Aceasta reteta care combina mierea cu nucile si scortisoara, ii va pune pe medici pe ganduri, in special cand vor elibera retete pentru tratamentul diverselor boli aparute datorita deficientelor sistemului imunitar si nu numai.

In acest articol vreau sa va prezint o reteta, extrem de simpla si usor de realizat, o reteta care pe cat de simpla este, pe atat de eficienta va fi in ceea ce priveste consolidarea sistemului imunitar si in tratamentul diverselor boli.

Reteta are la baza 3 ingrediente simple – miere, nuci si scortisoara 

Ingrediente necesare:

– 100 de grame de miez de nuca

– 300 de grame de miere

– 2 lingurite de scortisoara

Metoda de preparare:

Zdrobiti foarte bine miezul de nuca si amestecati-l cu mierea si scortisoara pana cand amestecul se omogenizeaza.

Tratament:

Pentru imunitate : consumati 1 lingurita pe zi pe o perioada cat mai lunga

Pentru inflamatiile vezicii urinare : diluati 2 lingurite din acest preparat la un pahar de apa calduta. Consumati cate un pahar pe zi timp de 7 zile

Pentru prevenirea si tratamentul bolilor de inima : o lingurita dimineata pe stomacul gol si una seara inainte de culcare (3-4 luni pe an)

Pentru stimularea memoriei : consumati 3 lingurite pe zi, dimineata, la pranz si seara (se recomanda in special in perioada de examene)

Pentru scaderea colesterolului : consumati 4-5 lingurite pe zi, asciate cu adoptarea unei diete de tip vegetarian, si in maxim 1 luna, nivelul colesterolului va reveni la normal.

Pentru tratamentul gastritei si ulcerului : consumati o lingurita dimineata pe stomacul gol pe o perioada de 30 de zile.

Acest articol este oferit sub licenta Creative Commons. Il puteti republica oriunde incluzand autorul, sursa si sa lasati toate link-urile intacte. 

Autor:  Calin Petru Barbulescu

Foto: (c) ierburiuitate.wordpress.com

Măcrișul (Rumex), denumit popular și corlegeni, crătică de grădină, dragavei, glojdani, schiaz, este o plantă erbacee, perenă, care face parte din familia Polygonaceae, după cum menționează site-ul old.doctoracasa.ro. Ea crește spontan sau este cultivată. Are o rădăcină pivotantă, o tulpină dreaptă și ramificată, înaltă până la 1 metru, la unele soiuri nuanțată în roșu. Specia cultivată (Rumex acetosa) are dimensiuni mai reduse. Frunzele sunt alungite sub formă de săgeți, au culoarea verde închis și sunt dispuse în rozetă.

Este răspândit în lume și crește de obicei pe pajiștile și prin fânețele cu sol bogat în materii nutritive, pe terenuri arabile și pe marginile cărărilor și în poienile din zonele de câmpie, deal și în cea subalpină.

Frunzele măcrișului conțin mult fier, vitaminele B, C, A, PP, K, magneziu, iod, sulf, potasiu, fosfor, acid folic, antioxidanți și calciu. Au un conținut scăzut de calorii și, la fel ca spanacul, conțin acid oxalic, ceea ce îi conferă un gust acru, astringent, potrivit www.expresul.com. În rădăcinile de măcriș se găsesc substanțe fenolice.

Putem consuma măcrișul crud — în salate — sau fiert — în ciorbe, sosuri, piureuri, omlete, în combinații cu alte legume. Frunzele de măcriș se pot prepara în același mod ca spanacul sau ștevia.

Pentru uz medicinal, se recoltează partea aeriană a plantei și rădăcina. Se folosesc în stare crudă, sub formă de infuzie, pulbere, decoct și în amestec cu alte plante.

Măcrișul este un adevărat medicament pentru ficat. Rădăcina de măcriș are un gust dulce-acrișor și se folosește deseori în cure de detoxifiere și în tratamentul unor afecțiuni hepatice.

Sucul din frunze se poate produce în lunile mai-iunie și este un tonic acru, care stimulează funcția vezicii biliare și a ficatului. Este indicat în tratarea alergiilor cu urticarii și a anemiilor, fiind foarte bogat în fier.

Măcrisul este bogat în substanțe cu rol antibiotic, luptând împotriva infecțiilor din organism și întărind imunitatea. Pentru a ne bucura de proprietățile antibiotice ale măcrișului, acesta trebuie consumat proaspăt, potrivit www.napocanews.ro.

Această plantă are un extraordinar efect vindecător și asupra sistemului digestiv. Stimulează pofta de mâncare, este laxativ și regularizează tranzitul intestinal. Rădăcina se folosește în cazuri de dizenterie.

Sistemul urinar este foarte bine stimulat de consumul de măcriș, prin faptul că această plantă are efect depurativ și diuretic. Frunzele tinere de măcriș se folosesc ca diuretic în cazuri de artrite.

