Mărul (Malus domestica) este fructul unui copac de dimensiuni medii, care aparține familiei Rosaceae. Originar din centrul Asiei, astăzi este cultivat pe toate continentele. Cel mai răspândit este mărul de cultură. În România, el este cultivat mai ales în bazinele pomicole din zonele deluroase și subcarpatice (Bistrița, Fălticeni, Geoagiu, Bilcești, Voinești, Sălaj, Maramureș).

Mărul are formă rotundă sau ovală. Coaja exterioară este în diferite nuanțe și culori, în funcție de soi. În interior, are o pulpă crocantă, suculentă, de culoare alb-crem, care are un amestec ușor de arome și un gust dulce-acru. Sute de soiuri de mere se diferențiază prin valoarea nutritivă, gustativă, terapeutică și profilactică, precum și prin culoare, gust, fiind menite a fi utilizate fie ca fructe de masă, fie la desert sau pentru gătit. Merele de gătit tind să fie mai mari ca dimensiune decât tipurile pentru desert, potrivit www.nutrition-and-you.com. În forme prelucrate, merele se găsesc sub formă de gemuri, compoturi, oțeturi, cidru, murături.

Cu 85% apă și aproximativ 50 de calorii (la 100 g.), mărul este gustarea ideală. Merele au 5% proteine. Fructul acesta este o sursă puternică de potasiu. În plus, el conține multe vitamine, în special C și beta-caroten, dar și vitaminele A, E și B, chiar și fosfor, fier și calciu, deși în cantitate mai mică. Este o sursă vitală de fibre, dintre care cea mai importantă e pectina. Quercitina, epicatechina și procyanidin B2 sunt flavonoizi pe care merele îi conțin.

Acest fruct se încadrează fără probleme în categoria “alimentelor-medicament”, căci conține multe substanțe benefice pentru sănătate. Calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Potrivit medicinei chineze, merele întăresc inima, lubrifiază plămânii, cresc fluidele corpului și scad producția de mucus.

Datorită “longevității” substanțelor antioxidante și anticancer (timp de 200 de zile de la recoltare acestea se păstrează intacte, ca în ziua culesului), mărul este fructul ideal în orice anotimp. Dar trebuie consumat cu tot cu coajă, pentru a beneficia de toate calitățile sale terapeutice.

În primul rând, fibrele conținute în măr și coajă au rolul de a coborî nivelul de glucoză din sânge și chiar al colesterolului rău. Reduc și problemele intestinale, inclusiv diverticulita, hemoroizii și acumularea de toxine în organism.

Merele sunt o sursă puternică de potasiu, o componentă importantă a celulelor și fluidelor corporale, care ajută la controlarea ritmului cardiac și a tensiunii arteriale. Cercetări recente au arătat, de asemenea, că beneficiile antiinflamatorii ale conținutului de quercetină din mere oferă protecție pentru sistemul cardiovascular. Studiile arată ca persoanele care au mâncat mere în fiecare zi, timp de cinci ani, prezintă cu aproape 70% mai puține riscuri de a face accident vascular cerebral fatal și cu aproape 50% mai puține probabilități de a dezvolta o boală cardiacă și coronariană.

Quercitina este un flavonoid pe care merele îl conțin din abundență și despre care se știe că joacă un rol important în prevenirea multor tipuri de cancer. Unele cercetări au relevat că în special soiurile roșii și cele Golden inhibă cu 39-43% creșterea celulelor de cancer hepatic și de colon. Tot această substanță este responsabilă de neutralizarea efectelor radicalilor liberi, care cauzează îmbătrânirea prematură.

Mărul conține și bor, un mineral important pentru sănătatea oaselor și a bunei funcționări a creierului. Compușii polifenolici protejează creierul de degenerare din cauza stresului oxidativ și au un efect de protecție împotriva bolilor neurodegenerative, cum ar fi Alzheimer și Parkinson, conform studiilor Universității Cornell (SUA), potrivitwww.natureword.com.

Merele s-au dovedit a avea beneficii antivirale, potrivit constatării cercetărilor care susțin că cei care le consumă se îmbolnăvesc mai greu de răceală, gripă și afecțiuni ale tractului respirator superior. Merele îmbunătățesc funcțiile pulmonare și ale pancreasului, efectul fiind cu atât mai mare cu cât se consumă mai multe mere zilnic.

Ele scad riscul formării de calculi urinari din oxalați. Potrivit unui studiu apărut în “British Journal of Nutrition”, consumul zilnic de 0,5-1 litru de suc de mere, grepfrut sau portocale modifică pH-ul urinar și nu mai permite formarea cristalelor de oxalați în urină.

O linguriță de oțet de mere amestecat cu puțină miere, luată înainte de fiecare masă, stimulează pofta de mâncare și ajută la asimilarea fierului și a substanțelor hrănitoare din mâncare, rezolvând problema anemiei, potrivit www.farmaciata.ro.

Ele ne protejează în mod natural de radiația solară ultravioletă. Unul dintre ultimele studii științifice a demonstrat că fenolii antioxidanți din coaja soiurilor de mere colorate cresc foarte mult rezistența pielii umane la acțiunea razelor ultraviolete, potrivitwww.newworldencyclopedia.org. Aceste fructe sunt foarte apreciate în cosmetică: măștile cu măr ras, aplicate pe față timp de 10 minute, câteva zile consecutiv, ajută la curățarea tenului, la vindecarea acneelor și la estomparea ridurilor.

