Mazărea (Pisum sativum) este o plantă ierboasă, ea face parte din familia leguminoaselor. Originară din Asia Mică și Asia Centrală, a fost cultivată în antichitate de greci și romani în sudul Europei, de unde apoi s-a răspândit pe tot continentul, în țara noastră fiind adusă în secolul al XVII-lea. Abia în secolul al XVI-lea tehnicile de cultivare au obținut mai multe varietăți de mazăre, iar oamenii au început să o consume în stare proaspătă, nu doar uscată. Chinezii au fost primii care au consumat atât păstăile, cât și boabele de mazăre.

Boabele verzi de mazăre au în compoziția lor acid folic, vitamina A, vitamina B6, vitamina C, vitamina K, fitosteroli, fibre, luteină, calciu, fier, fosfor, magneziu, cupru, zinc și luteină.

Mazărea verde conține nutrienți foarte importanți pentru menținerea sănătății oaselor. E o bună sursă de vitamina K pe care organismul nostru o descompune parțial în K2, substanța de activează osteocalcina — o importantă proteină noncolagenică din os.

Acidul folic și vitamina B6 reprezintă un suport pentru sănătatea cardiovasculară, potrivit site-lui lataifas.ro. Numeroși compuși antioxidanți și anti-inflamatorii mențin vasele de sânge sănătoase.Vitamina K este esențială pentru păstrarea unei abilități sănătoase de coagulare a sângelui. Fierul din mazăre ajută la o funcționarea normală a celulelor din sânge.

Acid folic și vitamina B6 sunt doi nutrienți reduc înmagazinarea unui produs metabolic numit homocisteină, o moleculă periculoasă ce poate determina apariția osteoporozei.

Mazărea conține cantități mari de coumestrol (un polifenol) care previne apariția cancerului la stomac. Acesta se mai găsește în spanac, varză și fasole. De asemenea, este o bună sursă de vitamina C, substanța care protejează organismul de efectele dăunătoare ale radicalilor liberi. S-a dovedit ca un consum ridicat de vitamina C reduce riscul de apariție a celor mai multe forme de cancer: leucemie, limfom, pulmonar, colorectal, pancreatic, mamar, de prostată, ovarian etc. Vitamina C oferă cea mai eficientă protecție antioxidantă, ajutând organismul să facă față cu bine poluării din mediu și toxinelor la care suntem expuși.

La reducerea colesterolului LDL (rău) de niacina (vitamina B3) din mazăre. Ea reduce producției de trigliceride și VLDL (lipo-proteine cu densitate scăzută), ceea ce duce la un nivel scăzut de trigliceride și implicit al colesterolului LDL (rău) și la un nivel ridicat de colesterolul HDL (bun).

Prin conținutul scăzut de calorii (o ceașcă de mazăre are mai puțin de 100 de calorii), este o alegere bună pentru persoanele care încearcă să slăbească. Are, de asemenea, un conținut mic de grăsime, potrivit www.nutritie-sanatoasa.ro Fibrele din componența sa ajută la reglarea tranzitului intestinal, scăpându-ne de constipație. Conținutul ridicat de fibre și de proteine încetinește și procesul de digerare al zaharurilor, ceea ce o recomandă persoanelor cu diabet zaharat.

Consumul de mazăre este indicat pentru prevenirea ridurilor, a bolii Alzheimer, a artritei, a bronșitei, a osteoporozei și a candidei Acestea derivă din proprietățile anti-inflamatorii ale boabelor de mazăre.

Luteina din mazăre protejează împotriva degenerării maculare și a cataractei ce se instalează odată cu înaintarea în vârstă.

Mazărea conține totuși și niște substanțe dăunătoare pentru unii oameni, numite purine. Cei care suferă de tulburări renale sau gută nu ar trebui să consume mazăre verde. Purinele se pot transforma în acid uric, excesul de purine din organism, conducând inevitabil la exces de acid uric. Două dintre afecțiunile provocate de excesul de acid uric sunt guta și calculii renali. De aceea, persoanele ce suferă de aceste boli e bine să limiteze sau să evite consumului de mazăre.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Sursa: dulceatadeacasa.blogspot.ro

Cireșele amare sunt apreciate nu doar pentru gustul lor, ci și pentru conținutul ridicat de vitamine și minerale pe care îl conțin. Dulceața rafinată din aceste fructe, o mândrie a marilor case moldovene și valahe, este o perlă strălucitoare a bucătăriei elegante românești.

