Potrivit unui comunicat al World Vision Romania transmis luni AGERPRES, proiectul își propune să investească în revigorarea tradiției meșteșugărești.

La cursurile gratuite și concursul de planuri de afaceri organizate prin “Made in Rural” au luat parte, până în prezent, peste 1.600 de oameni din comunitățile vulnerabile. Finalul concursului cu premii pentru cele mai bune planuri de afaceri a adus câte 10.000 de lei celor 180 de antreprenori rurali care s-au remarcat prin profesionalism și spirit inovativ.

Cei mai mulți dintre câștigători au ales să deschidă ateliere de țesut, prelucrarea lemnului, confecționare bijuterii sau accesorii care îmbină tradiționalul cu elemente moderne. Cei cu simț practic s-au orientat către nișele pieței locale deschizând frizerii, centre de copiere sau spălătorii în zonele în care astfel de servicii lipsesc.

Dezvoltarea primei rețele naționale de sprijin al meșteșugarilor din mediul rural este “firul roșu” prin care World Vision Romania și-a propus să străbată limitele proiectelor pe termen scurt, împuternicind oamenii să-și reprezinte și să-și promoveze interesele, alături de alți artiști populari, se arată în comunicatul organizației.

Rețeaua de cooperare poate deveni platforma de lucru care reunește artizanii și organizații preocupate de păstrarea tradiției pentru a pune în comun resurse, informații și experiență și a promova obiectivele breslei.\

AGERPRES/(AS — autor: Oana Ghiță, editor: Andreea Rotaru)

Gazda tocmea o mână de lăutari, pregătea vadra de vin, glaja cu pălincă sau ‘ginars’ și bucate gustoase ca să-și omenească clăcașii care aveau să-i muncească o zi întreagă la ce avea nevoie: la seceratul grâului, la culesul viei, la mustitul strugurilor, la desfăcutul porumbului, săpatul cartofilor ori la bătutul draniței pe casă.

“Se adunau rudele, prietenii, vecinii, lucrau la unul până terminau, apoi altă dată mergeau la ceilalți, la care s-au îndatorat cu zile (…) Se făcea clacă și atunci când tinerii se căsătoreau, îi ajutau să-și ridice casa. Și munca se încheia cu joc, adică dansau până se bătucea pâmântul, că pe vremuri casele nu aveau podea. Așa era, oamenii din comunitate se ajutau între ei, azi la unul, mâine la altul”, a declarat pentru AGERPRES, muzeograful Nicolae Moldovan din Sfântu Gheorghe, în vârstă de 94 de ani.

Flăcăii se-adunau cu noaptea în cap atunci când aveau de cosit și începeau să culce iarba la pământ până să se scuture de rouă, îndemnându-se prin chiuituri de răsunau toate dealurile din jur. Erau obiceiuri frumoase. La finalul seceratului, când soarele bătea spre amurg, fetele împleteau o cunună din cele mai viguroase spice, culese din ultimul snop de grâu sau dintr-o bucată de holdă rămasă nesecerată, pentru a spori roadele de anul viitor, și o duceau cu alai până în sat, la casa gospodarului, unde clăcașii erau din nou cinstiți cum se cuvine, pentru că nu se poate “muncă fără răsplată și nici trudă fără petrecere și voie bună”.

Claca, asemenea altor obiceiuri pierdute pe fondul ’emancipării’, a fost redescoperită de covăsneni, care prin reînvierea acestei tradiții au amenajat în ultimii ani mai multe zone de agrement și băi tradiționale cu apă minerală, în fapt niște piscine din lemn ascunse în desișurile pădurilor, acolo unde cineva, cine mai știe cine și când, a descoperit un ‘ochi de apă’ tămăduitoare.

Programul de reabilitare a băilor tradiționale, inițiat de conducerea Consiliului Județean Covasna în anul 2010, mizează nu atât pe efectul curativ, cât mai ales pentru ineditul acestor băi, care pot fi folosite gratuit de către turiștii care trec pe aici.

Recent, aproape o sută de persoane din țară și străinătate, printre care medici, peisagiști, arhitecți, actori și studenți, au participat, timp de zece zile, la o clacă în stațiunea Balvanyos, unde au fost curățate mai multe izvoare de apă minerală, au fost construite două bazine, au fost amenajate trasee turistice, spații de picnic și foc de tabără.

“Particip pentru prima oară la o astfel de tabără, îmi place ce descopăr aici, îmi place ideea de clacă. Știu că înainte așa se făceau lucrurile, îmi amintesc din copilărie că după nuntă, nuntașii au mers și au construit o casă pentru tinerii căsătoriți (…) Când am venit la Balvanyos, nu știam care e proiectul, dar îmi place ceea ce se face și, deși inițial mi-am propus să stau numai patru zile, am decis să rămân până la capăt (…) Am făcut câte un pic din toate, am mers și colo, și colo, ceea ce a fost bine pentru că am învățat un pic din toate meseriile, am făcut și tâmplărie, am cărat pietre, am săpat, am măsurat, am făcut tot ce a fost nevoie (…) Mi-am făcut și prieteni, în fiecare zi cunoști pe cineva și schimbi impresii, am mai învățat câteva cuvinte în limba maghiară (…) Dacă se mai organizează, venim și la anul, poate și cu alți prieteni din București”, a declarat Dan Patriche.

Claca de la Balvanyos a fost coordonată de Fundația Ars Topia din Budapesta, condusă de Agnes Herczeg, care, în ultimii 15 ani, a organizat mai multe proiecte de acest fel în județele Covasna și Harghita.

‘Claca este o formă veche de colaborare comunitară, pe care noi am modernizat-o, care funcționează pe principiul că fiecare aduce ce are la îndemână (…) Ne place foarte mult aici, ne place frumusețea acestor locuri, dar și prieteniile care ne leagă. La început, am venit pentru a renova o singură baie populară și, iată, revenim de 15 ani (…) Am participat cu voluntari din Ungaria, din Voivodina, Italia, Statele Unite, Marea Britanie și alte țări din Occident’, a declarat Agnes Herczeg.