Consumate ca o gustare, merele suprimă foamea și de aceea sunt indicate în curele de slăbire. În plus, acest fruct poate fi consumat în orice dietă și nu are contraindicații deosebite, fiind indicat chiar și diabeticilor. Cojile de mere conțin acid ursolic, care crește masa mușchilor scheletici și țesutul adipos brun, scăzând, totodată, grăsimea de culoare albă, reducând obezitatea și steatoza hepatică. Din coji de mere, se poate face un ceai puternic parfumat și cu un gust deosebit de plăcut.

Semințele de măr sunt toxice dacă sunt consumate în cantități mari, de aceea este bine să fie evitate de femeile gravide, de femeile care alăptează și de copii.

AGERPRES/ (Documentare — Daniela Dumitrescu; editor: Andreea Onogea)

Floarea de piatră (Portulaca grandiflora) sau portolac, cum este numită popular, aparține familiei Portulacaceae. Este nativă din America de Sud, întâlnită în câmpiile calde și uscate din nordul Argentinei, din Uruguay, din Paraguay și din Brazilia. A fost introdusă în grădinile europene la începutul anilor 1700.

Este o plantă anuală, căreia îi place soarele, fiind rezistentă și supraviețuind în zonele calde și uscate, potrivit www.ars-grin.gov. Este de statură mică, având o înălțime între 10-30 centimetri. Frunzele cărnoase și suculente sunt grupate, scurte și înguste, având până la 2 centimetri lungime. Florile de piatră înfloresc din iunie până târziu în toamnă și au culori variate: alb, roz, galben, portocaliu, roșu, mov. Florile unor soiuri se închid noaptea și în zilele înnorate. Fructul este o capsulă rotundă, de mici dimensiuni, ale cărei jumătăți superioare se desfac lăsând să se vadă și să cadă pe sol semințele foarte mici și de culoare gri-argintiu cu aspect metalic.

Petalele conțin acidul betulinic și betaxantina. Părțile aeriene au în compoziție carotenoizi, acizi polifenolici, flavonoide, polizaharide.

Portulaca grandiflora are comestibile frunzele și semințele, care se consumă crude, fierte sau murate. Deoarece are o consistență mucilaginoasă, planta este utilizată în diverse preparate. Semințele pot fi și măcinate, devenind o pulbere care este utilizată în supe sau este adăugată în cereale, potrivit www.naturalmedicinalherbs.net.

În medicina tradițională orientală, Portulaca grandiflora este folosită pentru ameliorarea durerilor de gât, pentru calmarea durerii la nivelul faringelui.

În medicina tradițională thailandeză, sucul proaspăt din frunze și tulpini este aplicat extern în cazul mușcăturilor de insecte, al arsurilor și al erupțiilor cutanate, conform www.pfaf.org. Întreaga plantă este cunoscută ca având efect depurativ.

Datorită conținutului foarte mare de fier și de vitamine, frunzele au fost, de asemenea, consumate ca legume, dar au fost folosite și pentru a-i vindeca pe cei bolnavi de scorbut.

În medicina chineză, planta este utilizată pentru a trata diverse tumori. Aceasta este utilizată, de asemenea, în tratamentele pentru hepatită și ciroză umedă cu ascită.

Studii recente au confirmat eficacitatea acestei plante asupra sistemului imunitar, în prevenirea aterosclerozei, precum și efectul ei antibacterian. Un alt studiu care și-a concentrat atenția asupra fenolilor pe care îi conține Portulaca grandiflora arată că aceștia pot avea acțiuni antioxidante mai mari decât cei din vitaminele convenționale C și E. Studiul a sugerat că extractele din Portulaca grandiflora ar putea fi utilizate ca surse naturale de antioxidanți.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Frunzele legumicole se obțin numai în primul an, prin cultivarea rădăcinilor în mușuroaie, la întuneric, de obicei din toamnă până în primăvară. Tehnica de cultivare a andivelor a fost descoperită accidental în anii 1830 în Schaerbeek, Belgia. Andivele sunt cultivate prin tăierea frunzelor plantei și păstrarea rădăcinii și tulpinii într-un loc întunecat. Datorită metodei de cultură, frunzele se numesc etiolate. Procedeul se practică pentru ca organele vegetale să își piardă gustul amar. Frunzele etiolate ale andivelor sunt deschise la culoare (alb — gălbui — verzui), deoarece în lipsa luminii și-au pierdut o bună parte din clorofilă.

Andiva are până la 95% apă în compoziție și este bogată în multe vitamine (A, C și cele din complexul B) în special în acid folic și vitaminele E și K. Conține și minerale (fier, potasiu, calciu, zinc, magneziu), dar este și foarte bogată în fibre. Andiva face parte dintre legumele de frunze cu cel mai mic aport de calorii, potrivitwww.nutrition-and-you.com.

Andivele pot fi gătite sau folosite crude în salate. Se combină foarte bine cu brânza. Sunt ideale în tarte și tocănițe, indiferent de dietă.

Proprietățile terapeutice ale andivelor se datorează îndeosebi gustului lor amărui, tonic, prin care sunt stimulate pofta de mâncare și secrețiile gastrice. Este deosebit de important conținutul mare de potasiu, necesar echilibrului funcțional al organismului.

