe o hartă austriacă din 1790, partea de nord a județului Teleorman apare acoperită în totalitate cu păduri.

În 1938, județul Teleorman, extins pe 4.557 km pătrați, cuprindea opt plăși, patru orașe (Turnu Măgurele — reședința, Alexandria, Roșiorii de Vede, Zimnicea) și 225 de sate.

În urma organizării administrativ-teritoriale din septembrie 1950, fostul județ Teleorman a devenit regiunea Teleorman (cu reședința la Roșiorii de Vede), iar în perioada 1952-1968 a făcut parte din regiunea București, reînființându-se ca județ la 17 februarie 1968 în forma actuală, cu reședința la Alexandria.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)

Municipiul Turnu Măgurele, port la Dunăre, este situat în extremitatea de sud a României, la marginea de sud a Câmpiei Boianului, la 23-29 m altitudine, la 50 km sud-vest de municipiul Alexandria (reședință de județ).

Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES ARHIVĂ

În arealul orașului a fost descoperit un tezaur de aur datând din epoca târzie a bronzului, alcătuit din trei brățări, mai multe inele și un colier, precum și un tezaur monetar format din monede din argint, provenite din insula Tassos și din Macedonia, cu largă circulație în sec.II î. Hr., fapt ce atestă că aici se afla o așezare geto-dacă cu largi resurse economice, capabilă să întrețină relații de schimb. În zona comunei Ciuperceni a existat un castru roman.

Pe teritoriul de azi al municipiului a existat cetatea romano-bizantină Turris, cu un turn circular de apărare datând din secolele II-IV, menționată în secolul VI într-una din scrierile istoricului bizantin Procopius din Cezareea.

Pe ruinele cetății Turris (abandonată în secolul VI), domnul Țării Românești Mircea cel Bătrân (1386-1418) a construit, în anii 1386-1393, o cetate pe care a numit-o Turnu sau Nicopolul Mic.

Cucerită de oastea otomană, sub comanda lui Baiazid, în anul 1394, cetatea a fost recucerită, în 1395, de Mircea cel Bătrân. A fost ocupată de turci în 1417, rămânând în stăpânirea acestora până în 1829. Din 1545 a devenit centrul raialei turcești Turnu. După pacea de la Adrianopol (1829) localitatea a fost retrocedată de către turci Țării Românești, iar cetatea a fost părăsită și dărâmată.

Orașul Turnu Magurele a luat ființă în 1836, prin edictul dat de domnul Țării Românești Alexandru Ghica (1834-1842). Ulterior, în 1860, a devenit un important punct de vamă și centru comercial, la trecerea peste Dunăre, pentru mărfurile care intrau și ieșeau din Țara Românească.

A fost unul dintre puternicele centre revoluționare de la 1848. În 1859, Unirea Principatelor Române produce aici un mare entuziasm, iar ca semn al prețuirii lor locuitorii din Turnu Măgurele îi oferă în dar lui Al.I.Cuza o sabie gravată, aflată azi la Muzeul Național de Istorie din București.

În timpul Războiului de Independență (1877-1878) aici s-au organizat mari depozite de armament și furaje pentru front, s-au amenajat spitale, Turnu Măgurele fiind unul din punctele de susținere a operațiunilor militare. Pe podul de vase de la Turnu Măgurele-Nicopole s-au transportat alimente și muniții pentru front, au fost trimise în țară convoaie de prizonieri și răniți, s-au reîntors trupele române după victoria repurtată asupra armatei otomane.

În secolele XIX și XX, Turnu Măgurele a fost de mai multe ori reședința județului Teleorman.

După actul de la 23 august 1944, când România a întors armele, alăturându-se coaliției Națiunilor Unite, în perioada 23-31 august, pe Dunăre, la Turnu Măgurele au fost capturate mai multe șlepuri germane.

În a doua jumătate a secolului XX predominante au fost industria chimică și cea de prelucrare a legumelor, iar în 1962 a început construirea Combinatului de îngrășăminte chimice. La 5 aprilie 1978, în zona Turnu Măgurele-Nicopole (Bulgaria), au început lucrările de construcție a unui complex hidroenergetic și de navigație, în cooperare cu Bulgaria.

A fost declarat municipiu la 17 februarie 1968. La recensământul populației din 2011 Turnu Măgurele avea 24.772 locuitori.

Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES ARHIVĂ
Principalele monumente care pot fi văzute la Turnu Măgurele și în vecinătatea acestuia sunt: ruinele cetății medievale Turnu (secolul XIV), care se află în partea de sud a municipiului; Catedrala ortodoxă ”Sf. Haralambie”, situată în centrul municipiului, construită pe locul unei vechi bisericuțe între anii 1900-1902, după planurile arhitectului francez Andre Lecomte de Noüy (stilul arhitectonic al construcției este combinat, turlele din față fiind în stil baroc, în rest stilul fiind bizantin); Monumentul Independenței, un complex statuar, închinat eroilor din Războiul de Independență din 1877, realizat, în 1985, de un grup de arhitecți din București; Monumentul ”Dorobanțul” (realizat în anul 1907, de către sculptorul italian Raffaello Romanelli), care este legat tot de Războiul de Independență și îl reprezintă pe un erou local căzut în luptă — dorobanțul Tudorică Nicolae; monumentul închinat lui Mircea cel Bătrân, creație a sculptorului bucureștean Oscar Han, realizat din bronz, ridicat în 1968; biserica având hramul ”Sfânta Vineri” (1862) ș.a.

Un alt obiectiv de interes cultural este Muzeul municipal, aflat într-un imobil construit la începutul secolului al XX—lea, având o arhitectură deosebită și care face parte din lista monumentelor istorice de patrimoniu. Muzeul găzduiește în încăperile sale obiecte arheologice aparținând mai ales vechii cetăți feudale Turnu, precum și tablouri ale pictorilor locali, donate muzeului.

AGERPRES/(Documentare-Ruxandra Bratu; redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea)