Directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier” din Drobeta Turnu Severin, Doinița Chircu, susține că după ce la începutul secolului XX în incinta Castrului Zewrini a fost descoperită de arheologi ruinele unei cetăți dacice și a unei biserici gotice, se poate trage concluzia că acesta are trei posibile origini: una latină, asociată împăratului roman Traian Septimiu Severus, a doua slavă — “severnai”, însemnând “din nord” sau “nordic”, ultima — religioasă, probabil inspirată de numele lui Severin de Noricum, sfânt protector în Evul Mediu al călugărilor misionari catolici migrați din regiunea Austriei superioare.

“Cercetările istorice consemnează faptul că pentru apărarea cetății și a hotarului delimitat de aceasta au murit Litovoi, care în anul 1272 se răscoală împotriva regelui ungar Ladislau al IV-lea, ce intenționa să cucerească teritoriul Banatului de Severin. Litovoi este înfrânt și ucis în jurul anului 1277, locul lui fiind luat de fratele său, Bărbat, bineînțeles, după ce își răscumpără cu bani grei libertatea, el în aceiași bătălie căzând ostatic”, a precizat Doinița Chircu.

Campaniile arheologice din perioada 2013-2015 au scos la lumină o serie de vestigii istorice și nu numai, care atestă presupunerea de odinioară a unor specialiști că Cetatea Severinului sau cum mai este ea cunoscută în epocă — Castrul Zewrini, a fost zidită în mai multe etape, gloria ei durând până în anul 1524, când Suleyman Magnificul trece prin foc și sabie firava formațiune statală vlahă formată la Dunăre.

“În urma săpăturilor efectuate în cadrul unui proiect european de aproximativ 25 milioane de euro al cărui obiectiv este refacerea zidurilor de apărare a celor două incinte, s-au descoperit o serie de turnuri pătrate de strajă și observație, la cel din partea de nord-est se mai păstrează un perete cu înălțimea de 11 metri, lungimea de 9 metri și lățimea de 2,5 metri, actualmente acestuia spunându-i-se Turnul lui Sever”, a explicat Chircu.

Potrivit acesteia, Cetatea Severinului devenise cea mai importanta redută strategică de pe Dunăre, de aceea pentru apărarea ei și menținerea controlului la Dunăre, la sfârșitul secolului al XIII-lea, regele Ștefan al Ungariei a purtat cinci războaie cu țaratul bulgar.

“Tot pentru ea, Basarab I, în 1330, la Posada, s-a bătut cu Carol Robert de Anjou, iar Mircea cel Bătrân, pentru a o proteja a înființat Bania Severinului, iar în 1406 avea să încheie aici un tratat de alianță cu Sigismund al Ungariei. Mai târziu, Iancu de Hunedoara a preluat Banatul de Severin și a întărit cetatea. De fapt, timp de 300 de ani zidurile acesteia, după fiecare atac al turcilor, bulgarilor și ungurilor, au fost refăcute”, a adăugat directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier”.

Cetatea fortificată, parte a sistemului defensiv de apărare a Țării Românești, avea forma dreptunghiulară, zidurile fiind construite din pietre de râu neprelucrate, lipite cu mortar. În interiorul ei era amenajată o capelă cu pietre luate din zidurile castrului roman Drobeta, asemănătoare bisericii de pe colina Trapezița din Târnovo. Nu departe de aceasta s-a descoperit un cuptor-vatră utilizat pentru făurirea armelor. Intrarea în cetate se făcea printr-o poartă boltită, cum constatase Cezar Bolliac, situată în partea de sud-est, orientată către Dunăre, iar de jur împrejurul zidului exterior se mai zăresc urmele unui șanț cu apă.

“De senzație a fost descoperirea în anul 2014 a unei fântâni pe latura vestică, foarte probabil săpată de Cavalerii Ioaniți între 1247 și 1254, amănunt care întărește convingerea specialiștilor că la zidirea cetății au contribuit și aceștia. Incinta interioară, datând din prima jumătate a secolului al XV-lea, indică faptul că a fost întărită după ce a fost luată în stăpânire de către Ungaria, în 1419. Spre sfârșitul aceluiași secol se mai fac unele adăugiri, indicii care demonstrează că după distrugerile din 1505-1506 produse de turci cetatea a fost restaurată”, a mai spus Chircu.

Lucrările de refacere parțială a Cetății Severinului au început în 2011. Cu acest prilej arheologii au descoperit un tezaur monetar format din 160 de monede turcești și maghiare, săgeți de arc și de arbalete, resturi ceramice și de sticlă medievală, oseminte umane, ghiulele, o țeavă de tun pe care s-a identificat blazonul unui cavaler reprezentând un scut de cruciat pe care se observă un arbore cu trei ramuri, pe fiecare dintre acestea fiind stilizată câte o frunză de stejar.

“Descoperirile făcute au scos în evidență și un fapt pe care deocamdată nu ni-l putem explica: existența a trei ziduri de protecție a cetății. În nicio altă cetate de pe teritoriul României nu s-a mai întâlnit această situație”, a tras concluzia Doinița Chircu.

În context, managerul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier” este de părere că după finalizarea lucrărilor de reconstrucție al căror termen este anul 2015, Cetatea Severinului, renăscută ca pasărea Phoenix din propria ei cenușă, va fi cea mai atractivă destinație turistică de pe fluviul Dunărea.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Fotografii: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Prima atestare documentară datează din anul 1324, când sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei s-au refugiat în interiorul cetății, Castrum Kuholm, numele de Kuholm făcând referire la roca pe care a fost ridicată, bazaltul.

Documentele din secolul al XV-lea menționează cetatea ca fiind un important centru comercial și meșteșugăresc, cu 12 bresle. Dominând de sus localitatea, cetatea a fost construită și extinsă în mai multe etape între secolele al XIII și al XVII-lea, ca cetate și refugiu pentru locuitorii satelor din jur.

Ansamblul cetății a fost construit din trei incinte: Cetatea de Sus construită în secolele XIII-XIV, Cetatea de mijloc construită în secolul al XV-lea și lărgită în secolul al XVI-lea și Cetatea de Jos, edificată în secolul al XVII-lea.

În anul 1716, ciuma care bântuia prin Ardeal și prin Țara Bârsei i-a determinat pe locuitori să se refugieze în cetate, unde molima nu s-a mai întins. Avariată în 1790, apoi abandonată și amenințată cu demolarea de autoritățile comuniste, cetatea s-a degradat an de an, rămânând doar niște turnuri fără acoperiș și ziduri dărăpănate, amestecate printre copaci și tufișuri, care se puteau zări de către cei care treceau pe DN13 spre Sighișoara sau spre Brașov.