Unul dintre rolurile principale ale andivei este acela de a fi un bun vitaminizant și remineralizant în alimentația copiilor, a convalescenților, a gravidelor sau a persoanelor în vârstă, potrivitwww.dietetik.ro. Manganul conținut de andive previne întârzierea creșterii la copii, scăderea rezistentei osoase la adulți și bătrâni, apariția malformațiilor scheletice și deteriorarea sistemului de reproducere.

Este recomandată în caz de convulsie, paralizie, dar și în modificarea metabolismului glucidic și lipidic. Este depurativă, stimulează secreția biliară precum și eliminarea ei în duoden. Reprezintă un bun adjuvant în cazul obezității, arterosclerozei, dar și în alimentația cardiacilor și a celor bolnavi de rinichi.

Stimulează pofta de mâncare, prezintă efecte diuretice și ușor laxative, ușurează digestia și ajută la combaterea paraziților intestinali.

Deoarece conține principii reunite generic sub denumirea de lactucarium (lactucina, lactupicrina), substanțe existente și în salata verde, andiva calmează ușor sistemul nervos, alină durerile și prezintă efecte favorabile în caz de stres.

Prin prezența intibinei, care este o substanță antioxidantă naturală, andiva diminuează efectele nocive ale radicalilor liberi, întârziind îmbătrânirea și instalarea unor boli generative, inclusiv a cancerului.

Andiva este mai puțin recomandată în stare crudă persoanelor cu ulcer gastroduodenal sau celor cu gastrite hiperacide. În cazul în care andiva este ținută la lumină, aceasta se usucă, se înverzește și devine și mai amară.

AGERPRES/ (Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Roua-cerului, o planta carnivora recomandata in afectiunile respiratorii

Roua cerului (drosera rotundifolia) este o plantă acvatică, erbacee, insectivoră, care face parte din familia Droseraceae. În popor mai este cunoscută și sub numele de iarba cerii, iarba-fiarelor, roua sau roua-soarelui. Se dezvoltă în locuri mlăștinoase, pe zăcăminte de turbă. Se găsește mai ales în nordul Europei, mai rar în centrul și sudul continentului european, în America de Nord, în toată Siberia, Coreea, Japonia și Noua Guinee.

Este una din puținele plante carnivore întâlnite în țara noastră. Apare în rezervațiile naturale și este ocrotită de lege.

Drosera are rădăcinile slab dezvoltate. Frunzele cresc culcate pe pământ și sunt acoperite pe fața superioară și pe margini de niște perișori fini, care au la vârf un lichid cu aspectul unei picături de rouă, potrivit www.fs.fed.us. Din mijlocul rozetei de frunze apare tulpina florală, înaltă de până la 25 de centimetri. Florile sunt de obicei de culoare albă sau roz, sunt solitare, grupate într-o inflorescență scorpioidă. Înălțimea maximă atinsă de plantă este de 10—80 cm. Fructul este o capsulă. Semințele sunt fusiforme, galbene-deschis, lungi până la 2 mm.

Cu ajutorul unor perișori lipicioși, drosera își capturează prada (insecte de mici dimensiuni) pe care o digeră mai apoi cu ajutorul unor substanțe secretate de perișorii de pe frunze.

În scop terapeutic, se utilizează întreaga plantă, care trebuie recoltată în lunile iulie-august și uscată rapid la întuneric.

Compoziția chimică a plantei este: 1% compuși naftochinonici, 1,5% tanin, acizii: formic, propionic, butiric, citric, benzoic, galic, un ferment proteolitic asemănător pepsinei, un glicozid scindibil de emulsină, enzime, compuși flavonici, un antocianozid, 4-9% substanțe minerale, potrivit www.carnivorousplants.org.

Fitoterapia recomandă această plantă în tratarea afecțiunilor respiratorii și a colicilor intestinali.

Sub formă de infuzie se folosește în tratarea bronșitei, tusei uscate sau nervoase și a tusei convulsive. De asemenea, este un bun antitusiv și posedă proprietăți expectorante și diuretice. Planta împiedică și apariția spasmelor bronșice. Acțiunea medicinală a plantei este dată de plumbalgina, care are efect antispastic asupra tractului respirator și este un antibiotic eficient contra streptococului și pneumococului.

Sucul obținut prin presarea plantei proaspete este folosit ca remediu naturist împotriva negilor.

În general, extractul de roua cerului se asociază cu unele preparate antiaterosclerotice. Frunza proaspătă este rubefiantă (determină încălzirea și înroșirea pielii), potrivit www.sfatulmedicului.ro. Consumată în cantități mari, planta este toxică.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Yang Mengxi / XINHUA

Rădăcina de ghimbir cuprinde 12% vitamina B6, tot atât magneziu, 9% potasiu, 6% vitamina C, 5% fosfor și 4% zinc. O sută de grame de ghimbir cuprind 80 kcal și 1,7 g de zaharuri. Se consumă sub formă proaspătă, uscat și transformat în pudră, fiert, prăjit, murat, confiat, precum și sub formă de suc obținut prin stoarcerea ghimbirului proaspăt.

