Sursa: Captură foto / youtube.com

Muzeul a fost inaugurat în aprilie 2012, anul în care se împlineau 106 ani de la momentul (18 martie 1906) când Aurel Vlaicu a urcat pe culmile gloriei, realizând primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decât aerul, fără a folosi catapulte sau alte mijloace exterioare, pe terenul de la Montesson, în Franța așa cum arată muzeulbanatului.ro. și www.cjtimis.ro

Traian Vuia (17 aug.1872—3 sept.1950) a fost susținut în proiectul ce avea să schimbe istoria omenirii de familia avocatului și politicianului Coriolan Brediceanu. Anul 1902 îl găsea pe Vuia la Paris, unde se dedica studiului zborului mecanic și al construcției aeronavelor mai grele decât aerul, știință revoluționară la momentul respectiv. Rezultatul cercetărilor s-a concretizat în concepția unui monoplan cu elice tractivă, aripi de pânză pliabile și echipat cu un motor cu anhidră carbonică. Aparatul, denumit și “Liliacul”, a fost o descoperire epocală, fiind primul avion din lume mai greu decât aerul, care decolează și zboară exclusiv prin forța motorului. Primul zbor cu acest aparat revoluționar a avut loc la 18 martie 1906, pe terenul de la Montesson, în Franța.

Traian Vuia în fața monoplanului său

Continuând studiul și experimentele din domeniul zborului mecanic, a construit și experimentat noi tipuri de avioane perfecționate, între care două tipuri de elicoptere cu mai multe reactoare cu propulsie, care vor aduce o contribuție esențială la progresul zborului vertical (1918-1921). “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea. Aurel Vlaicu a murit la 3 septembrie 1950 la București fiind înmormântat la cimitirul Bellu.

Sursa: Captură foto / youtube.com

Muzeul care-i poartă numele ilustrează viața și activitatea lui Traian Vuia. Potrivit surselor amintite colecțiile sunt prezentate în două săli. Într-una dintre ele vizitatorii pot admira o copie redată în mărime naturală, funcțională, a primului aparat de zbor realizat de inventatorul timișean care a zburat în 1906, la Montesson, pe o distanță de 12 metri, la o înălțime de 1 metru, după o accelerație pe o distanță de 50 metri. Această machetă a fost realizată de Fundația Academică Culturală Timișoara. Primele teste de zbor cu acest aparat au fost efectuate în anul 2005 în România, iar în anul următor aparatul a fost transportat la Montesson, lângă Paris, Franța pentru a se marca 100 de ani de la primul zbor mecanic. Ulterior acest model a fost donat Muzeului Banatului din Timișoara, iar începând cu anul 2012 este găzduit de cel mai nou muzeu dedicat aviației din România.

Cea de a doua încăpere găzduiește o parte din invențiile sale, machete ale aparatelor de zbor construite de inventatorul român, planșe, publicații referitoare la începuturile aviație mondiale, copii după schițele realizate la Paris, fotografii și documente de la primul zbor din 1906, dar și brevete, tablouri, cărți sau corespondențe.

Sursa: Captură foto / youtube.com

Nu lipsesc nici documente care evidențiază activitatea politică a lui Vuia,un patriot înflăcărat ce a militat pentru cauza românească atât în timpul primului, cât și al celui de-Al Doilea Război Mondial. Între 1916-1918 a activat pentru desăvârșirea statului unitar român, organizând la Paris Comitetul național al românilor din Transilvania, care edita revista “La Transylvanie”, și în paginile căreia a semnat numeroase articole.În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost ales președintele primului comitet legal al Frontului Național Român și a publicat articole în “La Roumanie libre”, militând pentru eliberarea și revenirea la România a nord-vestului Transilvaniei, răpit în urma dictatului de la Viena, din 1940.

Muzeul organizează periodic diferite simpozioane în cadrul cărora iubitorii aviației pot viziona pas cu pas etapele construirii unui aparat de zbor sau pot lua parte și la zboruri demonstrative cu avioane mici și cu parapanta.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

‘Noi am identificat două tipuri de locuiri și anume, una din prima Epocă a Fierului și alta din cea de-a doua Epocă a Fierului, diferența dintre ele, ca timp, fiind de aproape o mie de ani. Vasele descoperite sunt din cea de-a doua Epocă a Fierului, undeva, în epoca lui Decebal, până la cucerirea lui Traian. Suntem în etapa de finalizare a cercetărilor, informațiile vor fi publicate atât științific, cât și pentru publicul larg. Sperăm să le ducem în muzeu’, a declarat presei coordonatorul șantierului arheologic, Andrei Stavilă.