Ultima dată când s-a vorbit despre reabilitarea cetății a fost în anul 1954, dar ideea a fost abandonată. Autoritățile comuniste plănuiau demolarea cetății pentru exploatarea bazaltului din care este format dealul. Autoritățile locale au încercat după anul 1990 reabilitarea cetății, cel mai important obiectiv turistic al orașului cu o populație de peste 5.000 de locuitori, dar lipsa fondurilor a făcut ca refacerea acesteia să tot fie amânată.

PUBLICITATE

Abia în anul 2009, s-a început reabilitarea cu fonduri europene, lucrările și căile de acces fiind finalizate în vara anului 2013. Proiectul a vizat reabilitarea cetății pe o suprafață de 1,44 de ha, reabilitarea celor șapte turnuri și a căsuțelor în care se retrăgeau locuitorii satelor din jur în vremuri grele, sistem special de iluminat care pune în valoare monumentul istoric, crearea a două drumuri de acces spre cetate, dinspre Brașov, respectiv dinspre Sighișoara, poteca pietonală prevăzută cu trepte și balustrade, centru de informare turistică la intrarea principală în cetate și spațiu de expunere a unor obiecte din patrimoniul cultural, 110 locuri de parcare, din care 10 pentru autocare. Investiția se ridică la suma de 26 de milioane de euro.

Dacă în cererea de finanțare din anul 2009 se estimase sosirea a 5.295 de turiști români și străini pentru primul an de operare de la finalizarea proiectului, în realitate, de la încheierea lucrărilor în 15 iunie 2013 până la aceeași dată din 2014, cetatea a fost vizitată de 61.000 de turiști, iar după primul trimestru din 2015, peste 150.000 de turiști au vizitat-o.

Atât primăria Rupea cât și Consiliul Județean Brașov doresc să introducă obiectivul într-un circuit care vizează orașele Brașov-Sibiu-Sighișoara și organizarea unor evenimente culturale naționale care să pună în evidență mai bine acest loc. Primul eveniment a avut loc în vara anului 2013, fiind vorba despre un festival dedicat compozitorului Wilhelm Georg Berger, născut în anul 1929 la Rupea.

La sfârșitul lunii iunie a.c este așteptat la cetatea Rupea un grup format din 30 de ghizi din Turcia, care au drept scop promovarea acesteia și includerea în circuitele turistice internaționale.

Autoritățile locale susțin că cetatea este un obiectiv extrem de important pentru dezvoltarea orașului și sunt convinse că numărul turiștilor va continua să fie în creștere an de an.

Viceprimarul Pompiliu Comăniciu a precizat, pentru AGERPRES, că turiștii care ajung în Rupea mai pot vedea în zonă și alte atracții. “Muzeul Etnografic din centrul orașului este un alt obiectiv turistic care a fost reabilitat în ultimii ani și unde turiștii pot vedea costume populare românești, ungurești și săsești, unelte de lucru ale acestor etnii, dar și obiceiuri tradiționale ale zonei. De asemenea, pot merge să viziteze satul Viscri, Biserica Fortificată de la Homorod sau Coloanele de bazalt de la Racoș”, a subliniat viceprimarul.

El a mai adăugat că până la sfârșitul acestui an se vor încheia lucrările de reabilitare cu fonduri europene ale Bisericii Fortificate Rupea, după care vor fi organizate concerte de orgă, aceasta fiind reparată și păstrată la Biserica Neagră Brașov până la finalizarea lucrărilor la Biserica Fortificată.

AGERPRES / (AS — autor: Jana Pintili, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Situate în partea centrală a Munților Hășmaș, aparținând Carpaților Orientali, acestea sunt delimitate la nord și nord-vest de Suhardul Mare (1 506 m) și la sud-est de Suhardul Mic (1 352 m), și fac legătura între județele Neamț și Harghita, potrivit www.roturism-info.ro.

Cheile Bicazului, cu o lungime de șase kilometri, sunt cele mai impozante chei de calcar din Europa, formate prin eroziunea produsă de râul Bicaz în calcarele cretacice.

Cea mai spectaculoasă zonă a Cheilor se desfășoară pe o lungime de circa 1 km, de la vărsarea pârâului Bicăjel în râul Bicaz, unde, pe alocuri, pereții de stâncă au o înălțime de 300 de metri. În unele zone, precum ”Poarta de piatră”, în aval de Serpentina Mare, distanța dintre pereții stâncoși Piatra Poienii și Piatra Bardos este de maximum șase metri. Mai jos de acest loc se află locul numit ”Pridvorul iadului”.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Serpentinele prezente de-a lungul drumului sunt însoțite de peșteri, precum Peștera Neagră, Peștera Cascada, Licaș și Avenul cu trei intrări. Tot aici se pot admira Piatra Surducului (1.077 m) sau Piatra Altarului (1.154 m), masivul stâncos cel mai impunător al Cheilor Bicazului, dar și Piatra Pinteștilor (847 m), Piatra Arșiței (835 m).

Totodată, toate micile cursuri de apă afluente Bicazului au săpat în calcare alte chei: Cheile Lapoșului, Cheile Șugăului, Cheile Bicăjelului, potrivit aceluiași site.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Pe unele stânci din Cheile Bicazului sunt marcate trasee pentru practicarea alpinismului de către profesioniști, zona fiind cunoscută sub numele de ”paradisul alpiniștilor”.

Cheile Bicazului fac parte din Parcul Național Cheile Bicazului — Hășmaș ce are ca arii protejate: Cheile Bicazului (jud. Neamț, 1.600 ha și jud. Harghita, 2.128 ha), Lacul Roșu (format prin bararea naturală a apelor râului Bicaz, 1837), Cheile Șugăului, Avenul Licaș (5 ha), Masivul Hășmașul Mare-Piatra Singuratică și Hășmașul Negru (800 ha), potrivit geoturism.ro.

Parcul Național Cheile Bicazului — Hășmaș (PNCB-H), rezervație geologică, botanică și peisagistică situată în Munții Hășmaș, în zona central-nord-estică a României
Foto: (c) Gina ȘTEFAN / Arhiva AGERPRES

Cadrul natural al masivului Hășmaș cu elemente geologice, geomorfologice, pedologice și climatice foarte variate, marea diferență de nivel (de la 575 m în valea râului Bicaz în Bicaz — Chei la 1 792 m vârful Hășmașul Mare) determină existența unei flore și faune bogate și variate.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES
Localnicii speră că odată cu venirea fețelor bisericești în acest așezământ, se va trece peste ‘blestemul celor care l-au tot cumpărat cu bani grei, dar au fost nevoiți să-l părăsească în grabă’, fiind alungați de nemiloase momente ale istoriei, de melancolii sau de obștescul sfârșit.