Zona în care au fost făcute aceste amenajări se află pe Muntele Puturosul, care și-a căpătat numele din cauza emanațiilor de gaze, și este unică prin numărul mare de izvoare de apă minerală existente aici.

“Acest munte, Puturosul, are o activitate postvulcanică extrem de accentuată, are formă de con și peste tot în jur sunt emanații de gaze sau izvoare de apă minerală care au o concentrație ridicată de sulf și dioxid de carbon. Aici sunt valori unice în Europa, ca să nu spun în lume, prin faptul că pe o suprafață de aproape 300 de metri pătrați sunt zece izvoare de apă minerală cu o compoziție chimică diferită, iar ăsta e un lucru extraordinar, e o raritate (…) Unele izvoare sunt folosite pentru vindecarea rănilor, altele pentru afecțiuni ale ochilor, pentru picioare, altele pot fi folosite ca apă de gură, altele, dimpotrivă, sunt atât de acide încât îți distrug smalțul (…) Numărul voluntarilor cu care am lucrat a variat între 70 și 130. De fapt, cei mai mulți am fost 135 într-o zi. Ne-au dat o mână de ajutor foarte folositoare atât ei, cât și alții care ne-au ajutat la acest proiect cu sponsorizări, cu materiale, printre care Consiliul Județean Covasna, primăriile Turia și Bixad, oameni de rând, persoane fizice și juridice (…) A fost o investiție comună, iar locația aceasta va fi accesibilă pentru toată lumea, pentru toți care vor veni în această zonă (…) Scopul nostru este să punem în valoare potențialul natural, dar în același timp să îl și protejăm’, a declarat, pentru AGERPRES, Para Zoltan, președintele asociației Vinca Minor, custodele ariei protejate Csomod-Balvanyos.

AGERPRES (AS—autor: Oana Mălina Negrea, editor: Vicențiu Purcărea) Foto pe flux

Izolarea, precum și absența altor ocupații în afară de agricultură, au făcut ca, la sfârșitul anilor 90, să apară proiectul “Șosete din lână naturală de Viscri”, inițiat de o familie de nemți stabilită aici. Pe lângă șosete și mănuși, care au început să se vândă în Germania, femeile din Viscri au început să facă și papuci din pâslă, care, de patru ani, se vând foarte bine în Germania.

“Pentru că a trebuit să lucrăm organizat, să facem lucru de calitate și să ne respectăm clienții, am constituit, în anul 2000, Asociația “Viscri Începe”, din care au făcut parte 125 de femei. Între timp, o parte dintre femei au îmbătrânit și nu mai puteau lucra și astfel am ajuns, în prezent, la un număr de 85 de femei care lucrează în cadrul Asociației. Pe lângă șosete, mănuși, căciuli, botoșei, mai confecționăm pălării, genți, portofele, papuci, toate din pâslă, prelucrată tot de noi, în cadrul Asociației “Viscri Începe”. Produsele sunt de calitate, și pe ele punem etichete pentru a le putea vinde apoi în cadrul magazinului nostru. Papucii de pâslă se vând foarte bine în Germania unde trimitem cam 1000 de perechi pe an, iar alte 800-900 de perechi le vindem prin intermediul magazinului nostru la turiștii români care ne vizitează satul. Femeile care lucrează în cadrul asociației au un venit lunar de 700-800 de lei”, a explicat, pentru AGERPRES, coordonatoarea activității în cadrul Asociației “Viscri Începe”, Mariana Purghel.

Ea a ținut să adauge că sunt multe femei în Viscri care lucrează pe cont propriu obiectele enumerate mai sus, le vând în fața porții la turiștii care vizitează biserica fortificată, dar nu toate sunt de calitate.”Noi primim la magazin doar lucruri de calitate, pentru că altfel femeile se obișnuiesc să nu mai fac calitate, iar noi vrem ca ele să facă doar produse de calitate”, a completat aceasta.

Mariana Purghel spune că la o pereche de papuci se lucrează opt ore, timp în care se face și pâsla din lână naturală. Nu se pot face decât două perechi de papuci pe zi pentru că preparatul pâslei, dar și cusutul papucilor se fac manual, iar mâinile obosesc foarte repede și suferă de la săpunul de casă întrebuințat la preparare.

“Suntem 25 de femei din asociație care lucrăm pâslă, pentru că restul femeilor sunt mai în vârstă, nu mai au răbdarea necesară, dar sunt multe fete care, după ce vin de la școală, lucrează la confecționatul papucilor, sperăm schimbul de mâine”, spune sursa citată.

După ce papucii se usucă, se adaugă o talpă dintr-o piele moale, specială, adusă de la Sibiu, care se mulează pe papuci și se coase ușor cu o ață specială. Culorile papucilor se fac cu ajutorul vopselei de ouă. Vînzarea papucilor în Germania se face în euro. De la magazinul Asociației “Viscri Începe”, se pot achiziționa cu suma de 80 de lei.

“De patru ani, vindem mai mulți papuci decât șosete. În cadrul Asociației “Viscri Începe”, avem în plan și alte proiecte, cum ar fi producerea uleiului din nuci, iar din acest an am început să producem și săpun natural cu diverse esențe naturale, care arată foarte bine, parcă ar fi o bucată de prăjitură. Dar femeile noastre mai produc dulcețuri, sucuri naturale, iar la restaurantul aflat în apropierea bisericii fortificate turiștii care vizitează obiectivul pot servi o masă caldă cu toate preparatele naturale, proaspete, cu pâine de casă preparată în imediata apropiere, cu prăjitură de casă, cu sucuri naturale, vișinată, afinată, după preferință. Noi creștem animalele în gospodăria proprie, pentru a avea carne proaspătă de calitate la restaurant. Nu cumpărăm nimic din magazin” mai spune Mariana Purghel.