În anul 2006, bazându-se pe informații vechi, pomenite de însuși Ptolemeu în lucrările sale, arheologii UVT au descoperit la 4 km. de localitatea Unip, urmele Zurobarei, fosta cetate dacică, singura ridicată la acea vreme în zonă de câmpie. Pe măsură ce au dat de piese devenite indicii, arheologii timișoreni sunt tot mai siguri că aceasta este Zurobara, locul transformându-se în șantier-școală unde studenții de la facultatea de Istorie a UVT vin în fiecare vară și continuă săpăturile.

‘Multă lume a spus că este aproape imposibil de stabilit dacă există sau nu există Cetatea Zurobara sau a fost doar o fantezie. Dar, existența unei astfel de fortificații, ne atrage atenția că este posibil ca ceea ce am descoperit noi aici să fie antica Zurobara, cea mai importantă fortificație dacică din zona de câmpie. Analizele cartografice indică exact locul acesta’, explică prof. univ. Dorel Micle de la Facultatea de Istorie a UVT.

Situl arheologic de la Unip (Dealul Cetățuica, aparținător de comuna Sacoșu Turcesc) este situat în inima județului Timiș, lângă pădurea Unip.

AGERPRES/(A — autor: Otilia Halunga, editor: Adrian Drăguț)

Ca să avem o carne bună de rață, pasărea trebuie “aromată” încă de când mai poate măcăi! Adică, dacă-i punem “gând rău” unei rațe, mai înainte cu vreo două-trei zile “o cinstim” cu niște rom sau coniac, să-i frăgezim carnea.

Viorica Toader din Dudeștii Noi explică pentru AGERPRES că rața pe varză este foarte gustoasă.

Pentru prepararea raței pe varză este nevoie, pe lângă carnea păsării, de piper, sare, boia, ulei, două verze potrivite, (1-1,5 kg) ceapă, cimbru, mărar.

“Rața curățată se freacă cu sare, piper, boia și puțin ulei și se lasă în baițul acesta la rece, vreo oră. Varza se toacă mărunt și se freacă cu sare ca să se înmoaie. Într-o cratiță punem ulei și călim toată ceapa tocată. Apoi adăugăm varza stoarsă de zeama lăsată, amestecăm și lăsăm să se călească la foc mic. Adăugăm cimbrul și mărarul și mai amestecăm din când în când. Într-o tavă cu pereții groși punem puțin ulei, apoi varza și deasupra, rața băițuită. Ungem rața cu puțin ulei. Acoperim vasul cu o folie de aluminiu și o lăsăm să se coacă vreo oră și jumătate”, spune doamna Viorica.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

Gazdele, Crenguța Ploscaru și Nicoleta Mustață din Jdioara, ne-au așezat la masă și au relatat pentru AGERPRES cum au preparat ele mâncarea delicioasă din farfurie.

“Ne trebuie 200 gr de carne de porc, 200 gr cârnați, 1/2 kg spanac, sare, 3 căței de usturoi, o ceapă, 3 ouă, 100 ml ulei, 2 linguri de făină și 1/2 l de lapte, puțină brânză’, spun gazdele.

Într-o cratiță se prăjesc carnea și cârnații. Separat, spanacul se spală bine, sub jet de apă, se opărește, se scurge și se toacă fin. Ceapa și usturoiul curățate se toacă mărunt și se rumenesc în ulei, apoi se amestecă cu spanacul, se adaugă făina și laptele și se amestecă bine, până se leagă și devin un piure. Apoi, se “sloboadă” un ou întreg în verdeață și se amestecă din nou. Se potrivește de sare.

Ouăle se pot servi ochiuri, prăjite în ulei, sau fierte.

“Pe o farfurie așezăm carnea, cârnații, punem și spanacul, iar în mijlocul verdeții garnisim ochiul de ou, peste care punem și puțină brânză de care se află prin casă”, sugerează gospodinele.

Cu un păhăruț de rachiu înainte și o halbă de bere după, tochitura de spanac vă va îndestula chiar și după un drum lung.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)

Sursa: infin03wp.infin.ro

CJACT dă impresia unei școli destinate muzicii și dansurilor populare, un fel de Daciadă populară, dar are secții care trec dincolo de hore și brâuri și care atrag sute de cursanți: design vestimentar, canto clasic, pian, chitară, vioară, muzică ușoară, muzică religioasă, pictură-grafică, balet, dans modern, tango argentinian, cine-foto, actorie sau disk jokey, sculptură în gips, lemn sau piatră, ceramică — artă decorativă.

Centrul moștenește Școala Populară de Artă (înființată în anul 1962). Dacă înainte de 1989 aici se puteau învăța inclusiv limbi străine, după 1990 acestea au dispărut din oferta de studii iar acum are ca rol principal coordonarea, cercetarea și conservarea vieții culturale tradiționale din zona Banatului, respectiv din arealul etnofolcloric al județului Timiș.