‘Castelul a fost construit în anul 1750 într-un loc atestat documentar la 13 mai 1400, sub numele de Byallak, ‘locul bivolului’. În perioada pașalâcului turcesc din Banat, între anii 1522-1717, aici își avea reședința de vară pașa, ulterior terenul fiind dăruit de Maria Tereza banului croat Drașkovici, în schimbul altor teritorii. Din 1750 este ridicat castelul care în anul 1783 devine proprietatea familiei nobiliare ungare Karacsonyi. Tot atunci, groful Lazăr Karacsonyi aduce specii rare de pomi exotici, pe care îi plantează în jurul conacului-castel, punând bazele actualului parc care se întinde pe o suprafață de 10 hectare’, a relatat, pentru AGERPRES, istoricul Ioan Hațegan, cercetător științific în cadrul Filialei Timișoara a Academiei Române.

Vremuri tulburi aduc peste România Războiul I Mondial și pacea interbelică, perioadă în care Principesa Elisabeta (sora Regelui Carol al II-lea), devenită regină prin căsătoria cu George al II-lea al Greciei, dar divorțată, ulterior, revine în țară. Fire bogat înzestrată cu harurile artei, principesa nu-și găsește mângâierea sufletească în părțile Regatului și vine în Banat, unde în anul 1935 cumpără cu 22 de milioane de lei castelul de la Banloc. Legenda spune că unul dintre aghiotanții ei nu a putut să o urmeze, fiind prins pe drum de răufăcători, iar pentru a scăpa de ei le spune că Prințesa a fugit cu un cufăr plin cu galbeni și că doar el știe drumul spre Banloc, unde ea îi va ascunde. Odată ajuns la noua reședință bănățeană, răufăcătorii sunt prinși, iar el va reintra cu devotament în slujba stăpânei.

Frumusețea castelului înconjurat de păduri și de o întinsă cultură de orez, eleganța încăperilor înzestrate cu mobilier de lux, cu antichități, tablouri aparținând stilului rococo, sculpturi din marmură și chiar și o mumie din Egipt, nu au putut liniști însă sufletul prea zbuciumat al prințesei, care asemeni Prințesei Sisi, căuta iubirea adevărată din anturajul artistic, dar statutul de descendentă a Casei Regale interzicea acest lucru.

Ne putem imagina serile și nopțile petrecute aici de principesă alături de cele două servitoare și, poate, câțiva apropiați în care poate se discutau veștile de pe front, se asculta muzică, se făceau ședințe de spiritism, iar Elisabeta așternea pe pânză curcubee de uleiuri prin care lăsa să vorbească tăcut sentimentele, regretele, dorințele, neîmplinirile. Cu toate că era despărțită, aflarea veștii despre moartea fostului ei soț, regele George al II-lea, avea să o cufunde și mai mult în adâncul himerelor și în singurătatea castelului de la Banloc. A rămas aici până în anul 1948, când a fost obligată să ia definitiv calea exilului, spre Cannes.

Au urmat anii comunismului, când castelul a devenit, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat, iar piesele mobilierului-unicat au fost furate în cea mai mare parte. După 1990, primarul Cornel Toța spune că s-au mai găsit foarte puține lucruri în conac. ‘Câteva scaune, canapele, un candelabru, un birou, un orologiu, o oglindă, o masă. Restul a fost furat sau distrus de oameni care nu au știut sau nu au vrut să le prețuiască. Mobilierul, dacă nu a fost furat, cu siguranță că a ajuns lemn de foc’, spune primarul Toța.

‘Proiectul ecumenic al Mitropoliei Banatului urmărește realizarea unui program anual de întâlniri și activități specifice identității creștine, precum și creșterea gradului de implicare a tinerilor în viața bisericii. De asemenea, se dorește amenajarea unui centru ecumenic cu caracter permanent, unde să fie aduși în tabere copiii ce provin din familii sărace, elevii sau studenții din învățământul teologic, să se construiască și câteva săli de conferințe, iar în perspectivă poate chiar să construim un complex de 20 de camere, din structura vechiului castel, în care să poată locui minorii bolnavi de SIDA sau bătrâni’, adaugă Toța.

În perioada 1999-2000, fostul ministru al Culturii, Ion Caramitru, voia să transforme conacul-castel și parcul din preajmă într-un centru european de conferințe. După anul 2000, acest proiect a fost abandonat, iar administrația locală a reușit să restaureze bolțile clădirii. Ministerul Culturii a investit în urmă cu aproape 10 ani suma de 1,4 milioane de lei pentru renovarea clădirii considerate monument istoric. Fiind vorba de o clădire cu valoare de patrimoniu, partenerii proiectului încearcă să obțină fonduri structurale pentru renovarea clădirii.

Castelul din Banloc pare să nu se vrea locuit, în orice caz parcă nu și-ar mai dori stăpâni. Poate de aceea, Casa Regală a României nu l-a revendicat niciodată, lăsându-l definitiv statului. Doar Radu Lambrino a încercat să intre în posesia lui, dar cererea i-a fost respinsă.

AGERPRE / (A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă) 

Potrivit istoricului Marin Pop, cazarma a fost construită în 1869 prin strădania financiară a municipalității, costurile ridicându-se la peste 300.000 de koroane. În 31 octombrie 1869, Batalionul de honvezi al Sălajului a primit din partea administrației orașului cazarmă fără niciun fel de obligație financiară, iar în iunie 1872 a fost sfințit drapelul de luptă al acestuia.

“Planul clădirii este în formă de U și poartă în mod clar amprenta spiritului milităresc austriac. Are curte interioară, iar pereții sunt din cărămidă. Subsolul se întinde sub tot parterul. Coridoarele de la etaj și parter sunt susținute de coloane cu deschidere spre curte. Acoperișul are șarpante din lemn și învelitoare din țiglă și olane. Terenul pe care a fost construită clădirea era de 10.000 de metri pătrați. La subsol avea 14 camere, la parter 33 și la etaj, tot 33 de încăperi. După Marea Unire, până în anul 1947, cazarma, care a primit numele “General Dragalina”, a găzduit Batalionul VII Vânători de Munte. A fost singurul batalion românesc constituit pe frontul italian. Prima companie a Legiunii de voluntari români din Italia s-a constituit în iulie 1918, în localitatea Ponte di Brenta, lângă Padova. În scurt timp, s-au format încă trei companii, care, împreună cu prima, au participat la acțiunile militare din nordul Italiei, în toamna anului 1918. Cele patru companii au format Batalionul I Alpin român, comandat de căpitanul Emilian Piso, el fiind încadrat în Regimentul 2 Cloșca al Legiunii române din Italia. Între 15 și 23 martie 1919, acest regiment a fost transportat de la Taranto la Constanța, apoi la Sibiu. La 9 mai 1919, batalionul alpin a primit denumirea de Batalionul 7 Vânători de Munte, cu garnizoana la Zalău, unde a îndeplinit diferite misiuni, inclusiv în județele Szabolcs, Csongrad, Szolnoc și Bekes, în timpul războiului cu Ungaria. La 17 septembrie 1919, batalionul s-a înapoiat la Zalău, unde a intrat în subordinea Diviziei 17 Infanterie din Corpul VI Armată”, precizează Marin Pop.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Comandamentul Trupelor de Vânători de Munte s-a reorganizat în 1923, primind denumirea de Corpul Vânătorilor de Munte. Astfel, Regimentul 17 Vânători, care își avea sediul la Zalău, s-a transformat în Batalionul VII Vânători de Munte.

