Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Bănățenii se așează la masă și ciocnesc ouă roșii, gustă din drobul și ciorba de miel, apoi câte-o bucățică de friptură sau un pane și termină cu o felie de pască și un păhărel de vin.

Doamna Coca din Ianova ne spune cum gătește ciorba de miel: ‘Noi o facem doar din capul mielului. Spălăm bine, îi dăm un clocot, apoi strecurăm și îl punem în a doua apă la fiert, punem sare și boabe de piper și lăsăm la fiert până când carnea începe să se desprindă de pe oase. Putem ‘curăța’ supa de oase și adăugăm ceapă verde tocată mărunt, eventual și un morcov tăiat mărunt. Când toate sunt fierte stingem focul și tocăm o legătură bună de leuștean. Se servește cu smântână’, spune doamna Coca.

Domnul Traian Puha, din localitatea Birda, ne învață să facem friptura de miel. ”Avem nevoie de o jumătate de miel, partea din spate, piper, untdelemn, sare și o mână de căței de usturoi. Pentru friptură, partea cea mai bună este piciorul din spate până la rinichi, se crestează pielea din loc în loc și se împănează cu căței de usturoi. Osul se sparge cu satârul în 2-3 locuri ca să se poată tăia carnea în bucăți când este friptă. Se așează în tavă, se pune untdelemn sau untură și apă, apoi se dă la cuptor’, spune Traian Puha, care adaugă că preparatul se servește cu piure de cartofi și cu salată verde sau doar cu garnitură de spanac iar cotletele mici de miel se pot face și pane.

Pentru drobul de miel mergem la Emilia Luca, din Ghiroda, care are pregătit un prapure mare, măruntaie de miel, două ouă, o legătură mare de verdeață (mărar, pătrunjel, frunze de ceapă), 3 felii de pâine, apă, sare și piper.

‘Drobul se prepară din măruntaiele fierte, măcinate și condimentate în care se adaugă ouăle și pâinea înmuiată în apă și verdeața tocată. Se omogenizează bine și se pune totul în prapure, se rulează bine, se unge rulada cu unt și se dă la cuptor vreo 20 de minute, după care se scoate și se lasă să se răcească’, spune doamna Emilia.

La servire, drobul se taie felii și se mănâncă alături de un ou roșu și cu o bucățică de brânză telemea.

Rețeta de pască ne este servită de doamna Maria Ticușan din Moșnița Nouă.

‘Avem nevoie de 8 ouă, un iaurt, 300 gr. zahăr, 1 cub de drojdie, 1 pachet de unt, zahăr vanilat, 1 kg. făină. Pentru umplutură amestecăm 500 gr. brânză proaspătă de vaci, 400 gr. smântână, 8 ouă întregi, esență de vanilie și 1 pachet stafide. Pregătim un aluat din ingredientele recomandate și îl lăsăm să crească la loc călduț. După aceea, întindem foaia groasă de 1 cm. cu sucitorul și se pune într-o tavă unsă și tapetată cu foaie de copt. Peste cocă turnăm amestecul de brânză dulce. Pe marginea umpluturii montăm modele din aluat (în formă de frunze), iar la mijloc punem o cruce, tot din aluat, și putem unge totul cu gălbenuș, apoi dăm tava la cuptor”, precizează doamna Maria.

Ea menționează însă că toate bucatele tradiționale trebuie gustate în tihnă, vreme de vreo trei ceasuri, și neapărat cu mult suc de lămâie.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) George ANDREI / Arhiva AGERPRES

Doamna Reli, din localitatea Giulvăz, spune că partea cea mai neplăcută la pregătirea rețetei este atunci când trebuie spălate și curățate mațele, dar tot ea adaugă că merită efortul.

”Se iau intestinele de la un miel și se spală foarte bine, în interior, fie prin introducerea unui furtun cu jet fluent de apă rece prin el, fie le putem pune direct la robinet și lăsăm să treacă apa prin fiecare intestin; le mai putem și scurta. După ce vedem că sunt curate, le tăiem pe lungime, desfăcându-le practic și continuăm să le mai spălăm sub jet puternic de apă rece. Apoi, le lăsăm într-un vas cu apă rece în care punem și vreo trei linguri de oțet, după care le frecăm bine-bine cu sare. Ele vor deveni albe și fără niciun fel de miros. Fuduliile, indiferent cât le spălăm, tot mai păstrează mirosul specific, dar intestinele de miel, nu”, menționează doamna Reli.

De acum, spune ea, treaba este ca și terminată.

