Photo: (c) Cristian Nistor / Agerpres Archive

The Year divinity is born, grows, ages and dies along the calendar year and revives after 365 days, and 366 in leap years.

St. Basil is the first of the holidays celebrating the important saints of the Romanian religious and lay calendar, some of the saints are young and some are elder. On every January 1, St. Basil, a joyful young man who likes love and fun, is celebrated.

On the New Year Day, the caroling bands wish people be in good health, rich and wealthy and joyful, and they receive fancy breads, wine, sausage and money, in exchange.

Shouting over the village is a night ceremonial when lads play judges sentencing those who broke the community laws and rules Perched on hills, trees or roofs they say whipping words to the spinster, the elder singles, the old women who put bad spells on people, the men who abandon their wives, the lazy, the thieves and the drunkards.

The whole community is looking forward watching the show. For cleaning and removing the evil and the bad, and fires are lit.

On the first day of the year, on St. Basil day heavens are said they stay open and prayers come true, and beasts and animals can speak like humans. This is the day of ceremonials called the Plow and Sorcova, when people are wished well and prosperity. Newly wedded men go caroling the Plow. This is an ancient agrarian custom, a fertility rite. The plow song wishes rich crops in the arriving year. The Plow carol tells the story of the farming works like ploughing, sowing, taking care of plants, harvesting and carrying the grains to the barns. The plow carol is always accompanied by whip cracking and ringing bells, and sounds of an instrument mimicking oxen’s mooing.
Photo: (c) AGERPRES Archive / 1940

The ritual sowing is another custom, at this time of the year. The carolers bear small bags full with wheat, barley, oats grains and maize sometimes, they step in houses and throw grains mimicking the sowing in the field and wish the hosts to be in good health and harvest rich crops. They are than given apples, fancy breads or money. After they leave, the housewives gather the grains spread on the floor and take them to the stable because they are believed they should keep the cattle healthy throughout the year.

Last but not least, Sorcova is anther New Year’s day custom, and it is the delight of every child. Sorcova is a twig full of buds or a stick decorated in colored paper flowers. The name Sorcova originates in the Bulgarian word surov meaning green and tender, hinting to the freshly budded twigs. The Sorcova is slightly directed to a person and plays somehow the role of a magic wand that has the power to give vigor and youth to the person it is pointed to. The words of Sorcova song remind us of charms wishing you to be strong and powerful.AGERPRES

Foto: (c) www.poeziipopulare.blogspot.com

Astăzi sorcova este confecționată dintr-un băț, în jurul căruia se împletesc flori de hârtie colorată. Materialele utilizate sunt o baghetă de aproximativ 30-40 de cm, beteală, panglică colorată, hârtie creponată, sârmă subțire, ață colorată, folie de staniol.

Bagheta se înfășoară în sârmă, apoi pe cadrul creat se prind alte bucăți de sârmă, modelate în tulpini. Fiecare sârmă este înfășurată în beteală de pom argintie. Hârtia creponată se împăturește în încercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pampoanele sorcovei. Pentru un pampon se pot folosi 2 — 3 flori, în diverse culori, legate direct cu sârmă. După ce au fost realizate, sunt fixate pe băț.

Numele de “sorcovă” vine de la cuvântul bulgar “surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un arbore.

Ziua când copiii merg cu sorcova este dimineața de Anul Nou. Textul Sorcovei este variază ușor în funcție de regiune. Cea mai cunoscută formă este:
Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Peste vară, primăvară,
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anul și la mulți ani!

AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) CORNEL CEPARIU/ AGERPRES ARHIVA

Sfinții Calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie). Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinității adorate, iar reluarea numărării zilelor, cu renașterea acesteia.

În satele românești, cete de flăcăi se pregătesc pentru ”urat”, respectând datinile și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția ”mascații”.

Foto: (c) DORIN IVAN/ AGERPRES ARHIVA

În satele bucovinene se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi.

Foto: (c) DORIN IVAN/ AGERPRES ARHIVA

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită ”brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măștii), și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Foto: (c) SORIN LUPSA/ AGERPRES ARHIVA

Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată și încrețită, sau se lipește o piele subțire cu păr pe ea.

Un alt obicei, cel al umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un ”Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul ”puiului de urs”). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. S-a avansat ipoteza că la originea acestui obicei e un cult traco-getic.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei ”biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula ”Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar ”surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.