Deoarece conține vitamina C în cantități importante, măcrișul este indicat în vindecarea cazurilor de scorbut, boală cauzată de lipsa de vitamină C în alimentație, care se manifestă prin slăbirea forței musculare, anemie, sângerarea gingiilor, căderea dinților, apariția unor plăgi deschise etc. Ca tratament, cel mai indicat în cazul bolnavilor de scorbut este consumul de suc obținut din măcriș proaspăt.

Măcrișul are efect benefic și în cazul următoarelor afecțiuni: abcese, acnee, furuncule, tumori albe (artrite tuberculoase cronice cu umflarea țesuturilor), cancer, afecțiuni ale nervilor periferici, diaree, gastrită, hepatită, imunitate scăzută, intoxicații ale organismului, paralizie, pareze, pecingine și ulcer, dar și ca afrodisiac.

Din cauza conținutului ridicat de acid oxalic, persoanele care suferă de reumatism sau de afecțiuni renale ar trebui să evite consumul de măcriș, după cum menționează site-ul diversificare.ro. De asemenea, măcrișul este interzis pentru cei cu astm, artritism, gută, reumatism, colici nefrotice și calculi cu urați.

AGERPRES /(Dumitrescu — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) ierburiuitate.wordpress.com

Știrul comun (Amaranthus retroflexus) cuprinde numeroase specii, unele fiind consumate în urmă cu cca. 7.000 ani. Planta este foarte rezistentă la orice climă și se poate dezvolta pe aproape orice tip de sol. Amaranthus este unul dintre puținele genuri ale cărui specii au fost cultivate atât în Lumea Veche cât și în Lumea Nouă. Culturile de știr produc un număr mare de semințe care germinează repede iar productivitatea este deosebit de mare, putându-se obține mai multe recolte pe an.

Este o plantă bogată în vitamine, în special A, K, B1, B3, B5, B6, B17, C, E, riboflavina, acid folic și folat, în minerale precum calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc și cupru. Frunzele conțin cu 25% mai multe proteine și mult mai mult lisină decât orice produs obținut din porumb sau alte cereale și mai multă metionină decât soia, după cum se menționează pe site-ul ierburiuitate.wordpress.com. De asemenea, conține cantități importante de provitamina A (beta-caroten), știrul fiind bogat în acizi grași polinesaturați (PUFA), în special acid linoleic, potrivit votp.info.

De la știr se pot consuma partea verde, tulpina și semințele. Frunzele tinere, cu un gust asemănător cu cel al nucii, se folosesc la prepararea salatei, tocăniței, se pot adăuga la ciorbe, pot fi preparate la fel ca spanacul. Ele se culeg din partea cea mai de jos a tulpinii, pe întreg parcursul verii și până toamna târziu. Semințele pot fi consumate ca atare, prăjite (au un gust delicat) dar se poate obține din ele ulei și făină. Acestea pot îmbogăți alte mâncăruri, dându-le un gust piperat. Făina poate fi consumată simplu, poate fi folosită la prepararea de prăjituri sau pâine (nu conține gluten), precum și în amestec cu alte tipuri de făină pentru diverse preparate.

Știrul este folosit în medicina tradițională ca astringent nutritiv, tonic, pentru a trata diareea sau ca antihemoragic (scaune cu sânge sau polimenoree). Ceaiul se folosește pentru gargară în cazul durerilor de gât sau a aftelor și pentru spălături externe în cazul exemelor.

Prin conținutul de squalen, consumul de știr inhibă dezvoltarea vascularizării tumorilor. De asemenea, s-a demonstrat faptul că această substanță are un rol important în reducerea extinderii metastazelor și în stagnarea dezvoltării tumorilor maligne la sâni, plămâni, prostată și creier.

În prezent, cercetătorii consideră că squalenul este cel mai bun stimulator imunitar. În plus, acesta aflat în uleiul din semințe de știr are proprietăți cicatrizante, ameliorând și tratând afecțiuni dermatologice, precum psoriazis și pitiriazis, potrivit site-lui doctor.info.ro. De asemenea, squalenul poate ține sub control alergiile, diabetul, inflamațiile, având și o contribuție importantă la îmbunătățirea memoriei și a funcționării creierului în general.

Tratamentul cu știr este foarte util pentru eliminarea toxinelor ajunse în corpul uman din atmosferă sau ca urmare a terapiilor prin raze, a nitraților și nitriților prezenți în mai toate produsele alimentare.

Uleiul obținut din semințe modulează fluiditatea membranei celulare și o stabilizează, fiind astfel util pentru persoanele care suferă de hipertensiune arterială, știindu-se că membrana celulară este afectată de această boală, potrivit site-ului dietamediteraneana.wordpress.com.