”Într-o cratiță punem ulei și tocăm o legătură vânjoasă de ceapă verde, atât bulbul cât și frunzele, și niște frunze de pătrunjel pe care le călim bine cu sare și piper, apoi adăugăm intestinele de miel și după vreo 15-20 de minute, când se înmoaie bine cărnița fragedă se pot adăuga și două-trei ouă întregi, dar nu le lăsăm să devină ochiuri, ci le frecăm cu intestinele. Gustul este de-a dreptul captivant, iar după ce veți termina o porție veți constata că a fost prea puțin. La final, nu uitați versurile cântecului ‘Cin’ te mâncă, mielule?/Dumneavostră, domnule”’, încheie doamna Reli.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Amplasat pe strada Lorena nr. 35, din Jimbolia, județul Timiș, muzeul a fost inaugurat în septembrie 2007, la inițiativa poetului Petre Stoica (1931-2009). Acesta, s-a stabilit în oraș în anul 1995 și a donat colecția sa de cotidiene, reviste, almanahuri, calendare scoase de publicații, cărți de vizită ale unor personalități precum Mihai Eminescu, Anton Bacalbașa, Geo Bogza, fotografii și legitimații ale jurnaliștilor, monografii ale periodicelor, statute ale asociațiilor ziariștilor, caricaturi de presă, afișe etc.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Poartă numele lui Sever Bocu (1874-1951), cel care, în opinia inițiatorului muzeului “… a sintetizat la modul superlativ calitățile gazetarului (Tribuna — Arad, România Mare — Kiev, Vestul și Voința Banatului — Timișoara), ale întregitorului de țară, ale militantului politic”.

Colecția muzeului, prezentată pe o suprafață de 600 mp, cuprinde publicații din diferite domenii (literatură, istorie, medicină, industrie, sport, modă) apărute începând cu prima jumătate a secolului al — XIX—lea, atât pe teritoriul țării cât și în diaspora (Basarabia, nordul Bucovinei, Banatul Sârbesc, Ungaria, Viena, Paris etc.), în limbile română, germană, maghiară, sârbă, franceză, engleză, bulgară, rusă, ucraineană, croată, italiană, turcă, ebraică etc.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Inestimabila colecție donată de Petre Stoica s-a îmbogățit permanent cu exponate provenind, mai ales, din donații, oferite de biblioteci din Sibiu, Galați, Focșani, Bocșa, Timișoara, Jimbolia, redacții ale publicațiilor din țară și străinătate și de colecționari din Sibiu, Brăila, Iași, Timișoara, Jimbolia.

Semnificativă este donația făcută de Biblioteca Astra din Sibiu, structurată cronologic (secolul XIX, 1900-1950, 1951-1989, după 1990), în funcție de limba în care a apărut publicația și geografic — în țară (orașul în care a fost editată — București, Arad, Timișoara, Cluj, Sibiu, Brașov, Blaj, Iași etc.) sau diaspora (Cernăuți, Chișinău, Silistra etc.).

Patrimoniul a mai fost îmbogățit și prin: abonamente, achiziții (din anticariate sau a primului număr al noilor periodice) și schimburi, numărul exponatelor crescând substanțial la toate segmentele: ziare și reviste din țară și din diaspora, almanahuri, calendare, legitimații, cărți de vizită, fotografii, foi, plicuri și cărți poștale cu antet, monografii, cărți de istorie a presei și de reportaje, volume dedicate Banatului.

Foto: (c) www.infopensiuni.ro

Pot fi văzute aici cele mai vechi publicații de pe actualul teritoriu al României, printre care: “Albina românească” (1837, 1839), prima publicație de limbă română din Moldova (Iași, 1829), “Dacia literară”, “Albina” (Viena, 1867), “Higiena și școala” (Timișoara, 1876-1877; Gherla, 1878-1880), “Dreptatea” (Timișoara, 1894-1898), “Gazeta poporului” (Timișoara), “Biserica și școala” (Arad), “Foaia diecesană” (Caransebeș), “Tribuna”, “Telegraful Român” și  “Foaia Poporului” (Sibiu), “Foaie pentru minte, inimă și literatură, revista Familia” (Oradea), “Gazeta Bucovinei” (Cernăuți), “Democrația” (Ploiești), “Resboiul”, “Timpul”, “Epoca”, “Moftul român”, “Moș Teacă” și “Steaua României”, toate din București.

Foto: (c)www.memoriabanatului.ro

Muzeul deține, de asemenea, numeroase publicații din perioada 1900-1950, între care: Neamul românesc, Luceafărul, Revista Fundațiilor Regale, Convorbiri Literare, Transilvania, Bilete de papagal, Gândirea, Boabe de grâu etc., marile cotidiene bucureștene (Universul, Curentul etc.); Nădejdea, Monitorul Municipiului Timișoara (1924-1936), Primăvara (Sânnicolau Mare). Este prezentă și presa apărută după 1989, cu precădere primul număr al fiecărei publicații postdecembriste, dăruit acestui muzeu.