Este întâlnit în majoritatea zonelor țării noastre. Cireșul în forma sălbatică este răspândit în regiunile submeridionale și temperate din Europa, Turcia, Caucaz, Transcaucazia până în nordul Iranului. Prin cultivare de către om apare acum în Africa de Nord, regiunea de est din America de Nord și Asia de Sud.

Cireșul amar este un pom fructifer a cărui coajă este folosită pentru pregătirea anumitor medicamente. În ceea ce privește valoarea alimentară, din cireșele care se recoltează în lunile mai, iunie și iulie se pot face gemuri, compoturi, jeleuri, dulcețuri, un preparat alcoolic cunoscut sub numele kirsch. Fructele sunt mai mici decât cireșele dulci, mai perisabile și sunt mai bogate în tanin. Dulcețurile și compoturile sunt mai indicate să fie folosite decât fructele proaspete mai ales pentru cei care au organismul sensibil. Cozile cireșelor se usucă, după ce fructele au fost culese.

Considerate super-fructe, pentru că au foarte mulți nutrienți, cireșele conțin peste 70% apă (la fel ca organismul uman), restul de 30% fiind format din: complexul de vitamine B (B1, B2, B6), vitaminele A, C, E și PP; minerale și oligoelemente precum: fier, îndeosebi potasiu (220 mg%), calciu, fosfor, magneziu, cupru, zinc, cobalt. Mai conțin albumină, hidrați de carbon, fibre alimentare, acizi organici liberi, potrivit www.buzznews.ro

Cireșele amare se numără printre fructele cu nivelul cel mai ridicat de antioxidanți. Fie că le consumăm proaspete, sub formă de sirop sau de dulceață, acestea sunt adevărate medicamente pentru organismul uman. Sucul de cireșe amare și cireșele amare uscate au chiar mai mulți antioxidanți decât coacăzele și sunt mai puternice decât vitamina E. Conform American Chemical Society, consumul a 20 de cireșe amare pe zi poate oferi aceeași ameliorare a durerii pe care o obținem după ce luăm o aspirină sau un nurofen. Cu cât cireșele au o culoare mai închisă, cu atât mai mare este conținutul lor de antocianine. În coaja cireșelor se afla cei mai mulți antioxidanti, care sunt esențiali pentru sănătate.

Verdictul dat în urma a zece ani de studii minuțioase în diverse laboratoare și spitale universitare a fost clar: delicioasele fructe roșii sunt un medicament incontestabil, care combate cu un incredibil succes câteva zeci de boli grave.

Cireșele amare sunt un excelent remediu pentru tratarea durerilor musculare, a îmbătrânirii premature, a afecțiunilor inflamatorii, a bolilor hepatice, a tumorilor maligne sau benigne.

Prezența acidului elagic (compus fenolic) cât și a unui procentaj mare de flavonoide ca: antocianidine, quercitin, conferă cireșelor proprietăți antioxidante cu o acțiune puternică de anihilare a efectelor generate de radicalii liberi, și de scădere a nivelului de acid uric din sânge.

Cireșele amare sunt, de asemenea, singura sursă naturală de melatonină, un atioxidant puternic, cu proprietăți imunomodelatoare. În plus, cireșele conțin compuși care protejează împotriva bolilor neurodegenerative.

O altă virtute terapeutică a acestui produs este conținutul bogat în potasiu, care împiedică creșterea colesterolului. Specialiștii în medicină naturistă îi sfătuiesc pe cei cu afecțiuni respiratorii (astm, bronșită) să consume cireșe proaspete.

Pentru efectele lor terapeutice, cireșele amare sunt folosite cel mai des contra unor boli degenerative, contra bolilor cardiace sau vasculare, ori contra unor forme de cancer. Cireșele amare reduc durerea, inflamațiile și efectele ce se datorează nutrienților vegetali numiți și antocianine.

Acționează asemenea unui depurativ puternic, detoxifiant și energizant fizic și psihic. Bogate în vitamina C, calciu, magneziu și potasiu, aceste fructe joacă rolul unui sedativ al sistemului nervos. Depresia și insomnia pot fi vindecate cu succes cu o cură de cireșe amare care presupune consumul unui kilogram pe zi sau sirop de cireșe amare. Cura cu cireșe amare va îmbunătăți somnul, eliminând încet și sigur somnul agitat, insomnia și oboseala asociată cu acestea.

Ceaiul de cozi de cireșe are efecte diuretice și este indicat în afecțiunile de rinichi. Decoctul din cozi de cireșe (sau vișine) se prepară dintr-un pumn de codițe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierbe 15-20 de minute, apoi se îndulcește și se bea călduț, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic (datorită sărurilor de potasiu). Dă rezultate bune în afecțiuni ale rinichilor și ficatului.