“Subliniem aici rolul semnificativ pe care l-a avut Batalionul VII Vânători de Munte pentru orașul Zalău în perioada interbelică. Pe lângă munca de instruire a trupei, acesta s-a implicat și în viața socio-culturală a orașului nostru. Tinerii ofițeri formați la Sibiu s-au adaptat foarte repede la noul mediu, ei primind locuință de serviciu. Mulți dintre ei s-au căsătorit și au întemeiat familii la Zalău. De asemenea, batalionul a contribuit la dezvoltarea culturală a Zalăului. Avea o fanfară militară de peste 50 de persoane, cu care participa la diferite manifestări culturale. Aveau și o serie de contracte, pe perioada verii, cu o serie de stațiuni balneo-climaterice. Antrenamentele militare le făceau, de obicei, în munții Bistriței, unde plecau în fiecare an, câteva luni. Întoarcerea lor în garnizoana din Zalău reprezenta un adevărat spectacol pentru locuitorii orașului, care-i așteptau la Gară”, menționează istoricul.

Au venit, însă, anii grei ai celui de al doilea război mondial și batalionul a fost mobilizat la frontieră, apoi, după Dictatul de la Viena, a fost transferat la Deva, împreună cu întreaga administrație sălăjeană. A participat la eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord și a ajuns până în stepa calmucă. Vânătorii de munte erau o armă de elită, iar sovieticii nu au uitat, desigur, acest lucru. După război, în 1947, batalionul a fost transferat la Abrud, unde a fost desființat.

În 1948, Primăria orașului Zalău cere ministrului Apărării Naționale clădirea cazărmii, în vederea organizării unui Palat Administrativ județean, unde urmau a fi concentrate principalele instituții publice. Primăria oferea, la schimb, vechiul ei local și se angaja să investească sume importante pentru a restaura clădirea. Scopul urmărit de municipalitate era acela de a decongestiona o serie de edificii din Zalău în care își găseau sediul instituțiile publice și a le concentra într-un singur loc, sporind astfel eficiența și micșorând birocrația.

În edificiile rămase libere, municipalitatea dorea cazarea funcționarilor veniți în oraș, deoarece se confrunta cu o criză acută de locuințe. Ministerul Apărării Naționale înștiințează, însă, Primăria că cererea nu putea fi aprobată, deoarece atât cazarma “General Dragalina”, cât și terenul de 33 de hectare pe care îl deținea în proprietate au fost trecute în mod gratuit în patrimoniul Ministerului. În aceste condiții, până în anul 2010, când a început restaurarea clădirii, din fonduri europene, în vechiul sediul al cazarmei a funcționat Cercul Militar Județean.

În sala fostei cazărmi rezervată astăzi cursului de pictură de la Școala Populară de Arte și Meserii e o lumină caldă, multe șevalete și mult mai multe tuburi de vopsea în ulei. La unul din șevalete, pensula alunecă fără zgomot pe pânză, schițând doi țărani, care stau la o masă, în fața unei farfurii cu mămăligă. Nelu are părul ușor grizonat și, cu toate că a împlinit 45 de ani, consideră că niciodată nu e prea târziu să te apuci să faci ceva ce-ți place.

“Sunt și colecționar de farfurii vechi și am găsit una care mi-ar place să o pictez pe pânză”, spune Nelu, în timp ce arată modelul original al picturii, fotografiat cu telefonul mobil. Alături de ele stă Oleg, 44 de ani, un alt elev al cursului, ce și-a descoperit pasiunea pentru pictură la vârstă adultă. Grupul cursanților e completat de alte câteva eleve, ce își încearcă îndemânarea cu reproduceri ale unor peisaje sau portrete.

“Sunt în total, la acest curs, 22 de persoane, de la elevi de 10 ani, până la… Nelu, care are 45 de ani. Bineînțeles că cei mai mulți sunt copiii, dar am avut de-a lungul vremii și doctori, ingineri și chiar un preot protopop, ce vin să picteze pentru a se relaxa. Își îndeplinesc astfel un vis pe care l-au avut, poate, de multă vreme”, spune profesoara Rodica Pojar.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Câteva săli mai încolo, membrii Ansamblul folcloric “Meseșul” fac de zor repetiții. Bărbații cu cizme și un echipament ușor, cu un tricou alb, femeile cu același tricou alb și cu pantofi fără toc exersează pașii unui dans popular tradițional din Sălaj. Cuvintele instructorului de dans biciuie aerul încălzit de trupurile transpirate de efort: “Una, două, trei, patru” — și tot așa până la 30, cifrele reprezentând numărul piruetelor pe care perechile de dansatori trebuie să le execute. După câteva secunde de pauză, vocea tăioasă a instructorului se aude din nou: “Hai, încă o repetiție!”.

Clădirea fostei cazărmi este ocupată în prezent, aproape în totalitate, de Centrul Cultură și Artă (CCA) Sălaj, instituție în subordinea Consiliului Județean (CJ), ce are în componență mai multe secții: Secția de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale; Școala Populară de Arte și Meserii; Ansamblul folcloric “Meseșul” și revista și editura “Caiete Silvane”. În sălile ce adăposteau odată militarii armei vânători de munte se desfășoară acum cursuri de pictură, pentru instrumente de suflat, pian și vioară, cursuri de canto clasic și popular, alături de repetițiile Ansamblul folcloric “Meseșul”.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Potrivit managerului CCA Sălaj, Daniel Săuca, peste 10.000 de persoane au trecut pragul instituției în 2014, atât persoane înscrise la cursurile menționate, cât și vizitatori la numeroasele expoziții organizate aici, participanți la lecturile publice, conferințele, concertele și târgurile găzduite în fosta unitate militară, salvată de la colaps cu fonduri europene.