Pe lângă bogata listă de publicații, almanahuri și calendare din secolele al XIX-lea și al  XX-lea, muzeul deține și documente legate de viața internă a ziarului (legitimații, plicuri, etc.), fotografii de epocă și o frumoasă bibliotecă de specialitate în domeniul presei scrise.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Încăperile muzeului sunt ornate cu specimene de ziare rare, imagini din viața cotidiană a tipografilor și desene de presă, iar pentru a sugera vizitatorului o imagine cât mai coerentă a vieții poligrafice, muzeul a achiziționat o tiparniță și piese de atelier tipografic.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Anual, pragul muzeului este trecut de circa 900 de vizitatori din țară și din străinătate, în special din Serbia, Ungaria, Republica Moldova, Austria, Germania, Belgia, Turcia, Canada.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Daniel Vizman, cercetător în cadrul Facultăţii de Fizică a Universităţii de Vest Timişoara (UVT), distins recent de Academia Română cu premiul ‘Constantin Miculescu’ pentru o serie de lucrări privind creşterea cristalelor, derulează un proiect pentru cel mai mare laser din lume, cel de la Măgurele.
‘Este primul premiu pe care-l primesc în România, ca semn al recunoaşterii activităţii mele ştiinţifice. Dincolo de gestul simbolic al recunoaşterii muncii de cercetare, distincţia Academiei Române are o altă semnificaţie, mult mai importantă pentru mine, aceea a recunoaşterii utilităţii muncii mele. Simt că nu muncesc degeaba’, a declarat marţi prof. dr. Daniel Vizman.
Fizicianul timişorean a câştigat anul trecut un proiect pe care-l derulează pentru centrul ELI-NP (Extreme Light Infrastructure-Nuclear Physics) de la Turnu Măgurele, şi care constă în creşterea unor cristale ce urmează a fi iradiate cu laser. Acestea se confecţionează la Timişoara, iar apoi, iradierea se va produce la Măgurele.
‘Am câştigat proiectul în cadrul ILA, laserul care se construieşte la Măgurele, să iradiem cristale cu radiaţia laser. Unele dotări le avem deja în laboratorul nostru, pe altele le vom cumpăra, în cadrul proiectului care este în valoare de circa 300.000 de lei. La Timişoara creştem cristalele, dar tot la noi are loc şi o parte a experimentului. Celulele solare pentru aplicaţii spaţiale de la noi vor fi duse la Măgurele pentru iradiere. Le supunem iradierii pentru a vedea cum se deteriorează în timp şi ce se întâmplă dacă o radiaţie de diverse particule interacţionează cu acestea. Modelarea o facem la Timişoara şi comparăm cu rezultatele experimentale pe care le obţinem acolo, pentru că noi nu avem laseri’, a detaliat Vizman.
Primul lot de cristale modelate va pleca spre Măgurele până în luna iunie. Cristalele produse de fizicienii de la UVT în unicul laborator de cercetare de profil din România sunt solicitate companii din străinătate, dar niciun agent economic din ţară nu a fost interesat de acestea, până în prezent. Aceste cristale de siliciu sunt folosite ca bază în industria electrotehnică, inclusiv pentru panourile solare, dar oamenii de afaceri din România preferă că cumpere produsul finit din China şi nu să dezvolte o industrie autohtonă.
‘În laboratorul nostru s-au produs, în urmă cu circa 40 de ani, primele cristale de florură de calciu, de safir, din România. Erau folosite la fabricarea aparatelor de măsură a curentului electric de la AEM, la Optica şi în industria de apărare. După 1990, odată cu prăbuşirea industriei, nici agenţii economici nu au mai fost interesaţi de prototipurile noastre’, a afirmat Vizman. Creşterea unui astfel de cristal este anevoioasă: materia primă trebuie topită şi apoi solidificată încet, astfel încât să li se dea timp atomilor să se organizeze cu câţiva milimetri pe oră. Tocmai de aceea, preţul unui astfel de cristal de câţiva centimetri pătraţi poate ajunge la zeci de mii de euro.
“În urma colaborării pe care am avut-o cu Institutul Fraunhofer din Germania, de-a lungul a 10 ani, am dezvoltat un program care, ulterior, a fost folosit de toţi liderii mondiali de pe piaţa siliciului, din Japonia, din Europa, din SUA, din Coreea. Problema este că în România noi nu avem firme care să crească cristale. Nicio firmă din România nu creşte cristale, cu toate că sunt vitale pentru tehnologii. China a monopolizat toată piaţa cristalelor pentru panourile fotovoltaice”, a spus cercetătorul. Acesta a subliniat că laboratorul din Timişoara este deschis la transferul de know how al producerii şi utilizării cristalelor în producţie, adăugând că tehnologia de vârf din România “este în suferinţă”.
Cu toate că rezultatele cercetării fizicienilor timişoreni par să nu treacă dincolo de pereţii laboratorului, studenţii de la Fizică sunt atraşi de cercetare încă din anul I, un viitor mai bun deschizându-li-se în străinătate, prin şcolile doctorale. Profesorul Daniel Vizman are 6 doctoranzi care lucrează în acest domeniu.
“Ceea ce facem ca să-i motivăm sunt legăturile cu exteriorul, astfel ca după de învaţă ceva aici, să le asigurăm să-şi continue cercetarea, să facă un post-doctorat dincolo, să revină la noi. Unii mai vin, depinde şi ce le poţi oferi”, adaugă fizicianul timişorean. Cele două articole publicate în 2012 pentru care Vizman a fost premiat de Academia Română fac parte dintr-o serie de lucrări dedicate studiului influenţei parametrilor de creştere asupra curgerii topiturii şi a formei interfeţei de cristalizare. Articolul ‘Numerical Study of Melt Convection and Interface Shape in a Pilot Furnace for Unidirectional Solidification of Multicrystalline Silicon’ studiază simetria structurilor de convecţie din topitura de siliciu în relaţie cu gradientul de temperatură impus şi cu viteza de creştere a cristalului. Aceste rezultate au explicat distribuţia impurităţilor în cristalul de siliciu şi forma interfeţei de cristalizare, parametrii de care depinde calitatea cristalului. Revista Crystal Growth and Design a selectat aceste rezultate pentru coperta numărului în care a fost publicat articolul. Articolul ‘Numerical studies on a type of mechanical stirring in directional solidification method of multicrystalline silicon for photovoltaic applications’ propune soluţii de omogenizare a topiturii şi de optimizare a formei interfeţei de solidificare. Astfel, este studiată influenţa pe care un agitator mecanic o are asupra curgerii topiturii şi asupra formei interfeţei de solidificare. Cercetarea a fost realizată împreună cu un doctorand şi un partener din Franţa. Pe această linie, în anul 2013 au mai fost publicate trei articole care propun idei novatoare pentru controlul topiturii bazate pe folosirea câmpurilor magnetice şi electrice.