Satul Viscri este, din decembrie 1999, patrimoniu UNESCO. Biserica Evanghelică Fortificată, la care nu s-au făcut nici un fel de intervenții, foarte multe case autentice în sate, neschimbate, fiind construite doar câteva case după anii 60, și comunitatea foarte activă după anii 1990 în păstrarea patrimoniului au fost motivele pentru care satul Viscri este patrimoniu UNESCO. Satul are în prezent 420 de locuitori din care 14 sunt sași, unii reveniți din Germania pentru a se stabili aici.

AGERPRES/(A — autor: Jana Pintili, editor: Vicențiu Purcărea)

Băieții trebuiau, în mod obligatoriu, să aducă ‘daruri de dragoste’, de regulă o ‘păpușă’ de caș, iar dacă ‘ofranda’ le era acceptată primeau în schimb un fir de busuioc pe care fetele îl purtau la piept, în păr sau la cingătoare.

”În zona noastră sunt crescători de oi din tată în fiu. În anul 1938, spre exemplu, erau 250.000 de oi aici, în Covasna, toți munții ăștia erau plini de stâni. Ciobanii urcau la munte primăvara și mai veneau de Sântilie, iar când veneau trei zile chefuiau (…) Eu eram copil și țin minte că se adunau ciobanii în Valea Zânelor, își alegeau fetele, iar nunțile se făceau în toamnă când terminau cu muntele, că nu era ușor să organizezi o nuntă (…) Eu am prins momentele în care fiecare mergea la nuntă cu lingura, furculița și paharele de acasă, că nu era logistică pentru nunți, ca acum. Și înainte, pe vremea părinților mei, era o mândrie să fie anunțată zestrea care se dădea fetei sau băiatului. A fost și atunci și se menține și acum’, a declarat pentru AGERPRES, Dorel Lungu, unul dintre membrii de vază ai comunității locale din Voinești.

Nunta mocănească ținea patru-cinci zile, începea vinerea cu făcutul podoabelor și se încheia luni cu ‘spălatul blidelor’ sau marți, cu adunatul cortului. ‘Se adunau toate neamurile să dea o mână de ajutor la spălatul vaselor și se începea cu pastramă, cu bulz, cum e tradiția la noi’, a adăugat Dorel Lungu.

Păpușile de caș se făceau în niște matrițe din lemn ornamentate cu diferite modele sculptate, iar capul avea formă de cruce.

”Cașul se punea la înmuiat, se fierbea la o anumită temperatură, cu sare, și când se scotea din cazan se punea în matrița cu cruce, cu simboluri ortodoxe. Erau niște bucăți din lemn sub forma unei femei (…) E greu de făcut păpușarul, că așa îi zice, trebuia cineva care să se priceapă. Tata a avut unul, dar l-a dat cuiva și nu s-a mai întors (…) Când veneau de la stână, ciobanii aduceau în glugă vreo trei, cinci, zece păpuși de caș că mai dădeau și la verișori și la nepoate să nu fie supărare (…) Să știți că atunci când coborau din munte primul lucru nu era să facă baie, prima dată se adunau așa cu plete și bărboși pentru că așa un dor aveau să vină acasă, să vadă neamurile și lumea și abia apoi urma spălatul și mergeau la frizer și intrau în Sântilie’, a declarat Mircea Cojan, un cunoscut oier din zonă.

Vremurile s-au schimbat, dar voineștenii nu vor să piardă tradiția, așa că în fiecare an, în preajma Sântiliei, reconstituie această sărbătoare străveche. Duminică s-au întâlnit la casa nedeii din Valea Zânelor, unde au reiterat obiceiurile tradiționale de nuntă, cum ar fi împodobitul porților cu brazi și ștergare țesute, cerutul miresei, bărbieritul mirelui, hora miresei, ruperea colacului, descălțatul nașilor, trânta voinicilor și ridicatul bolovanului. Fiecare moment are o semnificație și un rost aparte, explică vornicul, spre exemplu dacă mireasa scoate mai ‘iute’ opinca nașului din picior atunci înseamnă că femeia va avea ultimul cuvânt în casă, dacă paiele aprinse aruncate la picioarele tinerilor însurăței în timp ce dansează se sting repede înseamnă că nu vor avea certuri în familie, iar ruperea colacului deasupra capului miresei și împărțirea lui în patru zări e de bun augur pentru viitorii părinți, existând credința că vor avea urmași sănătoși, viguroși și, desiguri, mocani.

Bătrânii spun că belșugul și norocul unei familii sunt atrase de darurile pe care le primesc la nuntă, iar dacă în ziua de azi e simplu cu darul, mergi cu banii în plic, pe vremuri întreaga comunitate se simțea datoare să contribuie cu câte un obiect la bunăstarea viitoarei familii, așa că dăruiau de la perne și leagăne pentru prunci până la cârlani.

Cât despre ”trânte”, povestește Dan Dumitru Jurebiță, urmașul unei străvechi și respectate familii voineștene.

”Era trânta dreaptă ciobănească (…) și o trântă la curea. Bolovanii sunt de diferite greutăți, pentru diverse categorii, iar prin astea flăcăii vroiau să-și demonstreze puterea și să impresioneze fetele (…) Cât tinerii erau la nedeie, de oi vedeau bacii cei bătrâni (…) Dar era o tradiție la noi, dacă erau trei fete într-o casă, trei surori, până nu se mărita prima nu se mărita niciuna. Dacă cea mare se căsătorea, următoarea ‘cădea din pod’, așa se zicea, adică urma la rând la măritiș. Asta era datina, eu o consider greșită, dar timpul a evoluat și s-a terminat și cu asta. De zestre se dădeau oi, pământ, perini, cojoace, mobilă, fata venea cu mobila, iar băiatul cu casa, dar el trebuia să aibă patul lui. Mirii nu dormeau în prima noapte împreună, nașa dormea cu fina, finul cu nașul, pentru că la nunta se mai bea și era o realitate în ce privește urmașii’, spune Dan Dumitru Jurebiță.