În bucătărie, ghimbirul poate fi adăugat în diverse amestecuri de legume, inclusiv în salate, ca și condiment în supe ori pește carnea gătită la grătar sau în cuptor. Poate da o notă interesantă oricărui smoothie din banane, căpșuni sau afine. Ghimbirul poate fi marinat în oțet de mere, dacă este tăiat în felii foarte subțiri, apoi lăsat la rece circa 72 de ore.

Ghimbirul este o mirodenie extrem de folosită în bucătăria indiană. Una din pastele de bază pentru multe mâncăruri se numește Allam Velluli Mudda și, potrivit bucatarieindiana.wordpress.com, este făcută din ghimbir și usturoi. Pentru efect gastronomic maxim, cele două componente trebuie zdrobite și amestecate proaspete.

Pentru uzul medicinal, ghimbirul este folosit, de multe ori, sub formă de ceaiuri. Acestea pot fi doar din ghimbir sau în combinație cu alte plante, precum măceșe, coriandru, mere, flori de hibiscus și coji de lămâi verzi. Conform doctorulzilei.ro, consumul de ghimbir întărește sistemul imunitar datorită cantității mari de antioxidanți, iar o ceașcă de ceai de ghimbir băută zilnic poate reduce riscul de accident cerebral vascular datorită substanțelor active ce blochează depozitarea grăsimilor pe artere și reduc nivelul colesterolului rău. În combinație cu cafeaua arabică sau ceaiul verde, ghimbirul poate ajuta în curele de slăbire.

Ghimbirul are și proprietăți antiinflamatorii, întrucât conține ”gingerol”, consumul regulat ajutând pe cei afectați de artrită, fără efecte secundare. În acest sens, un amestec de pudră de ghimbir cu câteva picături de ricin poate fi folosit ca tratament extern, prin masarea zonei dureroase. De altfel, gingerolul, prin efectele stimulative pe care le are, recomandă ghimbirul și ca afrodisiac.

Ceaiul de ghimbir combinat cu scorțișoară poate ameliora durerea de gât. Se pare că planta este benefică și în procesul digestiv și, deși pe de o parte poate crește pofta de mâncare, pe de alta accelerează arderile din organism. Unele surse, precum prodieta.ro, susțin că ghimbirul este eficient în prevenirea simptomelor răului de mișcare și a răului de mare. Este eficient și în tratamentul naturist al migrenelor.

În medicina populară se spune că ghimbirul are proprietăți anti-cancerigene, iar un studiu efectuat de American Cancer Society a arătat că, cel puțin la animale, acesta are anumite efecte în încetinirea sau prevenirea tumorilor. Rezultate și mai concludente au demonstrat că ghimbirul poate combate greața cauzată de chimioterapie.

Deși, în general, consumul de ghimbir nu are contra-indicații, în cantități exagerate, pe termen lung, poate dăuna celor afectați de ulcer sau celor care au pietre la fiere.

Gingerul este folosit și în industria parfumurilor, grație uleiului esențial pe care îl conține, dar și în cea a cosmeticelor, loțiunile de corp pe bază de ghimbir oferind suplețe și finețe epidermei.

Cei mai mari producători de ghimbir la scară mondială sunt, la nivelul anului 2012, India (33% din producția globală), China (20%), Nepal (12%) și Nigeria (7%).

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță)

Napul (Helianthus tuberosus) este o plantă erbacee perenă, nativă din câmpiile nord-americane, potrivit www.botanical.com. Pe la mijlocul anilor 1600 a devenit o legumă foarte cunoscută și în Europa fiind folosită atât pentru consumul uman, cât și ca hrană pentru animale. La noi crește în zonele submontane. Planta nu este pretențioasă, fiind rezistă și la frig.

De la napi se utilizează în special rădăcinile îngroșate, uneori și frunzele. Conțin peste 80% apă, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, C, zinc, mangan, siliciu, aminoacizi și albumine.

Napul poate fi copt, fiert sau umplut. Din el se coc budinci și se prepară tocane, dar este potrivit și pentru salate. Se păstrează în frigider maxim șapte zile, iar frunzele sale, bogate în fier, cupru și beta-caroten se pot prepara la fel ca spanacul. Napul preparat corect este foarte gustos.

În medicina populară este recomandat pentru afecțiunile respiratorii în bronșite, tuse, angine. Siropul de nap este cunoscut drept un adevărat medicament împotriva guturaiului și a durerilor în gât, cu acțiune expectorantă.

Napul este eficient în vindecarea afecțiunilor sistemului cardio-vascular, deoarece preparatele din flori, frunze și tulpini ajută la curățarea sângelui și scad tensiunea arterială. Are mai multe proprietăți pozitive pentru scăderea colesterolului, care, la rândul său, previne ateroscleroza.

Magneziu, conținut într-o cantitate mare, ajută organismul să acumuleze și să absoarbă calciu. Napii conțin chiar și un antibiotic care încetinește dezvoltarea unor ciuperci, inclusiv și a celor periculoase pentru organismul uman. Napul ameliorează simptomele de astm, îmbunătățește somnul și calmează inima. Un decoct de rădăcini de napi îmbunătățește somnul, are un efect laxativ, ajută celor suferinzi de astm și bronșită.

Sărurile minerale și uleiurile esențiale conținute în napi pot servi ca un complex universal care reglementează sănătatea. Această legumă rădăcinoasă vindecă rănile, are un efect diuretic, anti-inflamatorii, antiseptic și analgezic.