sursa: ziuadevest

Prima ediție a balului vienez — Timișoara — 2012
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Municipalitatea timișoreană a elaborat o strategie de dezvoltare culturală pentru următorii zece ani, într-o viziune extinsă, care cuprinde manifestări pe toate gusturile, de la festivalurile clasice, de elită, ori balurile cu parfum vienez, la concerte internaționale de jazz și serbări cu iz câmpenesc, toate fiind foarte apreciate de public.

“Timișoara ar trebui să fie mai inclusivă, pentru că avem un consum cultural care ne ridică peste consumul național, potrivit cercetărilor efectuate de noi în ultimii 15 ani. (…) Timișoara trebuie să militeze nu doar pentru o cultură a elitelor și a clasei de mijloc, ci trebuie să fie a tuturor”, a declarat pentru AGERPRES prof.univ.dr. Corina Răceanu, consilier în cadrul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Timiș.

La toate marile manifestări devenite tradiționale pentru Timișoara, de fiecare dată numărul străinilor este impresionant, iar aprecierile sunt unanime.

Festivalul Baroc, organizat în preajma zilei de 18 octombrie, când Prințul de Savoya a eliberat Cetatea Timișoarei de sub ocupația otomană, în 1716, aduce patru zile de carnaval în centrul istoric al orașului, iar bucuria este cu atât mai mare cu cât se suprapune cu sărbătoarea berii, Oktoberfest, care umple halbele cu tradiționala bere nemțească, iar mesele cu cârnați bavarezi și alte specialități germane, cu parade cu calești de epocă, concursuri și multă distracție.

Concert extraordinar de muzică barocă, organizat în cadrul Festivalului Baroc Timișoara, la Domul Romano-Catolic din Piața Unirii—2014
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

La fiecare sfârșit de săptămână de la finele lunii octombrie, Parcul Rozelor din Timișoara schimbă mireasma trandafirilor cu cea a strugurilor, stăpân devenind Bachus, care vine încărcat cu recolta de struguri și vin alb, rose, rubiniu ori negru din podgoriile Recașului, umplând ulcele și pahare cu licoarea dătătoare de veselie. Printre butoaiele pline cu tone de must dulce, tulburel zglobiu sau “bătrân” aromat, oaspeții pot degusta din bunătățile culinare tradiționale românești: brânzeturi, mititei, preparate din carne de porc și vită, dulciuri de casă și multă muzică.

O altă invitație câmpenească se repetă în fiecare an, de Ignat, în Muzeul Satului Bănățean, unde măcelari din Serbia, Ungaria și România se întrec în gătirea preparatelor din carne de porc sacrificat la fața locului. Spectatorii, copleșiți de miresmele mirodeniilor folosite de bucătari, așteaptă cu răbdare terminarea primelor porții de gulaș și papricaș aburind pentru a degusta pomana porcului și pot vedea “pe viu” cum porcii sunt transformați de maeștrii în delicatese culinare în șorici, jumări, lebăr, tobă, cârnați, sângerete sau caltaboși.

Muzeul Satului Bănățean
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Balurile au fost și au rămas o tradiție pentru Banat până în zilele noastre, când se organizează frecvent. La începutul veacului al XVIII-lea, când plebea se întâlnea duminica și de sărbători la hore, reprezentanții înaltei societăți alegeau balurile, ai căror protagoniști erau mai cu seamă funcționarii și administratorii militari germani aduși de primul guvernator militar al Banatului, Claudius Florimund Mercy. Astfel, în clădirea Cazinoului Militar din Piața Libertății ființa Palatul contelui Saureau, iar în Sala mare se desfășurau celebrele baluri ale ofițerilor. Pentru a putea avea acces la un astfel de bal, trebuia să fi împlinit vârsta de 15 ani, iar pregătirea pentru conduită să fi început cu cel puțin un an înainte.

Mai târziu, pe la începutul secolului al XIX-lea, au apărut și alți muzicanți, mai laici. În cadrul balurilor lumii ortodoxe se asculta muzica specifică. Atunci au apărut și primele asociații de cântări și muzică sau de petrecere, care funcționau în fiecare cartier timișorean, din care făceau parte germani, maghiari, români, sârbi și evrei.

Istoricul Ion Hațegan spune în relatările sale că în 1875, când s-a deschis noua clădire a Teatrului și a Operei, a existat o nouă sală, “Reduta”, unde se desfășurau baluri. Sălile în care aveau loc aceste petreceri erau suficient de mari, cu un loc gol în mijloc pentru dans, cu sau fără bufet, dar, obligatoriu, cu băuturi nealcoolice, iar, de jur împrejur, erau amenajate scaune pentru familiile fetelor și ale băieților.