Aici au ales să-i învețe pe cursanții de diverse vârste, de la copii la vârstnici, profesori cu cariere în muzică (Ion Deatcu — primul director al Școlii de Artă, Achim Penda, Sava Ilin, Costel Mihăescu, Iosif Hellman, Marieta Grebenisan, Ioan Odrobot, Gelu Stan, Pavel Roșu, Delia Musunea, Iacob Ochsenfeld, pianista Stella Dinulescu — fostă prim solistă la Filarmonica Banatul și la Opera Națională Română Timișoara), în coregrafie (Ionel Marcu, Mara Cărăuș, Petru Pilu, Marcel Botscheller, Emilian Dumitru, Ciprian Cipu), în arte plastice (Iulia Dinescu, Xenia Eraclide Vreme — nepoata lui Victor Hugo—, Simion Lucaciu, Dumitru Bașu, Susana Fântânaru), în teatru, cu artiști ai Teatrului Național Timișoara (Mircea Belu, Emil Reus, Diogene Bihoi, Dan Radu Ionescu).

Dintre absolvenții școlii s-au consacrat Ioan Toroican (muzică ușoară), Costel Busuioc, Lucia Mihăescu (muzică cultă), Carmen Popovici, Aurelia Ardeleanu sau Adrian Stanca (folclor).

Cu toate că în ultimii ani în Timișoara au apărut foarte multe cluburi care s-au dorit a fi alternative la Centrul de Artă și Cultură, niciunul nu a avut trăinicia și succesul acestuia.

‘Instituția, aflată în subordinea Consiliului Județean Timiș, funcționează pe trei paliere, având în componență trei mari compartimente: Conservarea și valorificarea tradiției și a creației populare, Școala de Artă și Ansamblul Profesionist Banatul. (…). După câte știu eu, suntem singura instituție pe acest segment care oferă diplome în baza cărora se pot face PFA-uri, oamenii își pot găsi, până la urmă, un rost. Ceilalți oferă doar o specializare (dans, un instrument — n.r.)’, a declarat pentru AGERPRES Liliana Laichici, manager general al CJACT.

Faima școlii este purtată peste hotare (Italia, Spania, Franța, Serbia, Ungaria, Belgia, Bulgaria, Cuba, China etc.) de Ansamblul Banatul, care a împlinit luna trecută 45 de ani, ’45 de ani de performanță, de mărire, dar și de criză, de trăiri intense, dar, în principal, 45 de ani de succes’, după cum spune managerul general.

Când se apropie vacanța, activitatea Centrului este efervescentă, pentru că se pregătesc manifestări devenite tradiționale: Festivalul Etniilor (7 iunie, la Muzeul Satului Bănățean) iar în august, Nedeea Românilor de Pretutindeni (în prima duminică după Sfânta Maria Mare).

Centrul de Artă și Cultură ar putea aduce în viitor secții noi, în funcție de solicitări și de posibilități, și nu este exclus să apară și o secție de gastronomie, poate, sub o denumire mai modernă.

‘Avem un proiect pentru dotarea claselor și sperăm să terminăm în întregime, până la reluarea cursurilor din toamnă, procesul de modernizare a sediului (reparații, dotări ale sălilor de clasă cu mobilier și echipament necesar). Pentru înființarea de noi secții va trebui să analizăm, să vedem în ce măsură se poate. Sigur, posibilități ar fi multe, poate și nevoi ar fi multiple. Trebuie să vedem ce anume se și poate face din toate ideile’, adaugă Laichici.

După Revoluție, centrul a primit un sediu de excepție, cel în care a ființat cu trei veacuri înainte Mănăstirea Franciscanilor, construită între 1716-1736. Este un sediu generos din Piața Libertății, unde călugării franciscani au sosit în secolul al XVI-lea și au construit un adevărat complex, format din biserică și mănăstire, pe care le-au folosit până în anul 1789. Atunci, ambele au fost transferate Ordinului Piarist (romano-catolic), care au deschis o școală în mănăstire.

Biserica a fost folosită până în anul 1911, când a fost demolată, iar în 1909, mănăstirea a trecut la administrația locală, care a înființat aici Conservatorul de Muzică. În zidul mănăstirii se vede un obuz din timpul asediului orașului din 1849. La Liceul Piarist a învățat și scriitorul Ioan Slavici (1885-1887) iar fosta grădină interioară a mănăstirii a fost transformată în ultimii ani în amfiteatru în aer liber, unde au loc spectacolele cursanților CJACT de la sfârșit de an.

