Femei purtând ciuberele în care se vor păstra Paștile (pâine cu vin)
Foto: (c) Marinela Brumar / AGERPRES

Pregătirile pentru acest obicei debutează încă de la Bobotează, când generația care a organizat în anul precedent Paștile predă ‘mandatul’ celor care vor împlini în cursul anului vârsta de 60 de ani. ‘Mandatul se predă la Bobotează, anul viitor. Atunci se încheie mandatul păștenilor’, a declarat, pentru AGERPRES, învățătorul Ioan Buda. La rândul său, el a avut bucuria de a fi ‘păștean’, alături de alți 42 de consăteni, în 2014.

‘Toate evenimentele care depind de sărbătorile mai importante ale anului sunt organizate și de “pășteni”. Ei participă, de exemplu, îmbrăcați tot în costume populare, și la slujba care se face în afara satului, pentru a avea recolte mai bogate, de Rusalii. Sau la Bobotează. În fiecare lună, până la Paști, oamenii se adună și discută problemele care trebuie organizate ca totul să iasă atunci la perfecție’, a afirmat învățătorul din Vinerea.

El a menționat că obiceiul datează din 1946, având deci o vechime de 69 de ani.

În acest an, încă din ziua de Florii, ca de obicei, unii dintre ‘pășteni’ s-au adunat la casa gazdei unde au împodobit cu verdeață opt ciubere de lemn, inscripționate cu mesajul ‘Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat’ și cu însemnele 1955 (anul în care s-au născut actualii pășteni — n.r.) — 2015, în care în Noaptea de Înviere va fi pus ‘Paștele’. De asemenea, au fost decorate cu verdeață și cu panglici tricolore zeci de lumânări roșii care vor fi aprinse de ‘pășteni’ în Noaptea de Înviere.

Ciubăr în care se va păstra paștele până la Înviere
Foto: (c) Marinela Brumar / AGERPRES

Un moment important are loc în Joia Mare, când toți ‘păștenii’, aici înțelegând inclusiv soții, respectiv soțiile celor care împlinesc 60 de ani, precum și copiii și nepoții acestora, toți îmbrăcați în costum popular, se adună la una din cele două biserici din sat, de unde pleacă apoi în procesiune spre casa ‘pășteanului’ ales gazdă.

Anul acesta, familia lui Aurel Hiriza a fost aleasă drept gazda ‘păștenilor’. El a explicat, pentru AGERPRES, că în Vinerea sunt două parohii, iar regula este ca în anii pari să fie desemnați drept gazde ‘pășteni’ din Parohia I, iar în cei impari ‘pășteni’ din Parohia II.

‘Miercuri seara se face o sfeștanie la casa gazdei, iar joi dimineața se ridică Paștile, obicei care constă în ducerea la biserică a vinului, a pâinii, precum și a ciuberelor care se folosesc pentru pregătirea ‘paștilor’, care vor fi împărțite credincioșilor în Noaptea de Înviere’, a spus Aurel Hiriza.

Toți ‘păștenii’ au mers, joi, în procesiune de la biserică la casa gazdei, în fruntea alaiului fiind bărbații, care au purtat, alături de steagul României și de cel al Uniunii Europene, prapurii din cele două lăcașe de cult din sat. Au urmat apoi preoții și cântăreții bisericești, urmați de reprezentanții autorităților locale — primarul Adrian Teban și consilierii locali, precum și reprezentanți ai autorităților județene — vicepreședintele Consiliului Județean Alba Florin Roman. În urma bărbaților au urmat femeile care împlinesc în acest an șase decenii de viață, alaiul încheindu-se cu zeci de localnici.

Pășteni cu desagi cu pâinea pentru Paște
Foto: (c) Marinela Brumar / AGERPRES

După ce au participat la o slujbă religioasă la casa gazdei, participanții au făcut calea-întoarsă, spre biserică, de această dată ducând cu ei în desagi pâinea necesară pentru Paști, dar și vinul, lumânările și ciuberele de lemn, frumos împodobite.

Anul acesta sunt 43 de ‘pășteni’, unii veniți pentru acest obicei de peste mări și țări.

Plecat de aproape două decenii în Statele Unite ale Americii, unde locuiește în Michigan, Mircea Herlea, care va împlini în acest an 60 de ani, a considerat o datorie si, totodată, o mare împlinire să fie prezent la Vinerea la aceste evenimente din Săptămâna Mare. ‘Înseamnă foarte mult să fiu aici cu leatul (generația — n.r.) meu. În primul rând este o datorie pe care trebuie să o îndeplinesc față de satul acesta, în care am crescut, în care m-am format, în care strămoșii mei au dăinuit și la care trebuie să vin cu lumânări la morminte. Și e o datorie față de întreaga comunitate’, a spus, joi, Mircea Herlea, îmbrăcat într-un costum popular specific vinerenilor.

El a menționat că de obicei vine acasă, în România, cam o dată la doi ani. ‘Acum am venit special. Îmi pare foarte bine că am reușit să particip, că am ajuns la vârsta asta. Pentru mine este o mare împlinire. Sunt câteva evenimente care marchează viața — botezul, căsătoria. Așa a trebuit să îndeplinesc și această misiune, pe care am considerat-o o misiune, dar și o mare bucurie’, a mai spus Mircea Herlea.

Un alt Herlea, un nume de familie des întâlnit în Vinerea, Sabin Herlea, plecat în Spania de 18 ani, a venit special în țară pentru a fi ‘păștean’. ‘Am venit din Madrid. Nu am cuvinte să vă spun cât de important este pentru mine și întreaga familie să fim aici’, a spus acesta. Tot în Spania este plecat, de 15 ani, și un alt păștean, Ioan Todoran. ‘Sunt foarte mândru că se păstrează obiceiul și tradiția de la Vinerea’, a declarat el.