***

În prag de An Nou, AGERPRES a realizat un colaj cu gânduri ale unor nume sonore din zona artistică și din zona sportului, care au transmis urările lor pentru toți românii — campionii olimpici Ivan Patzaichin, Laura Badea, Carmen Bunaciu, Monica Iagăr, Elisabeta Lipă, actorul Bogdan Stanoevici, muzicienii
Mihai Pocorschi (VH2), Vlady Cnejevici (Pasărea Rock), Leo Iorga (PACT by Leo Iorga & Adi Ordean), Radu Captari, Aurelian Temișan, Eugen Mihăescu (Krypton), Gabi ”Guriță” Nicolau (Krypton), Dan Iliescu (Timpuri Noi), Teo Boar (Pasărea Rock).

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, Mariana Zbora Ciurel, editor: Cerasela Bădiță)

Fotografii: (c) Cornel Cepariu/ AGERRES

“Neîndoielnic, sorgintea unor asemenea elemente, aparent fără vârstă, se află, cel puțin în fondul scitic, varianta daco-getică, suferind mai apoi diverse influențe. Folclorul vrâncean cuprinde fapte ale căror ‘semne’ prezente au rămas să îmbogățească formele artistice de manifestare ale sătenilor, dar ale căror origine ori semnificație s-au pierdut. În creația artistică arhaică din zonă, mentalitatea magică are un rol esențial”, spune Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului.

Un exemplu aparte privind filoanele magice ale artei populare vrâncene îl oferă “Chipărușul”, dans funerar unic în Europa, după etnologi, un ritual-joc cu măști de priveghie, al cărui rost originar era, pe de o parte, de a proteja familia îndoliată împotriva revenirii, se consideră nocivă, a celui mort printre cei vii, iar, pe de altă parte, de a-l încadra “lin” pe acesta din urmă în ciclul lumii de dincolo.

Obicei geto-dacic care se bazează pe principiul regenerării și învierii naturii și sufletului și practicat, din perioada precreștină în zona rurală vrânceană de munte, dar și în prezent la nivelul comunei Nereju, acesta constă în realizarea unui dans ritualic în fața casei celui mort. Doisprezece bărbați având fețele acoperite de măști tradiționale din blană de oaie argăsită, așezați unul în spatele celuilalt și legați cu “lanțul vieții”, dansează în jurul unui foc. Din când în când sar peste flăcările acestuia, ca simbol al purificării sufletului celui decedat.

“Finalitatea cea mai izbitoare, încă vădită, a acestui obicei cu măști rămâne, însă, aceea de a înveseli asistența îndurerată a mortului, fapt ce amintește nu numai de daci, ci chiar de sciți și greci. Simbolistica focului, care se regăsește în acest dans ritualic ce vorbește de purificare, poate fi explicată prin faptul că în zonă au trăit sciți, fapt confirmat, de altfel și material, prin descoperirea în zonă, la Bârsești, a unui sit arheologic ce cuprinde tumuli de incinerare datând din secolele VII-VI î.Hr”, subliniază Traian Negulescu.

Potrivit acestuia, trebuie menționat faptul că “rosturile magice nu consfințeau, încă de la început, întreaga funcționalitate a faptelor folclorice, iar de la zămislirea lor și până astăzi acestea din urmă au cunoscut un profund proces de demagizare, de laicizare, chiar de deplasare spre spectacol în vremea noastră, de convertire la fapt artistic ori de prezență în cadrul alaiurilor din sărbătorile de iarnă”. În prezent, este interpretat mai mult ca un dans semnificând moartea anului vechi care lasă locul celui nou, alăturându-se, astfel, măștilor Baba și Moșul sau figurilor zoomorfe cunoscute, cum ar fi capra, ursul, calul sau barza.

Dansul autentic “Chipărușul” se mai păstrează drept ritual în satele vrâncene de munte doar la înmormântarea persoanelor în vârstă.

Așa a fost cazul chiar la priveghiul lui Neacșu Păun, cel care, în 1957, a înființat Ansamblul folcloric “Chipărușul” din comuna Nereju pe care l-a condus, apoi, vreme de mai bine de o jumătate de secol, promovând cu deosebit talent și mândrie specifică mocanilor vrânceni cele mai valoroase creații ale culturii tradiționale nerejene la înalt nivel artistic și spectacular. La aproape 90 de ani, în 2010, nea Neacșu, sufletul creator al acestei formații folclorice, se retrăsese din cauza problemelor de sănătate, dar continua să-i îndrume pe membrii ansamblului ce își cucerise o celebritate nu numai în țară. Trecerea în “lumea de dincolo” a lui Neacșu Păun, vestitul animator și fluieraș din munții Vrancei, cel care a lăsat caiete întregi cu notițe consemnând, de la înaintașii săi, tot ceea ce înseamnă tradițiile folclorice ale locului, s-a făcut întocmai obiceiului pe care l-a promovat toată viața.