Ca în jurul fiecărui loc ce dăinuie de veacuri, și de fosta Mănăstire Franciscană se leagă legende, mai ales că pe aici a trecut și împărăteasa Maria Terezia a Austriei, care în 1768 a ascultat Sfânta Liturghie în biserica franciscanilor din vecinătatea mănăstirii.

Astfel, epidemia de ciumă (1738-1739) care a secerat o treime din populația Timișoarei nu i-a cruțat nici pe preoții vremii, supranumiți ‘preoții negri’, și se spune că sufletele lor nu au fost împăcate când au părăsit această lume.

Povestea merge mai departe și ne putem imagina de ce unii spun că sufletele lor ar mai bântui locurile în care au viețuit și astfel s-ar explica și faptul că imobilul nu a fost niciodată ‘vânat’ de samsarii imobiliari. Dar, până la urmă, rămâne un loc predestinat culturii.

Glasul clopotelor și al cântărilor de slavă ale franciscanilor s-au împletit, peste veacuri, asemeni unui curcubeu al timpului, cu vocile și acordurile instrumentelor pe care le mânuiesc tinerii artiști ce învață astăzi aici.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Florin Marin)

Sursa: castel-nako.blogspot.ro

Istoricul Ioan Hațegan relatează pentru AGERPRES că istoria castelului din Comloșul Mare se leagă de numele fraților Cristofor și Ciril Nacu (maghiarizat Nako), negustori înstăriți de origine aromână, din Macedonia. În 1781, la îndemnul împăratului Ioszef al II-lea, cei doi au cumpărat la licitație mari suprafețe de teren în Banat și și-au împărțit moșia, astfel că domeniul din Sânnicolau Mare le-a rămas urmașilor lui Cristofor, iar Comloșul, fiului lui Ciril, Iosif Nacu.

Din castelul Nako de la Comloș se mai păstrează o parte din vechea construcție, pe care Primăria a modificat-o. În spatele castelului era un parc unde a fost amenajat primul teatru sătesc din Monarhie. Pentru îngrijirea luxuriantului parc, Iosif Nacu (Nako) a adus grădinari din străinătate, iar porțile din fier forjat, realizate în atelierele vieneze, purtau blazonul familiei, fiind distruse, însă, în perioada comunistă.

Castelul își datorează numele — San Marco—Bertei Mileva, soția ducelui San Marco, de care îl leagă o poveste frumoasă și în concordanță cu adevărul istoric. Se spune că aceasta era atât de fermecătoare încât însuși împăratul Franz Josef al II-lea a făcut o mare pasiune pentru ea, făcându-i cadou de nuntă parcul din jurul castelului, o copie a unei grădini vieneze, amenajate de mari specialiști din Imperiu.

‘În 1838, soția contelui Ioan Nako a adus pe lume o fetiță, pe Berta Mileva, care avea să fie ultima descendentă a lui Ciril Nacu. Era o fată foarte frumoasă, înzestrată cu dar artistic și căreia tatăl i-a angajat un pictor din Germania care să o învețe să mânuiască penelul. Doar că între pictorul care era și tânăr și Berta s-a înfiripat o poveste de dragoste și au vrut să fugă împreună. Pictorul, care a trecut și prin Timișoara, a lăsat o descriere frumoasă a orașului de pe Bega. Tatăl Bertei s-a prins, l-a pus în diligență pe pictor și l-a trimis înapoi, iar fata (care avea 18 ani, n.r.) a fost destul de repede măritată, în 1856, cu Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Au avut o căsătorie normală și s-au remarcat atât la Sânnicolau, cât și la Budapesta și la Viena, prin Salonul artistic. Berta era o femeie frumoasă, impozantă, mânuia penelul, mai scria și poezii și în casele lor de la Budapesta și de la Viena se adunau, de toamna până primăvara, cât stăteau acolo, pleiade de artiști budapestani și vienezi. Erau celebri în epocă”, relatează cercetătorul Ioan Hațegan.

La 50 de ani, Berta Mileva a rămas văduvă și a trăit singură la Comloș, până la 88 de ani. Neavând urmași, ea a donat conacul statului român în anul 1926 cu condiția îngrijirii acestuia. După moartea ducesei Berta Mileva de San Marco, această condiție nu a fost, însă, din nefericire, îndeplinită. Potrivit legendelor locale, Berta își iubea atât de mult caii încât, la moartea sa, a decis ca toți să fie împușcați, deoarece ea considera că un cal de sânge nobil nu trebuie să fie pus la jug. Cenușa lor — pentru că au fost incinerați — a fost împrăștiată în parcul castelului.