Crăciun Herlea (stg.), liderul sindicatului de la UM Cugir, și Mircea Herlea (dr.), păștean stabilit în SUA
Foto: (c) Marinela Brumar / AGERPRES

Un alt ‘păștean’ este în acest an Crăciun Herlea, liderul Sindicatului Liber de la Uzina Mecanică Cugir. ‘Este emoționant și în același timp plăcut. Am întâlnit o grămadă de colegi împărțiți în toată lumea, în SUA, Spania, Italia, prin țară. E un moment important pentru noi’, a declarat, pentru AGERPRES, Crăciun Herlea, care a completat, mai în glumă, mai în serios, că 90% din ‘pășteni’ sunt și sindicaliști.

În Vinerea Paștilor, seara, ‘păștenii’ vor participa la Slujba de Prohod și la ocolirea bisericii din sat, iar în Duminica Paștilor, de la ora 3,00, la Slujba de Înviere și la împărțitul Paștilor. Oamenii se vor reîntâlni în Duminica Tomii, în 12 mai, la petrecerea Păștenilor.

Obiceiul de la Vinerea, care a fost preluat ulterior și de credincioșii unei parohii din Cugir, a fost inițiat în urmă cu aproape șapte decenii de către preotul din acea vreme, Ioan Sabău, pentru a elimina neînțelegerile dintre săteni privitoare la cine va da pâinea și vinul pentru “paște”, știut fiind faptul că, în general, în satele din Transilvania există o concurență între oameni în acest sens. Preotul Sabău a decis ca “paștele” să fie dat, în comun, de localnicii care împlinesc în cursul anului vârsta de 60 de ani.

Grupul păștenilor
Foto: (c) Marinela Brumar / AGERPRES

Indiferent unde sunt răspândiți prin țară sau, mai nou, în străinătate, de atunci colegii de generație revin în Vinerea cu acest prilej, se spovedesc și se cuminecă. În Joia Mare, la biserică, ei participă și la un parastas în memoria colegilor de generație care au murit înainte de a împlini 60 de ani.

Tot obiceiul ‘Păștenilor’ se numește o tradiție asemănătoare dintr-un alt sat din Alba, din Munții Sebeșului, în Loman. Aici, din comunitatea ‘păștenilor’ fac parte peste o sută de membri, indiferent însă de vârstă, care participă cu produse sau cu bani la pregătirea celor necesare pentru această sărbătoare.

‘Păștenii la noi, în Loman, înseamnă oamenii care plătesc pâinea si vinul paștilor, ce se împarte în Noaptea de Înviere. În vremurile străvechi, acești oameni erau cei mai înstăriți, care puteau face această jertfă. În zilele noastre, tot mai mulți sunt cei care doresc să participe la această Sfântă jertfă, de aceea fiecare Consiliu și Comitet parohial organizează această sărbătoare. Aceștia se strâng a doua zi de Paști și fac o masă festivă împreună cu preotul și slujitorii bisericii, ca o răsplată pentru munca depusă pe parcursul Postului Mare’, a precizat învățătoarea Elena Simioană.

AGERPRES / (A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Cristian NISTOR/Arhiva AGERPRES

Joia Mare este considerată cea mai importantă zi din Săptămâna Patimilor, atunci când are loc atât pomenirea morților cât și “grijitul copiilor”.

“De dimineață se face un foc mare în curtea caselor, din boji uscat, pentru alungarea duhurilor rele, după care se pune în mijlocul curții o masă scundă cu trei picioare și de jur împrejur scaune. Pe masă se pun străchini cu apă și linguri de lemn. Se așteaptă ca morții să revină la ei acasă pentru a bea și a mânca. În acest timp ei sunt strigați în grădini sau la cimitir. Se numește bocet, de regulă îl fac femeile care îi strigă pe cei dragi care s-au dus dintre noi”, spune prof. Stoica.

Începând cu ziua de joi și până la Înviere, credincioșii vor elimina din alimentație toate preparatele din urzici și nu vor mai folosi oțetul la pregătirea salatelor.”Este o tradiție care se respectă cu desăvârșire pe tot teritoriul județului Vâlcea. Gospodinele nu mai gătesc mâncăruri sau ciorbe din urzici, și nimic nu se mai acrește cu oțet, începând cu Joia Mare, adică odată cu patimile Mântuitorului. Se știe că oțetul și urzicile au fost folosite la torturile la care a fost supus Iisus Hristos și atunci, evident, se respectă acest sacrificiu. Pentru cei care țin post sunt celelalte plante cum ar fi loboda, dragaveiul, macrișul sau ciorbele de salate”, a precizat Elena Stoica.

La slujba Deniei din Joia Mare, se duce la biserică un coș cu pâine și un colac pentru pomenirea morților care se așează în fața altarului pentru a fi sfințite, după care se dau de pomană. “Tot joi începe roșitul ouălor. Operațiunea începe joi și se încheie vineri. Roșitul se face cu frunze de ceapă roșie, niciodată în Vâlcea nu se încondeiază. Anumite ouă se bagă în ciorapi cu frunze de leuștean sau coada-șoricelului pentru a rămâne forma acestora pe ouă. Tot joi încep de fapt pregătirile pentru bunătățile care se vor pune pe masă de Paște”, spune directorul CJCPCT.

Vineri și sâmbătă se ține post negru, nu se mănâncă nimic, iar cine poate nu bea nici apă. Nu se consumă alcool, oțetul este dosit din cămară și lumea se pregătește pentru a merge la slujba de la biserică.

“Copiii cu flori de primăvară în mână, zambile și narcise, și părinții vor trece de trei ori pe sub o masă pusă în mijlocul bisericii. Pe masă sunt așezate Sfântul Epitaf și Sfânta Evanghelie. Florile sunt lăsate pe masă iar lumea rămâne la slujbă în continuare. Tot vineri seara se înconjoară biserica de trei ori, cifra trei simbolizând Sfânta Treime”, adaugă prof. Stoica.

Ziua de sâmbătă este o zi specială. Femeile vâlcene scot costumul de cununie, cel popular, pe care l-au cusut cu mâna lor, iar copiii primesc haine noi. “Toate acestea se vor purta la slujba de Înviere. Acel costum popular pe care femeile l-au cusut înainte de cununie, special pentru nuntă, este cel care reprezintă puritatea. Este cel mai sfânt costum cu care femeile vor și înmormântate. Tot sâmbătă se încheie și grijitul copiilor și spovedaniile. După care seara, toți vin cu coșurile cu mâncăruri la biserică și vor participa la slujba de Înviere. Această slujbă se încheie de regulă la 3 — 4 dimineața”, spune directorul Centrului județean.