Conținutul, bogat în vitamina C, face din napi un leac excelent contra tumorilor. Napul activează funcționarea ficatului și secreția bilei, care previne formarea calculilor biliari.

Napii au proprietăți maturative, putându-se folosi pentru furuncule și abcese. Aplicațiile cu preparate pe bază de napi se recomandă în degerături și pentru completarea tratamentului gutei, potrivitwww.sfatmedical.ro. Proprietățile diuretice, la care se adaugă cele de dizolvant uric, fac napii utili nu numai în cistite și litiază urică, ci și în gută.

Bulbii conțin o cantitate mare de fier, fapt pentru care sunt recomandați persoanelor cu anemie.

În cazul diabeticilor, dacă sunt consumați cu regularitate de persoanele bolnave, nivelul zahărului în sânge se stabilizează și funcționarea pancreasului se îmbunătățește. Consumul de napi diminuează și riscul apariției obezității.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Trandafirul (Rosa L.) este un gen de plantă perenă din familia Rosaceae. Există peste 100 de specii și mii de soiuri. Cele mai multe specii sunt native din Asia, iar un număr mai mic din Europa, din America de Nord, nord-vest și din Africa.

Crește sub formă de arbuști. Are tulpina spinoasă, care poate fi cățărătoare sau târâtoare, de înălțime variabilă și frunzele alterne. Florile variază în dimensiune și formă, având o gamă largă de culori: alb, galben și roșu. Fructul este cărnos.

În scop terapeutic, sunt folosite petalele, care trebuie recoltate în faza de înflorire deplină, când conținutul de ulei este maxim. Ele pot fi utilizate ca atare sau prelucrate sub formă de ulei, apă, oțet, tinctură, infuzie și sirop. Extractele de petale se folosesc și în industria produselor cosmetice, iar uleiurile sunt folosite în aromaterapie. De asemenea, din petale se fac dulcețuri și gemuri.

Petalele de trandafir conțin ulei volatil, tanini, derivați flavonici, nerol, citronelol, zaharuri, ceară și acid galic, vitamine (A, B2, C, K, PP), săruri minerale (potasiu, fier, calciu, magneziu) și coloranți antocianici.

Acțiunea florilor de trandafir determină efecte cicatrizante, antidiareice, antidizenterice, astringente, antihemoragice, antihelmintice, antiinflamatoare, dezinfectante, antipiretice, antiseptice, antimicotice, aromatizante, fortifiante, mineralizante și tonice.

Preparatele din trandafir sunt indicate în hiperhidroză (transpirație în exces), laringită, micoze bucale și vaginale, afte, faringite, amigdalite, stomatite, diaree cronică și dizenterie, hemoroizi, angină pectorală, acnee, plăgi, leucoree, iritații oculare ori la nivelul pleoapelor sau în conjunctivite. Ceaiul din petale proaspete de trandafir se întrebuințează în tratamentul astmului, în hemoptizie, dizenterie și gripă.

Un aspect important al acestei plante este subliniat de acțiunea apei naturale de trandafiri, care are efecte miraculoase asupra frumuseții și este adecvată tuturor tipurilor de piele. Între beneficiile sale se regăsesc și următoarele: este hidratantă, catifelează și tonifică pielea, are proprietăți antiinflamatorii, reducând iritațiile pielii, curăță porii pielii, atenuează pistruii, are proprietăți astringente ușoare, de aceea este recomandată după tratamentele faciale pentru închiderea porilor, potrivit www.csid.ro.

Trandafirul, sub diversele sale forme de preparare, poate fi folosit pentru a combate stresul. Este calmant, antidepresiv, indicat în insomnie și iritabilitate, alungă durerile de cap, stimulează buna dispoziție, acționând asupra secreței de endorfine cunoscute și ca hormoni ai fericirii. Stimulează circulația sangvină, combătând afecțiunile vaselor sanguine.

Mierea de trandafiri este recomandată în tratarea bolnavilor cu angină pectorală și diaree cronică.

Maceratul la rece din petale sau pulberea uscată este folosit împotriva stării de greață, a durerilor de stomac, a tulburărilor de digestie, combătând atât constipația, cât și diareea cronică. Este diuretic și util împotriva afecțiunilor biliare.

Dulceața de trandafiri este recomandată la rândul ei după mese și la culcare, pentru întărirea căilor respiratorii și a plămânilor, pentru eliminarea mucozităților și ușurarea expectorației.

Până în secolul al XX-lea, trandafirul era o floare folosită în mod curent atât în preparatele farmaceutice, cât și ca sirop, dulceață, apă și ulei de trandafiri, toate având efecte terapeutice exploatate din plin de-a lungul secolelor trecute, potrivit www.daciccool.ro. Cercetările științifice întreprinse în ultimii ani confirmă cunoștințele și practicile tradiționale și aduc noi date pentru medicina de astăzi.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

În zilele noastre, însă, există o tendință din ce în ce mai accentuată către consumul de alimente concentrate, rafinate, precum zahărul, produsele zaharoase, făina albă, grăsimile, preparatele din carne etc., care pot provoca dezechilibre nutritive. De asemenea, alimentația de tip fast food concentrează, într-un volum mic, o valoare calorică ridicată, aceste produse fiind sărace în vitamine, săruri minerale, fibre digestive. Aceste obiceiuri alimentare sunt puse în legătură cu o serie de boli din zilele noastre, precum: ateroscleroza, accidentele cerebrovasculare, obezitatea sau unele tipuri de cancer. De aceea, pentru o viață sănătoasă, specialiștii recomandă consumul zilnic de legume și de fructe, printre acestea din urmă un loc aparte ocupându-l strugurii.