Castelul Nako din Sânnicolau Mare a avut o stea mai norocoasă, având șansa de a se fi păstrat intact. Clădirea nu a fost doar un monument arhitectural, ci și un veritabil muzeu în care erau expuse mii de obiecte de o valoare inestimabilă, aflate în colecția personală a familiei Nako. În salonul domnesc erau expuse picturi realizate de Nako Kalman, renumit în epocă, dar și picturi ale maeștrilor Lenbach și Schrottsberg, din anii 1840-1850, precum și piese de mobilier sculptate, cu încrustații, din Țările de Jos, o statuetă Carducci din Veneția etc. Într-o cameră erau expuse trofeele nobilului, aduse după prima expediție pe care o efectuase în Africa.

Salonul de primire a oaspeților era împodobit cu obiecte de artă din argint, un giuvaer vechi german, sculpturi în bronz și dulapuri încrustate, picturi din secolul al XV-lea. Sufrageria era decorată cu o colecție de porțelan antic japonez, precum și cu câteva copii după Rembrandt și Tizian, care completau valorile muzeului. După 1919, toate acestea s-au pierdut fără urmă. După Primul Război Mondial, familia Nako s-a mutat în Ungaria, iar vasta proprietate, înconjurată de o imensă pădure de brad, precum și cele 1.500 de jugăre de pământ, cu ferme, grădini, sere de iarnă și livezi, au fost vândute pe parcele. Castelul a fost împărțit în două, pădurea a fost devastată, iar mobila a fost împrăștiată cu bucata.

La începutul veacului trecut, castelul a servit drept primă școală agricolă din România, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a folosit ca sediu al gărzii fasciste, cazarmă și depozit de armament. Între anii 1949 — 1951 și 1953 — 1955, aici a funcționat școala de tractoriști, din nou, școala agricolă, iar în 1975, castelul a fost preluat de Primăria Sânnicolau Mare, care a amenajat Muzeul Bartok Bella, inaugurat în 1981.

În prezent, castelul adăpostește Casa de Cultură și Muzeul Orașului.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES
Localnicii speră că odată cu venirea fețelor bisericești în acest așezământ, se va trece peste ‘blestemul celor care l-au tot cumpărat cu bani grei, dar au fost nevoiți să-l părăsească în grabă’, fiind alungați de nemiloase momente ale istoriei, de melancolii sau de obștescul sfârșit.

‘Castelul a fost construit în anul 1750 într-un loc atestat documentar la 13 mai 1400, sub numele de Byallak, ‘locul bivolului’. În perioada pașalâcului turcesc din Banat, între anii 1522-1717, aici își avea reședința de vară pașa, ulterior terenul fiind dăruit de Maria Tereza banului croat Drașkovici, în schimbul altor teritorii. Din 1750 este ridicat castelul care în anul 1783 devine proprietatea familiei nobiliare ungare Karacsonyi. Tot atunci, groful Lazăr Karacsonyi aduce specii rare de pomi exotici, pe care îi plantează în jurul conacului-castel, punând bazele actualului parc care se întinde pe o suprafață de 10 hectare’, a relatat, pentru AGERPRES, istoricul Ioan Hațegan, cercetător științific în cadrul Filialei Timișoara a Academiei Române.

Vremuri tulburi aduc peste România Războiul I Mondial și pacea interbelică, perioadă în care Principesa Elisabeta (sora Regelui Carol al II-lea), devenită regină prin căsătoria cu George al II-lea al Greciei, dar divorțată, ulterior, revine în țară. Fire bogat înzestrată cu harurile artei, principesa nu-și găsește mângâierea sufletească în părțile Regatului și vine în Banat, unde în anul 1935 cumpără cu 22 de milioane de lei castelul de la Banloc. Legenda spune că unul dintre aghiotanții ei nu a putut să o urmeze, fiind prins pe drum de răufăcători, iar pentru a scăpa de ei le spune că Prințesa a fugit cu un cufăr plin cu galbeni și că doar el știe drumul spre Banloc, unde ea îi va ascunde. Odată ajuns la noua reședință bănățeană, răufăcătorii sunt prinși, iar el va reintra cu devotament în slujba stăpânei.

Frumusețea castelului înconjurat de păduri și de o întinsă cultură de orez, eleganța încăperilor înzestrate cu mobilier de lux, cu antichități, tablouri aparținând stilului rococo, sculpturi din marmură și chiar și o mumie din Egipt, nu au putut liniști însă sufletul prea zbuciumat al prințesei, care asemeni Prințesei Sisi, căuta iubirea adevărată din anturajul artistic, dar statutul de descendentă a Casei Regale interzicea acest lucru.