Trei clădiri de patrimoniu din Zalău — fostul Centru Militar Județean, Muzeul Județean de Istorie Zalău și Galeriile de Artă “Ioan Sima” — au fost reabilitate în perioada 2009-2012, în cadrul unui proiect cu finanțarea europeană derulat de Consiliul Județean (CJ) Sălaj, în valoare totală de peste 25 milioane de lei.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Am început acest drum foarte greu prin semnarea contractului de finanțare în decembrie 2009. Un drum foarte lung, un drum cu sincope, un drum cu multe dificultăți dar și cu multe bucurii. (…) Marea provocare a fost faptul că am făcut investiții la clădiri de patrimoniu. O altă mare provocare a fost starea gravă de deteriorare a fostului Comisariat și intervențiile mari, majore, structurale, pe care a trebuit să le facem acolo”, declara în 2012, la recepția lucrărilor pentru cele trei obiective de patrimoniu, Zoe Crihan, manager de proiect.

Proiectul “Restaurarea patrimoniului istoric și cultural al Consiliului Județean Sălaj — clădirile Centrului Militar Județean, Muzeul Județean de Istorie Zalău și Galeriile de Artă “Ioan Sima””, cu o valoare totală de 25.424.793 lei, a fost implementat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa 5, Domeniul Major de Intervenție 5.1, având ca sursă de finanțare Fondul European de Dezvoltare Regională.

Cu acest prilej, au fost restaurați aproape 10.000 de metri pătrați, din care mai mult de jumătate la Centrul Militar Județean, au fost înlocuite învelitori (acoperișuri), au fost efectuate amenajări exterioare, înlocuite instalații electrice interioare și exterioare, a fost realizat sistemul de încălzire unitar, neagresiv pentru importanța arheologică și arhitecturală a clădirilor, precum și echiparea și dotarea instalațiilor de apă și canalizare și salubrizarea subsolurilor. În același timp, a fost efectuată sistematizarea pe verticală și amenajarea curților.

Potrivit președintelui CJ Sălaj, Tiberiu Marc, fosta cazarmă este cea mai mare clădire de patrimoniu reabilitată din Transilvania de Nord.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Diana Dumitru) 

Camera Constantinopol, cu fresce din 1680 
Foto: (c) Racz Lilla și Racz Attila / ARHIVA PERSONALĂ

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în stil renascentist, de familia nobiliară Daniel, și a trecut prin mai multe etape de extinderi și modificări până la începutul secolului trecut, când a căpătat înfățișarea actuală.

Blazonul familiei Daniel, reprezentând o lebădă albă cu gâtul săgetat, apare pe un basorelief sculptat în piatră pe fațada clădirii împreună cu deviza ‘Deus Providebit'(Dumnezeu ne va purta de grijă), iar, potrivit legendelor, ar fi fost conferit familiei în semn de recunoștință pentru serviciile oferite, de către principele Transilvaniei, Bethlen Gabor. Pe zidurile castelului sunt consemnate, de asemenea, anul 1669 și inițialele M.D. și H.I. ale proprietarilor, Daniel Mihaly și soția sa, Haller Judit, care au construit aripa nord-vestică a clădirii, dar și anul 1680, în care se presupune că ar fi fost încheiate lucrările de etajare a aripii principale.

Blazonul familiei apare și pe aripa clasicistă a castelului, realizată în 1884, fiind sculptat în teracotă.

Istoria consemnează, printre altele, faptul că fațada castelului a căpătat, la începutul anilor 1890, o terasă proiectată de arhitectul Draskoczy Jeno.

Castelul a fost cumpărat, în urmă cu câțiva ani de doi tineri, Racz Lilla și Attila, originari din Sfântu Gheorghe, respectiv Miercurea Ciuc, care l-au reabilitat și l-au introdus în circuitul turistic.

‘Povestea a început în jurul Crăciunului, în urmă cu șase, chiar șapte ani, când am petrecut vacanța de iarnă acasă și am primit de la mama mea un album despre castele și conace (…) Eram în momentul în care ne gândeam să începem o afacere și cochetam cu ideea de turism (…) Așa am dat peste acest castel și, la sfârșitul prezentării din album, scria că tocmai își așteaptă gazdele, deci era de vânzare. Ne-am uitat cine erau proprietarii din sat, i-am căutat și am început discuțiile. La vremea respectivă, ni s-a spus că deja era “semivândut”, aveau o înțelegere cu un domn din Statele Unite ale Americii (…) și că nu mai e de vânzare, dar nouă ne-a plăcut foarte mult, așa că am păstrat legătura, ne-am tot interesat și până la urmă am aflat că a fost scos din nou la vânzare, americanul fiind dezamăgit de faptul că imobilul nu mai era înconjurat de păduri ca odinioară și că era multă birocrație ca să îl poată cumpăra. După ce el a renunțat, am început negocierile, a fost un proces de vrei doi ani și, în cele din urmă, l-am cumpărat’, a declarat pentru AGERPRES, Lilla Racz.

Cei doi tineri, care au lucrat timp de mai mulți ani în București, ea consultant de marketing la o companie multinațională, iar el în domeniul IT bancar, spun că alegerea castelului a fost una ’emoțională’ și că, odată cu achiziționarea lui, au început o nouă viață.

‘Castelul nu arăta prea bine la vremea când l-am cumpărat, era nefolosit de mai mult de 10 de ani, dar pe de altă parte, totuși, față de multe alte castele din Transilvania, aflate în paragină, arăta mult mai bine pentru că pe vremea comunismului a fost folosit ca CAP și a fost restaurat în 1988, ceea ce a permis ca structural să reziste’, spune aceasta.

Castelul de la Tălișoara avea să le ofere celor doi tineri și câteva surprize, în timpul restaurărilor fiind scoase la iveală mai multe fresce și o cameră secretă. ‘Cea mai mare surpriză pe care ne-a dăruit-o castelul au fost frescele. Am tot auzit povești prin sat că, la renovarea din 1988, oamenii ar fi văzut niște urme de pictură și chiar figuri pictate pe pereți, dar inițial, nu era nicio dovadă și am crezut că era o legendă, ca și tunelul despre care am auzit foarte multe dar nu l-am găsit. Când am început cercetările istorice murale, s-a dovedit că, într-adevăr, există urme de fresce, așa că am demarat o cercetare mai amplă a picturilor murale și am dat peste mai multe scene pictate care datează din anul 1680, pe care le-am renovat acum. Suntem în faza în care sunt renovate și conservate, deci se disting, dar abia de acum încolo începe aventura mai interesantă, pentru că încercăm să descifrăm ce înseamnă exact scenele’, adaugă Lilla Racz.

Într-una dintre fresce apare unul dintre membrii familiei, probabil Daniel Mihaly I, care, potrivit istoricilor, ar fi ocupat o înaltă funcție diplomatică și ar fi fost împuternicit, în anul 1638, să ducă tributul Transilvaniei marelui sultan de la Constantinopole.

Castelul are opt camere, fiecare cu un stil și o poveste aparte, printre ele ‘Lebăda’, denumită după blazonul familiei Daniel, camera contelui, aflată lângă budoarul contesei, și camera ‘Constantinopole’, unde se regăsesc frescele amintite. Una dintre cele mai atrăgătoare, datorită poveștii ei, este ‘Camera secretelor’, o încăpere a cărei baie a fost amenajată într-un spațiu înzidit, descoperit în timpul renovărilor din 2011.