Alaiul de nuntă, cu cai și căruțe împodobite, pornește în fiecare an din fața Bisericii ortodoxe din Voinești, după ce primește binecuvântarea preotului, iar petrecerea are loc la casei nedeii din Valea Zânelor, în curtea căreia se întind câteva mese cu fețe albe și ștergare țesute pentru cei mai vârstnici și importanți dintre invitați. Nuntașii, dar și turiștii care vin la nedeie sunt cinstiți cu cozonac și vin, dar pot gusta și din produsele tradiționale ale crescătorilor de oi din zonă, unele preparate chiar pe loc, cum ar fi urdă, pastramă de oaie, tochitură la ceaun sau bulz cu brânză copt pe jar.

În târgul Sântiliei de la Covasna a fost reconstituită o stână tradițională, cu oi, berbeci, catâri și câini mocănești, iar cei care au dorit și-au putut cumpăra opinci, costume populare, curele, chimire, căciuli sau cojoace potrivite ‘pentru iarna ce va să vie’.

”E frumos și acum la nedeie, dar noi am prins ca băieți și parcă era mai frumos pe vremuri, că era mai natural. E bine că nu se uită tradițiile și că încercăm să le păstrăm, să se ducă și de acum încolo cât de mult. Pe vremuri erau mulți care se ocupau cu oile, acum mai sunt doar câteva familii. Noi am ținut la tradiție și în fiecare an am venit la Sântilie, așa cum am ținut din moși-strămoși, cu ce am avut din vechime și cu ce avem azi (…) De mic copil asta am învățat și asta am făcut până acum, dar trecerea anilor mă dă înapoi. Am venit cu cumnatul, cu un frate să mă ajute, că singur nu le poți face pe toate. Eu am făcut cașul să vadă lumea cum se face, ei au închegat urda, au făcut mămăliga și bulzul. Care au venit au întrebat, le-am zis, au filmat, au mai fotografiat, a mai fost cineva de la București, un domn profesor căruia îi place tare, văd că toate le-a căutat de la A la Z. Facem și noi ce putem ca să ne mai păstrăm tradiția. Eu aș vrea, dar nu e ușor cu oile și păcat că tineretul l-am cam scăpat și nu-i vina noastră’, spune Mircea Cojan.

E necăjit, îi simți supărarea în privire și vorbe, pentru că trei din cei patru flăcăi ai lui au plecat la lucru în străinătate. A rămas acasă doar cu feciorul cel mare, iar acum mai ține doar o sută de oi și alea împrăștiate pe la alți ciobani. Stânile le mai are, dar sunt goale. Nu prea mai merită, spune că furajele sunt scumpe, terenuri de pășunat găsești tot mai greu, produsele abia se vând, prețul cașului a scăzut față de anul trecut de la 12 la 10 lei kilogramul, ciobanii vor simbrie mai mare și a renunțat și la subvenția de la Uniunea Europeană pentru că ”sunt greutăți cu hârtiile’.

”Băieții mei chiar erau în meserie adevărată, (…) dar dacă au văzut ei că nu merge cu oile și nu merge și tot mergem înapoi, cheltuielile sunt mari, mai bine acolo că câștigă mai bine. Mai am o sută de oi, vaci, porci, mai tai câte unul, le trimit că e mai bun de acasă, le trimit brânză…Ei ar ști s-o facă, dar deocamdată stau acolo unde sunt, că e poate mai bine, se și muncește, dar se și câștigă. La noi, câștigul pe un an de zile îl faci acolo în două luni. Mai vin acasă, regretă și ei când lasă tot și pleacă iar, dar asta e, trebuie să își vadă de treaba lor’, se consolează singur nea Mircea.

Spune că nici ciobanii, dar nici turiștii nu mai sunt cum erau pe vremuri, dar se înseninează când își amintește de vremurile bune și de glumele pe care le făceau când era și el mai în putere, pentru că și ciobanii au glumele lor, așa cum au vânătorii și pescarii.

”Se zice că era un cioban de doi metri douăzeci, când tăia bradul cică îl lua singur, mămăliga o fierbea într-un cazan mare, o tăia în două la o masă, vă dați seama ce poftă avea și ce om era ăla. Se zicea că opinca lui așa o mărime avea la picior de scăldai în ea un copil de șapte luni. Îl chema Ilie și vă dați seama ce fecior era ăla. Erau multe glume din astea, care țineau la cei cu minte mai puțină (…) Acum ciobanii sunt altfel, încep dimineața cu cafeaua, dau drumul la radio, telefon mobil au și de ăla (…) Turistul care vine parcă e stresat, se uită la ceas imediat, se uită la telefon, am zis, a plecat. Parcă nu-i așa, trebuie să revenim la calmul care era odată, dar nu mai e’, mai spune gazda noastră, în timp ce turna jintiță în pahar și despica pe îndelete un bulz aburind, din care se prelingea brânza topită.

Profesoara Adriana Bota crede însă că tradițiile sunt ”din nou pe val’, dovadă că tinerii își fac costume populare, le poartă, fac parte din formații folclorice și dau o mână de ajutor la organizarea evenimentelor de acest gen. ”Să știți că se întorc la tradiții, vedeți cât de mulți tineri poartă costume populare (…) Liceenii au împărțit pliante prin hoteluri, au făcut ghidaj, ne-au ajutat foarte mult, chiar ne bucurăm mult că au fost într-un număr atât de mare’, spune Adriana Bota.

O altă tânără profesoară, Florentina Teacă, din Covasna, a scos de sub tipar două albume de fotografii cu oameni ai zonei, ilustrative pentru trecutul acestei comunități românești. Le-a adunat din colecții particulare cu ajutorul elevilor, dorind să aducă un omagiu oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri, care au ținut vie această comunitate de români, dar și să salveze de la dispariție și uitare aceste fotografii.