Cercetări recente au arătat ca uleiul de știr este de circa 8-10% ori mai bogat în squalen decât uleiul din ficat de rechin din care se poate extrage doar 1-1,5% squalen.

Tratamentul cu pulbere din spic de știr este foarte eficient în tratarea carențelor de vitamine și minerale, fiind un excelent energizant.
Tratamentele cu știr sunt contraindicate femeilor însărcinate sau care alăptează dar și persoanelor care suferă de obstrucții intestinale sau biliare. Problemele care apar în urma consumului de știr sunt cauzate de prezența în cantități ridicate a acidului oxalic, care poate duce la formarea calculilor renali, inhibă absorbția calciului și zincului, influențând negativ persoanele care suferă în general de afecțiuni ale rinichilor, gută, artrită reumatoidă, polireumatism articular. De asemenea, nitrații din frunzele de știr se pot transforma în nitriți (similar spanacului) în urma reîncălzirii frunzelor gătite.

AGERPRES / (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO

Chimenul (Carum carvi) face parte din familia Apiaceae, din care face parte și morcovul. Este o plantă care crește în zonele deluroase și de munte, atât spontan, cât și în culturi, rodind numai în al doilea an. Originar din Orient, preferă solurile argiloase, uscate și expuse la soare. Planta are un aspect similar cu cel al mărarului, cu frunze fin ramificate, care cresc pe tulpini de 20-30 cm, după cum menționează site-ul terapiinaturiste.ro. Frunctele (numite greșit semințe) sunt achene mici de circa 5 mm lungime, cafenii, ovalare, alungite, ușor curbate, cu un gust și miros aromate, înțepătoare, caracteristice. Recoltarea se face în mai-iunie, cu puțin înainte ca fructele să ajungă la maturitate.

În România, chimenul este printre puținele condimente care cresc spontan, în diferitele lui varietăți, fiind întâlnit prin fânețele și pajiștile din zonele de deal, montane și subalpine. Deși omniprezent în aceste locuri, există un mare impediment pentru culegători: crește foarte răzleț, iar fructele sale, care sunt principala parte utilizată în terapie, sunt mult mai mici decât cele ale chimenului de cultură și se scutură pe măsură ce se coc.

Fructele de chimen sunt bogate în fier și conțin uleiuri volatile (carvonă, carveol, carvacrol), mucilagii, substanțe albuminoide, glucide, rezine, tanoizi, minerale, fitosteroli, potrivitwww.sanatatecuplante.ro.

De la această plantă se utilizează, în scop medicinal, în special fructele, sub formă de infuzie, decoct, pulbere sau tinctură.

Chimenul este un condiment aromatic foarte apreciat în arta culinară. Este presărat pe pâine, precum și pe unele brânzeturi tari, cărora le transmite un parfum delicios. Asezonarea mâncărurilor grase cu chimen stimulează, de asemenea, producerea fluidelor digestive, făcând astfel alimentele mult mai ușor de digerat. E folosit la prepararea a numeroase feluri de lichior.

Studii recente reflectă eficiența chimenului în afecțiuni precum colonul iritabil, colita și mirosul neplăcut al respirației. Potrivit unor cercetări recente, fructele de chimen ar putea avea, de asemenea, proprietăți anti-cancerigene.

Chimenul, bogat în ulei volatil, ulei gras și proteine, este indicat în fluidizarea secrețiilor bronhice. Ceaiul de chimen este eficient și împotriva răcelilor. De asemenea, fitoterapia cu chimen este indicată în caz de astm bronșic și de dureri de cap.

Infuzia de chimen este un bun stimulent digestiv pentru lipsa de poftă de mâncare sau calmarea colicilor la bebeluși. Are efecte antiinflamatoare intestinale puternice, ajutând la echilibrarea florei intestinale. Stimulează producerea sucului gastric, calmează și relaxează intestinele, potrivit www.sanatatecuplante.ro.

Există mai multe studii care susțin că 1 litru de ceai de chimen consumat în fiecare zi, o perioadă de 4 săptămâni, poate scădea nivelul de colesterol rău.

Infuzia de chimen este indicată și pentru spălături oculare, iar cataplasmele de frunze de chimen sunt eficiente în cazul unor umflături ale pielii. Primii care l-au asimilat ca medicament au fost egiptenii, potrivit frunza-verde.ro.

Cercetătorii și oamenii de știință au descoperit, în urma unui studiu, că ceaiul de chimen are proprietatea uimitoare de a intensifica capacitatea organismului de a arde grăsimile din corp cu până la 25%, fapt pentru care este indicat în curele de slăbire.

Astenia psihică și lipsa concentrării se înlătură cu ajutorul tincturii de chimen. Uleiul volatil conținut de fructele de chimen are efect tonic, favorizând circulația cerebrală și reinstalând starea de optimism și forța mentală, potrivit site-ului diversificare.ro.