Ceaiul din scoarță și frunze de cireș este indicat în gripă și contra tusei. Gumnele de pe scoarța cireșului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume sau cleiuri dizolvate în apă, dau o soluție numită “loțiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupție.

Cireșele amare reduc riscul de cancer de colon și a celui gastric. Un studiu de medicină a evidențiat faptul că cireșele amare previn cancerul de colon, al treilea cel mai frecvent cancer la nivel mondial. De altfel, o cură de 6-8 săptămâni cu cireșe amare, când cancerul de colon este instalat, scade volumul tumorilor în 40% din cazuri. Studii similare au arătat și influența cireșelor în reducerea numărului de celule bolnave în cancerul de sân, potrivit www.emigrantul.it.

Cireșele amare sunt indicate în bolile reumatice, ateroscleroză, hipertensiune arterială, constipație. Peste 62% din europeni suferă de afecțiuni reumatice. Tratamentul cu cireșe amare timp de 6-8 săptămâni ajută în reducerea inflamațiilor, elimină durerile treptat, împiedică apariția proceselor degenerative, redă mobilitatea articulară.

Cireșele amare pot preveni demența senilă și boala Alzheimer. Un colectiv de medici americani, condus de neurologul Kim Do, a demonstrat că substanțele chimice din cireșele amare sau cele negre încetinesc procesele de îmbătrânire ale celulelor nervoase, potrivit www.emigrantul.it. Curele de cireșe amare sunt de un real beneficiu la orice vârstă.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o specie de plantă erbacee anuală (mirodenie) din familia morcovului și a pătrunjelului (Apiaceae) folosită în prezent la scară largă. Datorită frunzelor sale asemănătoare cu ale pătrunjelului, coriandrul a primit numele de pătrunjel chinezesc pe continentul asiatic. Planta este originară din sudul Europei și Vestul Asiei, iar acum este răspândită în toată zona mediterană, în Balcani, în Rusia, în India, în Olanda și în America. România este una dintre țările considerate emblematice pentru coridandru.

Sursa: ymed.ro


Coriandrul crește până la 50 cm înălțime, frunzele pot avea mărimi diferite, iar florile sunt albe sau roz, grupate în umbrele compuse. Mirosul și parfumul tulpinii, inconfundabile, sunt foarte puternice. Fructul plantei, un schizocarp uscat de formă sferică, adăpostește prețioasele semințe picante și plăcut aromate.

Profilul nutrițional al semințelor de coriandru diferă în mod considerabil de cel al tulpinilor sau al frunzelor. Planta este o sursă excelentă de minerale, printre care potasiu, calciu, mangan, fosfor, fier și magneziu. Frunzele de coriandru au un conținut ridicat de vitamine A, C și K și vitamine din complexul B. Flavonoinde întăresc valențele antioxidante ale plantei: quercitină, rhametina sau apigenina, despre care studii recente arată că ar avea rol în prevenirea cancerului, potrivit www.nutrition-and-you.com. Semințele prezintă o bogăție nutrițională mai variată, antioxidanți sub forma vitaminelor și a uleiurilor volatile (borneol, pinen, linalool, cineol, geraniol, terpinen, felandren, dipentene, citronelol, carvonă, camfor), fibre, acizi grași (acid petroselinic și alții), substanțe proteice, aminoacizi, sitosteroli, tocoferoli, cumarine.

Din plantă se utilizează atât frunzele, cât mai ales semințele, care pot fi consumate ca atare sau preparate în scop medicinal sau culinar. Aroma lor, asemănătoare cu a citricelor, este foarte apreciată în bucătăriile de pretutindeni. Este greu de conceput bucătăria indiană sau thailandeză fără un pumn de frunze de coriandru tocate în mâncare. Sunt folosite în mod cotidian în bucătăriile sud americane (în special în Mexic și Brazilia) și asiatice. Frunzele de coriandru se folosesc asemeni celor de pătrunjel, exclusiv proaspete sau congelate, întrucât prin uscare își pierd aroma, și se adaugă în mâncare în ultima fază a preparării ei, potrivit www.cevabun.ro.

Semințele de coriandru, cea mai folosită parte a plantei, sunt adăugate la preparatele din carne, varză, cartofi și legume. Prăjite uscat, în tigaia fără grăsime, fructele de coriandru își pun cel mai bine în evidență parfumul. În bucătăria thailandeză, se folosește inclusiv rădăcina plantei.