”Cine nu își cunoaște istoria și nu își respectă înaintașii nu va ști să își construiască viitorul (…) Este o datorie de onoare pentru fiecare dintre noi să știm ce au făcut înaintașii noștri (…) Suntem datori față de acești oameni să nu îi uităm și să le cinstim memoria (…) Acesta a fost punctul de plecare în misiunea pe care mi-am propus-o (…) Un arc peste timp, ilustrând viața lor spirituală, tradițiile și obiceiurile, ocupațiile, meșteșugurile, portul popular. Un omagiu adus înaintașilor noștri care au creat cultura tradițională specifică locului. De asemenea, un alt motiv pentru care se impunea o astfel de acțiune îl constituie încercarea de a eluda dispariția fizică a acestor fotografii vechi, salvarea lor până nu e prea târziu, și, aș adăuga, cât încă mai avem bătrâni care să recunoască personajele din fotografii, spre a le feri de pericolul uitării’, afirmă profesoara Florentina Teacă.

În cel de-al doilea album intitulat ”Chipuri de demult din inima României’, lansat duminică la nedeie, sunt publicate câteva fotografii inedite, printre care și câteva din colecția personală a familiei Teculescu. În una dintre ele, episcopul Justinian Teculescu, originar din Covasna, apare alături de mareșalul Averescu, patriarhul Miron Cristea, poetul Octavian Goga și mitropolitul Visarion Puiu, iar alta îl are alături pe generalul Berthelot. Fotografiile au fost oferite spre publicare de nepotul episcopului, Șerban Teculescu, care trăiește în Franța.

Florentina Teacă a declarat că nedeia mocănească avea nu doar rostul de ”a mijloci idile, de a face alianțe’, ci și de ‘a uni hotarele dintre românii de aici și românii de peste munți’. Iar pentru a reînnoda tradiția, Asociația cultural-creștină ‘Justinian Teculescu’ din Covasna, organizatorul nedeii, a invitat la ediția din acest an și o formație folclorică românească din Vidin, Bulgaria.

Printre invitați s-au mai numărat și membrii asociației ”Omnis Barbaria’ din Satu Mare, care au prezentat obiceiurile civile și militare ale dacilor. Nu au fost invitați întâmplător, ci pentru că în apropierea stațiunii Covasna se află o cetate dacică veche de aproape 2000 de ani, care, potrivit arheologilor, ar fi una dintre cele mari din afara Munților Orăștiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră. Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii, dar oamenii de știință nu pot confirma acest lucru. O mare parte dintre zidurile cetății au ieșit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni puternice care a smuls arborii și a culcat pădurea la pământ. La rădăcinile copacilor seculari au apărut nu doar ziduri de piatră, ci și alte vestigii, cum ar fi bucăți de ceramică, monede și obiecte de cult, pe baza cărora specialiștii au stabilit că cetatea datează din secolele II-I i.e.n. Arheologii susțin că cetatea e foarte bine conservată și poate oferi detalii importante despre modul de organizare a defensivei dacice.

Cetatea a atras de-a lungul timpului și căutători de comori, pentru că în jurul ei s-au țesut nenumărate povești. Una dintre ele spune că undeva, printre zidurile cetății, dacii ar fi ascuns o comoară. Potrivit legendei, din șapte în șapte ani se deschide o poartă care arată drumul spre lada plină cu aur și care stă deschisă o noapte întreagă până la cântatul cocoșilor. Dar, oamenii locului au pierdut socoteala anilor, iar comoara dacilor a rămas în continuare îngropată în pământ.

Nedeia mocănească este una dintre cele mai frumoase sărbători ale românilor din județul Covasna și un bun prilej de a arăta lumii cum erau și cum mai sunt nunțile tradiționale la români. Voineștenii, oameni mândri, harnici și înstăriți, și-au schimbat însă căruțele cu jeep-uri, iar ciobanii au înlocuit fluierul cu laptopul, internetul și telefonul mobil, dar cu toate acestea se ”încăpățânează” să-și păstreze obiceiurile și datinile din străbuni.

AGERPRES (AS-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Adrian Drăguț)

Prin proiectul ‘Model meșteșugit de formare și ocupare în Regiunea Sud-Est’, 60 de persoane din județul Tulcea au participat în ultimele luni la cursuri de formare în meseria de modelator ceramică, țesător manual și împletitor în papură.

Cu o populație în scădere și îmbătrânită, fără locuri de muncă, Luncavița se mândrește însă cu tradițiile populare păstrate de bătrânii satului. ‘Târgul meșteșugit’, găzduit recent de localitate și organizat printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană, le-a oferit localnicilor prilejul de a aduce în prim-plan marca identitară a zonei, olăritul, un meșteșug păstrat de la cea mai spectaculoasă civilizație a Europei preistorice, precum și alte meserii tradiționale.

‘Am decis să facem un desant exclusiv pe meșteșuguri doar în comuna Luncavița, pentru că aici este un foarte vechi și important centru tradițional de olărit. Filozofia noastră este că meșteșugurile pot să fie o sursă viabilă măcar de completare a veniturilor, în mediul rural, oportunitățile de angajare fiind foarte reduse. Prin acest proiect vrem să demonstrăm că dacă există calificare sau posibilități de formare profesională, oamenii pot avea ei inițiative’, a declarat pentru AGERPRES reprezentantul asociației ‘Moara de hârtie’, Ion Georgescu.

Potrivit acestuia, tulcenii au fost la cursuri mai mult din curiozitate, dar și din nevoie.

‘Eu sunt șomeră. Am fost angajată la o croitorie din Măcin timp de șase luni și am lucrat trei ani ca vânzător la un magazin din Luncavița. În sat, nu sunt locuri de muncă. Cine deschide un magazin, îl și ține, așa că acest curs a fost bine-venit. Am țesut, am croșetat, am făcut ii, gentuțe, brâie’, a menționat Florentina Sănducu, în vârstă de 36 de ani, participantă la cursul de țesător manual.