Duminică dimineața, înainte de a intra în casă, se așează în fața pragului o brazdă verde de iarbă, pe care este obligatoriu să se calce înainte de a intra înăuntru. Se împarte paștele sfințit la cei care nu au putut participa sau rămâne la slujba de Înviere, după care se pregătește masa de Paște. Înainte de a se pune masa, este ritualul ciocnitului ouălor roșii.

“Bărbatul, capul familiei, este cel care începe acest ritual, el este cel care ciocnește cu femeia, urmează apoi copiii. Cel care are oul spart îl dă celui care i l-a spart. Masa de Paște este una bogată, ciorba de miel și friptura de miel nelipsind de pe masa creștinului din Vâlcea”, a mai adăugat prof. Stoica.

Fetele nemăritate se spală duminica într-un vas cu apă “neîncepută”, unde se bagă un ou roșu și un bănuț, pentru a avea o față îmbujorată și parte de bogăție în viitor.

Ritualul Paștelui nu se încheie însă aici. Duminică, de la ora 17,00, în biserici are loc “Mica Înviere” sau slujba mironosițelor, unde merge toată familia cu coșuri cu bucate. La finalul slujbei, după ce aceste bucate sunt binecuvântate, creștinii merg în sat și le împart la vecini.

“Este Pomana viilor de această dată, față de Joia Mare unde am avut Pomana morților. Duminică seara se încheie cu hora satului, petrecere de nou început, o nouă viață, o înfrângere asupra morții”, mai spune prof. Elena Stoica.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Denia din Vinerea Mare la Patriarhia Romana 
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Ziua de vineri din Săptămâna Mare este o zi de doliu pentru creștini, aceștia retrăind două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce și punerea Sa în mormânt.

În Vinerea Mare se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf (numit și Sfântul Aer) pe sub care trec credincioșii, până la sfârșitul slujbei Deniei Prohodului, care are loc în seara acestei zile.

Sfântul Epitaf este un obiect bisericesc de cult de forma dreptunghiulară, confecționat din pânză de in, mătase sau catifea, pe care se afla imprimată sau pictată icoana înmormântării Mântuitorului.

Acesta este așezat pe o masă mai înaltă, iar credincioșii sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfântul Epitaful și trec de trei ori pe sub masa pe care este așezat. Această trecere pe sub masă a credincioșilor se dorește a fi asemănarea trecerii prin mormânt a Mântuitorului, care S-a coborât în iad pentru a elibera sufletele drepților.

Prin moartea și Învierea Sa, Hristos a sfărâmat porțile iadului, iar moartea a fost învinsă “Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?”, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni (15.55).

Denia din Vinerea Mare, la Biserica Sfânta Treime din Brașov
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Așa și credincioșii își amintesc, acum, că și ei trebuie să treacă prin moarte, prin mormânt pentru a merge la viața veșnică în Hristos.

După Slujba Prohodului, Sfântul Epitaf este așezat pe Sfânta Masă din Sfântul Altar, unde va rămâne până la Vecernia sărbătorii Înălțării Domnului.

După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf. La sfârșitul slujbei, este obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care sunt apoi puse acasă la icoane.

Cercetătorii etnografi susțin că, în comunitățile tradiționale, se considera că Vinerea Mare, odată cu moartea Mântuitorului, deschide un timp al haosului și întunericului, oamenii rămânând fără protecție divină. Se spunea că Vinerea Mare ar echivala cu 12 vineri obișnuite, denumirea de Vinerea Seacă, cum se mai numește această zi, explicându-se prin postul negru pe care mulți oameni obișnuiau să-l țină.

În unele zone ale țării se afumă cu tămâie pomii și casele pentru a le feri de animalele sălbatice, de trăsnete, boli și dăunători.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) crestinortodox.ro

În Joia Mare, dimineața, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru, conform site-ului www.crestinortodox.ro.

Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfințită de preot, stropită cu vin și împărțită enoriașilor în noaptea de Înviere.

Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se bate toaca. În majoritatea gospodăriilor românești, Joia Mare este ziua dedicată copturilor pascale și înroșirii ouălor, simbol al Sărbătorii Sfintelor Paști. Se spune că ouăle înroșite în această zi nu se strică niciodată.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Joia Mare este ultima zi din Postul Mare în care se fac slujbe pentru sufletul morților. Se crede că în noaptea dinainte de Joia Mare, se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc la vechile lor locuințe, unde rămân până în sâmbăta dinainte de Rusalii. Oamenii aprind focuri în curți, pe dealuri sau în cimitire, pentru ca aceștia să aibă lumină și căldură.

Aprinderea acestora reiterează focul pe care l-au aprins slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, pentru a se încălzi, atunci când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, atunci când s-a lepădat de Hristos.

Femeile duc la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine și fructe și, după ce sunt sfințite, se împart pentru sufletul celor duși pe lumea cealaltă. Se obișnuiește să se dea de pomană apă, fie se aruncă pe mormânt o găleată de apă, fie se duce apă la femeile mai bătrâne.

Se spune că nu e bine să speli rufe în această zi, pentru că la morți, în loc să ajungă pomana, se duce apa murdară de la spălat.

Focul din Joia Mare
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimărița. Joimărița sau Joimărica este un personaj întâlnit doar în mitologia românească.

Conform site-ului mai sus menționat, a fost, la origini, o zeitate a morții, care supraveghea focurile din Joia Mare, dar ulterior a devenit un personaj justițiar, care-i pedepsește pe cei leneși. Până în această zi, gospodinele trebuie să termine torsul și țesutul de frica Joimăriței.

Personajul este întruchipat, simbolic, de o femeie urâtă și puternică, deghizată într-o vrăjitoare rea, care poartă cu ea o serie de instrumente: o găleată cu jăratic, un clește, un ciocan, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușă etc. Ea le arde degetele și mâinile fetelor leneșe, le pârlește părul și unghiile și dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.