Ne putem imagina serile și nopțile petrecute aici de principesă alături de cele două servitoare și, poate, câțiva apropiați în care poate se discutau veștile de pe front, se asculta muzică, se făceau ședințe de spiritism, iar Elisabeta așternea pe pânză curcubee de uleiuri prin care lăsa să vorbească tăcut sentimentele, regretele, dorințele, neîmplinirile. Cu toate că era despărțită, aflarea veștii despre moartea fostului ei soț, regele George al II-lea, avea să o cufunde și mai mult în adâncul himerelor și în singurătatea castelului de la Banloc. A rămas aici până în anul 1948, când a fost obligată să ia definitiv calea exilului, spre Cannes.

Au urmat anii comunismului, când castelul a devenit, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat, iar piesele mobilierului-unicat au fost furate în cea mai mare parte. După 1990, primarul Cornel Toța spune că s-au mai găsit foarte puține lucruri în conac. ‘Câteva scaune, canapele, un candelabru, un birou, un orologiu, o oglindă, o masă. Restul a fost furat sau distrus de oameni care nu au știut sau nu au vrut să le prețuiască. Mobilierul, dacă nu a fost furat, cu siguranță că a ajuns lemn de foc’, spune primarul Toța.

‘Proiectul ecumenic al Mitropoliei Banatului urmărește realizarea unui program anual de întâlniri și activități specifice identității creștine, precum și creșterea gradului de implicare a tinerilor în viața bisericii. De asemenea, se dorește amenajarea unui centru ecumenic cu caracter permanent, unde să fie aduși în tabere copiii ce provin din familii sărace, elevii sau studenții din învățământul teologic, să se construiască și câteva săli de conferințe, iar în perspectivă poate chiar să construim un complex de 20 de camere, din structura vechiului castel, în care să poată locui minorii bolnavi de SIDA sau bătrâni’, adaugă Toța.

În perioada 1999-2000, fostul ministru al Culturii, Ion Caramitru, voia să transforme conacul-castel și parcul din preajmă într-un centru european de conferințe. După anul 2000, acest proiect a fost abandonat, iar administrația locală a reușit să restaureze bolțile clădirii. Ministerul Culturii a investit în urmă cu aproape 10 ani suma de 1,4 milioane de lei pentru renovarea clădirii considerate monument istoric. Fiind vorba de o clădire cu valoare de patrimoniu, partenerii proiectului încearcă să obțină fonduri structurale pentru renovarea clădirii.

Castelul din Banloc pare să nu se vrea locuit, în orice caz parcă nu și-ar mai dori stăpâni. Poate de aceea, Casa Regală a României nu l-a revendicat niciodată, lăsându-l definitiv statului. Doar Radu Lambrino a încercat să intre în posesia lui, dar cererea i-a fost respinsă.

AGERPRE / (A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă) 

Fotografii: (c) Marius Mateaș / Arhiva personală

“După lovitura de stat din 23 august 1944, Timișoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar și rutier, cu potențial industrial însemnat, orașul avea valoare strategică pentru forțele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului German din Timișoara, luat prin surprindere de ostașii români, s-a predat fără să opună rezistență. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unitățile hitleriste și cele maghiare declanșează acțiuni ofensive repetate pentru a se apropia și ocupa Timișoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română’, consemnează istoricul timișorean Vasile Dudaș.

În august 1944, orașul era ocupat de trupele germane, iar în momentul anunțării capitulării Germaniei naziste, lt. colonel Alexandru Galgoți era comandantul Sectorului de ordine internă Timiș, având în subordine Școala Politehnică, Școala de subofițeri de Artilerie, Școala de subofițeri de Transmisiuni, Regimentul 5 A.A. și jandarmii teritoriali cu rolul de a proteja granițele.

“Bunicul meu, lt. colonel Alexandru Galgoți, a fost cel care, pe 26 august 1944, a mers cu o gardă întărită la comandantul Comandamentului Forțelor Germane și i-a cerut să predea armele fără vărsare de sânge. Iar comandantul german i-a dat sabia în semn că a recunoscut înfrângerea Germaniei. ‘Domnule comandant, vă rog să predați arma și să evitați vărsarea de sânge în oraș’, este apelul pe care lt. colonel Galgoți i l-a adresat comandantului german, recunoscut de cei care au asistat la acel moment istoric’, relatează pentru AGERPRES dr. ing. Marius Mateaș, nepotul lt. colonelului Alexandru Galgoți.

În baza palmaresului militar, în 1945 s-a decis acordarea gradului de general lt. colonelului Alexandru Galgoți, înrudit cu Avram Iancu, pentru activitatea desfășurată continuu în slujba patriei, inclusiv pe Frontul de Vest, pentru eliberarea țării. Deși încărcat de recunoașteri ale unor merite deosebite pe câmpul de luptă, destinul acestei figuri marcante în istoria noastră avea să-i ofere o cotitură totală a vieții, ajungând de la pasul spre steaua de general la un simplu funcționar alături de cărăușii orașului și cu un domiciliu forțat.