Chimenul este un remediu pentru cei care suferă de balonări excesive. Recent, s-a dovedit că, pe lângă efectul antispastic, care combate “gazele”, are un efect de stimulare a enzimelor pancreatice, care ajută la asimilarea alimentelor indigeste, susțin medicii. În plus, efectul antimicrobian datorat uleiurilor eterice are efect în cazul dezechilibrelor în flora digestivă, diaree, toxiinfecții.

Unguentele pe bază de chimen sunt folosite pentru a ameliora aspectul pielii, elimină semnele de oboseală și hidratează intens pielea.

Ceaiul de chimen reglează ritmul cardiac, ajută la eliminarea viermilor intestinali și la absorția fierului în organism, stimulează secreția lactației prin conținutul de fitoestrogeni, îmbunătățește calitatea laptelui matern, calmează inflamațiile sânilor în timpul alăptării.

Trebuie menționat că această plantă, consumată în cantități mari, poate deveni toxică și poate avea efecte negative asupra sistemului digestiv. Ceaiul de chimen nu este recomandat femeilor însărcinate și nici celor care suferă de epilepsie, potrivit www.bioplant.ro.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) agricultor.ro/article/38812/Loboda


Loboda (Atriplex hortensis), denumită popular: loboda albă, loboda bună, loboda domnească, loboda porcească, loboda roșie, lobode roșii de vârzare, lobodina, spinaț, știr sau talpa gâștei, este o plantă cu port înalt, cu o tulpină simplă sau ramificată. Frunzele pot fi de culoare verde, roșu-violacee, ușor gălbui, sunt mari, de formă trunghiulară și ușor catifelate la atingere. Florile sunt de culoare verde sau roșie. Semințele sunt de mici dimensiuni, incapsulate în fructele denumite achene.

Este o plantă originară din Europa și Asia. Cultivată prin grădini atât primăvara cât și toamna, ea crește și în formă sălbatică pe lângă garduri, drumuri, locuri virane sau pârloage. Se adaptează perfect la condițiile de climă temperată, fiind foarte puțin pretențioasă. Crește atât la umbră cât și la soare și este rar atacată de dăunători. Se recoltează când este încă tânără și fragedă, prin smulgere în lunile aprilie și mai sau chiar în iunie în primăverile reci, potrivit site-ului sfatulmedicului.ro.

Planta conține glucide, celuloză, proteine, substanțe minerale (potasiu, fosfor, calciu), acidul oxalic liber, pigmenți clorofilieni și carotenoizi. Loboda are cantități semnificative de vitamina K și de două ori mai multă vitamina C decât lămâia și spanacul.

Frunzele ei au un gust ușor sărat și acrișor și o textură fină. Sunt folosite în special în bucătărie, în salate, borșuri, ciorbe sau plăcinte și ca remediu natural în medicina populară. Acestea se pot conserva peste iarnă în borcane sau se pot păstra în congelator, menținându-și intacte atât gustul cât și proprietățile hrănitoare, potrivit site-ului ierburiuitate.wordpress.com.

În scop fitoterapeutic, se utilizează frunzele și uneori semințele.

Loboda are acțiune depurativă, diuretică, remineralizantă, emolientă, emetică, calmantă și vitaminizantă.

Datorită conținutului de fibre este recomandată pentru reglarea digestiei și prevenirea constipației, dar împiedică și apariția hemoroizilor și a cancerului de colon, potrivit www.sfatulmedicului.ro.

Prin conținutul de vitamina K, ajută la fixarea calciului, dar și la întărirea vaselor de sânge. Astfel, loboda împiedică formarea cheagurilor de sânge, reducând riscul atacurilor cerebrale, scrie Garbo.ro. Datorită conținutului de vitamina C, la rândul său antioxidant puternic, loboda favorizează procesul de regenerare celulară și întărește sistemul imunitar al organismului.

Anto-cianina din compoziția sa este un antioxidant deosebit de puternic, care are capacitatea de a proteja organismul împotriva radicalilor liberi, responsabili de apariția celulelor canceroase. Astfel, consumul de lobodă ajută la prevenirea acestei maladii necruțătoare. De asemenea, consumul de lobodă stimulează metabolismul.

Loboda previne și combate astenia de primăvară și contribuie la detoxifierea organismului. În afecțiuni pulmonare și dureri de stomac, loboda este utilizată sub formă de extract, sucuri sau fierturi din frunze, infuzie sau decoct din semințe. Sub formă de comprese sau cataplasme din frunze fierte sau tocate se pot trata diferite afecțiuni ale pielii, în special pe leziuni purulente, pentru a grăbi coacerea.