În scop medicinal, se folosesc semințele, care se usucă și se macină, iar pulberea rezultată se folosește la prepararea de tincturi, de infuzii și de ulei esențial. Frunzele au excelente proprietăți antiseptice și pot ajuta digestia.

Uleiul din semințele de coriandru are numeroase utilizări în medicina tradițională, având proprietăți analgezice, afrodisiace, carminative și antispasmodice.

Recent, oamenii de știință au descoperit efectele benefice ale coriandrului asupra nivelului de grăsimi din sânge. Ei au constatat că nivelul crescut al colesterolului și trigliceridelor poate ajunge la valori normale prin includerea zilnică în dietă a coriandrului. Planta are și o cantitate mare de compuși colinergici și antagoniști de calciu (componente care ajută la reglarea tensiunii arteriale), care acționează foarte bine în calitate de agenți hipotensivi atunci când sunt eliberați în organism. Persoanele predispuse la boli cardiovasculare din cauza depunerilor de colesterol sau la accidente vasculare au motive întemeiate pentru a consuma acest condiment.

Coriandrul este cunoscut și pentru proprietățile bactericide și vermifuge, fiind indicat în combaterea infecțiilor digestive și parazitozelor intestinale. Uleiurile volatile acționează ca agenți antimicrobieni foarte eficienți și se găsesc în special în frunzele proaspete de coriandru nefierte, potrivit bio-plafar.info/nutritie. De asemenea, frunzele pot fi utilizate pentru tratarea infecțiilor fungice și bacteriene.

Numeroase studii europene, efectuate recent, au dovedit cât de eficiente sunt soluțiile concentrate care conțin coriandru în bătălia cu agenții patogeni cum ar fi escheria coli (vinovată de apariția infecțiilor urinare și digestive), salmonela și stafilococul auriu.

Prin uleiurile esențiale, coriandrul contribuie la stimularea secrețiilor digestive, favorizează eliminarea gazelor intestinale și calmează durerile abdominale. De altfel, coriandrul intră și în compoziția ceaiurilor contra colicilor pentru copii. Datorită proprietăților antispasmodice, este recomandat și în tratarea diareei. Totodată, s-a constatat că este foarte util chiar și în febra tifoidă.

Cercetătorii au demonstrat că extractul din frunze de coriandru are anumiți compuși care, atunci când sunt eliberați în sânge, provoacă insulina anti-hiperglicemică, activitate specifică insulinei, care ajută la menținerea nivelului zahărului din sânge sub control. Deci, un consum constant de câteva frunze de coriandru în timpul meselor poate păstra diabetul zaharat sub control.

Planta dispune de o mulțime de antioxidanți, vitamine și minerale (precum fosforul) capabile să prevină îmbătrânirea ochilor și scăderea acuității vizuale. Întrucât este un dezinfectant cu bogate proprietăți antimicrobiene, coriandrul protejează ochii de boli contagioase cum este conjunctivita.

Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic și stimulent al sistemului nervos. Ceaiul preparat din fructele acestei plante aromatice este eficient și în cazuri de epuizare nervoasă, de migrene și de astenie. Studiile făcute în diferite spitale din Asia au scos în evidență că acest condiment are efecte calmante și de aceea este recomandat în tratamentul multor afecțiuni, precum deficiențe de memorie, depresie, migrene și oboseală cronică.

Coriandrul poate fi utilizat și sub formă de ceai, fie simplu, fie în combinație cu chimenul, ghimbirul sau anasonul, fiind eficient în tratarea răcelii, tusei sau gripei.

Uleiul de coriandru este recomandat pentru oprirea sângerărilor nazale.

Specialiștii au confirmat proprietățile antiinflamatorii ale coriandrului. Frunzele acestuia sunt excelente în reducerea inflamației în mod natural. Fiind o sursă excelentă de omega-3, omega-6, lipolotion și ulei de coriandru, ele sunt foarte eficiente în reducerea inflamării din orice parte a corpului. Intern se consumă ceai sau infuzie, iar în exterior se masează părțile afectate cu ulei de coriandru sau se aplică cataplasme. În cazul inflamării sinusurilor, se fac inhalații, potrivit www.terapiinaturiste.ro.

Frunzele proaspete de coriandru au acțiune terapeutică, prin conținutul de antihistaminice naturale, fiind utile împotriva alergiilor din diverse cauze, potrivit www.organicfacts.net.

De secole, planta este considerată un afrodisiac foarte eficient. Datorită acestei proprietăți, egiptenii i-au atribuit coriandrului denumirea de “iarba fericirii” în cuplu.