Secolul XX a venit peste lumea bună din Banat cu același tipic al balurilor, dar, după 1950, acestea și-au schimbat culoarea, devenind tot mai sărăcăcioase, mai proletare și mai rare. Balurile erau organizate pentru oamenii muncii, sâmbăta, pe la fabrici sau căminele culturale, pentru ca, mai apoi, după 1990, locul lor să fie luat de discoteci.

Pe urmele acestor tradiții, Timișoara de azi așteaptă turiști din întreaga lume la Balul Vienez (5 decembrie), o manifestare ce poartă marca înregistrată la Bruxelles și care se organizează sub Înaltul Patronaj al Ambasadei Austriei, fiind recunoscut la nivel internațional de Primăria din Viena și onorat prin participarea reprezentanților ambasadelor, a consulatelor, a familiilor regale, a instituțiilor locale și a investitorilor prezenți în România.

Prima ediție a balului vienez, organizat la Timișoara — 2012
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Oana Selner, PR al evenimentului, dă asigurări că va fi o seară de neuitat, în cadrul căreia cei care cunosc la perfecție pașii nobilului dans vor putea evolua în foaierul Operei Naționale Române din Timișoara. “Scopul acestui proiect este de a sprijini Fundația Internațională ‘United Way Romania’, în beneficiul a circa 750 de copii, tineri și vârstnici din oraș. Pe lângă latura caritabilă, balul are și un scop educativ, deoarece inițiază copii și adolescenți în tainele dansului clasic și în muzica simfonică de bună calitate”, spune Oana Selner. Balul este cu atât mai fermecător, cu cât coincide cu Târgul de Crăciun din Piața Operei, organizat după modelul Praga-Viena și iluminat artistic în stil parizian.

Peste an, invitațiile rămân deschise la Balul Primăverii din luna aprilie, un bal mascat cu surprize, muzică, dans și concursuri, după moda franceză “Belle epoque”, organizat de Institutul Francez Timișoara.

Luna iulie aduce Festivalul Inimilor, conceput în ianuarie 1990 de autoritățile locale și lansat în luna iulie a aceluiași an, fiind prima manifestare profesionistă de folclor din România inclusă în calendarul anual al UNESCO. Evenimentul aduce în fiecare vară zeci de mii de spectatori din îndepărtatele Argentina, Peru sau Brazilia, până la Australia, Coreea și țări din Uniunea Europeană.

Festivalului Internațional al Inimilor — 2014
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Festivalul Internațional de Jazz TM, organizat de Primăria Timișoara, a reușit să se impună încă de la prima ediție (iulie 2013) ca un adevărat regal bisat de public venit special din Austria, Germania, Anglia, Italia sau Ungaria, iar numele artiștilor sunt în fiecare seară de referință, de la Manu Delago și Kurt Elling, până la Ilhan Ersahin sau David Murray featuring Macy Gray.

Festivalul Internațional de Jazz TM — 2013
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Serbările câmpenești rămân scene deschise multiculturalității și în septembrie, când Festivalul Internațional Plai umple de viață Muzeul Satului Bănățean, ale cărui poteci sunt transformate în alei culturale, artistice și meșteșugărești pe care se desfășoară activități de învățare interculturală, prin intermediul picturii, sculpturii, arhitecturii, gravurii, fotografiei, teatrului, filmului, literaturii, muzicii, cu invitați din Balcani, Orientul Apropiat, America de Sud, Europa.

Eveniment de aleasă ținută, Festivalul Internațional Timișoara Muzicală a cunoscut un asemenea un succes important, încât în ultimul timp are câte două ediții anuale, cea de primăvară (mai — iunie) susținut de Filarmonica Banatul, și cea de toamnă (octombrie — noiembrie) organizat de Opera Națională Română, sute de interpreți de pe trei continente dând publicului meloman tot ce poate fi mai frumos din spiritul uman. Între cele două ediții, Opera organizează la fiecare sfârșit de lună august serate lirice de excepție în cadrul Festivalului de operă, operetă și balet, în Parcul Rozelor, înregistrând record de public care depășește 20.000 de spectatori.

Festivalul de Opera și Opereta, organizat în Parcul Rozelor din Timișoara — 2010
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Timișoara a reușit să se transforme în doar doi ani dintr-un oraș ușor monoton într-unul dinamic, în care săptămânal se poate ieși la o distracție pe gustul fiecăruia, pe lângă tumultoasele concerte pentru tineri putând alege diverse destinații culturale, pentru că municipalitatea este foarte interesată să atragă turiști din întreaga lume pentru a promova imaginea Timișoarei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ
Ceea ce face atât de atractiv orașul, cel puțin pentru americani, sunt clădirile istorice de trei veacuri, ridicate de arhitecți valoroși după modelul capodoperelor arhitectonice vieneze. În cele aproape două veacuri de ocupație, habsburgii nu au dărâmat, ci au construit adevărate premiere pentru România de azi: primul spital militar din Imperiu, prima canalizare a unui râu navigabil de pe teritoriul actualei Românii, primul și unicul Palat al Culturii (Opera) cu trei teatre în limbile etnicilor locali (română, germană și maghiară), primul oraș al monarhiei iluminat cu lămpi cu gaz, dar și primul din Europa iluminat electric, primul tramvai tras de cai din țara noastră sau prima bibliotecă publică de împrumut din Imperiul Habsburgic (J. Klapka).