Se spune că Joimărița vine să vadă ce a lucrat fiecare. Nici bărbații nu scapă de pedepse, dacă au fost leneși și gospodăria nu arată așa cum ar trebui. În cazul în care Joimărița găsește pe cineva dormind, acela va fi leneș tot anul. În unele zone, o femeie bătrână merge pe la casele cu fete tinere pentru a îndeplini tradiția, dar în alte zone, cete de copii, unși pe față cu negreală, merg să le îndemne pe fete la lucru: “Câlții / Mâlții / Toarse câlții; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul să ți-l văz! / Și de-l ai, / Să te-nduri și să ne dai / Cele ouă-ncondeiate / De acolo din covate”. Pentru a scăpa de pedeapsă, gazdele trebuie să le dea copiilor ouă.

O altă formă de manifestare a Joimăriței o reprezintă strigăturile peste sat. Originar din zona Ardealului, acest obicei era de fapt o denunțare satirică a abaterilor din anul anterior, cu un important rol moralizator.

Seara, credincioșii merg la biserică pentru a asista la slujba celor 12 Evanghelii. În tradiția populară, se crede că fetele trebuie să-și pună 12 dorințe pe un fir de ață, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie citită de preot.

După Înviere, se dezleagă cele 12 noduri pentru ca dorința să se împlinească, iar ața se pune sub pernă și tinerele își vor visa, astfel, ursitul. În sudul țării se păstrează și obiceiul ca bunicile să spele picioarele copiilor din familie.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / Arhiva AGERPRES

Legendele creștine leagă simbolul ouălor roșii de patimile lui Iisus. Astfel, una dintre ipotezele care stă la originea acestei datini ar fi aceea conform căreia Maica Domnului, venind să-și vadă Fiul răstignit, a adus niște ouă într-un coș, pe care l-a așezat sub cruce, iar acestea s-au înroșit cu sângele Domnului. De asemenea, atunci când Iisus Hristos a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au  transformat în ouă roșii. Totodată, conform site-ului www.biserica.org, se povestește că, după ce Iisus a fost răstignit, fariseii au făcut un ospăț de bucurie, iar unul dintre ei ar fi spus: ”Când va învia cocoșul pe care-l mâncăm și ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus”. Și pe dată ouăle s-au făcut roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi.

Cu multe secole înainte de Hristos, exista obiceiul de a oferi în dar ouă colorate, la marile sărbători, îndeosebi la cele de înnoire a timpului. Oul este el însuși generator de viață, un simbol al regenerării, al purificării, al veșniciei. ”Oul a sintetizat misterul Creațiunii; dintr-un ou trebuie să se fi născut Universul, Lumea, deci și omul. Oul cosmic trebuie presupus la baza credinței tuturor popoarelor din lume”, spunea folcloristul Artur Gorovei într-un studiu apărut în anul 1937. La creștini, oul este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, potrivit etnologului Ion Ghinoiu.

În România, cea mai veche mențiune despre obiceiul vopsirii ouălor de Paști se regăsește în amintirile florentinului Antonio Maria del Chiaro (1669-1727), secretar, pe rând, al principelui domnitor Nicolae Mavrocordat (1709-1710, prima domnie în Moldova), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Ștefan Cantacuzino (1714-1715), care a descris multe dintre obiceiurile românilor. În Moldova, se amintește despre ouăle de Paști în cronica lui Gheorgache, al doilea logofăt de la Iași, în anul 1762.

Foto: (c) Romulus BRUMĂ / Arhiva AGERPRES

Înroșirea ouălor de Paști se face în Joia Mare, existând credința că ouăle fierte și roșite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată. Potrivit site-uluiwww.crestinortodox.ro, culoarea roșie reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar îndeosebi sângele lui Iisus vărsat pentru mântuirea lumii. La noi, însă, de Paști, ouăle nu se vopsesc doar în roșu, ci și în alte culori (galben, verde, albastru), vestind bucuria primăverii. Mai mult decât atât, în unele zone, îndeosebi în Bucovina, se păstrează tradiția încondeierii ouălor, devenită în timp o adevărată artă, executată cu măiestrie de artiști populari. Ouăle încondeiate se mai numesc și “ouă muncite”, dedicând astfel efortul depus pentru desăvârșirea lor patimilor îndurate de Iisus Hristos pentru lume.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Încondeierea ouălor se realizează folosind tehnici speciale și constă în aplicarea unor desene deosebite, în motive geometrice sau reprezentând plante, animale ori diferite simboluri astrale. Astfel, pe ele regăsim frunze, brazi, flori de măceș, grâu, pești, coarne de cerb, steaua magilor, crucea Paștelui și chiar icoane pictate. De asemenea, se mai încondeiază ouă cu motive tradiționale de pe cămășile populare.

De obicei se folosesc trei-patru culori: roșu, care simbolizează soarele, focul și dragostea; negru, care simbolizează eternitatea, statornicia, dar și suferințele Domnului Iisus Hristos pe cruce; galben — lumina, bogăția recoltelor, tinerețea; verde — forța naturii, rodnicie, speranță și albastru — sănătate, seninul cerului. Pentru a realiza ouă decorative de Paști, în Vrancea și la Putna Sucevei se folosesc vopsele în relief, în Bucovina se aplică mărgele, în Neamț se fac ouă decorative din lemn, iar în Harghita, se fac ouă din lut. De asemenea, pentru încondeierea ouălor, în unele părți ale țării se folosesc ouă fierte, iar în alte zone — ouă golite de conținut.

Foto: (c) Tina ȚUCUI / Arhiva AGERPRES

Odinioară, se foloseau plante pentru obținerea acestor culori, dar în zilele noastre se folosesc mai mult vopseluri chimice. Cu toate acestea, unele gospodine păstrează încă rețetele străvechi pentru prepararea culorilor vegetale, obținute din plante culese din vreme și lăsate la uscat. Astfel, culoarea roșie se poate obține din cojile de ceapă roșie, din frunzele mărului pădureț sau din sovârf, galbenul se obține din flori de tei sau frunze de mesteacăn, albastrul — din viorele, iar pentru verde se folosește răchițica.