“Nea Neacșu și-a dorit să prezentăm la priveghi ritualul cu măștile care îmblânzesc moartea”, declara pentru AGERPRES inimosul localnic Ștefan Harabagiu, cunoscut ca nea Doldor, cel ce preluase ștafeta de lider al Ansamblului “Chipărușul” de la inițiatorul formației. De altfel, cei doi își împărțeau foarte clar atribuțiile. Nea Neacșu se ocupa de fluierași, iar nea Doldor de dansatori. Din păcate, fluierașii l-au pierdut pe cel mai priceput dintre ei, dar le-a rămas tot ceea ce Neacșu Păun i-a învățat.

În prezent, componența echipei ce joacă “Chipărușul” include bărbați trecuți de 60 de ani. Natalia Dudu, directorul Căminului Cultural din Nereju, afirmă, însă, că există în paralel și un ansamblu de 14 copii, cei mai mici fiind de clasa a II-a, formație susținută de autoritățile locale direct, prin participare unora dintre liderii comunității în orchestra ce susține partea muzicală a partiturii folclorice.

“Sunt copii care provin din familii cu tradiție, în total 30 cu tot cu colindători. La noi se mai păstrează obiceiul ca în prima zi a anului tinerii să se mascheze și să se adune în centrul satului pentru a merge apoi pe la casele localnicilor să ureze”, menționează Natalia Dudu.

Chipărușul ar putea deveni un brand local pentru promovarea Vrancei ca destinație turistică. Cei 12 bătrâni care formează ansamblul ar putea fi protagoniștii următorului film documentar al echipei care a realizat și filmul “Vrancea, locul în care istoria se împletește cu legenda”. Această producție, inițiată și realizată de Consiliul Județean Vrancea și selectată pentru a fi prezentată la ediția din decembrie 2012 a Festivalului Filmului Românesc de la Montreal (Canada) a inclus și momente succinte din dansul “Chipărușului”, dar regizorul Radu Tora declara că își dorește să aprofundeze tema dansului ritualic unic.

“Propunerea poate fi ca o soluție care să contribuie la conservarea, dar și de promovare în același timp a acestui obicei absolut fascinant, astăzi, aproape dispărut, a cărui apariție datează, cel mai probabil, chiar din perioada de formare a poporului român”, consideră Traian Negulescu.

“Chipărușul” reprezintă, însă, doar un crâmpei din însăși tradiția și spiritualitatea vrânceană, folclorul reprezentând pentru județul în care istoria se întâlnește cu legenda domeniul principal de afirmare a creației populare. În lungul șir de asemenea reprezentări ale sufletului vrânceanului se află balada “Miorița”, vie și potențatoare de talente. Interpretată vocal în acompaniament de fluier, este denumită, în funcție de variantele sale, “Șreagul”, “Poneala oilor”, ori “Când și-a piedut ciobanul oile”. Mioriței i se alătură și alte balade de obârșie locală cum ar fi “Cântecul lui Bahnă”, “Cântecul lui Gherghilaș”, “Ghiță Cătănuță” și “Cântecul gerului”, ultimele două având o “respirație” mai largă.

Pline de vitalitate se dovedesc a fi melodiile, strigăturile din cuprinsul jocurilor populare legate de ceremonialul nunții ori specifice sărbătorilor de iarnă. Acestea din urmă prilejuiesc evoluția “crilelor”, adică cetelor de colindători, vrâncenii, mai ales cei din zona de munte, considerați neîntrecuți în cântatul din fluier, caval, cimpoi, ocarină, chiar bucium, împletind partea muzicală cu dansul. Jocurile în Vrancea se dansează cu multă rapiditate și forță. Cel mai caracteristic joc din zona Vrancei este “De tare”, vechi dans bărbătesc, care pretinde multă îndemânare și virtuozitate. Nu mai prejos se află jocurile din partea subcarpatică și de câmpie a județului. Reprezentativ este acolo “Brâul mare” ori “Brâul pe opt”. Acesta solicită nu numai vigoare și vioiciune, dar și ritm precis și o deosebită tehnică în execuția mișcărilor. Alte dansuri cunoscute în zonă sunt “Hora lui Taftă” și “Sârba lui Darie”. În multe cazuri, aceste dansuri reprezentau un prilej de întrecere între flăcăii satului sau veniți de aiurea, care doreau să obțină atenția ori mâna unor fecioare dintr-o comunitate rurală.