Un rol important pentru aprecierea strugurilor în stare proaspătă îl au glucidele și acizii, care imprimă gustul dulce-acrișor, plăcut, răcoritor, dar și conținutul în vitamine, substanțe minerale, arome, numărul redus de semințe sau absența acestora etc. Glucidele dețin, în medie, o pondere de 15-20%, și sunt constituite, în mod preponderent, din glucoză și fructoză, formele cele mai asimilabile pentru organism dintre toate zaharurile, potrivit prof. dr. Liviu Dejeu, în cartea ”Vinul și sănătatea”. Prin acest conținut ridicat de glucoză și de fructoză, strugurele aduce un aport energetic organismului, ajutând la refacerea acestuia după efort, la reglarea activității miocardului și acționând favorabil asupra sistemului nervos central. 100 grame de struguri furnizează 60-70 de calorii, uneori 100-120 de calorii, astfel, în funcție de conținutul lor în glucide, aportul energetic al unui kilogram de struguri este echivalent cu circa 300 g pâine, 250 g brânză, 3-5 ouă, 350 g carne, 1 litru de lapte de vacă, 1 kg cartofi, 1,5 kg mere. Pe de altă parte, însă, strugurii pot stimula secreția de insulină, mai ales la consumuri exagerate și de lungă durată, drept pentru care se impune o anumită prudență.

Dintre vitaminele care se găsesc în struguri predomină vitamina C (acidul ascorbic), cu 4-6 mg/100g, urmată de vitamina PP; B6 (piridoxina); acidul pantotenic; B1 (tiamina); B2 (riboflavina) etc. Toate acestea contribuie la valoarea alimentară, dar și la cea terapeutică a strugurilor.

De asemenea, strugurii de masă dispun de cantități mari de substanțe minerale, dintre care predomină potasiul, cu o concentrație mai mare la strugurii negri (320 mg/100 g) față de cei albi (250 mg/100 g). Acesta este urmat de fosfor (cu aprox. 16 mg/100 g la strugurii negri și 22 mg/100 g la cei albi), apoi de calciu, sulf, magneziu, sodiu, fier, zinc, cupru, clor etc. Conținutul strugurilor în săruri minerale, vitamine și apă, aportul sporit de potasiu și foarte scăzut de sodiu și de proteine contribuie la creșterea cantității de urină, la dispariția edemelor, strugurii și mustul fiind, astfel, indicați în bolile de rinichi.

Compușii aromatici ai strugurilor sunt localizați în pielițele boabelor, la cei de masă predominând aromele primare sau genetice, specifice soiului, care pot fi: de tip muscat (tămâios), precum Muscat-ul Hamburg, Italia etc.; de tip ierbaceu, cum ar fi soiul Cardinal și arome de tip foxat, caracteristice hibrizilor direct producători. De asemenea, un alt element distinctiv îl constituie substanțele colorante, care se acumulează în pielița boabelor: flavonele (sau pigmenții galbeni), pentru strugurii albi, și antocianii (sau pigmenții roșii), pentru strugurii negri. Boabele de struguri conțin și fibre alimentare, în proporție de aproximativ 1,5 g/100 g, deci celuloză, hemiceluloză, substanțe indispensabile unei bune funcționări a organismului, notează prof. dr. Liviu Dejeu.

Strugurii se recomandă și în dietele persoanelor care suferă de obezitate, pentru că, în cantități nu foarte mari, conferă senzația de sațietate, asigurând, totodată, aportul necesar de vitamine, minerale, au efect diuretic și detoxifiant. Acestor persoane li se recomandă ca două zile din 10 să consume, în exclusivitate, struguri în cantitate de 1,2 kg/zi.

Strugurii și mustul sunt recomandați în afecțiunile hepatice, ca stimulator și protector al celulei hepatice. Ajută la neutralizarea toxinelor de către ficat, stimulează activitatea acestuia și contribuie, astfel, la detoxifierea organismului. Asigurând o protecție antioxidantă importantă, consumul lor este asociat cu reducerea bolilor cardiovasculare și a cancerelor. Fibrele alimentare prezente și în struguri reduc timpul de tranzitare a tubului digestiv, diminuând, astfel, durata de contact a substanțelor potențial cancerigene cu epiteliul intestinal.

Pe lângă introducerea strugurilor în alimentație, specialiștii recomandă, în unele situații, chiar și o cură de struguri și de must. Aceasta are un rol foarte important în remineralizarea organismului, prin sporirea rezistenței la oboseala fizică și nervoasă. Cura de struguri trebuie să fie exclusiv pe bază de struguri albi și negri, fără a consuma niciun alt aliment. Se recomandă, însă, pregătirea organismului înainte de începerea acestei cure. Astfel, cu două zile înainte, se va adopta o alimentație hipotoxică, bazată numai pe fructe și legume, fie proaspete, fie sub formă de sucuri, mai puțin preparate, repartizate în 5 mese pe zi. Durata ideală a unei cure de struguri este de 10 zile, aceasta putând fi urmată până la 3 săptămâni, doar în primele 4 zile ale fiecărei săptămâni.