Meșterii populari găsesc o diferență foarte mare între cele două tipuri de vopseluri, căci cele vegetale, prin căldura lor, conferă oului o amprentă estetică deosebită. Totodată, aceștia pun mare preț pe atmosfera de liniște, înțelegere, calm și bunătate, atât de necesară în timpul încondeierii, fiindcă această tehnică cere răbdare și este una foarte dificilă.

În noaptea de Înviere, gospodinele duc la biserică un coș cu ouă roșii, pască și cozonac, care urmează să fie sfințite de preot. După slujbă și în zilele care urmează se obișnuiește să se ciocnească ouăle, după un ritual anume. Astfel, ca regulă generală, cel mai vârstnic bărbat de la masă este primul care ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de un comesean, rostind formula ”Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu: ”Adevărat a Înviat!”. Oul a cărui coajă a plesnit este oferit celui care l-a spart.

În Transilvania, la începutul mesei, capul familiei jertfește un ou slujit la slujba din noaptea Învierii, îl curăță și îl împarte tuturor membrilor familiei, spre a fi mâncat sacramental, potrivit celor consemnate de Ion Ghinoiu, în ”Obiceiuri populare de peste an”. Cojile ouălor sunt aruncate fie pe pământ, pentru fertilizarea holdelor, fie pe apele curgătoare, pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paștele. Ciocnitul ouălor simbolizează jertfa Domnului Iisus Hristos și este permis numai după noaptea de Înviere și până la Înălțare.

AGERPRES /(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Expoziție tematică cu tema “Pâinea și Vinul — corespondente istorice, etnologice, tehnologice si culturale”
Foto: (c) Mihaela LETA / Arhiva AGERPRES

Pasca se face din făină de grâu de cea mai bună calitate. Cel mai adesea, pasca are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Aluatul dospit se pune în tăvi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se așează aluatul împletit din două sau trei sucituri și se lasă totul la crescut. În mijlocul tăvii se așează, apoi, brânză de vaci, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii și stafide. Peste brânză se face o cruce, din același aluat împletit, împodobită cu ornamente în formă de floare. Se unge totul cu ou și se coace în cuptorul încălzit.

Pasca și cozonacii se mai pot prepara și în Sâmbăta Mare, din ajunul Sfintelor Paști, fiind duse, apoi, la biserică în noaptea de Înviere, pentru a fi sfințite.

Pască a fost numită la început pâinea sfințită care se împarte în biserică după slujba Învierii.

În noapte Sfintelor Paști, este obiceiul să se sfințească pâine numită Paști, fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin, pe care credincioșii o consumă după slujbă.

Legenda pascăi spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit de un om foarte primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum fără știrea lor. Întrebându-L pe Hristos când vor fi Paștile, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor găsi pâine în traistă. Căutând apostolii, au găsit în traistă ce le pusese acel om. De atunci fac femeile pasca.

AGERPRES/(Documentare-Mariana Zbora-Ciurel, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Oana Mălina NEGREA/AGERPRES

În a doua zi a Paștelui catolic, bărbații, de la mic la mare, umblă din casă în casă să stropească doamnele și domnișoarele ca să nu se ‘ofilescă’, să aibă noroc, să fie frumoase, sănătoase și să dea naștere la prunci sănătoși. Pe vremuri, ele erau udate cu apă de izvor, tradiție care se mai păstrează încă la sate, dar în oraș se folosește parfumul pentru că e mai comod. Primii care pornesc la stropit, încă de dimineață, sunt copiii, iar spre după-amiază pornesc flăcăii, în grupuri de patru-cinci, și bărbații.

E o zi de sărbătoare așteptată mai ales de fetele nemăritate, care numără oaspeții ce le trec pragul. Conform tradiției, în această zi ele n-ar trebui să iasă din case pentru că riscă să fie duse la fântâni și udate din cap până în picioare.

Anna, o tânără din localitatea Ilieni, s-a trezit luni dis-de-dimineață, înaintea fratelui ei, ca să-și ajute mama la aranjatul mesei pentru stropitori. A îmbrăcat o rochie verde închis cu dantelă, și-a despletit părul și l-a prins la tâmple cu două în agrafe, iar apoi primul gând a fost să pună pe masă coșulețul cu ouă înroșite, o vază cu narcise, cozonacul și carafa cu vin.

Ouăle le-au încondeiat în Vinerea Mare, au făcut aproape o sută pentru că așteaptă mulți stropitori — rude, vecini, colegi de clasă, prietenii fratelui, ai părinților, etc. A avut grijă ca unul dintre ouă să fie aparte, pentru că l-a făcut pentru cineva foarte drag. ‘E o tradiție frumoasă pe care o respectăm în fiecare an (…) Așa e la noi de când mă știu, vin stropitorii, le dăm ouă, vin, cozonac. Dacă sunt apropiați, stau mai mult, dacă nu, pleacă mai repede și vin alții. Când eram mică număram câți veneau, mă interesa, făceam și listă cu cine a fost și cine mai trebuie să vină, acum mă interesează doar prietenul meu’, spune Anna.

Mezinul familiei va merge la stropit cu câțiva colegi de clasă. Are și el vreo două-trei simpatii, dar nu s-a hotărât care dintre fete îi place mai mult, deși parcă Ibolya are ochii mai frumoși, negri, și zâmbește tot timpul. Atunci când ești mic cel mai important e să aduni cât mai multe ouă și apoi să te iei la întrecere cu alți copii, să ciocnești ca să vezi care ou e cel mai ‘puternic’.

Maghiarii din județul Covasna vopsesc, de regulă, ouăle de Paști cu o singură culoare — roșie, amintind de sângele lui Hristos, și trasează pe ele motive tradiționale care au tot felul de semnificații și dezvăluie gânduri și sentimente profunde.