‘Am aflat de existența acestei încăperi când am făcut planurile la etaj și parter și s-a dovedit că e ceva acolo și am dat peste o frumoasă încăpere boltită în care am amenajat baia. Secretul, de ce acolo camera a fost înzidită, nu l-am aflat și de aceea am numit-o ‘Camera secretelor’ (…) O altă cameră se numește ‘Poarta castelului’ pentru că este o încăpere în care, înainte de 1800, funcționa intrarea cu caleștile în castel (…) Pot să zic că, de fiecare dată când merg la castel, am o altă cameră preferată, fiecare are un stil unic, o atmosferă unică’, povestește Lilla Racz.

‘De obicei când avem oaspeți, facem un tur, îi conducem prin fiecare cameră, iar ei aleg camera preferată în care vor să stea, (…) Dacă unul vrea ceva mai nobil alege ‘Lebăda’, dacă vrea ceva mai rustic alege camera cu cadă de lemn, dacă vrea poate alege baia uriașă construită din mozaic, sunt diverse opțiuni și nu se compară una cu cealaltă. Mai e camera doamnei Haller, care are o oglindă uriașă de aproximativ cinci metri pătrați de jos în sus. Fiecare cameră are o poveste și un mic efect wow, cum spune designerul nostru’, adaugă Racz Attila.

Cada de lemn din camera Lăcașul din Tălișoara 
Foto: (c) Racz Lilla și Racz Attila / ARHIVA PERSONALĂ

Proprietarii au găsit cu ajutorul designerului și un stil original de a mobila castelul, recuperând și recondiționând o parte dintre grinzile de lemn învechite, care au trebuit înlocuite în timpul renovării, realizând astfel o originală îmbinare între vechi și nou. ‘Din mobilierul original nu am mai găsit nimic, din păcate, și, chiar cu mult înainte să mobilăm castelul, ne-am tot gândit și ne-am sfătuit cu diverși designeri, am căutat mult timp mobilier vechi de epocă și, până la urmă, designerul cu care am lucrat ne-a ajutat cu o idee mai ieșită din comun. Știam de la început că vrem ceva autentic, ceva vechi, de aceea am și cochetat prima dată cu mobilierul de epocă, dar era greu să găsești ceva autentic cu care să mobilezi un întreg castel să și iasă frumos, nu o colecție de muzeu cu piese luate de ici-colo (…) Structural a trebuit să înlocuim foarte mult lemn din castel și acest lemn vechi de sute de ani l-am refolosit pentru fabricarea mobilei, combinându-l cu elemente de nou, de hi-tech, materiale naturale, cupru, sticlă, lemn nou, lăcuit. Avem această combinație, această dualitate, jocul între vechi și nou, care nu face altceva decât să ajute vechiul să iasă și mai mult în evidență. Acesta a fost conceptul de design cu care am mobilat tot castelul’, explică Lilla Racz.

Și în gastronomie au încercat să aplice aceeași ‘rețetă’, adică să îmbine tradiționalul cu noul și modernul. ‘Pe linia noastră gastronomică se regăsesc rețete tradiționale regândite conform exigențelor culinare din secolul XXI. Avem un șef-bucătar care a studiat în Marea Britanie și s-a întors acasă cu gândul de a reforma bucătăria tradițională transilvăneană, iar gândurile noastre s-au întâlnit foarte frumos în legătură cu conceptul acesta. El ne construiește partea de gastronomie (…) Pe de altă parte, ne axăm și pe gastronomia secolului al XVII-lea, nobiliară. Am fost uluiți să vedem cât de diversificată era gastronomia în acea perioadă, din punctul de vedere al gusturilor, ingredientelor, materiei prime folosite, pentru că erau în contact cu curțile nobiliare din toată Europa. Pe lângă rețetele tradiționale avem în meniul nostru și câteva highlight-uri internaționale regândite puțin, “transilvanizate” pe gustul nostru’, mai spune Lilla Racz.

Și pentru a crea din nou acel ‘wow effect’, proprietarii organizează periodic evenimente tematice la castelul de la Tălișoara, în locul cinei clasice cu trei feluri de mâncare, oaspeții având posibilitatea de a opta pentru seri renascentiste în cadrul cărora le sunt servite specialități din pește, vânat și alte rețete specifice secolului al XVII-lea, pot asculta live muzică veche și pot învăța să danseze dansuri renascentiste.

Lucrările de reabilitare a castelului au durat aproape cinci ani și au fost cofinanțate din fonduri europene pentru dezvoltare rurală. Familia Racz, care a deschis castelul pentru public în vara anului trecut, își dorește ca acesta să fie mai mult decât un loc care să atragă turiști, să devină un important punct cultural pe harta Transilvaniei.

‘Noi vrem ceva deosebit, vrem să păstram și să dezvoltăm latura culturală. Printr-o asociație, am câștigat un proiect de finanțare de la Fondurile norvegiene și o parte importantă a acestuia constă în cercetarea și documentarea picturilor murale, care o să se termine anul viitor cu o carte și o conferință amplă despre acestea. (…) Ne-am gândit la o implicare în viața culturală a zonei și, chiar de când am cumpărat castelul, am organizat concerte, festivaluri de muzică veche — anul acesta va fi a cincea ediție, au fost Zilele renascentiste și vrem să continuăm, dar suntem deschiși și la alte evenimente organizate de alții, pe care să le găzduim la noi în castel’, a menționat proprietara acestuia.

‘Avem planuri mărețe, vrem să atragem oameni de cultură care apreciază ceea ce găsesc la noi, adică un castel vechi din secolul al XVII-lea, cu picturi murale și tocmai din acest motiv suntem foarte apropiați de oamenii de artă, de cultură și organizăm aceste evenimente (…) Noi, din acest fond norvegian nu renovăm, nu construim, ci pur și simplu dedicăm toată finanțarea pentru cultură, arte plastice, arte creative și sperăm ca în acest fel să atragem atenția acelor oameni care caută istoria și cultura secolelor trecute (…) Vom organiza și tabere de creație pentru diverși artiști, (…) dar obiectivul final este ca, prin aceste personalități de artă și cultură, să atragem și pe alții care vor să vină într-un loc special. Dorim să fim apreciați nu doar pentru calitatea serviciilor pe care le găsesc la noi, ci și pentru ceea ce avem de oferit din punct de vedere cultural’, a completat Racz Attila.