Spălarea abundentă a strugurilor sub un jet puternic de apă este obligatorie, pentru îndepărtarea reziduurilor de substanțe folosite pentru combaterea bolilor și a dăunătorilor, a prafului, a unor toxine etc. De asemenea, pe toată durata curei trebuie folosiți numai struguri ajunși la maturitatea deplină, care întrunesc maximum de însușiri calitative. Se recomandă consumul a 1-2 kg/zi și o bună masticație a boabelor. De asemenea, după încheierea curei, se revine progresiv la alimentația obișnuită, prin adoptarea, din nou, a unui regim bazat pe fructe și legume, asemănător cu cel adoptat înainte de începerea curei.

Pe durata curei, se consumă exclusiv struguri și must, repartizați în 5 mese pe zi. Un exemplu pentru o astfel de cură poate consta în: o cană de must proaspăt dimineața, pe stomacul gol; struguri la micul dejun și la gustarea de dimineață; la prânz — must și struguri; la gustarea de după amiază — struguri, iar seara must proaspăt și struguri. Pentru persoanele obeze se recomandă doar consumul de struguri, de două ori pe săptămână și 100 ml/zi de must din struguri care nu au ajuns la maturitatea deplină. Cura de struguri este contraindicată persoanelor care suferă de ulcer gastric sau de diabet. Orice persoană, însă, care dorește să urmeze această cură, trebuie să o facă doar la recomandarea medicului și să stabilească o conduită personalizată a dietei împreună cu acesta.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Fasolea (Phaselous vulgaris) își are originile în America Centrală și de Sud. Face parte din familia leguminoaselor, alături de soia, linte, mazăre și năut. Cele mai cunoscute soiuri de fasole sunt: fasolea galbenă cerată, fasolea neagră, fasolea roșie (kidney beans) sau fasolea chili, fasolea pinto (pinto beans), fasolea albă sau navy beans, fasolea verde, care este de fapt fructul necopt al fasolei comune. După descoperirea Americii, fasolea s-a răspândit în Africa și în Asia. Dintre toate tipurile, fasolea galbenă cerată și fasolea verde sunt cele mai consumate la noi în țară.

Fasolea crudă sub formă de păstăi sau uscată sub formă de boabe este o sursă bună de proteine, riboflavină, niacină; conține o cantitate mare de fibre atât solubile, cât și insolubile, carbohidrați și nu are niciun strop de colesterol, conform dieta.romedic.ro. În ceea ce privește mineralele și vitaminele, fasolea este bogată în cupru, fier, magneziu, fosfor, potasiu, dar și în zinc, molibden și seleniu. Are multe vitamine din grupul B, conține circa două grame de vitamina C și E și este bogată în vitamina K.

Păstăile sunt late, de 20 de mm, uniforme și au o lungime de 15 cm, fiind de culoare galbenă cerată, de unde provine și numele acesteia. Fasolea galbenă cerată poate fi folosită la prepararea salatelor consistente, combinată cu alte legume sau la prepararea mâncărurilor calde. Fasolea fideluță păstăi este o mâncare sățioasă și se poate fierbe scăzut sau doar opări.

Cea mai mare parte a conținutului caloric provine din carbohidrați. O porție de fasole galbenă (o cană) conține 7 grame de carbohidrați, din care 3,4 grame provin din fibre dietetice. În timpul digestiei, o parte din carbohidrați se descompun în zahăr și formează energia necesară funcționării organismului uman, în timp ce fibrele din fasolea galbenă ajută la prevenirea constipației și la reglarea nivelului de zahăr din sânge. Fiecare porție de fasole conține, de asemenea, 2 grame de proteine, care ajută la menținerea țesuturilor sănătoase, inclusiv a oaselor și a părului.

O întreagă ceașcă de fasole galbenă cerată tocată conține doar 31 de calorii, astfel încât se poate adăuga într-o dietă fără a crește în mod semnificativ aportul de calorii. Fasolea păstăi este una dintre puținele legume bogate atât în proteine, dar și în fibre, inclusiv fibre solubile și insolubile, care duc la reglarea și la controlul colesterolului și reduc riscul apariției anumitor tipuri de cancer.

Fasole galbenă este benefică pentru sănătate prin aportul de fier și mangan. Ambele minerale au capacitatea de a activa enzimele, inclusiv enzimele necesare pentru a produce energie și pentru susținerea metabolismul. Fierul joacă un rol-cheie în funcționarea celulelor roșii din sânge, în timp ce manganul reglează producția de hormoni din corp. Fiecare porție de o cană de fasole galbenă cerată are un conținut de fier de 1,04 miligrame și un conținut de mangan de 0,21 mg. Prin consumul acestei cantități, se asigură 13 la sută din consumul zilnic necesar de fier și 9 la sută din doza zilnică de mangan pentru bărbați, iar pentru femei 6 la sută din consumul zilnic recomandat de fier și 12 la sută din doza zilnică de mangan.

Combinația de celuloză, acid folic, magneziu și potasiu din fasolea în păstăi micșorează riscul de a face stop cardiac.