Loboda, la fel ca spanacul, conține foarte mult acid oxalic. Și din această cauză nu este permisă în cantități mari în cazul litiazei renale, potrivit www.dcnews.ro.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / Arhiva AGERPRES

Circa 2.500 de persoane cu vârste cuprinse între 42 și 60 de ani au fost observate aproximativ 20 de ani. Cele care au mers de două-trei ori pe săptămână la saună au prezentat un risc cu 22% mai mic să fie victime ale unor crize cardiace și cu 63% dacă au fost de patru-șapte ori pe săptămână. În privința insuficienței cardiace, riscul a scăzut cu 23% și, respectiv, 48%. Și durata joacă un rol important, gradul de protecție fiind proporțional cu timpul petrecut în saună (sub 10 minute ședința, între 10 și 20 de minute și mai mult).

Creșterea ritmului cardiac ar putea echivala cu cea înregistrată în cursul unei activități fizice de intensitate moderată, iar această activitate a inimii ar ajuta la înțelegerea beneficiilor saunei.

Autorii studiului iau în considerare și altă pistă, care nu o exclude pe prima: practicarea frecventă a saunei ar acționa ca un important mijloc de relaxare, contribuind la o mai bună gestionare a stresului, lucru care nu poate fi decât favorabil pentru sănătatea cardiacă.

Specialiștii amintesc totodată că, din cauza accelerării ritmului cardiac pe care îl provoacă, sauna trebuie abordată cu precauție de persoanele care au tulburări cardiovasculare. Nu este interzisă dacă problema este stabilizată și controlată, însă este necesar avizul medicului.

AGERPRES/(AS — autor: Lelia Bretan, editor: Mariana Ionescu)

Foto: (c) cerasus.ro

Ștevia (Rumex patientia), denumită popular dragomir, macriș de grădină, este o plantă din familia Poligonaceelor, o erbacee perenă foarte frecventă în flora spontană din România. Crește sălbatică și liberă pe marginea drumurilor în toată Europa. Este originară din Austria inferioară, unde este cultivată ca plantă culinară, potrivit site-ului ierburiuitate.wordpress.com.

În pământ, ea are un rizom gros, cu multe capete. În partea superioară, tulpina de ștevie este ramificată, purtând pe ea frunze mari, cu pețiolul consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roșu-palid sau roșu-vișiniu.

Substanțe active importante sunt: în cantitate semnificativă vitamina C, dar și A, E și K, acid tartric, acid oxalic (oxalați), săruri minerale — potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc—, proteine, fibre.

Valoare medicinală au, mai ales, rădăcinile, care se recoltează toamna, atunci când perioada de vegetație a încetat, precum și semințele. Pentru aplicații strict medicinale, se prepară infuzie, decoct, cataplasme.

Ștevia este o plantă specifică bucătăriei est europene, consumată mai ales primăvara, când frunzele sunt tinere și când acidul oxalic se găsește în cantități mai mici în plantă, responsabil de formarea pietrelor la rinichi, potrivit unor informații. În bucătăria noastră tradițională, se folosesc frunzele tinere mai ales în ciorbe, în plăcinte, omlete, ca foi pentru sarmale sau înnăbușite asemeni spanacului. Ele pot fi consumate crude, în salate sau pot fi conservate prin uscare, congelare, sau puse la borcan cu sare și adăugate ulterior la diferite mâncăruri.

Preparatele din ștevie, în forma lor naturală, nefiartă, au proprietăți depurative, diuretice, tonice. Consumul de ștevie este indicat, cu precădere, în lunile de primăvară, pentru detoxifierea organismului. Prin proprietățile sale depurative, ștevia curăță organismul de toxinele adunate în decursul iernii.

Ștevia contribuie și la accelerarea proceselor de mineralizare, de reechilibrare a organismului, în trecut fiind considerată și un antiscorbutic important. Capacitatea șteviei de a combate scorbutul trebuie luată în seamă și în ziua de azi.

Consumul de ștevie stimulează energia mentală și fizică, fiind totodată o barieră împotriva bacteriilor care provoacă cariile dentare. Aceste calități sunt susținute de cercetări și studii științifice. Este o plantă care ne ajută să eliminăm lichidul de prisos din corp, ne scapă de oboseala minții și a trupului. Este recomandată și în restabilirea echilibrelor gastrice, fiind alcalinizantă.

Ștevia, cultivată sau sălbatică, este folosită pentru calmarea usturimii provocate de contactul cu urzicile. Efectul de ameliorare este resimțit aproape imediat.

Pentru că are o valoare energetică redusă, ajută la scăderea în greutate datorită proprietăților sale de reglare a nivelului de zahăr din sânge, dar și a nivelului colesterolului.

Preparatele din rădăcină au eficiență în tratarea unor boli de piele (cum ar fi pecinginea, bubele dulci), epuizare fizică și nervoasă, reumatism, gută, insuficiență hepatică, icter, infecții ale pielii. Rădăcina șteviei în tradiția populară era folosită la vopsit în diferite culori — verde, galben, albastru.