Coriandrul poate provoca dureri abdominale, scăderea apetitului și mărirea în volum a ficatului. Nu se recomandă utilizarea sa în tratamente în perioadele de sarcină și de alăptare, potrivit www.csid.ro. Uleiul de coriandru de extracție pură nu se utilizează niciodată intern.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Lupinul (Lupinus polyphyllus) este o plantă erbacee din familia leguminoaselor, Fabaceae, din care face parte și mazărea. El se regăsește pe continentele americane de nord și de sud, precum în zona europeană și africană a Mediteranei. În țara noastră este cunoscut sub denumirile populare: niprală (lupinul galben), cafele sau cafeluțe (lupinul alb).

Crește de la 30 cm până la un metru și jumătate în înălțime. Frunzele sunt de obicei palmate și de culoare verde închis. La maturitate, planta formează flori dispuse în chiorchine la vârful tulpinii, care au o paletă largă de culori — alb, galben, albastru, liliachiu, violet și culoarea caisei. În mod obișnuit, ele înfloresc în iunie-iulie. Fructele lupinului cresc sub formă de păstaie, iar aceasta conține aproximativ cinci boabe (semințe), numite lupine.

Din cele peste 200 de specii, pe lângă toate varietățile sălbatice, există și specii cultivate pentru consumul uman, altele pentru valoarea ornamentală, iar cele mai multe ca hrană pentru animale. Progresul geneticii din secolul XX a contribuit la completa domesticire a speciilor de lupin, prin hibridizarea celor cu conținut scăzut de alcaloizi și a celor cu semințe moi, dând naștere unor varietăți noi, dulci, mult mai potrivite consumului uman.

Între varietățile de lupin folosite în alimentație, în special în zona mediteraneană, se numără: lupinul alb, lupinul galben, lupinul albastru. Toate tipurile de lupine trebuie preparate după o metodă specifică înainte de a fi consumate. Aceasta presupune înmuiatul lupinelor în apă sărată un anumit număr de zile. În țările mediteraneene și orientale, sunt consumate la fel de des precum consumăm noi alunele.

Aceste boabe conservate pot fi făcute pastă, la fel ca humusul din năut sau iahnia din fasole. Tot din ele se pot face crochete de lupin, un delicios produs vegetarian căutat prin alte țări. Lupinele se consumă și prăjite cu sare și condimente (boia).

Semințele conțin: glucide, lipide, proteine, alcaloizi, ureide, fosfolipide, lectine, triterpene, flavone, aminoacizi, vitamine, acizi organici, acizi grași.

În medicina populară, semințele se folosesc în uz intern ca diuretice, febrifuge, cicatrizante, iar în uz extern la tratarea abceselor și a afecțiunilor cutanate. Lupinul albastru este cunoscut ca având proprietăți de calmare și de inducere a somnului, potrivit site-uluiwww.shfnow.com. Lupinul alb contribuie la regenerarea pielii și menține hidratarea acesteia.

Lupinele au un conținut bogat de proteine vegetale, de patru ori mai mare decât boabele de grâu. Au, de asemenea, una dintre cele mai mari concentrații de fibre. Nu conțin colesterol, gluten și nici iritanți gastrici, spre deosebire de soia, care are o cantitate destul de mare de saponine. Sunt probiotice, ajutând dezvoltarea bacteriilor bune în organism. Conțin cantități apreciabile de animoacizi esențiali. Făina de lupine are foarte multe proprietăți nutritive și este o bogată sursă de proteine de cea mai bună calitate.

Plantă recunoscută pentru proprietățile sale terapeutice, lupinul poate înlocui cu succes carnea, au descoperit oamenii de știință de la Institutul Fraunhofer din Freising, Germania.

Aceștia au căutat alternative ieftine și sănătoase la carne, cunoscut fiind faptul că în următorii 40 de ani se estimează că necesarul de carne pentru consum al populației globului va crește, iar resursele sunt limitate. Lupinul corespunde tuturor cerințelor pentru a fi folosit la scară largă de vegetarieni și nu numai, deoarece conține proteine ce pot fi utilizate atât pentru producerea înlocuitorilor de lactate, cât și a înlocuitorilor de carne, potrivit site-ului sanatate.bzi.ro. Avantajele sunt că lupinul nu are un gust specific, nu conține colesterol și este bogat în acizi grași polinesaturați.