‘Fiecare motiv are un înțeles (…) și transmite un mesaj celui căruia îi dăruiești oul încondeiat. Spre exemplu, un bărbat care primește un ou pictat cu frunză de stejar va fi puternic, motivele florale semnifică dragostea, sunt motive care ne ocrotesc, cum ar fi potcoava sau mâna (…) Dacă un băiat ia din coș un ou cu o floare înseamnă că îi place de fata respectivă, iar dacă nu îți place de cineva și vrei să îi transmiți lucru acesta îi dai un ou albastru’, a declarat pentru AGERPRES, Benko Eva de la fundația Guzsalyas din Sfântu Gheorghe, care se ocupă de 20 de ani de păstrarea tradițiilor și meșteșugurilor tradiționale. Potrivit acesteia, în zonă este foarte răspândit modelul ‘cărării pierdute’, acesta fiind interpretat diferit de la o localitate la alta. În unele părți, se spune că dacă o fată dăruiește de Paști fostului iubit un ou încondeiat astfel atunci acesta se va întoarce la ea, în alte părți se spune că cei care vor primi astfel de ouă nu se vor pierde în lume.

Foto: (c) Oana Mălina NEGREA/AGERPRES

Pe vremuri la vopsitul ouălor se foloseau culori vegetale, preparate după rețete străvechi, transmise din generație în generație. Plantele folosite în acest scop, în funcție de momentul când erau recoltate, de timpul de uscare și de modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanțe. Cea mai frumoasă culoare roșie se căpăta din cojile de ceapă roșie, din frunzele mărului pădureț sau din sfeclă roșie. Artizanii populari spun că la încondeiatul ouălor contează foarte mult atmosfera în care are loc procesul, nimeni nu trebuie să se certe, e nevoie de liniște și bunătate, altfel ouăle ies mânjite și ‘chinuite’.

Conform tradiției, fiecare băiat care vine la ‘lociolit’, expresie care provine din cuvântul maghiar “locsolas’, trebuie să spună o poezie, pentru a fi cinstit așa cum se cuvine, iar printre catrenele cele mai des auzite sunt “Eu sunt micul grădinar/ cu sticluța-n buzunar/ și-am venit la dumneavoastră/să ud floarea din fereastră” sau “Am auzit c-aveți o floare/ Și-am venit ca s-o udăm /Să crească, să-nflorească/Și mulți ani să trăiască!’. Dar stropitorii care vor să fie orginali își compun singuri poeziile, presărându-le cu glume și cu epitete potrivite fiecărei fete.

‘Poezia cu micul grădinar a rămas preferata mea. Am mers și eu la stropit cu parfum, dar acum pun apă în sticluța aceea care pulverizează pentru că a revenit la modă să stropești cu apă. Și din punctul de vedere al doamnelor cred că e mai bine, pentru că nicidecum nu e plăcut să fii stropită cu 50 de parfumuri cu tot felul de mirosuri (…) Recunosc că acum nu prea mă mai duc la stropit, dar înainte de 1989 mă duceam negreșit pentru că era, într-un fel, interzis. Și aveau un mare avantaj aceste vizite pentru că te primeau în sufragerie unde erau cărțile și puteai să verifici cine ce cărți avea. Și făceam lista și știam că acea carte am văzut-o la fata cutare sau cutare și știam de unde să împrumut cartea pe care o căutam, pentru că pe vremea lui Ceaușescu cărțile erau o problemă, nu le găseai prea ușor. De asta nu ratam nici o ocazie (…) Ne duceam cu haitele cu colegii la stropit, în copilărie nu conta, mergeam la toate fetele, deși ni se sugera de la școală că nu e bine, dar cu cât încercau să ne interzică, cu atât mai mult noi mergeam. Nu ne făceam planuri dinainte unde să ne oprim, dar erau câteva vizite obligatorii. Spre exemplu, e obligatoriu să treci pe la soacră, pe la ea nu rentează să nu treci. Pe băiatul meu cât a fost mic l-am luat de mână și l-am dus la stropit, dar după ce a împlinit 10 ani l-am încurajat să meargă singur (…) Acum mi se pare că nu mai e așa la modă obiceiul stropitului și cred că tocmai de aceea pentru că acum e voie, iar pe vremuri era interzis’, a declarat, pentru AGERPRES, ziaristul Erdely Andras din Sfântu Gheorghe.

Ritualul stropitului se termină, de regulă, seara târziu, când bărbații ajung acasă destul de obosiți după numeroase vizite în care cu greu pot refuza generozitatea gazdelor, iar fetele se grăbesc să facă o baie pentru a scăpa de mirosurile de parfum.

Obiceiul stropitului ar avea, se spune, rădăcini foarte vechi, de mai bine de două mii de ani, de când evreii i-ar fi stropit cu apă pe adepții lui Iisus care aduceau vestea Învierii. Unii etnografi sunt, însă, de părere că este vorba despre o tradiție precreștină, practicată de popoarele cu origine germanică în cinstea zeiței Ostera, a fertilității și a primăverii, obicei care s-a perpetuat și a fost preluat apoi și de maghiari și chiar și de către românii din Ardeal. Se spune că fetelor rămase nestropite de Paști nu le va merge prea bine, dar nici bărbații care ignoră acest obicei nu vor avea un an foarte bun.

AGERPRES / (A — autor: Oana Mălina Negrea, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Romulus BRUMĂ / Arhiva AGERPRES

Săptămâna Mare (anul acesta în perioada 6-11 aprilie) are menirea de a pregăti credincioșii pentru Învierea Domnului. Este vorba atât de o pregătire sufletească, cât și de o pregătire trupească, postul se înăsprește, iar cei care nu au putut să-l țină până atunci, se străduiesc ca, cel puțin în această săptămână, să-l respecte. În Bihor și în Maramureș, este numită și Săptămâna Neagră. În Maramureș, oamenii poartă haine de doliu, iar casa o îmbracă tot în negru și în albastru închis. Mulți credincioși încearcă chiar să țină post negru în unele din aceste zile, având credința că Dumnezeu îi ferește de boli, le dă sănătate și îi ajută pentru tot restul anului. În Săptămâna Mare e bine ca toți credincioșii să fie împăcați cu toată lumea, să ierte și să-și ceară iertare.