Preparatele din semințe, sub formă de decoct, sunt folosite ca laxativ și ca purgativ. Tot ca purgativ este folosită și ștevia stânelor sau măcrișul cailor (Rumex alpinus), o specie de ștevie care crește mai ales în zonele montane, pe locurile unde au poposit turmele de oi sau pe locul stânelor. Ștevia stânelor are o tulpină subpământeană de forma unui rizom iar pentru tratamente medicinale se prelucrează acest rizom și rădăcinile sale. Această ștevie a stânelor are și un rol notabil în declanșarea peristaltismului intestinal, potrivitwww.afaceriardelene.ro.

Ștevia și rădăcina de ștevie sunt contraindicate celor suferinzi de afecțiuni pulmonare și ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor și bolnavilor cu suferințe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi. Potrivit unor medici specializați în probleme naturiste, preparatele pe bază de ștevie pot crea mari probleme dacă sunt luate în cantitate mare, mai ales în cazul preparatelor obținute din rădăcini și semințe.

Ștevia nu trebuie confundată cu stevia, faimosul îndulcitor natural. Stevia, îndulcitor foarte la modă în ultimii ani, s-a impus și la noi ca o alternativă la zahăr și, mai ales, la zaharina bănuită între timp de efecte cancerigene. Deși confuzia este frecventă și apare inclusiv pe unele ambalaje traduse din limba engleză, stevia (cu “s”) nu este una și aceeași plantă cu ștevia (cu “ș”). Stevia dulce este o plantă originară din America de sud, unde a fost cunoscută și folosită mii de ani de triburile din zona Braziliei și Paraguayului, după cum menționează site-ulierburiuitate.wordpress.com.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Două treimi din acestea aveau artroză a șoldului sau a genunchiului, cu simptome evidente și semne radiologice clare, în timp ce celelalte erau sănătoase, relatează marți passionsante.be. Cercetătorii le-au pus întrebări participanților cu privire la consumul de alcool — bere și vin — între 21 și 50 de ani.

Rezultatele au arătat că, spre deosebire de participanții la studiu care nu consumau niciodată alcool, cei care consumau 20 de beri sau mai multe pe săptămână se expuneau — în medie — unui risc de două ori mai mare de a suferi de gonartroză sau de coxartroză (riscul suplimentar, foarte modest totuși, s-a observat de la un consum săptămânal de opt beri). Dimpotrivă, cei care beau între patru și șase pahare de vin pe săptămână (ca unic aport de alcool) prezentau un risc de artroză a genunchiului redus la jumătate față de cei care nu consumau vin (influența vinului asupra artrozei șoldului nu este semnificativă).

Sunt date statistice și “nu se dă nicio explicație fiziologică. În interpretarea acestor observații se impune prudență”, susține dr. Roseline Peluchon de la Journal International de Médecine. Autorii avansează ipoteza creșterii producerii de acid uric la consumatorii de bere, care favorizează artroza. Se pare că nu este valabilă ideea volumului abdominal (și greutății suplimentare suportate de articulații), în condițiile în care această relație persistă indiferent de indicele de masă corporală (IMC), de circumferința taliei și a bazinului.

Este însă important de știut că oamenii pot suferi de gonartroză și de coxartroză chiar dacă nu sunt consumatori de bere, dar că aceia care au tendința de a bea prea mult trebuie să se mai abțină. Un pahar de vin pe zi, în schimb, nu este deloc o idee proastă, rezumă passionsante.be.

AGERPRES/ (AS — autor: Lelia Bretan, editor: Ana Bîgu)

Foto: (c) Constantin ONSTANTIN DUMA / Arhiva AGERPRES

Păpădia (Taraxacum officinale), numită și buhă, cicoare, crestățea, lăptucă, floarea-mălaiului, se găsește în peste 100 de specii. Are frunzele lungi, crestate și florile galbene, grupate în capitule. Crește foarte bine în toate regiunile țării. Perioada în care se poate găsi păpădia este mare, de primăvara timpuriu până toamna târziu, potrivit site-ului nutritie-sanatoasa.ro

Această plantă este o sursă importantă de potasiu, sodiu, calciu, fosfor și fier. Frunzele conțin o cantitate mai mare de vitamina A decât morcovii, de asemenea vitaminele B, C, D și K. Frunzele de păpădie conțin cupru, siliciu și mangan. Rădăcinile conțin în plus inulină și zaharuri complexe. Este bogată în calciu și magneziu. Păpădia conține colina (compus important în afecțiunile hepatice), precum și flavonoide și carotenoide, se menționează pe www.frunza-verde.ro

Aparent, banala păpădie este una din cele mai puternice plante antitoxice și depurative de la noi. Pentru uz terapeutic, sunt folosite atât frunzele, cât și rădăcinile de păpădie. Frunzele de primăvară sunt mai bune în salată decât cele din vară. Sucul de păpădie a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru tulburările de vedere. În tratarea a numeroase afecțiuni, sunt indicate tinctura de păpădie și decoctul de păpădie, notează site-ul www.sanatatecuplante.ro.