Toată nenorocirea care s-a abătut asupra sa și a numeroasei familii — soția și cei opt copii, i s-a tras de la calitatea de proprietar ‘chiabur’ al fermei Lovrin pe care a cumpărat-o în timpul războiului și pe care a transformat-o în Ferma model Lovrin, unde experimenta creșterea migdalilor. În 1946, aici urmau să se pună bazele a ceea ce urma să devină faimoasa Stațiune de Cercetare Experimentală Agricolă Lovrin. Ofițerul voia ca prin această fermă să le asigure existența zilnică soției și celor opt copii, patru fete și patru băieți.

“Pentru că în timpul războiului a devenit, prin cumpărare, proprietarul fermei Lovrin pe care a transformat-o în Ferma model Galgoți Lovrin, ce se ocupa cu cultivarea migdalilor, a urmat soarta multor proprietari de pământ: a fost arestat într-o noapte din 1949, la sediul fermei, dar cu ajutorul soldaților care-l recunoșteau ca personalitate pentru cariera sa militară în slujba patriei, a reușit să fugă prin lanul de porumb. Până la urmă s-a dus la București unde și-a pledat cauza în fața conducerii de atunci a țării, care, însă, nu a avut altă cale decât să-i recunoască meritele militare. Astfel, a scăpat de arestare și de deportare și a avut parte de o formă de ‘pedeapsă mai ușoară’, un domiciliu forțat în Timișoara”, spune Marius Mateaș.

Au urmat ani în care numeroasa familie a trăit cu ajutorul soldaților din Regimentul colonelului. ‘În 1962, printr-un Decret al Consiliului de Stat, semnat de Gheorghe Gheorghiu Dej, i s-a recunoscut activitatea militară și a fost un semn de ‘reabilitare’. Din 1949, a lucrat ca funcționar la Asociația Cărăușilor din Timișoara. pentru a-și putea întreține copiii. Fiind un om robust, a știut întotdeauna să reziste, iar pentru a le asigura existența copiilor, a renunțat la întregul palmares militar și s-a angajat ca simplu funcționar’, adaugă Marius Mateaș.

Potrivit documentelor pe care nepotul colonelului le păstrează cu sfințenie, Alexandru Galgoți s-a născut în 1895 la Roșia Montană, iar la 16 ani avea să fie încadrat în Școala de Cadeți de la Traiskirchen, Viena, unde a primit o aleasă educație, dezvoltându-și și latura artistică (pictură și muzică). După absolvirea școlii, a fost introdus imediat într-un Regiment operativ și, de atunci și până în 1945, nu a părăsit câmpul de luptă, fiind fidel țării pe care a servit-o potrivit pregătirii sale militare.

‘A avut un rol deosebit în apărarea Timișoarei. La 1 septembrie 1944, el a fost numit în funcția de comandant al Detașamentului Timișoara, care includea mai multe unități operative și care avea ca obiectiv să apere o anumită zonă a orașului, precum și controlul asupra pătrunderii agresorului în zona graniței. De asemenea, a fost numit prin Decizie la conducerea Corpului de Armată, în calitate de comandant al Ordinii Interne Timiș-Torontal. De-a lungul carierei sale militare a fost recompensat cu numeroase distincții: Medalia ‘Victoria’ a marelui război pentru civilizație (1916-1921), ‘Crucea comemorativă’ cu barete a marelui război (1916-1918), ‘Coroana României’ cu spade și panglică (li se dădea doar celor care au dat dovadă de acte de curaj direct în front, n.r.) de ‘Virtutea Militară’ în grad de Cavaler, ‘Coroana României’ cu spade și panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer, ‘Frunza de stejar’ la panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer. După anii de suferință, în 1962 a fost reabilitat și i s-au recunoscut toate meritele militare și slujirea cu credință a patriei, drept pentru care i s-a conferit Ordinul ‘Apărarea Patriei’ clasa a III-a’, mai relatează Marius Mateaș.

Nepotul colonelului nu poate uita ‘scânteia frumoasă’ din viața bunicului, care a fost bunica sa, de care se leagă o frumoasă amintire.

“Înainte de 1920, în timpul unor manevre militare, bunicul o cunoaște pe cea care îi va fi soție, Maria Bolza, și o răpește de acasă. Fata este dezmoștenită și se căsătoresc la Sibiu, având garanții materiale date sub semnătura a doi ofițeri ai Regimentului care și-au luat angajamentul că vor avea grijă de tânăra familie”, povestește Mateaș.