Timișoara de astăzi este orașul cu cel mare patrimoniu de clădiri declarate monumente istorice din țară, dar și unicul din România care are trei cartiere declarate monumente istorice: vechea vatră a Cetății, alături de fostele suburbii devenite astăzi cartierele municipiului, Iosefin și Fabric.

‘Din punct de vedere arhitectonic, orașul moștenește un amplu patrimoniu de monumente istorice (circa 14.500), cel mai mare din țară. De fapt întregul ansamblu de clădiri din centru și cele din cartierele Iosefin și Fabric sunt considerate monumente istorice. Acesta este rezultatul unei tradiții îndelungate de planificare urbanistică modernă, începută încă din secolul al XVIII-lea, odată cu venirea austriecilor. Centrul orașului, amplasat în vechea Cetate, a fost remodelat, cu piețe și străzi drepte. Construcțiile erau bine aliniate, iar clădirile de la colțurile străzilor trebuia să aibă elemente arhitecturale suplimentare. Predominant a fost stilul baroc de influență vieneză, care a adus Timișoarei numele de ‘Mica Vienă’.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, structura urbanistică a Timișoarei a suferit un proces amplu de modernizare. Fostele bastioane și spațiile militare au fost demolate și înlocuite cu bulevarde și cartiere noi, iar din 1940, tânărul arhitect al orașului, Szekely Laszlo, a avut o contribuție decisivă la remodelarea zonei centrale și la introducerea stilurilor Art Nouveau, secession și eclectic în peisajul urbanistic al orașului’, a declarat pentru AGERPRES Ciprian Cădariu, arhitect-șef al Primăriei Timișoara.

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

Istoricul Ioan Hațegan, cercetător științific la Filiala Timișoara a Academiei Române, afirma că municipalitatea va putea spune că orașul este o atracție turistică abia când pe stradă vor apărea japonezi, pentru că sunt turiști foarte pretențioși. Iar aceștia au început să apară, alături de spanioli, francezi, germani, canadieni, americani sau chiar australieni.

‘Traseul clasic pentru Timișoara este de la Catedrală la Bastionul Theresia, prin Piața Operei, a Libertății, a Unirii. Este un traseu foarte bogat în obiective. Pe acest parcurs, turiștii întâlnesc clădirea Operei Naționale Române, unde-și are sediul și teatrul național, clădire construită de arhitecții vienezi Helmer și Fellmer. Sunt fermecați să afle că impunătoarea construcție terminată în 1875 a fost ridicat pe 1.600 de piloni de stejar și că a trecut prin două incendii devastatoare’, spune istoricul.

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

În spatele clădirii, trecând de fosta ‘stradă a caleștii’ (pe unde se intra cu caleștile în clădirea teatrului) turiștii se lasă seduși de frumoasele povești ale profesorului Hațegan despre monumentul Sfântului Ioan Nepomuk ridicat în Piața Libertății, preot al veacului al XVIII-lea, ‘confesor din palatul Hradcany din Praga, care a păstrat secretul spovedaniei reginei cu prețul vieții sale”. Pașii pelerinilor sunt purtați la Castelul Huniazilor, cea mai veche clădire din oraș (1330), aflat într-un amplu proces de renovare, iar în Piața Unirii se ridică coloana Sfintei Treimi (Statuia Ciumei, 1739), care amintește despre epidemia ce a curmat un sfert din populația Timișoarei acelor ani.

Cele 13 mari palate din centrul Timișoarei, estimate la o valoare imobiliară de circa 60 de milioane de euro, sunt adevărate perle arhitectonice, iar o cafea, o înghețată sau un ceai servite la una din terasele situate la parterul acestora pot rămâne momente de neuitat. Și dacă sunt însoțiți de un ghid care știe să le pătrundă intimitatea, turiștii vor fi seduși de poveștile despre cartierul lui ‘Tarzan’ (Johny Weissmuller) sau ‘Dracula’ (Bella Lugosi) ori despre poveștile pline de intrigi amoroase ale iubitei lui Beethoven.

Palatul Dicasterial, unde se află instanțele judecătorești (Judecătoria, Tribunalul, Curtea de Apel și Parchetele aparținătoare), este cea mai mare clădire din oraș, cu două veacuri în spate, o copie fidelă după Palazzo Strozzi din Florența, concepută cu 273 de camere, 34 de bucătării, 20 de cămări, 65 de pivnițe, 27 de depozite și 34 de camere pentru servitori. Apropiindu-se de Catedrală, călătorul ajunge în Piața Unirii, unde se află Palatul Baroc (Prefectura Veche), construit prin 1730, iar după recente restaurări, astăzi adăpostește Muzeul de Artă Timișoara, cel mai mare din vestul țării. În spatele acestuia se află Palatul Dejan, construit în urmă cu 270 de ani, o adevărată bijuterie arhitectonică, renovat după retrocedarea către proprietar, cu multe spații comerciale tip bazar și cu cofetării.