Folosirea fasolei galbene în dietă reprezintă o sursă de vitamina C, un antioxidant esențial pentru o sănătate bună. Antioxidanții previn deteriorarea oxidativă a celulelor, inclusiv a ADN-ului nostru și a membranelor celulare. Protecția celulelor ne ține sănătoși și joacă un rol în prevenirea bolilor, inclusiv pentru prevenirea cancerului. Consumul de vitamina C, de asemenea, ajută la vindecarea rănilor, inclusiv a oaselor, potrivit www.livestrong.com. Fiecare porție de o cană de fasole galbenă cerată oferă consumatorului 16,3 miligrame de vitamina C — 18 la sută din aportul zilnic recomandat pentru bărbați și 22 la sută pentru femei.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

LEACURI DIN GRĂDINĂ: Fasolea galbenă cerată

În lunile calde de vară, fasolea galbenă cerată aduce un plus în dietă, oferind mai multe substanțe nutritive esențiale.

Fasolea (Phaselous vulgaris) își are originile în America Centrală și de Sud. Face parte din familia leguminoaselor, alături de soia, linte, mazăre și năut. Cele mai cunoscute soiuri de fasole sunt: fasolea galbenă cerată, fasolea neagră, fasolea roșie (kidney beans) sau fasolea chili, fasolea pinto (pinto beans), fasolea albă sau navy beans, fasolea verde, care este de fapt fructul necopt al fasolei comune. După descoperirea Americii, fasolea s-a răspândit în Africa și în Asia. Dintre toate tipurile, fasolea galbenă cerată și fasolea verde sunt cele mai consumate la noi în țară.

Fasolea crudă sub formă de păstăi sau uscată sub formă de boabe este o sursă bună de proteine, riboflavină, niacină; conține o cantitate mare de fibre atât solubile, cât și insolubile, carbohidrați și nu are niciun strop de colesterol, conform dieta.romedic.ro. În ceea ce privește mineralele și vitaminele, fasolea este bogată în cupru, fier, magneziu, fosfor, potasiu, dar și în zinc, molibden și seleniu. Are multe vitamine din grupul B, conține circa două grame de vitamina C și E și este bogată în vitamina K.

Păstăile sunt late, de 20 de mm, uniforme și au o lungime de 15 cm, fiind de culoare galbenă cerată, de unde provine și numele acesteia. Fasolea galbenă cerată poate fi folosită la prepararea salatelor consistente, combinată cu alte legume sau la prepararea mâncărurilor calde. Fasolea fideluță păstăi este o mâncare sățioasă și se poate fierbe scăzut sau doar opări.

Cea mai mare parte a conținutului caloric provine din carbohidrați. O porție de fasole galbenă (o cană) conține 7 grame de carbohidrați, din care 3,4 grame provin din fibre dietetice. În timpul digestiei, o parte din carbohidrați se descompun în zahăr și formează energia necesară funcționării organismului uman, în timp ce fibrele din fasolea galbenă ajută la prevenirea constipației și la reglarea nivelului de zahăr din sânge. Fiecare porție de fasole conține, de asemenea, 2 grame de proteine, care ajută la menținerea țesuturilor sănătoase, inclusiv a oaselor și a părului.

O întreagă ceașcă de fasole galbenă cerată tocată conține doar 31 de calorii, astfel încât se poate adăuga într-o dietă fără a crește în mod semnificativ aportul de calorii. Fasolea păstăi este una dintre puținele legume bogate atât în proteine, dar și în fibre, inclusiv fibre solubile și insolubile, care duc la reglarea și la controlul colesterolului și reduc riscul apariției anumitor tipuri de cancer.

Fasole galbenă este benefică pentru sănătate prin aportul de fier și mangan. Ambele minerale au capacitatea de a activa enzimele, inclusiv enzimele necesare pentru a produce energie și pentru susținerea metabolismul. Fierul joacă un rol-cheie în funcționarea celulelor roșii din sânge, în timp ce manganul reglează producția de hormoni din corp. Fiecare porție de o cană de fasole galbenă cerată are un conținut de fier de 1,04 miligrame și un conținut de mangan de 0,21 mg. Prin consumul acestei cantități, se asigură 13 la sută din consumul zilnic necesar de fier și 9 la sută din doza zilnică de mangan pentru bărbați, iar pentru femei 6 la sută din consumul zilnic recomandat de fier și 12 la sută din doza zilnică de mangan.

Combinația de celuloză, acid folic, magneziu și potasiu din fasolea în păstăi micșorează riscul de a face stop cardiac.

Folosirea fasolei galbene în dietă reprezintă o sursă de vitamina C, un antioxidant esențial pentru o sănătate bună. Antioxidanții previn deteriorarea oxidativă a celulelor, inclusiv a ADN-ului nostru și a membranelor celulare. Protecția celulelor ne ține sănătoși și joacă un rol în prevenirea bolilor, inclusiv pentru prevenirea cancerului. Consumul de vitamina C, de asemenea, ajută la vindecarea rănilor, inclusiv a oaselor, potrivit www.livestrong.com. Fiecare porție de o cană de fasole galbenă cerată oferă consumatorului 16,3 miligrame de vitamina C — 18 la sută din aportul zilnic recomandat pentru bărbați și 22 la sută pentru femei.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)