Lupinul neameliorat, sălbatic sau din culturi tradiționale, trebuie preparat cu atenție înainte de consum. În caz contrar, poate afecta sistemul nervos, generând intoxicarea cu lupin. De asemenea, lupinul, precum alunele, este un alergen și trebuie tratat cu atenție de către cei ce sunt sensibili.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Ciulinul (Carduus nutans), denumit popular scaiete, scai, spin, armurai, schin, cucuruzul măgarului, ghimpan, mărăcine, este o plantă erbacee bienală din familia Asteraceae, care poate atinge până la 1 m înălțime. Tulpina este ramificată și spinoasă, rădăcina este pivotantă, frunzele sunt și ele spinoase, florile au culoarea roșu purpuriu, sunt globuloase și au terminații ascuțite, iar fructele achene sunt umflate (semințe cu gust amărui), bogate în ulei: 41-44 %.

Planta este foarte răspândită în locuri necultivate, pe câmpuri și pășuni uscate, pe marginea drumurilor, în zona deluroasă și în cea subalpină. Înflorește începând din iunie și până în august. La noi, ciulinii cresc în zona de stepă — subetajul pădurilor de gorun, pe pajiști ruderalizate.

Componenții principali sunt flavonoide, aminoacizi (L-cisteina, glicina, acidul l-glutamic, acid d-l-2-amino-butiric, d-l-leucina, tiramina), antocianozide, pigmenți clorofilieni, saponozide, uleiuri volatile, silimarină, acid fumaric, polihidroxifenil-cromon, potrivit www.csid.ro. Majoritatea compușilor activi sunt concentrați în fructe (semințe), însă întreaga plantă are proprietăți medicinale. Ciulinul conține aproape întreaga paletă de vitamine: A, D, E, K, complexul de B-uri, diferite micro și macro elemente, precum potasiu, seleniu, mangan, iod, calciu.

În scopuri medicinale, se întrebuințează partea aeriană a plantei, recoltată în perioada înfloririi și când semințele ajung la maturitate. Modalitățile de folosire sunt sub formă de tinctură de ciulin, decoct, infuzie, pulbere de semințe măcinate de ciulin.

Armurariul, cunoscut și sub denumirea de ciulinul-laptelui, este cel mai cunoscut soi de mărăcine și cel mai utilizat în medicina tradițională. Se folosea în amestec cu coaja de nucă, rădăcini de pătlagină și rostopască, la băi pentru întărirea copiilor și pentru poftă de mâncare.

Ciulinul este util în tratarea unor afecțiuni ale: ficatului (hepatită, insuficiența hepatică, ciroze, intoxicații cronice ale ficatului), ale bilei (litiază biliară, dischinezie biliară), ale aparatului digestiv (digestie dificilă, constipație), în dereglări ponderale, afecțiuni ale splinei, astenie, hipertensiune arterială, hemoroizi, varice, intoxicație alcoolică, psoriazis, stări de epuizare fizică și nervoasă, deficiențe imunitare, hipercolesterolemie, convalescențe, migrene.

Semințele ciulinului conțin substanțe cu o extraordinară acțiune benefică asupra ficatului. Studii făcute în Germania, Statele Unite, Italia și Austria au arătat că este, în prezent, unul dintre cele mai puternice remedii naturale contra afecțiunilor hepatice, aflate în explozie în ultimul deceniu.

Frunzele de ciulin au un puternic efect antioxidant, ajutând la scăderea nivelului de colesterol din sânge. Complexul de flavonoide din compoziția ciulinului stimulează capacitatea de regenerare a celulelor și blochează acumularea de toxine în ficat. Scade rezistența la insulină a celulelor, inhibă creșterea celulelor tumorale la nivelul cervixului și al prostatei, reduce efectele secundare ale chimioterapiei, fiind folosit ca puternic detoxifiant, potrivit site-ului ceai-verde.com.

Laptele de ciulin a fost utilizat de mai bine de 2.000 de ani de vânzătorii de plante medicinale pentru a proteja ficatul împotriva toxinelor și pentru a trata boala cronică de ficat. Studiile au arătat că laptele și semințele de ciulin pot ajuta la regenerarea țesuturilor noi ale ficatului, în cazul în care acestea au fost deteriorate și pot aduce și un spor la creșterea producției de bilă, sprijinind procesul digestiv.

Ciulinul este util și bolnavilor de diabet tip 2 datorită proprietății sale de a crește rezistența celulelor la insulină, potrivit www.infuziedesanatate.ro.
El stimulează producția de lapte la femeile care alăptează și îmbunătățește calitatea acestuia. Este folosit ca adjuvant în combaterea oboselii corzilor vocale, în degerături, alergii, angina pectorală.

Uleiul de mărăcine este ideal pentru pierderea în greutate.