Noii proprietari ai castelului au angrenat în jurul lor și oamenii din zonă, pe care i-au cooptat în realizarea lucrărilor de reabilitare sau în programele oferite oaspeților, prin care le prezintă tradiții, obiceiuri sau curiozități locale. Printre aceștia se numără meșteșugari locali, un fierar în atelierul căruia turiștii pot experimenta metode tradiționale de prelucrare a fierului și proprietara unei vechi mori cu apă, care le poate prezenta modul de funcționare și istoria acestei construcții ce datează din secolul al XIX-lea.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Diana Dumitru)

PUBLICITATE

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Castelul este situat la poalele dealului pe care tronează ruinele Cetății Gurghiului, atestată documentar în secolul al XIV-lea (1358) și distrusă în urma unui asediu cu tunurile, care a durat aproape o jumătate de an, de trupele imperiale austriece conduse de comandantul Jean-Louis de Bussy-Rabuti, în 1708, în timpul Războiului Curuților.

Potrivit unui studiu realizat de istoricii de artă Karacsony Istvan și Kovacs Zoltan, domeniul Gurghiului a fost unul dintre cele mai întinse și mai importante domenii regale ale Transilvaniei medievale, pe parcursul secolelor XIV-XV, fiind, de obicei, în posesia voievodului transilvan, a comitelui secuilor sau a vicecomitelui.

“Centrul acestui domeniu, format din mai mult de 20 de sate, era Cetatea Gurghiului, atestată pentru prima dată documentar în anul 1358, dar după toate probabilitățile cetatea a fost construită încă în perioada regilor Arpadieni (Dinastia Arpadiană, 1001-1301 — n.r). Documentele secolelor al XIV-XV-lea au păstrat numele mai multor castelani ai cetății.

Prin parcurgerea șirului acestora se poate concluziona, că în cazul în care aceeași persoană purta funcția de voievod transilvan și comite al secuilor, Cetatea Gurghiului îi revenea vicecomitelui secuilor, care de cele mai multe ori era și castelanul cetății. Pe lângă acestea, importanța acestei fortificații este subliniată și de unele evenimente istorice: de exemplu cu ocazia vizitei sale din 1366 în scaunele secuiești însuși regele Ludovic de Anjou (1342-1382) a fost cazat în cetate. Prima donație a domeniului o cunoaștem de la mijlocul secolului următor, când în anul 1453 regele Ladislau al V-lea (1452-1457) o donează lui Iancu de Hunedoara pentru meritele lui în luptele antiotomane.

La începutul domniei lui Matei Corvin (1458-1490) domeniul reintră în posesia vistieriei regale, revenind voievodului sau comitelui secuilor, acestea rămânând posesorii lui până la formarea principatului transilvan. În perioada principatului domeniul se afla în proprietatea fiscului, fiind folosită de către principii Transilvaniei, dar ei deseori l-au ipotecat unor nobili din anturajul lor”, se arată în studiu.

Potrivit lui Karacsony Istvan, în anii de după bătălia de la Mohács din 1526, Gurghiul era în posesia regelui Ioan de Zápolya, care l-a donat, ca dar de nuntă, soției sale Izabella de Iagellon.

Castelul din Gurghiu, care a fost inițial un conac construit la poalele cetății de principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I în perioada domniei sale, între 1630-1648, avea rolul de a-l adăposti pe parcursul partidelor de vânătoare.

“Pentru asigurarea unor condiții mai comode pentru ocazia acestor vânători, el, principele, a decis construirea unui conac sub poalele Dealului Cetății. Din informațiile documentare și cronicărești ale vremii se poate reconstitui în amănunte construirea acestei prime clădiri a castelului din Gurghiu.

Astfel, în primăvara anului 1642 au fost sistate lucrările noului bastion al cetății, și zidarii clujeni, conduși de András Kis, au demarat construirea acestui conac sub supravegherea arhitectului Imre Sárdi. La mijlocul lunii septembrie patru dulgheri, veniți tot din Cluj, au amplasat deja grinzile tavanelor și cele ale șarpantei”, se arată în studiul celor doi istorici de artă, care precizează că situația construcțiilor acestei clădiri este dezvăluită inclusiv într-o scrisoare din 10 octombrie 1642.

Domeniul Gurghiului, care se afla la depărtare de regiunile expuse incursiunilor turcilor și tătarilor, era prevăzut și cu o cetate greu de cucerit, iar după mijlocul secolului al XVII-lea a devenit tot mai important pentru curtea princiară a Transilvaniei.

“Acestei importanțe i se datorează și faptul, că după ce moara de hârtie de la Lancrăm a fost distrusă de către oștile turcești, în jurul anului 1655 pentru nevoile curții princiare, la Gurghiu a fost construită o nouă moară de hârtie. După detronarea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea în 1657, datorată dezastruoasei sale campanii poloneze, el a fost recompensat prin donația acestui domeniu, dar pe parcursul sângeroaselor lupte de succesiune la tron, îi revine vistieriei princiare. În perioada domniei principelui Mihail Apafi (1660-1690) Gurghiul rămâne fără întrerupere în posesia principelui, fiind una dintre frecventele locuri de ședere ale principesei Ana Bornemisza, ea supervizând de fapt organizarea bunei funcționări a administrației domeniale. Importanța clădirii conacului este demonstrată și de faptul că între zidurile sale a fost ținută dieta din martie 1662”, susțin istoricii.

Aceștia spun că au avut la dispoziție, la elaborarea studiului, care va sta la baza restaurării Castelului din Gurghiu, descrierile celor trei inventare ale clădirii de la sfârșitul secolului la XVII-lea (aprilie 1688, iulie 1694, iulie 1697), însă cercetarea nu este deloc ușoară. În inventarul din 1697 se oferă descrierea cea mai amănunțită a edificiului, este identificată camera Principesei, adică prima încăpere a aripii estice.

În fiecare inventar se menționează faptul că atât deschiderile parterului, cât și cele ale etajului aveau ancadramente din piatră, dar niciodată nu au fost dezvăluite informații despre forma și decorațiile lor.

După decesul principesei Ana Bornemisza din 1690, edificiul a devenit locuința juzilor domeniului fiscal. Războiul Curuților și repetatele asedii ale cetății au afectat grav castelul, iar în inventarul din 1706 prin care judele curții predă succesorului său această funcție se arată că o parte a conacului a rămas fără șindrilă și că în acesta nu se găsește nimic demn de luat în seamă.

După ce castelul a stat un timp părăsit, domeniul Gurghiului intră, în anul 1717, în posesia familiei Bornemisza, când Ioan Bornemisza devine vicecancelarul țării și îl primește pentru 99 de ani.

Familia Bornemisza renovează, mobilează vechile clădiri, construiește aripi noi, iar pe parcursul acestei renovări a fost construită, în anul 1730, și capela castelului, pe un plan elipsoidal, un plan mai rar în Transilvania.