Între formațiile care duc mai departe faima folclorică a Vrancei se află “Fluierașii” din Paltin, “Cimpoierii” din Nistorești, “Buciumașii” din Spulber, “Colindătorii” din Râmniceni ori Soveja, “Uncheșii” din Păunești.

Formația de fluierași de la Paltin a fost înființată de fostul primar al comunei, Ionașcu Nichitaș, care a și organizat în 1967 prima ediție a festivalului “Pe Plaiul Tojanului”. Același primar-artist popular a încheiat un contract cu etnomuzicologul D.D. Stancu, directorul muzical al Radio România, pentru a-i instrui pe membrii ansamblului din Paltin. Primul concert al acestuia, implicit al formației de fluierași i-a uimit pe spectatorii de la Sala Uniunii Compozitorilor din București, care “au rămas fără cuvinte” în fața măiestriei de care au dat dovadă vrâncenii fără cultură muzicală din Paltin.
Din păcate, din grupul de fluierași, care număra cândva chiar și 40 de membri, au mai rămas 15-18, dintre care doar doi din formația renumită pe plan național. Aceștia, spune Tudorel Bâtcă, cel care mai animă în prezent formația, nu îi mai însoțesc pe colindători de Anul Nou.

“Când eram eu tânăr, ceata Plugușorului era compusă din tineri mai dezghețați la minte, ce făceau versuri despre localnici, consiliul local și cine mai era, colindători ce erau însoțiți de fluierași. Acum mai merg doar cei care își mai aduc aminte de tinerețe, căci tinerii sunt plecați de Revelion în altă parte să petreacă. La noi populația este îmbătrânită, nivelul de trai este scăzut, oamenii sunt preocupați să-și câștige existența și nu prea mai au timp de cântat. Doar cei care mai au în vene tradiția creației populare mai dau semne de vigoare. Dar sunt puțini și pentru că nu a existat în ultimii ani interes pentru susținerea valorilor folclorice”, afirmă Tudorel Bâtcă.

În schimb, la Nistorești, consiliul local și primăria încearcă să stimuleze bănește ori prin susținerea transportului la diverse manifestări în țară formația de cimpoieri din localitate pentru a-și continua evoluția artistică. Aceasta, deoarece, laureată a multor festivaluri naționale, echipa mai are numai vreo zece membri, cu trecerea anilor mulți dintre ei decedând, iar tinerii nu par a fi atrași de continuarea acestei tradiții.

“Activitatea culturală se face din suflet, inimă și cu pasiune. Tineretul a plecat, migrația este un fenomen. Dansul și cântecul s-au născut datorită statorniciei. Doar în zonele în care mai există pasiune se mai mențin tradițiile. Doar bucuria spectatorilor la spectacol a rămas aceeași, reflectând valoarea și virtuțile artei interpretative la cimpoi”, mărturisește Ion Gogoriță, primarul comunei Nistorești, el însuși pasionat de cântatul la fluier.

Potrivit acestuia, “din fericire, în zonă se mai păstrează astăzi obiceiul ca în prima zi a Anului Nou tinerii să meargă la horele care se organizează în localitate, unde sunt prezenți și cimpoerii, spre bucuria părinților care-și văd copiii dispuși să renunțe la o noapte în discotecă în favoarea unei astfel de petreceri ca în vremurile de demult, când mamele priveau cum sunt dansate și curtate fetele”.

“În comuna noastră, îmbrăcămintea oamenilor este în general modernă, dar în prima zi a Anului Nou tinerii, la fel ca bătrânii, îmbracă straiul popular și merg cu Plugușorul”, spune primarul. Faptul constituie un semnal pozitiv de care autoritățile locale vor să profite pentru “redeșteptarea spiritului artistic”, materializându-l prin înființarea grupului folcloric “Nistoreasca” și a formației de dansuri “Plai de dor” care au în componență tineri. Școala din Nistorești are o colaborare cu Școala Populară de Artă din Focșani, o clasă de tineri ai locului perfecționându-se în arta confecționării cimpoaielor.

Și la Spulber “Buciumașii” se adună greu și numai la insistențele unor oficiali, care îi stimulează de multe ori chiar prin contribuții personale. Și grupul de colindători de la Râmniceni are o medie de vârstă înaintată, iar tinerii nu se arată foarte interesați de a duce mai departe tradiția colindelor unice în Vrancea și poate în întreaga țară.