Infuzia de frunze și flori de ciulin anulează efectele secundare ale medicamentelor luate în exces și nu are contraindicații.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) www.unceai.ro

Albăstreaua (Centaurea cyanus), denumită popular floarea grâului, vinețea, zlavoc, măturică, iarba frigurilor, tătăisă vânătă, potrivitwww.sanatatecuplante.ro, este o plantă erbacee din familia Asteraceae. Planta este acoperită de peri de mici dimensiuni, care îi conferă un aspect mătăsos. Are flori albastre globuloase. În ciuda numelui, florile plantei sunt atât albastre, cât și alb-roz sau roz-violacee.

Plantă europeană, albăstreaua crește în zonele de deal și de câmpie, fiind întâlnită mai ales în lanurile de grâu și de secară. Ajunge la maturitate între lunile iulie-septembrie și are o durată de viață de 1-2 ani.

Florile de culoare albastră se recoltează în momentul în care sunt integral deschise, fiind utilizate doar după uscarea acestora. Florile conțin substanțele active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin, săruri de potasiu și magneziu etc.

În scopuri medicinale, se folosește sub formă de ceai, infuzie, tinctură, pulbere. Extern, albăstrelele se folosesc ca ingredient în numeroase metode de tratament cum sunt: spălături oculare, comprese și cataplasme. Extractele din această plantă intră în compoziția mai multor produse cosmetice.

În medicina populară, potrivit aceluiași site menționat mai sus, preparatele din albăstrelele erau utilizate la tratarea durerilor de ochi, răceală, friguri, tăieturi, boli de rinichi.

Albăstrelele au proprietăți calmante, hidratante, antiinflamatoare, bacteriostatice, emoliente.

Compresele cu infuzie concentrată de albăstrele pot fi folosite în cazul conjunctivitelor sau al orjeletului (urciorului), potrivitwww.sanatatecuplante.ro.

Ceaiul de albăstrele are puternice efecte calmante și antiinflamatorii asupra articulațiilor afectate de artrită, dar și asupra durerilor cauzate de reumatism.

Infuzia de albăstrele se folosește intern, datorită proprietăților diuretice pe care le are această plantă. Ceaiul din aceste flori ne scapă mai repede de răceli, de boli ale rinichilor și ale aparatului urinar, de litiaza biliară.

Albăstrelele reprezintă, totodată, un remediu împotriva diareei și a altor probleme apărute la nivelul tractului gastro-intestinal. Infuzia din petale de albăstrele ajută la îmbunătățirea digestiei.

Aftele, dar și gingiile iritate, pot fi combătute cu o infuzie de albăstrele.

Ceaiul de albăstrele are un efect ușor calmant asupra sistemului nervos central, fiind folosit în combaterea crizelor de anxietate, a stresului sau a depresiei.

Albăstrelele sunt folosite în cosmetică, datorită efectelor calmante și tonifiante, având efect împotriva îmbătrânirii. Astfel, un tratament cu infuzie de albăstrele sub formă de comprese este recomandat în diminuarea ridurilor, pentru ochii obosiți și iritați, dar și pentru tonifierea mușchilor faciali. Masca cu albăstrele are efecte regenerante asupra pielii, epiderma devenind mai suplă și mai catifelată, potrivitwww.tratamente-naturiste.org.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Sursa: gradinamea.ro

Fragul de pădure (Fragaria vesca), denumit popular frăguță, frag iepuresc, buruiană de fragi, afrange, franză, pomiță, vărăguță, căpșună de pădure, este o plantă perenă ce aparține de familia rozaceelor. Prezintă un rizom și stoloni. Înălțimea fragului este redusă (până la maximum 20 cm). Frunzele îi sunt, întotdeauna, trifoliate. Majoritatea speciilor de fragi au o mare perioadă de înflorire (mai — iunie) , după cum se menționează pe site-ul ceai-verde.com. Florile sunt mici, albe, plăcut mirositoare. Fructele, comestibile, sunt mici, conice, roșii sau albicioase. Când sunt coapte, fructele au gust dulce-acrișor și o aromă specifică.

Crește în pădurile de foioase și conifere din Europa și Asia. La noi în țară, frăguțele cresc prin fânețe, pe pajiști, prin poieni, la marginea pădurilor, în tufărișuri, fiind răspândite din zonele joase și până în zonele montane. Preferă solurile bogate în humus și nutrienți, umede dar și însorite.

Fructele conțin mucilagii, pectine, glucide, vitaminele A, B1, B2, PP și C, acid salicilic, antocianidina, protide, lipide, acizi organici, săruri minerale de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier și fosfor, potrivitwww.plantedevis.ro. Frunzele conțin taninuri elagice, fragarol, cvercetol, cvercitrina, citrol, saruri minerale, ulei volatil, zaharuri, vitamina C, acizi organici (citric, malic).