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

În Piața Operei (Victoriei) impunătoarele palate Lloyd (acum în proprietatea Camerei de Comerț, dar în care funcționează Administrația Universității Politehnica Timișoara), Dauerbach (acum Palace), Weiss (cu apartamente închiriate unor familii, încă din perioada predecembristă), Szechenyi (acum clădirea găzduiește proprietăți private), Hilt-Vogel (acum ocupat de familii), Loffler (acum locuit de cetățeni timișoreni sau firme), Marbl (locuințe), Neuhausz (locuințe), au spații comerciale la parter, între Operă și Catedrală.

Palatul Apelor, pe malul Begheiului, a fost construit după ce râul a devenit navigabil, pe pereții interiori putându-se vedea figuri stilizate legate de ape.

Cartierul Iosefin sau ‘al Majestății Sale Josef al II-lea’ se apropie de împlinirea a 240 de ani de când a primit numele imperial. Potrivit documentelor, ‘în 1773, cu preînalta bunăvoință a lui Josef II, noile Maiere Germane se botează după numele Majestății Sale, Josefin’. În timpul celei de-a treia călătorii pe care a efectuat-o în Banat, împăratul a ajuns cu suita la marginea regiunii, de unde a trimis solie la Timișoara, prin care anunța că nu va înnopta în niciun palat, ci în hanuri și case de oameni, fără fast. Între 11 și 13 mai, împăratul a vizitat orașul, având întâlniri cu oficialitățile administrativ-militare și bisericești ale urbei. Cartierul este format doar din clădiri istorice cu încărcate podoabe arhitectonice care le conferă nota de unicitate.

Pentru cartierul Fabric, strada Ștefan cel Mare poartă emblema de patrimoniu al municipalității, aici găsindu-se un număr foarte mare de clădiri cu o arhitectură deosebită.

‘Fosta stradă a ‘Domnilor’ (Fo utca, în limba maghiară — n.r.) primește numele domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare, în anul 1922, după ce s-a trecut la administrația în limba română. În anul 1910, Bega a fost mutată pe actualul traseu. În zonă se găseau mai multe obiective, cele mai reprezentative fiind ‘Insula popii’, cu mori de apă ridicate pe canalele Begheiului, era biserica romano-catolică din cartierul Fabric, Fabrica de Bere (construită în 1718, fiind cea mai veche din România), Fabrica Anheuer (care producea seifuri pentru bănci), berăria ‘La Ursul negru’ (Schwarzer Bar)’, a relatat prof. Ioan Hațegan.

Tot aici se află Palatul Ștefania, construit între 1909 și 1910 de Laszlo Szekely, arhitectul Timișoarei moderne. Edificiul mai este denumit și ‘Casa cu Maimuțe’, datorită faptului că la partea superioară a etajului al doilea, sub cornișă, sunt montate console care sprijină colonete pe care sunt amplasate alternativ statui reprezentând urși și gorile.

‘Prin recomandarea făcută de Huffington Post, Timișoara devine, astfel, o destinație turistică importantă, iar faptul că orașul devine o atracție turistică tot mai mare este susținut și de numărul de înnoptări înregistrate în unitățile de cazare’, a susținut viceprimarul Dan Diaconu.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă)

Banloc Castle
Photo credit: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARCHIVE

Each castle is shrouded in a double aura: one of the past lavish lifestyle of the counts and countesses, barons and baronesses who paraded their exquisite gowns at glittering balls entertained by stylish music, the other of a curse that cut off all the glamour and drove the buildings into dereliction, leaving them hidden from curious eyes under wild ivy curtains.

The Ariergarda Timisoara Association (AAT) has made its mission of placing these sightseeing jewels on a map of tourist attractions. AAT representatives walked the region of Banat to identify these once beautiful buildings, check on their condition, find out who their current owners are and inquire into the real prospects of recommending them as holiday destinations.

Also, the local municipal and county governments are considering revamping these objectives to create tourist trails in anticipation of Timisoara becoming European Capital of Culture in 2021, offering the guests the opportunity to spend some memorable days in Banat.

“A very little known site is the former Castle of the Periam Hatter, which was turned into hat factory. In 1865, Johann Wohl was the first to produce handmade hats in Periam; his successor in the business was Johann Rudach, who set the bases of a hat factory here. In 1890, the Periam Hall and the local Craftsmen’s Guild decided the site of the future hat factory having Ioan Korber as main shareholder. The factory was effectively set up in 1892, under the name of Korber — Hat and Felt Cloche Factory, employing in the beginning 250 workers. Until the ’50s, the Periam-based factory had important business partners in Europe, but in 1948 it was nationalized and the building went into state property. After 1990, the Hatter’s Castle was claimed by an Alba Iulia citizen,” Timis County Council president Titu Bojin told AGERPRES.

In Foeni, the castle displaying a robust architectural line with a triangular frontispiece supported by six columns, was spoiled by the local administration that fitted it with energy-efficient windows and had it accommodate the cultural community center. The Foeni castle is actually a historic monument — home of the Mocioni family. Built in 1812, it was an impressive residence in that time. During the 1848 Revolution the Hungarian troops devastated the Foeni estate, which was then seized in May 1849. Jurist and politician Andrei Mocioni, son of Ioan Mocioni, bought the estate back into the family. In 1869 Andrei Mocioni retired from politics, spending his last years here with his wife, Laura Cernovici, and his father-in-law, Baron Peter Cernovici. In 1880, the Foeni estate was bequeathed to his wife and other survivors; in recent times, that is after the ’90s, a direct descendant of Mocioni’s — Antoniu, bought back the castle and arranged the Culture Centre here.