Alți localnici au participat la proiect în calitate de formatori. ‘Elevii mei au avut tragere de inimă, cu atât mai mult cu cât nu au locuri de muncă. Noi, bătrânii, mai avem o casă, o masă, dar tineretul… La început, normal că tuturor li s-a părut greu, dar nimeni nu s-a născut învățat’, a afirmat Florica Arion, în vârstă de 62 de ani, formator la cursul de împletituri din papură.

Spune că lucrează în papură din anul 1969. ‘Cum am terminat opt clase, am plecat la papură. Atunci, în Luncavița era o secție a statului care s-a desființat după Revoluție. Am fost în prima tură de șomeri din sat și tot timpul am visat această meserie. Nu am uitat-o niciodată, numai că nu prea avem papură pe aici. Dar merg pe unde este, iar iarna lucrez, că vara merg la câmp, iar când e ger îmi fac de lucru. Dacă fetele care au participat la curs vor avea ambiție, le voi ajuta să facă o afacere din papură’, a mai spus Florica Arion.

Cursurile de olărit au avut de asemenea căutare, iar profesor le-a fost localnicilor Marcel Mocanu, în vârstă de 61 de ani, din Braniștea, județul Galați, care cunoaște secretele olăritului de la vârsta de șapte ani.

‘Tatăl meu a avut aici, în Luncavița, un atelier de olărit, așa că am venit cu drag la Luncavița. Am găsit oameni entuziaști și câțiva din ei îmi calcă pe urme’, a afirmat profesorul cursului organizat de asociația ‘Moara de hârtie’.

A avut elevi și la mănăstirea Agapia, iar produsele sale participă la târguri internaționale și naționale. ‘Produsele noastre sunt migăloase. Cele expuse sunt mici și la prețuri potrivite, pentru că puterea de cumpărare în România este mică și ne adaptăm pieței’, a mai spus Marcel Mocanu.

La finele cursurilor, toți participanții vor primi certificate de calificare, iar în baza unei selecții, 13 dintre aceștia se vor bucura de premii, în valoare de câte 7.000 de lei impozabili, pentru începerea unor afaceri în domeniu, potrivit reprezentantului asociației ‘Moara de hârtie’.

‘Primul nostru proiect s-a derulat la Comana, acolo unde am înființat un atelier muzeu și avem legătorie de carte și tipar manual. Încercând să ne implicăm în comunitate, ne-am dat seama că există capacitate de muncă, oamenii pot fi motivați, dar nu există oportunități, iar meșteșugurile sunt o șansă. Apropo de pariul nostru legat de viabilitatea meșteșugurilor tradiționale, acum, la Comana, implementăm un alt proiect susținut din fonduri norvegiene, prin care vom construi șapte ateliere de meșteșuguri — cele trei de aici, împletituri din papură, țesătorie manuală și olărit, plus lucru în lemn, moară și brutărie, conserve tradiționale și fierărie. Fiecare atelier va fi gestionat de o persoană din comunitate care-și va crea propria afacere. Vom crea, astfel, un mic incubator de afaceri meșteșugărești care vor fi gestionate coerent pentru un produs unic la nivel național. Acest incubator va fi deschis publicului ca un muzeu, se vor organiza cursuri pentru cei doritori să învețe meșteșugurile, dar vom avea și micro-producție’, a mai spus Ion Georgescu.

Înființată în anul 2012, asociația ‘Moara de hârtie’ a derulat până în prezent în diferite zone din România șapte proiecte finanțate de Uniunea Europeană.

Proiectul ‘Model meșteșugit de formare și ocupare în Regiunea Sud-Est’ a început în luna martie a anului 2014, este derulat în colaborare cu Universitatea ‘Ovidius’ din Constanța, Structural Consulting Group și Primăria comunei Luncavița și se implementează în județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați și Tulcea.

Obiectivul proiectului este dezvoltarea unui model antreprenorial integrat și sustenabil, generator de dezvoltare rurală non-agricolă în domeniile turistic și meșteșugăresc, 340 de presoane din mediul rural beneficiind de servicii de informare și consiliere profesională gratuite în turism și agro-turism.

Valoarea totală a proiectului, finanțat prin Programul Operațional Sectorial Dezvotarea Resurselor Umane, este de 2.171.106,5 lei, iar cea nerambursabilă, de 2.127.684,37 lei.

Satul Luncavița se află la 4 kilometri de locul în care, într-o depresiune dominată de culmile Munților Măcin și dealurile Niculițelului, cercetările arheologice au dus la descoperirea unui sit în care se regăsesc complexe de locuire atribuite culturii Gumelnița din mileniul V î. Hr. Numeroasele materiale arheologice identificate la punctul Cetățuia au permis cunoașterea elementelor de viață cotidiană caracteristice unei comunități preistorice capabilă să administreze în mod eficient resursele naturale. Pe baza dovezilor istorice, se spune despre această cultură că a fost una dintre cele mai spectaculoase civilizații ale Europei preistorice.

AGERPRES/(A, AS-autor: Luisiana Bîgea, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Camelia BIGAN / AGERPRES

Sunt cântăriți cu preponderență copiii și cei mai în vârstă — care cunosc bine tradiția, însă și ceilalți giurgiuveni se bucură de spectacol.

“Eu îi las să se urce pe cântar și fără bani sau le ofer câteva fire de salcie, important este să fie păstrată tradiția. Eu am 62 de ani și tot mă bucur în fiecare an de această tradiție”, ne spune nea Mitică, giurgiuvean de origine.

Cântarul lui este cel mai bogat împodobit, fiind așezat sub o scară veche din lemn, îmbrăcată în salcie și liliac.

Foto: (c) Camelia BIGAN / AGERPRES

“Și asta face parte tot din tradiție, nu e cântărit de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe dacă nu se face sub o scară din lemn împodobită cu ramuri de salcie. Femeile spun că așa te ferești de farmece și rele tot anul”, adaugă nea Mitică, întinzând trecătorilor ramuri de salcie pentru a vesti înnoirea naturii și a omului.