Fructele sunt folosite pentru prepararea gemului, dulceții sau lichiorului, toate considerate delicatese.

În medicina populară, fragul de pădure este considerat o plantă medicinală, frunzele sale fiind apreciate pentru conținutul bogat de vitamina C și tanin. De la fragi se utilizează fructele și frunzele, sub formă de ceai, uscate și amestecate în proporții egale. Rizomii sunt folosiți sub formă de praf. Proprietăți medicinale au și rădăcinile. Preparatele care se obțin din frunzele și rădăcinile fragului sunt: decoctul — cel mai des folosit, infuzia și cataplasmele.

Cura cu fructe proaspete sau cu suc este benefică în caz de astenie, anemie, reumatism degenerativ, gută, constipație, febră, afecțiuni renale, circulatorii și dermatologice, precum și hipercolesterolemie, hipertensiune arterială, afecțiuni hepato-biliare. Datorită conținutului de vitamina C stimulează pofta de mâncare.

Sucul de frăguțe are efect terapeutic de excepție, el fiind recomandat, mai ales, în bolile de ficat. Acesta stimulează activitatea ficatului și îl drenează, favorizând regenerarea celulei hepatice, potrivitwww.terapiinaturiste.ro

Sucul din fructe ajută la degerături, la îndepărtarea pietrei de pe dinți, alungă durerile de dinți și mirosul fetid al respirației.

Preparatele de frunze de frag sunt astringente și dezinfectante, fiind utile în tratamentul inflamațiilor gastro-intestinale și al mucoasei bucale.

În cazuri de diaree, frunzele sunt un bun remediu deoarece au un conținut mare de tanin, fiind recomandate și în combaterea viermilor intestinali.

Pulpa fructelor, sub formă de piure, poate fi folosită în cosmetică ca măști pentru prevenirea apariției ridurilor, împrospătarea și strălucirea tenului, potrivit www.agrofm.ro. Frecarea pistruilor cu suc de fragi, poate duce la dispariția acestora. Metoda este eficientă și în cazul petelor solare. Datorită efectului diuretic, fructele consumate favorizează eliminarea toxinelor din organism, fiind utile și în tratamentul eczemelor și a altor afecțiuni dermatologice. Un tonic făcut din frunze de frag calmează inflamațiile pielii și ochilor.

Ceaiul din frăguțe și frunze ajută la curățarea rinichilor și la cicatrizarea leziunilor interne.

Ca și în cazul căpșunii, fragul de pădure poate produce la unele persoane reacții adverse. Se recomandă precauție în folosirea preparatelor obținute din această plantă.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Radu CONSTANTINESCU / Arhiva AGERPRES

Printre secretele longevității sale se află și utilizarea florilor de culoare mov și a frunzelor de liliac, arbust care crește din abundență în zona munților Mehedinți. Aici el era considerat, în timpurile când trăia bătrânul, ,,elixirul tinereții’, calitățile terapeutice ale florii contribuind la acest ,,statut’.

Un localnic, Constantin Negoiță, mărturisește că moș Mandău, om fără carte, dar înțelept, a folosit cele mai năstrușnice mâncăruri din ierburi comestibile și cele mai eficiente ,,medicamente’ preparate din plantele situate în flora locului, în arhiva British Pathe fiind chiar o peliculă de film în care el dezvăluie o parte din secretele vieții.

Florile mov de liliac, se spune la Firizu, sat așezat sub o sprânceană de pădure la aproximativ 50 kilometri de Drobeta Turnu Severin, în preajma căruia Sf. Nicodim de la Tismana a înălțat Mânăstirea Coșuștea-Crivelnic, sunt utile pentru prepararea unei alifii pentru alinarea durerilor la încheieturi.

Se culeg de pe ciorchine 100 grame de flori, obligatoriu acestea trebuie să aibă petalele deschise și nici să nu fie trecute. Se introduc într-o oală de pământ și se adaugă un litru de ulei de floarea soarelui. De regulă, acesta trebuie să fie brut, adică nerafinat. Timp de două săptămâni se lasă la macerat într-un loc întunecos și cald. Se obține o alifie care se întrebuințează pentru masarea ușoară a părților dureroase.

Procedeul acesta l-a făcut pe Ilie Stamate să nu se vaite vreodată de reumatism când mergea la clacă sau cu oile în câmp.

AGERPRES/ (AS-autor: Florian Copcea, editor: Mihai Simionescu)