El mai povestește că odată ieșit la pensie, lt. colonel Alexandru Galgoți a avut timp să citească multă literatură în limbile franceză și germană, să cânte la chitară și la acordeon cu nepoții ori să aștearnă pe pânză sau pe hârtie amintirile de pe front, sub forma culorilor. I-a învățat pe nepoți un lucru: ‘Du cu tine numai atât cât poți lua în capul tău’.

“A pictat peisaje din locurile prin care a trecut ca militar. Îmi amintesc de o acuarelă reprezentativă care m-a impulsionat pe mine să continui să pictez pentru Timișoara. Este vorba despre pasarela din lemn peste Bega, acolo unde astăzi se află Podul Michelangelo, pe care a redat-o cu acuratețe de ofițer artilerist, a marcat toate reperele geografice, turnurile bisericii din Piața Bălcescu, grinzile”, afirmă Marius Mateaș, care este lector în cadrul Departamentului de Mecatronică al Universității Politehnica din Timișoara însă a moștenit talentul bunicului și a dus pictura românească până în Parlamentul Europei, în cadrul unei expoziții de excepție (‘Timișoara în oglindă’), organizată de europarlamentarii timișoreni.

‘Dacă bunicul a plecat din Roșia Montană și a ajuns la Viena, eu plec din Timișoara și nu mă voi opri niciodată pentru a duce imaginea Timișoarei și a țării peste tot în lume’, susține Mateaș.

Nepotul lui Galgoți, primul român care a intrat în legătură radio cu un astronaut, spune că urmașii colonelului nu au cerut niciodată restituirea fermei Lovrin, dându-și seama de importanța acesteia pentru cercetarea românească și așteaptă “cu răbdare” decizia celor de la București pentru recompensele pecuniare cuvenite.

AGERPRES/(A — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) ROMULUS BRUMA / Arhiva AGERPRES

Rețeta este de nedespărțită de legenda ei scoasă de sub colbul anilor de Eufrozina Greoneanț din Nikolinci (Serbia) pentru cercetătorii etnologi ai Universității de Vest Timișoara, în cadrul proiectului european “Living Heritage” pentru descoperirea tradițiilor din Banatul românesc și cel sârbesc.

Rețeta este mai laborioasă, dar când vă apucați să o faceți imaginați-vă că trăiți într-o gospodărie înstărită dintr-un sat așișderi, de prin anii ’30 ai veacului trecut, că aveți suficient timp la dispoziție și că la geamul bucătăriei spațioase vă bat în geam crengile de cireși înfloriți și că se apropie o nuntă sau un botez. Iar de munca dumneavoastră se vor bucura toți cei care vor gusta o “ramură” din “Arborele” dulce.

“Se fac două blaturi, fiecare din 6 ouă. 6 albușe se bat spumă. Se adaugă 6 linguri de zahăr, 6 gălbenușuri, 6 linguri de nucă măcinată și o lingură de făină albă. Aluatul se pune în tava tapetată și se coace. Când se scoate se pune pe o hârtie, până când le vom folosi la ruladă”, spune Eufrozina Greoneanț.

Între timp, se face crema din 9 ouă întregi. La fiecare ou se pun două linguri și jumătate de zahăr. Se freacă bine și se fierbe pe aburi. Când este suficient de groasă, se lasă la răcit.

Separat se freacă două margarine. Se topesc 100 de grame de ciocolată și se pune totul în cremă. Se mai poate pune lămâie sau suc de lămâie. După preferințe, se mai poate adăuga în cremă o mână de nuci măcinate. Se lasă puțină cremă de o parte pentru decorat copacul.

“Se ung foile cu cremă și se fac ruladă. O bucată de ruladă se lasă întreagă, cealaltă se taie oblic pentru ramurile arborelui. La cel tăiat se lasă să se vadă interiorul, un fel de imitație a inelelor de la arbore. Se unge cu crema rămasă și se zgârie cu furculița scoarța. Se topește ciocolată și se aruncă deasupra ca să formeze linii. Ca să fie arborele ‘cum trăbă’, se înfig rămurele de asparagus”, spune Eufrozina.

Tot ea dezvăluie că la nunțile de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, pe când era copilă, “se făceau patru-cinci feluri de prăjituri, depinde cât de înstărită era familia. Viitoarea soacră venea cu cineriu (farfuria — n.r.) cu colaci. Se făceau prăjituri, nu tort”. “Arborele” era adus doar de rudele mirilor. De aceea, are o semnificație aparte.

Doamna Greoneanț își amintește că prăjiturile servite pe-atunci “de obște” la respectivele evenimente erau în Banatul istoric “prăjitura tare cu pigmez (magiun — n.r.), prăjitură simplă cu pigmez, colaci d-ai dă tri dzâle (mai tari, de trei zile — n.r.), dă-i cu miere dă stup”.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)