The Carani mansion became the property of a wealthy businessman, who just left it to degrade.

The Banloc Castle seemed to have a somewhat better fate: its last owner was Princess Elisabeth, daughter of King Ferdinand and Queen Marie. In 2008 the Town Hall leased it out for free to the Timisoara Archdiocese for a 49-year period, for an ecumenical center to open here. The mansion was built in 1750 on a site that was first mentioned in documents on May 13, 1400 under the name Byallak — “the buffalo’s plot.” In the time Banat was a Turkish pashalik, between 1522-1717, the Pasha had his summer residence here; later on, the land was donated by Empress Maria Theresa to Croatian Count and governor Josip Draskovic in exchange for other territories. The mansion was built in 1750 and in 1783 it became property of the Hungarian noble family Karacsonyi. Also in that time Count Lazar Karacsonyi brought rare species of exotic trees that he planted around the castle, creating the current park which covers an area of ten hectares.

Princess Elisabeth, who became a queen through her marriage to George II of Greece, later divorced and returned to the country. In 1935 she bought the Banloc estate and settled here until 1948, when she was forced into definitive exile. During communism, the mansion was successively a retirement home and an orphanage, and most of the customized pieces of furniture were stolen.

The Nako Castle in Sannicolau Mare belonged in the eighteenth century to the Nako family and had the chance to be kept intact. Brothers Kristof and Czyril Nako bought the estate at auction in 1781. Count Nako Kalman had the castle built in 1864; it was not only an architectural monument, featuring a tower of medieval inspiration, but also a veritable museum where objects of inestimable value from the personal collection of the Nako family were displayed. Paintings by Count Nako Kalman’s wife Berta, who was quite famous in that time, were exposed in the stately parlour, but also paintings from 1840-1850 by masters Franz von Lenbach and Schrottsberg, as well as carved and inlaid furniture from the Netherlands, a Carducci statuette from Venice and other such artworks. In the hunting room trophies captured by the nobleman in his first expedition to Africa were displayed.

The guest room was adorned with silver art objects, an old German gem, bronze sculptures and inlaid cabinets, paintings from the 15th century. The dining room was decorated with a collection of antique Japanese porcelain, as well as several copies of Rembrandt and Titian, which complemented the museum values. After 1919, all these treasures were lost without a trace. After WWI, the Nako family moved to Hungary, and the vast property surrounded by a huge fir forest and the 1,500 yokes of land with farms, gardens, greenhouses, winter gardens and orchards were sold. The castle was divided into two, the forest was devastated, and the furniture was scattered piece by piece.

At the beginning of the past century, the castle served as Romania’s first agriculture school and during the WWII it served as headquarters of the fascist guard, barracks and armory. The school of tractor drivers operated here between 1949 — 1951 and 1953 — 1955, then again the agriculture school, and in 1975 the castle was taken over by the Sannicolau Mare Town Hall, that organized here the Bela Bartok Museum, which opened in 1981. The castle currently accommodates the Town Culture Office and Museum.

In the 19th century, the San Marco mansion in Comlosu Mare was the center of the theatrical shows organized in the region, as well as a venue for the meetings of the aristocracy. After the nationalization, it was transformed into offices of the Cooperatist Agricultural Farm, then in a school and kindergarten. Its history too is linked to brothers Kristof and Czyril Nako who followed the Magyarization policy and bought in 1781 huge areas of land in Banat. The landed property managed jointly by the Nako brothers included estates in Sannicolau Mare, Teremia Mare and Comlosu Mare. Three years later, they were ennobled to landed gentry of Sannicolau Mare. In 1801 they decided to divide their common wealth and by lots casting, the Sannicolau Mare estate was left to the offspring of Kristof, while Teremia — Comlos, to Czyril’s son, Joseph. The latter left it to his son, Ioan, who in 1840 moved his residence from Vienna to the new castle built at the heart of Comlos. Around the building he arranged a luxurious park covering ten hectares, with wrought iron gates made in Vienna. The family crest was above the main gate, but it was destroyed by communists.

The Rudna mansion, property of baron Nikolics, is now fallen into ruins; in 1919, when the baron left Romania and settled permanently in Paris, the mansion was purchased by the renowned lawyer Lighezan, but after his death the manor slipped into ruin. In 1946 it was transformed into an officers mess, then in 1950 into barracks for the border subunit, and in the ’60s in a Cooperatist Agricultural Farm office. The chapel on the estate was destroyed in the same period. After the Revolution, what was left of the former mansion was stolen piece by piece beginning with the doors and the windows, the hardwood flooring and ending with the once luxurious furniture.

Another mansion that could become a tourist attraction is the one sitting at Clopodia, owned by former General Vintila Petala. A former Minister of the Armed Forces on behalf of the Liberals, General Petala bought at the end of the 19th century the mansion, which features a spectacular loggia enframed by two towers, from Hungarian Prime Minister Sándor Wekerle. After 1951, the General and his family fled the country. For a period the building was left in desolation and in the ’90s it was returned to the General’s great-granddaughter Marie-Rose Mociornita, who then sold it to the Erina family.AGERPRES