În această săptămână, de duminică și până vineri, se săvârșește slujba deniilor, rânduieli de o frumusețe deosebită, care evidențiază momentele dramatice legate de Patimile și Jertfa lui Hristos. Prin caracterul și conținutul lor, deniile sunt unicate în cultul ortodox, fiind Utrenii, adică slujbe de dimineața, săvârșite seara. Luni și marți, la utrenii, se citesc Evangheliile, care ne amintesc de cele din urmă învățături ale Domnului. Miercurea Mare ne amintește de păcătoasa desfrânată, care însă, ungându-L pe Hristos cu mir, devine mironosiță. De asemenea, Miercurea Mare ne amintește de trădarea lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Iisus Hristos pentru treizeci de arginți, gestul său făcând ca ziua de miercuri să fie declarată zi de post, alături de ziua de vineri, când a fost răstignit Iisus.

În Săptămâna Mare toată lumea este ocupată, pregătindu-se să întâmpine marea zi a Învierii Domnului. Conform site-uluiwww.crestinortodox.ro, Săptămâna Mare este însoțită de o serie de tradiții și obiceiuri populare. Acum se face curățenie generală în gospodărie, se mătură curțile, se repară gardurile, se curăță șurile, se scoate nămolul din șanțuri, se face curățenie și în grajdul animalelor. În ziua de luni se scot lucrurile la aerisit, se văruiesc casele, se spală sau se repară mobila, se spală geamurile și perdelele. Muncile la câmp sunt permise doar până miercuri, de joi bărbații rămân pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile casnice. Casele trebuie să strălucească de curățenie, pentru a întâmpina Învierea Domnului așa cum se cuvine.

În Joia Mare, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru. În Joia Mare sunt prăznuite spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani și prinderea Domnului de către farisei.

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

Joia Mare este ultima zi în care se fac slujbe pentru sufletul morților. Se duc la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine și fructe și, după ce sunt sfințite, se împart preotului, sătenilor, vecinilor, de sufletul celor duși pe lumea cealaltă. Se spune că în noaptea dinainte de Joia Mare, se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc la casele lor. În întâmpinarea lor, se aprind focuri în curți sau în cimitire, pentru ca ei să se poată încălzi. Până joi trebuie terminat torsul de frica Joimăriței, personaj întâlnit doar în mitologia românească, care pedepsește fetele leneșe. În Joia Mare se prepară, de obicei, copturile pascale: pasca și cozonacii și se roșesc ouăle.

Vinerea Mare, cunoscută și ca Vinerea Patimilor, Vinerea Paștilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă este ziua în care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor noastre. Este zi de post negru, în care nu se mănâncă și nu se bea decât apă. În această zi nu se fac copturi, iar seara se merge la biserică pentru a participa la slujba Prohodului Domnului, slujba înmormântării Domnului Iisus Hristos. În mijlocul bisericii este așezată o masă deosebită cu Epitaful deasupra, o pânză pe care se află imprimată icoana înmormântării Domnului. Credincioșii trec pe sub această masă, pentru a simboliza suferința prin care a trecut Iisus pe drumul Crucii. În Vinerea Mare nu se mănâncă urzici și nici oțet, pentru că Domnul Iisus Hristos a fost bătut cu urzici, iar buzele i-au fost udate cu oțet.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Sâmbăta Mare este ultima zi în care se mai fac pregătiri pentru Paști. De obicei, în această zi se sacrifică mielul, care este simbolul lui Iisus în tradiția creștină. Atunci când Iisus a murit pe cruce pentru mântuirea lumii ca un miel nevinovat, a fost numit mielul lui Dumnezeu, simbolizând sacrificiul său desăvârșit. De obicei, de pe masa creștinilor, în ziua de Paști nu lipsesc preparatele din miel, precum: drobul, borșul de miel, stufatul sau friptura.

În Sâmbăta Mare, gospodinele pregătesc mâncarea pentru masa de Paști și fac ultimele retușuri prin casă. Principala grijă a oamenilor înainte de sărbătoarea Sfintelor Paști nu este, însă, mâncarea, ci primenirea hainelor, căci, la fel ca apa, haina are un rol purificator, notează site-ul www.romanianmonasteries.org. Încă de la începutul Postului, gospodinele croiesc cămăși noi, atât pentru ele cât și pentru restul familiei, pentru a le purta în ziua de Paști. Seara, gospodinele pregătesc coșul pe care urmează să-l ducă la biserică, la slujba de Înviere. În el pun, de regulă, o lumânare, ouă roșii, pască și cozonac. În unele zone, însă, se mai pun o bucată de slănină, șuncă, zahăr, făină, sare, usturoi, busuioc, cârnați și o coptură în formă de miel. Peste toate acestea se așterne cel mai frumos ștergar din casă. Înainte de miezul nopții, se pornește către biserică, unde credincioșii primesc lumină, semn al Învierii Domnului. După slujbă, oamenii merg la cimitir și aprind și acolo lumânări, pentru a vesti și celor de dincolo Învierea Mântuitorului.

Foto: (c) Radu OLTEAN / Arhiva AGERPRES

În ziua de Paști, gospodinele schimbă ștergarele cu unele albe, iar toată familia poartă haine noi. Copiii se trezesc dis-de-dimineață și pornesc prin vecini, pentru a vesti Învierea Domnului, primind în dar ouă roșii și bănuți. Mai întâi merg băieții și apoi fetițele, pentru că, după credința populară, este bine ca în ziua de Paști să-ți intre în casă mai întâi un băiat, ca să ai spor și bogăție.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

În ziua de Măcinici s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiției, aceasta moare și se preface în stană de piatră, și prima zi a Moșilor.

Obiceiurile acestei sărbători populare se înscriu într-un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinți, Sfințisori, Brădoși, Măcinici); beția rituală atestată de tradiția populară, care susține că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; deschiderea mormintelor și porților Raiului pentru revenirea sufletelor printre cei vii; aprinderea focurilor de Măcinici prin curți și grădini, în fața caselor și în câmp; purificarea oamenilor și vitelor prin stropirea cu apa sfințită; protecția magică a caselor și anexelor gospodărești prin înconjurarea lor cu cenușă provenită de la focurile de Măcinici; bătutul pământului cu maiurile (ciocane mari din lemn) pentru alungarea frigului și scoaterea căldurii, așteptarea spiritelor morților cu scaune și mese întinse la focurile de Măcinici; observații și promisiuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin prepararea turtei de Măcinici; retezatul stupilor (scoaterea mierii de albine); tăierea primelor corzi de viță de vie ș.a.