Primele cercetări științifice din Europa asupra efectelor păpădiei datează din prima jumătate a secolului al XX-lea. Câteva teste clinice preliminare indică faptul că unele preparate din păpădie pot trata tulburările intestinale. Specialiștii consideră că aceasta este o plantă valoroasă, care poate fi folosită atât ca aliment, cât și ca medicament.

Frunzele, tulpinile și rădăcinile sale ajută la mobilizarea și eliminarea toxinelor din trup și cresc tonusul întregului organism.

Este foarte bogată în potasiu, un diuretic natural și sigur în cazurile de retenție de apă. Sucul făcut din frunzele păpădiei, crude sau uscate, este foarte util în cazurile de constipație, la fel și rădăcina acestei plante, când este corect procesată.

Specialiștii o folosesc cu succes în tratarea diverselor boli ale ficatului și o recomandă chiar și în cazurile extreme de ciroză. Ajută la creșterea secreției de bilă. Sucul de păpădie este un tonic puternic pentru ficatul leneș din cauza abuzului de alcool sau a dietei severe.

Un efect deosebit îl are atât planta uscată, cât și cea proaspătă, în tratamentul diabetului zaharat, boală în care are uneori efecte miraculoase.

Păpădia face parte dintre plantele cele mai bogate în provitamina A. Este foarte eficientă în lupta împotriva radicalilor liberi, care duc la îmbătrânirea pielii. De asemenea, prin proprietățile sale de detoxifiere, tonifică și dă un aspect sănătos și mai luminos pielii.

Aceasta plantă este utilizată și în cazurile de anemie și hepatită și poate ajuta la scăderea tensiunii arteriale. Păpădia poate, de asemenea, alina durerile reumatismale și artrita.

Alte afecțiuni în care este folosită cu succes sunt acneea, alergia, indigestia, gastrita hipoacidă, dispepsia, guta, intoxicații diverse, toxiinfecții alimentare, tromboflebită, ateroscleroză, hemoroizi, îmbunătățirea circulației sângelui, obezitate, transpirație, tulburări de metabolism, inflamații ale ganglionilor. Rădăcinile plantei sunt utilizate în principal ca stimulent al poftei de mâncare. Florile de păpădie au proprietăți antioxidante și pot ajuta la întărirea sistemului imunitar, potrivit www.sfatulmedicului.ro

În China, o varietate de păpădie este folosită de mult timp pentru tratarea hepatitei, cancerului și diverselor afecțiuni ale glandei mamare (inflamații, probleme legate de secreția laptelui, cancer de sân), precum și pentru îmbunătățirea rezistenței imunitare la infecțiile căilor respiratorii. Folosirea păpădiei este deja recunoscută în numeroase farmacopei consacrate.

Rădăcinile plantei sunt deseori prăjite și se folosesc în prepararea unei băuturi similare cafelei sau ceaiului. Este, de asemenea, adăugată cafelei obișnuite, pentru a-i îmbunătăți acesteia parfumul. Partea verde a păpădiei se poate folosi în diferite rețete și chiar în producerea vinului.

Frunzele trebuie culese dimineața devreme, înainte ca floarea să se deschidă. Dacă sunt culese după înflorire, în timpul zilei, frunzele pot fi foarte amare. Cu cât sunt recoltate mai târziu, spre toamnă, cu atât sunt mai bogate în nutrienți.

În cazurile de ulcer și gastrită, păpădia este bine să fie folosită cu precauție, deoarece poate cauza o supraproducție de acid gastric. Sucul care se găsește în tulpini poate provoca celor sensibili alergii. Cei care au probleme de retenție de apă trebuie să consulte un medic înainte de a utiliza această plantă, pentru a verifica nivelul de potasiu, potrivit site-ului nutritie-sanatoasa.ro.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu; editor: Andreea Onogea)

Fasolea uscată, un aliment complet și complex, una dintre cele mai gustoase legume uscate, conține chiar cea mai mare cantitate de fibre dintre toate legumele, fiind probabil printre cele mai consumate.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Fasolea (Phaselous vulgaris) își are originile în America Centrală și de Sud. Face parte din familia leguminoaselor, alături de soia, linte, mazăre și năut. Cele mai cunoscute soiuri de fasole sunt: fasolea neagră, fasolea roșie (kidney beans) sau fasolea chili, fasolea pinto (pinto beans), fasolea albă sau navy beans, fasolea verde, care este de fapt fructul necopt al fasolei comune. După ce europenii au descoperit America, fasolea s-a răspândit în Africa și Asia. Dintre toate tipurile de fasole, cea albă este cea mai consumată la noi în țară, potrivit site-uluidiversificare.ro.