La Soveja s-a încercat reînvierea tradițiilor cu ajutorul elevilor. Numărul tinerilor care au plecat la colindat a scăzut de la an la an, poate și din cauza încetățenirii ideii că se merge la cerșit, majoritatea celor ce băteau din poartă în poartă provenind din familii sărace. Prin urmare, cadrele didactice au îndemnat elevii să preia obiceiurile pe care le-au promovat, apoi, sub genericul “În ulița satului”. Iar rezultatele au apărut.

“Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din finalul anului trecut și debutul acestuia pe care ne pregătim să-l încheiem, am constatat că numărul de colindători a crescut, mai ales că am încercat să înlăturăm această idee a cerșetoriei”, spune profesorul Constantin Macarie, președintele Fundației “Simion Mehedinți — Miorița” din Soveja.

În prima zi a Noului An tinerii merg cu Plugușorul, cu pârâitori, buhaie și bice, precum și cu semănatul, acest din urmă obicei fiind practicat de copii de 12-14 ani care sorcovesc la vecini și la rude. Specific Sovejei este “Botezul apelor”, ce are loc pe 6 ianuarie, de Bobotează. Evenimentul se bucură de un succes “poate neașteptat”, constând în sfințirea apelor pârâului Dragomira, după slujba de Bobotează. Flăcăi îmbrăcați în straie populare, cu o sanie trasă de cai, și preotul satului merg la pârâu unde are loc slujba de sfințire a apelor, totul încheindu-se cu un spectacol care semnifică și finalul sărbătorilor de iarnă.

“Uncheșii” din Păunești vin în fiecare început de an în Piața Unirii din Focșani îmbrăcați, dând frâu liber imaginației, în costume tradiționale cu măști confecționate din piei de oaie și înarmați cu talăngi uriașe pentru alungarea spiritelor rele, după ce mai întâi, în prima zi din fiecare an, conform unei tradiții ce se pierde în negura timpului, defilaseră prin centrul comunei costumați cât mai înfricoșător “pentru a goni spiritele malefice din anul care tocmai a venit”. În fruntea grupului s-a aflat, în ultimii ani, Marian Chiriac, directorului Căminului Cultural, cel care în momentul de vârf al trecerii “uncheșilor” rostește un plugușor tradițional, plin de umor, care bine dispune asistența.

La Păunești, pe 1 ianuarie se desfășoară un adevărat spectacol de carnaval, în care peste 100 de localnici se îmbracă în diverse costume, își pun măști și defilează prin centrul comunei, înconjurând, în frunte cu “Uncheșii”, biserica și piața, pe jos, în căruțe, tractoare, mașini care de care mai ciudat ornate. Pe lângă ținutele tradiționale, mulți poartă costume și mesaje care au legătură cu politicienii și cu ceea ce se întâmplă în țară.

“Tabloul” sumar al prezenței diverselor formații și grupuri de folclor tradițional ce mai activează, încă, în Vrancea, poate fi completat și cu menționarea existenței unor creații contemporane care fie se înscriu în tematica repertoriului tradițional ori, mai frecvent, oglindesc profundele mutații petrecute în viața și mentalitatea vrâncenilor.

Reprezentanții Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea spun că misiunea lor este, însă, tot mai grea. Ei argumentează prin migrația locuitorilor de la sate lipsa de rezonanță la nivelul tinerilor care mai rămân în localitățile rurale, dar și prin lipsa de interes în unele cazuri a comunităților locale ce “nu înțeleg că uitând tradițiile se pierd nu numai tradiții, dar și rădăcinile, legătura cu trecutul”.

“Este o formă de globalizare care la nivelul comunităților are un efect dezastruos”, crede Eugen Stoianof din calitatea sa de șef secție în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea.

Atragerea în mai multe spectacole a formațiilor și interpreților care mai activează în Vrancea folclorică este percepută ca “un remediu” în salvarea de la uitare a unui valoros tezaur de artă populară.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) PAULA NEAMTU/AGERPRES FLUX

La această sărbătoare sfântă, toți creștinii își reîmprospătează sufletul cu amintirile copilăriei, revenindu-le în minte zăpezile bogate și prevestitoare de rod îmbelșugat, colindele și clinchetele de clopoței, mirosul proaspăt de brad, dar și de cozonaci, nerăbdarea așteptării darurilor sub pomul de Crăciun, toate acestea creând o atmosferă de basm, liniște sufletească și iubire.