Tot în această zi, femeile în vârstă împart mâncare săracilor după ce, mai întâi, au fost cu coșurile cu bunătăți în biserică pentru a primi binecuvântarea preoților.

Acest obicei al cântăritului este cunoscut de peste o sută de ani la Giurgiu și, fie că știu sau nu semnificația lui, tineri, adulți, bătrâni și copii se cântăresc cu bucurie an de an sub ramurile de salcie.

AGERPRES/(AS-autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Oana Mălina NEGREA / AGERPRES FOTO

Câștigătoarele ediției din acest an au fost Anișoara Roșca și Maria Elena Olaru, două surori din Întorsura și Sita Buzăului, în familia cărora acest meșteșug s-a transmis din generație în generație. Cele două femei încondeiază în fiecare an, de Paști, câteva sute de ouă, iar multe dintre ele ajung la românii plecați peste hotare.

‘Noi suntem surori, purtăm nume diferite pentru că suntem căsătorite, și am învățat arta încondeierii ouălor de la mama nostră și de la bunica.

Ne bucurăm că suntem renumite în zonă pentru acest meșteșug pe care dorim și noi să îl transmitem mai departe tinerilor. Eu am o fată pe care am învățat-o, dar ocupată cu școala, cu serviciul, s-a lăsat de încondeiat ouă și-mi pare tare rău, pentru că are talent și mână bună (…) Eu apar și într-o carte de promovare turistică a zonei cum încondeiez ouă, iar faptul că ducem tradiția mai departe e un lucru care ne mulțumește’, a declarat, pentru AGERPRES, Anișoara Roșca.

Sora ei, Maria Elena Olaru, a avut bucuria ca printre premianții ediției din acest an a festivalului de la Brădet să se numere și fiica și nepoata ei, Vasilica și Florina Despa. ‘Eu am lăsat urmași în arta încondeierii ouălor, fata mea cea mare a luat un premiu special din partea juriului, iar nepoata mea a luat locul II (…) În fiecare an încondeiem câteva sute de ouă, anul acesta am făcut un coș mare, nu le-am numărat. Le facem pentru familie, pentru rude, prieteni, cunoștințe, multe au ajuns peste hotare la românii plecați în Italia, Germania, Olanda. Le facem și le dăruim cu mare drag’, a declarat Maria Elena Olaru.

Conform tradiției, în zona Întorsurii Buzăului ouăle se încondeiază în două culori, alb și roșu, cu diferite modele, în special figuri geometrice și florale, care au diferite denumiri și semnificații — floarea Paștelui, frunza de stejar, coarnele berbecului, răsăritul soarelui, calea rătăcită, coada păunului, etc.

Spre exemplu, modelul ‘cărării pierdute’ este interpretat diferit, în unele părți, se spune că dacă o fată dăruiește de Paști fostului iubit un ou încondeiat astfel atunci acesta se va întoarce la ea, în alte părți se spune că cei care vor primi astfel de ouă nu se vor pierde în lume.
Sărbătoarea ouălor roșii de la Brădet a fost inițiată în urmă cu 21 de ani de Costică Oltean, directorul Casei de cultură orășenești din Întorsura Buzăului. Acesta a păstrat toate ouăle câștigătoare la edițiile de până acum și dorește să amenajeze un mic muzeu în incinta căminului cultural din Brădet, unde are loc în fiecare an acest festival.

De altfel, în holul acestuia există câteva panouri cu fotografiile celor mai frumoase ouă încondeiate, cu tehnica încondeierii și vopsirii ouălor, precum și cu obiceiuri de Paști din alte zone ale țării și chiar și din lume.

‘La Întorsura Buzăului există un festival de renume, ‘Ciobănașul’, care anul acesta ajunge la cea de 42 ediție, la Floroaia, o altă localitate din zonă, există o sărbătoare folclorică tradițională și mi-am dorit foarte mult să existe un festival și în satul Brădet care să adune laolaltă toată lumea satului. Ideea a apărut în 1993, în noapte de Înviere, văzând la biserică ouă deosebit de frumoase încondeiate de gospodinele din zonă.

De aici a plecat acest festival-concurs de ouă încondeiate, care are două părți, cu caracter religios și folcloric (…) La concurs participă concurenți din toată zona Buzaielor, au fost ani în care am avut chiar și 25 de concurenți și ne bucurăm că după câteva femei talentate acum au început și copiii să facă ouă încondeiate.

Noi le-am primit ca să îi stimulăm și încet-încet să preia și ei acest obicei deosebit, ca să nu se piardă (…) Am păstrat toate ouăle încondeiate care au participat la concurs începând din 1994, iar 500 dintre cele mai frumoase, adevărate capodopere de artă, am dori să le expunem pe viitor într-un mic muzeu. Din zona Întorsurii Buzăului sunt foarte mulți plecați în străinătate și mă bucur că mulți vin acasă de sărbătorile de Paști și pentru acest festival’, a declarat, pentru AGERPRES, Costică Oltean.

Pe scena festivalului de la Brădet au urcat în acesta an corul ‘Tricolorul’ al Parohiei orașului Întorsura Buzăului, corul ‘Pădurenii’ al Căminului Cultural din comuna Barcani, corul ‘Plai întorsurean’ și formația de dansuri ‘Cununa Carpaților’ a Casei de Cultură din Întorsura Buzăului, precum și interpreta de muzică populară Mariana Deac.

AGERPRES / (A — autor: Oana Mălina Negrea, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

Preotul paroh Petre Mihai Rozalian a explicat luni, pentru AGERPRES, că lăutarii poposesc la fiecare mormânt și cântă hore străvechi, romanțe, doine și sârbe, dintre acestea nelipsind cele care le-au plăcut defuncților.

“După ce sunt pomeniți cei trecuți în lumea umbrelor, fiecare familie petrece acolo, la cimitir. Lăutarilor li se dăruiesc bani, ouă roșii, cozonaci și vin”, a precizat preotul Rozalian.