Sărbătoarea din calendarul popular corespunde, ca dată calendaristică și, parțial, ca semnificație, cu cei 40 de Sfinți Mucenici din calendarul bisericesc, jertfiți pentru credința lor în cetatea Sevastiei. Jertfele și sacrificiile umane săvârșite în vremurile preistorice în ziua Anului Nou sunt amintite astăzi de formele antropomorfe ale aluatului fiert sau copt în ziua de Măcinici și mâncat sacramental.

Măcinici se numesc și spiritele moșilor și strămoșilor, ziua de 9 martie fiind și o sărbătoare a morților, când li se împărțeau nu numai măcinici, ci și fasole sleită, nuci, poame, alune. În satele bucovinene se făceau praznice, ocazie cu care se împărțeau câte un colăcel, lumină aprinsă și un pahar cu băutură.

Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin în ziua de 9 martie este o reminiscență a sărbătorilor bahice ale antichității. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge și în putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puțin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinților Mucenici din Sevastia, care poartă diferite nume zonale: Moși, Sfinți, Sfințișori, Mucenici ș.a.

În ziua de 9 martie se făceau numeroase pronosticuri meteorologice ale noului an. Dacă pământul este înghețat în această zi, se zice că toamna nu vor fi brume și oamenii pot semăna porumbul cât de târziu; iar dacă nu îngheață, toamna va pica bruma devreme și din cauza aceasta oamenii trebuie primăvara să semne repede. De asemenea, se crede că așa cum va fi timpul în ziua de Măcinici, tot așa va fi întreaga primăvară.

Credința că începutul simbolic al activităților economice la Anul Nou aduce spor și belșug era foarte puternică, iar în ziua de 9 martie era scos plugul în țarină și se trăgea prima brazdă. Ieșirea cu plugul în moșie avea valoare simbolică, întrucât din acel moment începea anul agrar.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Emil BADEA/Arhiva AGERPRES

Postul Sfintelor Paști, cunoscut și ca Postul Mare, este singurul pentru care există două date de Lăsat al secului, una pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), care a avut loc anul acesta la 15 februarie, iar cealaltă pentru lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai), anul acesta la 22 februarie.

Acesta din urmă marchează practic intrarea, în ziua următoare (23 februarie), în Postul Sfintelor Paști, săptămâna dintre cele două, cunoscută și ca Săptămâna Albă, fiind o pregătire pentru postul propriu-zis.

Având în vedere faptul că Sărbătoarea Sfintelor Paști este celebrată întotdeauna într-o zi de duminică, Lăsatul secului pentru acest post este marcat tot într-o zi de duminică.

Sărbătoarea de Lăsatul secului prezintă variații calendaristice, în funcție de zonă, ea fiind celebrată fie în duminica Lăsatului sec de carne, fie în cea a Lăsatului sec de brânză.

În unele zone, pregătirile încep din ziua de sâmbătă, care este marcată în special de obiceiuri legate de cultul morților. Se fac parastase și se dă mâncare de pomană. Se pregătesc tot felul de bunătăți, se coace pâinea, apoi se fac plăcințele cu mălai în frunze de varză, tăiței cu nucă sau cu mac, poame coapte.

Duminică (anul acesta la 22 februarie), toată familia se așază la masă și trebuie să mănânce pe săturate, pentru că de acum încolo nu se va mai putea mânca “de dulce”. În trecut, în această zi se țineau cele mai mari șezători. Tinerii se adunau la o casă din sat, iar fetele aduceau gogoși și plăcinte calde.

Era ultima noapte în care se mai puteau distra, până la Paști.

În unele zone, sărbătoarea se asemăna cu Revelionul, se juca mult, se mânca și se bea din abundență, și purta nume specifice diferitelor zone: Priveghi, Alimori, La Zăpostit, Hodăițe, Refenele, Opaiț. În Muntenia, petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinți, finii la nași și aduceau câte un plocon, sărutau mâna gazdei și cereau iertare, pentru a intra împăcați cu toată lumea în Postul Mare.

În trecut, petrecerea avea loc sub cerul liber, de obicei pe un deal sau în locul cel mai înalt din zonă, unde se aprindeau focuri rituale din paie sau lemne aduse de săteni.

Lăsatul secului este situat între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară, având astfel și rolul de a marca victoria luminii asupra întunericului. Focul se numește “priveghi” și, fiind aprins înainte de Postul Mare, i se spune Priveghiul cel Mare, iar petrecerii i se dădea valoare de An Nou.

Acolo sătenii cântau, jucau, mâncau și făceau strigături, cu urări pentru a fi iertați și purificați. În Maramureș, strigăturile se încheiau prin versurile: “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Petrecerea continua până spre miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca câte un ou, zicând: “oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.

Petrecerea Lăsatului de sec sau Revelionul Lăsatului de sec este punctul central al ritualurilor ce preced intrarea în Postul Mare. În unele zone, fetele și flăcăii se adunau, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roți mari din paie aprinse și-i satirizau pe cei rămași necăsătoriți, în cadrul unui obicei numit strigăturile peste sat.

Revelionul Lăsatului de sec este un prilej de bucurie la care iau parte toți membrii comunității. A doua zi începe Postul Mare, femeile încep să facă treabă prin casă, iar bărbații prin ogradă. În casă sunt aduse războaiele de țesut, pentru ca femeile să aibă timp să țese hainele de sărbătoare, pe care le vor purta la Paști.

Postul Paștelui ține șapte săptămâni, de luni, a doua zi după Lăsatul secului, și până în Sâmbăta Mare. În fiecare sâmbătă, au loc slujbe pentru pomenirea morților, iar femeile duc la biserică prescuri. În Sâmbăta Mare, dimineața, duc la biserică o prescură mai mare și o sticlă de vin.

Prescura urmează a fi tăiată în bucățele mici, stropite cu vin, iar noaptea, după slujba de Înviere, acestea sunt împărțite credincioșilor.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)