Fasolea este o sursă bună de proteine, riboflavină, niacină; conține o cantitate mare de fibre atât solubile, cât și insolubile, carbohidrați și nu are niciun strop de colesterol, conform dieta.romedic.ro. În ceea ce privește mineralele și vitaminele, fasolea este bogată în cupru, fier, magneziu, fosfor, potasiu, dar și zinc, molibden și seleniu. Are multe vitamine din grupul B, conține circa două grame de vitamina C și E și este bogată în vitamina K.

Fasolea este un substituent foarte bun al cărnii, indicată în dieta vegetariană și în perioadele de post, fiind una dintre legumele bogate în proteine. Fasolea boabe poate fi consumată în mâncăruri, sub formă de pastă și în salate. Pentru a elimina efectul flatulenței, se schimbă apa de fierbere de 3-4 ori, fiind înlocuită tot cu apă fierbinte.

Fasolea albă este o sursă importantă de fibre insolubile, care ajută la curățarea colonului, reducând riscul de cancer la colon și rect. Aceste boabe sunt utile pentru prevenirea constipației. Mulți dintre cei care suferă de sindrom de colon iritabil consumă fasole pentru a preveni crize de tulburări digestive, potrivit site-ului sfatulmedicului.ro.

Este bogată în antioxidanți și una dintre cele mai concentrate surse alimentare de molibden, necesar pentru fabricarea și activarea unor enzime cu rol detoxifiant, inclusiv adelhid oxidaza și sulfit oxidaza. Mai multe studii au arătat că antioxidanții joacă un rol important în prevenirea distrugerii celulelor de către radicalii liberi, potrivit site-uluisfatulmedicului.ro. Antioxidanți conținuți de fasole sunt substanțe care luptă împotriva apariției multor boli cronice și degenerative, inclusiv anumite tipuri de cancer, ateroscleroză, tromboză, artrită, boli cardiovasculare, probleme ale sistemului imunitar, boala Alzheimer și demența.

Antioxidanții din boabele de fasole albă determină o stare bună de sănătate. Radicalii liberi previn îmbătrânirea prematură a pielii declanșată de expunerea excesivă la soare. Fasolea albă furnizează organismului zinc, cupru și proteine, care sunt utile în lupta pentru apariția prematură a ridurilor.

Ajută la reglarea depozitelor de grăsime din organism, este bogată în acid folic, magneziu și fier. Conține fitoestrogen, varianta vegetală de estrogen secretată de organismul uman. Fitoestrogenul sau estrogenul reduce riscul de cancer mamar.

S-a descoperit că fasolea uscată poate lupta cu virusul HIV. Peptidele din fasolea uscată au rolul de a inhiba acțiunea virusului HIV, care încearcă să distrugă celulele sănătoase. La pacienții bolnavi de SIDA, combinația dintre proprietățile de curățare a colonului și valoarea nutritivă a legumei îmbunătățește digestia, conform dietetik.ro.

Fasolea albă este considerată un produs alimentar cu un indice glicemic scăzut, nu declanșează modificări importante în nivelul zahărului din sânge. Fibrele solubile și carbohidrații reușesc să reducă producția de insulină. În acest mod, foamea este ținută sub control. Fasolea uscată este ideală și pentru cei ce suferă de diabet. Există și alte beneficii pentru sănătate datorate indicelui glicemic scăzut, cum ar fi scăderea riscului de apariție a bolilor cardiovasculare și diabet la adulți. Este un substitut sănătos pentru inima. Calciul și fosforul joacă un rol vital în sănătatea oaselor. Potasiul acționează împreună cu sodiul pentru a menține o tensiune arterială sănătoasă, informează site-ul dietetik.ro.

Un alt avantaj al introducerii în dietă a fasolei albe este faptul a aceasta produce inhibitori alfa-amilaza, cunoscuți pentru capacitatea lor de a încetini absorbția glucidelor prin inhibarea enzimelor responsabile de descompunerea anumitor tipuri de amidon în zaharuri simple.

Fasolea albă are un conținut ridicat de magneziu, un macromineral important, care are o serie de funcții cheie pentru organism. Acesta susține potențialul electric al membranelor nervoase și musculare și diminuează stresul. Este necesar pentru sănătatea oaselor. Factorii de risc ce stau la baza deficitului de magneziu sunt diareea, boala celiacă și alte probleme gastrointestinale.

Boabele de fasole uscată pot fi conservate timp de aproximativ doi ani într-o cutie/sticlă de plastic sau de inox închisă ermetic, care se păstrează într-un loc răcoros și ferit de umezeală și, de preferință, nu în frigider.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)