Scena Nașterii Domnului este prezentată la Târgul de Crăciun, 2014
Foto: (c) PAULA NEAMTU/AGERPRES FLUX

În cultura românească, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor și eroilor din basme, dar și calități și defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un păstor bătrân cu barba de omăt, vecin cu Moș Ajun, fratele său mai mic. Sub influența creștinismului, Crăciunul apare și ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinților, este mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos și altele. Legendele Nașterii Domnului zugrăvesc peisajul etnografic al unui sat pastoral unde trăia Moș Crăciun și avea case mari, grajduri, coșare și târle pentru vite. Pe neașteptate, în acest sat liniștit sosește o femeie necunoscută care, simțind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moș Ajun și îi cere găzduire. Motivând că este om sărac, acesta o trimite la fratele său bogat, Moș Crăciun. Acesta, fără să știe că femeia este Maica Domnului, nu o primește sau o trimite să nască în grajdul vitelor.

Crăciuneasa ajută străina să nască, faptă pedepsită de Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Moș Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căiește și cere iertare lui Dumnezeu devenind primul creștin, sfântul cel mai bătrân, soțul femeii care a moșit-o pe Maria.

La apariția creștinismului, Crăciunul era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârșire din Calendarul Popular și din conștiința oamenilor care adoptaseră credința în Hristos. Prin tot ceea ce face, Crăciunul se opune sau împiedică nașterea pruncului Iisus întrucât venirea Lui presupune mai întâi plecarea (moartea) Moșului, tradițiile contemporane despre Moșul darnic și bun, încărcat cu daruri multe, fiind influențe livrești pătrunse în cultura populară.

De Crăciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele țării, care au în centrul lor colindele și mesele rituale.

Crăciunul mai este numit și sărbătoarea familiei; este ocazia când toți se reunesc, părinți, copii, nepoți își fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credința că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.

(Documentare — Marina Bădulescu, Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) www.gradinamea.ro

Pe lângă brad, un simbol al Crăciunului este Crăciunița.

Planta care ne încântă privirile în fiecare sezon de iarnă prevestind venirea Crăciunului, ”Steaua Crăciunului” sau ”Flacăra Mexicană”, numită științific Euphorbia Pulcherrima sau Poinsettia, este cea mai spectaculoasă specie din genul ”Euphorbia”.

Poinsettia a fost cultivată de azteci în regiunile mexicane montane umede. Ei obișnuiau să o folosească pentru combaterea febrei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, franciscanii foloseau florile în diverse ceremonii religioase. Poinsettia a fost numită după Joel Roberts Poinsett, primul ambasador al Statelor Unite în Mexico.

Conform unei legende mexicane, un copil care nu și-a permis să cumpere un cadou pentru a-l oferi lui Hristos, a cules în Ajunul Crăciunului câteva frunze de pe marginea drumului. A adus buchetul de Poinsettia la biserică și, după câteva minute, acestea s-au colorat în roșu și verde.

Cultivarea și popularizarea sa a început în anii ’60, iar în scurt timp planta a devenit nelipsită în decorurile de Crăciun.

Ceea ce este considerat a fi floarea poinsettia este de fapt un buchet format din frunze terminale, numite bractei. Ele pot avea culoare roșie, roz, galben, alb, crem sau un amestec din două culori și sunt așezate sub formă de stea. Frunzele sunt verzi, fragede, și sunt dispuse pe tulpini fragede care conțin latex. Florile adevărate sunt foarte mici, de forma unor butoni ce formează o cupă, de culoare roșie sau galbenă, și se formează iarna în vârfurile tulpinilor. Poinsettia înflorește în zilele scurte de iarnă, dar cultivatorii pasionați le pot determina să înflorească în orice perioadă a anului, folosind o iluminare specială.

Este o plantă pretențioasă în privința duratei și intensității luminii. Lungimea zilei trebuie să fie de 10 ore. Are nevoie de lumină intensă pentru a-și păstra toate frunzele, dar vara se umbrește ușor. Planta este mare consumatoare de apă. Se ofilește foarte ușor și își pierde frunzele dacă solul este uscat și umiditatea aerului scăzută. De asemenea, excesul de apă în sol este dăunător. Frunzele se pot pulveriza fin cu apă, mai ales vara. Poisentia este o plantă sensibilă la curenții de aer și diferențele mari de temperatură de la o zi la altă, care provoacă pierderea frunzelor.

Schlumbergera este o varietate formată prin încrucișarea mai multor specii sălbatice de cactuși. Este numită și ”Crăciuniță” sau ”Nu mă deranja” și este un cactus originar din Brazilia, ce devine foarte decorativ iarna. Este cultivată pentru frumusețea florilor sale tubulare de culori strălucitoare, care apar de obicei în preajma Crăciunului. Planta înflorește numai dacă timp de câteva luni înainte de iarnă nu i se schimbă amplasarea. De aceea se mai numește și ”Nu mă deranja”.