Potrivit acestuia, la Ilovița există credința populară că sufletele celor plecați în lumea cealaltă se bucură de dedicațiile care li se fac în cimitir.

“Important este și faptul că aici există un cult al strămoșilor. Iată, a doua zi de Paște, fiecare își amintește cu respect de cei dragi care nu se mai află în viață”, a spus Rozalian.

După ce ritualul ia sfârșit, fiecare ilovițean își invită rudele din alte sate și petrec acasă până noaptea târziu.

AGERPRES/(AS — autor: Florian Copcea, editor: Florin Marin)

Catedrala episcopală ‘Sf. Treime’ din Craiova
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Pentru creștinii ortodocși, Săptămâna Luminată este începutul unei perioade de sărbătoare, care se termină după cincizeci de zile de la Paști la Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).

Săptămâna luminată stă sub semnul luminii și prima slujbă din această săptămâna începe prin cuvintele ”Veniți de luați lumină”. Hristos iese din mormânt învăluit în lumina cea sfântă a dumnezeirii Sale.

În primele secole ale creștinismului, în timpul Săptămânii Luminate, catehumenii (cei care se pregăteau să primească taina Botezului), care erau botezați în noaptea de Paști, purtau haine albe, simbol al bucuriei Învierii. În această săptămână, ei veneau în fiecare zi la Biserică, participând la Sfânta Liturghie și împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Pentru că primiseră Botezul, ei se numeau “luminați”, iar săptămâna aceasta era socotită pentru ei “Săptămâna cea luminată”.

În această perioadă, slujbele Biserici sunt deosebite de cele din restul anului. Toate cântările și citirile din aceasta perioadă a Săptămânii Luminate fac referire directă la Învierea din morți a Mântuitorului.

Chiar și slujba înmormântării celor care au adormit în timpul acestei săptămâni, indiferent pentru cine ar fi săvârșită (preot, călugăr sau credincios), este înlocuită de slujba Învierii. Se cântă la mort “Hristos a Înviat !”.

O altă particularitate liturgică a acestei săptămâni o reprezintă zilele de miercuri și vineri, care sunt însemnate în calendar cu “harți”. În aceste zile, în care în mod obișnuit este post se dezleagă la toate mâncărurile de dulce, pentru bucuria Sfintei Învieri.

Din Duminica Învierii Domnului, în Biserica Ortodoxă începe o nouă perioadă liturgică a anului bisericesc, numită perioada Penticostarului. Numele acestei perioade — una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic (alături de perioada Octoihului și de cea a Triodului) — vine de la cartea Penticostar, care se folosește în mod deosebit în cultul ortodox în perioada dintre Paște și Rusalii (50 de zile).

Aceasta perioadă se distinge prin luminozitate, prin frumusețe și prin bucurie a întregii creații, ceea ce se exprimă prin rânduieli cultice cu totul specifice ce se săvârșesc în Biserică. Totul pare învăluit în alb, totul este lumină, totul exprimă bucuria de a fi împreună cu Hristos în Biserica Sa. Și bisericile se înveșmântează în alb și veșmintele preoților. De aceea, aceasta perioadă a Penticostarului este perioada când se cântă în toate împrejurările ”Hristos a Înviat !” și cântări de bucurie: ”Veniți să ne luminăm popoare! Veniți să ne bucurăm de Învierea lui Hristos !”

În tot acest timp, creștini ar trebui să se salute cu urarea ”Hristos a Înviat !” și de la Înălțare, ”Hristos S-a Înălțat !”, urmată de răspunsul ”Adevărat a Înviat !” și ”Adevărat S-a Înălțat !”.

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Sfântul Epitaf aflat în biserica Mormântul Domnului din Căpîlna de Sebeș, jud. Alba. 
Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Există la Căpâlna un obicei, poate unic, ca în Vinerea Mare, după Sfântul Maslu, care are loc începând cu ora 13,00, să se pregătească în biserică Mormântul Domnului, în fața căruia se va cânta Prohodul Domnului seara, la Denie, de la ora 18,00.

Preotul paroh Petre Mircea Ioan, care slujește în Căpâlna de doar câteva săptămâni și va asista în premieră la această tradiție, spune că obiceiul, ce reprezintă ritualul înmormântării lui Hristos, s-a moștenit din moși-strămoși.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Ce este deosebit față de alte parohii în acest sens e faptul că Sfântul Epitaf care are imprimat pe el Mormântul Mântuitorului nu se pune pe o masă, ci se introduce, împachetat, într-un sicriu cam de un metru lungime. Prohodul se cântă în fața acestui sicriu, iar înconjurarea bisericii se face tot cu el, fiind purtat de patru flăcăi, între 14 și 24 de ani, necăsătoriți, a explicat Gheorghe Sbuchea, fost brigadier de pădure, acum cântăreț la biserica din Căpâlna.

După ce se înconjoară biserica, sicriul este suspendat la intrarea în biserică, între ușorii de la ușa pronausului, iar enoriașii trec pe sub el atingându-l cu capul. În tot acest timp, se interpretează de cântăreții bisericii niște cântece speciale, cele trei stări, interpretate pe “glas bătrânesc, tradițional”.

După ce a trecut toată lumea “pe sub Domnul”, sicriul este adus de cei patru flăcăi în biserică în fața iconostasului, după care este deschis, iar preotul ia din el Sfântul Epitaf, o icoană pe pânză veche de 150 de ani, îl înalță cu scena pictată înspre credincioși, făcând semnul crucii cu el, apoi îl așează pe o masă, unde va fi sărutat de credincioși după încheierea Prohodului.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

“Eu așa am pomenit (obiceiul — n.r.) și bătrânii mei așa știau”, spune Gheorghe Sbuchea.

La această sărbătoare tradițională pentru parohie participă locuitorii din tot satul, marea majoritate îmbrăcați în costume populare.

AGERPRES/(A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Ștefan Gabrea)