Foto: (c) www.gradinamea.ro

Numită popular și cactusul crab sau homar, datorită formei tulpinilor, schlumbergera are flori în culori variate, de la alb, roz, roșu, purpuriu, violet, portocaliu și galben până la roșu intens, roz-portocaliu și auriu. Are tulpinile plate, articulate în formă de curea, care atârnă mai ales în faza de înflorire care durează din noiembrie până la sfârșitul lunii ianuarie.

Contrar celorlalți cactuși, necesită locuri ușor umbrite, cu umiditate ridicată în aer. Nu suportă schimbarea poziției sau mișcarea vasului în faza de formare și creștere a bobocilor, aceștia căzând foarte repede. Se plasează în încăperi cu orientare spre est sau vest, în dreptul unei ferestre, în locuri unde nu se formează curenți de aer, mai ales iarna. Dacă soarele e puternic vara, se umbrește ușor. În timpul verii se poate pulveriza fin cu apă și suportă bine căldura. Toamna trebuie ținută într-un loc luminos și răcoros și se udă mai rar.

Dacă vreți ca Schlumbergera să înflorească de Sărbători, nu trebuie niciodată expusă în plin soare pe perioada de vară. Iarna poate fi lăsată la soare, pentru că razele slabe nu îi dăunează. În perioada de repaus, din august până în octombrie, Schlumbergera trebuie să stea în locuri unde temperatura nu este mai mare de 15 grade Celsius și mai mică de 12 și se udă mai rar. La sfârșitul acestei perioade, se recomandă transplantarea într-un ghiveci cu puțin mai mare și într-un amestec nou de pământ.

Odată ce planta a început să înmugurească, nu trebuie ținută într-o încăpere, unde se aprind surse de lumina artificială după apus.

Dacă vreți să aduceți sărbătorilor de iarnă un aer proaspăt, ambele Crăciunițe sunt potrivite prin frumusețea lor în perioada Crăciunului.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Lucian TUDOSE / AGERPRES ARHIVĂ

În aceeași perioadă a anului, preoții druizi serbau solstițiul de iarnă decorând stejarii cu mere aurii.

Până în secolul al XII-lea, pomii de Crăciun erau atârnați de tavan ca un simbol al creștinătății.

Mai târziu, în Evul Mediu, în luna decembrie, în copaci erau atârnate mere roșii. Acestea erau un simbol al lui Adam și al Evei (alungați din Paradis din cauza unui măr), iar pomii erau numiți Copacii Paradisului.

Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga, în Lituania, în 1510. În 1521, prințesa Helene de Mecklembourg a împodobit primul brad de Crăciun din Paris, după căsătoria cu ducele de Orleans.

Târgul sărbătorilor de iarnă organizat în Piața Palatului, actuala Piața Revoluției, 1951
Foto: (c) AGERPRES ARHIVĂ

O altă mențiune scrisă referitoare la împodobirea unui pom de Crăciun, în Germania, datează din 1531.

În 1601, un vizitator al orașului german Strasbourg (astăzi în Franța) consemnează o familie care decora un copac cu “napolitane și bețe de zahăr aurii răsucite și flori de hârtie de toate culorile”.

Coloniștii germani și mercenarii, care au luptat în Războiul de Secesiune au dus obiceiul bradului de Crăciun peste Atlantic. Documentele menționează că, în 1804, soldații americani de la Fort Dearborn au dus copaci din pădure în barăcile lor.

Marea Britanie a făcut cunoștință cu brazii de Crăciun abia în 1841, când soțul german al reginei Victoria, Prințul Albert, a dus la castelul Windsor un brad pentru familia regală.

Serbarea pomului de iarnă la Facultatea de Drept, 1949
Foto: (c) AGERPRES ARHIVĂ

Bradul de Crăciun este un obicei occidental care a căpătat amploare, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea. În zilele noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit unul dintre cele mai iubite datini atât în mediul urban, cât și în mediul rural.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Tradiția Ignatului — tăierea porcului
Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ziua de 20 decembrie este cunoscută și sub numele “Ignatul porcilor”, când mulți români, mai ales din mediul rural, conform unei vechi tradiții, sacrifică porcul pentru masa de Crăciun și celelalte sărbători care urmează până la Sfântul Ioan. Sacrificarea porcului de Crăciun este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre anul vechi și anul nou, se sconta pe funcția regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o noua viață se naște, aceea a noului an.

În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstițiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi și anul nou. Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra inițial anul nou în lumea romană: începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu putea depăși apusul soarelui.

Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toți membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie și de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuțite bine ascuțite, o butelie de gaz sau paie — pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină și șoric.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Bărbații sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiția cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i și păcatul uciderii porcului. În unele regiuni, chiar și gospodăria este sfințită înainte de sacrificare. La tăierea porcului, se spune că femeile nu au voie să participe nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaților, deoarece fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.

După sacrificare, porcul este spălat și se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc și de iasomie, ca să iasă șoricul aromat.

Se obișnuiește ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un țol peste porc și să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia bășica porcului și se pun grăunțe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face bășica, atâta veselie și bucurie va fi în casă.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ion Creangă povestește în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: “La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca…”

Femeia, de obicei, se ocupă de împărțirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuțitul pe fruntea animalului, zicând ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoși” și termină de tranșat porcul.

Se pune deoparte carne pentru cârnați, caltaboși, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până și picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul știe să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice nație din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi și coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră și slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toți vor degusta la masa din ziua Nașterii Domnului.

După tranșarea și sortarea cărnii, gospodina casei pregătește o masă, numită tradițional “pomana porcului”, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, de tuci, se prăjește carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părțile porcului: mușchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face și o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toți mesenii și, in mijlocul mesei, pune și un castron cu murături.

De obicei, masa se așează în curte, în fața casei, se mănâncă în picioare și, alături de mâncare, se bea țuică fiartă.

Pomana porcului se împarte comunității, săracilor, dar mai mult apropiaților. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele și adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.

Prepararea specialităților de Crăciun din porc
Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile și tradițiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Bobotează: cârnați, piftie, tobă, caltaboși, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineața de Crăciun, o parte din ele sunt împărțite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morții familiei.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Obiceiuri și superstiții
În tradiția românească întâlnim o serie de obiceiuri și superstiții legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază și îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toți membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineața la păsări.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se păstrează, pentru că se spune că este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curții.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui și se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfințită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se folosește și pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor și vițeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji și farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare.

Sângele animalului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.

Părul de porc se păstrează și cu el se afumă copiii atunci când se crede ca sunt deochiați. Cu el se afumă și adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiția spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării și preparării specialităților din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci — spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei — atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătorii.

Dacă în inima porcului se găsește mult sânge ”înghețat”, este semn că stăpânul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

În anumite zone ale țării, este obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc și să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceștia să crească rumeni și sănătoși. Fetele din casă ședeau deoparte și, când cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenți, furau sânge și se stropeau pe frunte ori își desenau dorințele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curățenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

În casă este adusă mai întâi căpățâna porcului cu râtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat și Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din el se fac un fel de turte, numite ”cârpele Domnului Hristos”, cu miere și nuci, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ținută cu sfințenie de femeile însărcinate, pentru a naște prunci întregi la trup și minte.

Pedepsele aplicate celor considerați vinovați de nerespectarea interdicțiilor — căzături, opărit, dureri ale membrelor inferioare — erau atribuite unei divinități răzbunătoare, ce patrona sărbătoarea: Inatoarea. Se spunea ca Inatoarea era o femeie bătrână, urâtă, lacomă și cu apucături de căpcăun, “mânca lumea”.

În același timp, în poveștile ce circulau în satul din sudul Moldovei, la începutul secolului al XX-lea, ea apărea ca o ființă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acțiunile ei malefice și a o împiedica să se apropie de casă, femeia “ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopții, în curte și să imite cântecul cocoșului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoșului, Inatoarea se retrăgea speriată. Așadar, în acest ceremonial, se sconta pe funcția protectoare a cocoșului — chiar dacă era vorba numai de imitarea sunetelor lui — care, în calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă și să stingă focul, ca Inatoarea să nu fie atrasă de lumină și să revină. Ea căuta lumina focului, întrucât locul pe unde putea intra era hornul casei. Dacă era întuneric, ea nu reușea să găsească calea de acces către interiorul locuinței și pleca definitiv. Dar, până să părăsească satul, ea încerca să se răzbune pe oricine îi ieșea în cale. De aceea, se spunea că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind încărcate cu energie, obiectele metalice puteau ține la distanță de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, împiedicând-o să se apropie de cel pe care îl întâlnea în peregrinările ei diurne sau nocturne pe pământ.

După credințele comunităților rurale din Banat, Inatoarea putea fi împiedicată să se apropie de casă dacă în dimineața de Ignat, după ce se tăia porcul, se înconjura de trei ori curtea cu o cârpă aprinsă. Fumul degajat de cârpa aprinsă o forța să se îndepărteze.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)