Istoricii au spus că datorită acestor noi transformări ale edificiului, clădirea numită consecvent în perioadele anterioare “conac”, într-un document din 1734 acest ansamblu apare deja denumit “castel”.

Cercetările au scos la iveală că fiecare dintre membrii familiei Bornemisza care au stăpânit castelul și-au adus aportul la dezvoltarea domeniului, prin adăugarea de noi clădiri ansamblului, dar și prin construirea de fabrici de hârtie și de porțelan.

Istoricii susțin că perioadele de înflorire ale domeniului Gurghiului au alternat cu cele de distrugere, iar Revoluția din 1848 a jucat de asemenea un rol important în viața castelului din Gurghiu.

“În seara zilei de 8 noiembrie 1848, curtea baronală a fost asediată de către iobagii localităților domeniului, fiind distrus tot mobilierul și bunurile imobile aflate în castel, nefiind cruțate de distrugere nici canaturile ferestrelor și ușilor, nici sobele. După terminarea revoluției de la 1848, familia Bornemisza, constrânsă și de procesul de retrocedare a domeniului, renovează urgent clădirile distruse în evenimentele revoluționare, într-un document din 1855 castelul fiind considerată ‘în general locuibil’. Singurul izvor despre funcțiile încăperilor în perioada familiei Bornemisza este inventarul pagubelor din 1848, pe baza căruia se poate identifica denumirea și funcția fiecărei încăperi a castelului, aceasta, din cauza marilor distrugeri, fiind și un izvor primordial în privința interioarelor edificiului”, au precizat cei doi istorici.

Castelul avea la etaj o sală festivă, cameră de biliard, camere de dormit, sufrageria dinspre parc, salon, camere de oaspeți, iar la parter camere de spălat, cuptor, bucătăria, sufrageria administrației domeniale, camera judelui curții și cea a preotului.
În curte mai exista și “Micul palat”, o încăpere cu cinci ferestre dinspre parc, a cărui pereți au fost decorați cu 33 de picturi în ulei.

Întrucât în clădirile castelului a funcționat din 1893 Școala Silvică din Gurghiu, clădirile s-au păstrat funcționale, însă necesită investiții foarte mari pentru restaurare, iar parcul dendrologic din spatele castelului este și acum unul dintre cele mai bine păstrate parcuri istorice ale Transilvaniei.

Din studiul celor doi istorici mai aflăm că în acest parc exista o grădină cu flori, cu zarzavaturi și o livadă, care avea și un lac cu broaște. În spatele acestei livezi a fost îngrădit un loc special pentru animale sălbatice (cerbi, căprioare, cerbi lopătari). Plantarea parcului englez, a cărui forme, în linii mari însă se păstrează îi este atribuită lui Leopold Bornemisza.

În 1835, după expirarea perioadei de 99 ani de folosință, statul a recuperat domeniul de la familia Bornemisza, după care castelul și clădirile anexe au fost renovate pentru transformarea ansamblului într-un castel de vânătoare al prințului succesor Rudolf.

Cu ocazia acestor lucrări grânarul curții a fost transformat în 1882 în casă de oaspeți. După sinuciderea prințului Rudolf, în 1893 în clădirile castelului a fost inaugurată o școală silvică.

“Ansamblul castelului din Gurghiu este unul dintre cele mai importante ansambluri ale arhitecturii laice din Transilvania, păstrând pe lângă castel și o serie de clădiri adiacente funcției de centru domenial, dar și unul dintre cele mai bine păstrate parcuri istorice din regiune.

În forma sa actuală castelul Rákóczi-Bornemisza păstrează planimetria și cele mai importante elemente ale fațadelor conacului princiar de la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind astfel una dintre reprezentativele edificii ale arhitecturii acestei epoci. Forma ancadramentelor de factură renascentistă târzie, cu fronton triunghiular, face parte din seria acestor tipuri arhitecturale răspândite în Transilvania începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, fiind una dintre formele specifice construcțiilor patronate de principii Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. O altă caracteristică a edificiului o reprezintă elementele baroce, ce provin din construcțiile familiei Bornemisza”, au mai afirmat Karacsony Istvan și Kovacs Zoltan.

Studiul celor doi istorici de artă va sta la baza proiectului european pe care Muzeul Județean Mureș intenționează să îl promoveze, evaluat la circa 9,3 milioane de euro, pentru restaurarea obiectivului.

Până atunci, Muzeul Județean Mureș a inițiat demersuri pentru scoaterea din circuitul forestier a pădurii de pe dealul pe care se află ruinele Cetății Gurghiului, din care se văd o serie de ziduri, unele cu înălțimi considerabile, precum și o capelă, care a fost construită în secolul XIX, de episcopul romano-catolic de Egert.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)
 

Foto: (c) mehedinti.djc.ro

Deși se trăgea din neam de sărmani, tatăl său avea, peste noapte, să devină posesorul unei averi impresionante. Spune legenda că un zapciu turc obișnuia, în timpul când strângea birurile la Dunăre, să doarmă la acesta. În timpul cînd se pregătea să plece spre Ada-Kaleh, cojocarul i-a văzut sacii cu galbeni și pe loc în mintea lui și-a făcut locul un gând necurat. L-a urmărit pe turc și la o cotitură de drum, împreună cu câteva calfe, l-au înjunghiat și i-au luat banii de aur.

,,Așa se explică cum un biet cojocar a reușit să cumpere în mai puțin de o săptămână de la dispariția reprezentantului Imperiului Otoman 500 de hectare de pământ în Obîșia de Cîmp și în comuna doljeană de azi — Cetate. Datorită averii pe care a făcut-o și-a trimis pe unul dintre fii, pe Gheorghe, la studii înalte, în Franța, nu la București, să intre la bănuieli ocârmuirea’, spune directorul Direcției Județene Mehedinți a Arhivelor Naționale, prof. Tudor Rățoi.

El a adăugat că nimeni nu a sesizat dispariția turcului, iar în ceea ce privește averea lui Pleșa, toți au pus-o pe seama acului, a aței și a meșteșugului cu care croia cojoace pentru boierimea din Craiova.

După ce a ieșit la iveală povestea de dragoste a lui Gheorghe Pleșa și tatăl său a trecut în lumea drepților pe urmele turcului, a început lumea să vorbească de ,,originea bănetului pe care răposatul îl întorcea cu lopata’. ,,Între timp a intervenit și dorința boierului care devenise Gheorghe Pleșa și se întorsese acasă să înalțe castelul pentru frumoasa franțuzoaică, pe care însă îl comandase la câțiva zidari din Italia, aici urmând doar să-l ansambleze’, a adăugat Rățoi.

Toate piesele componente ale clădirii au fost transportate cu corăbiile până în portul Gruia, iar de aici aduse la Obîrșia de Cîmp cu carele cu boi. La decorațiile interioare, care se păstrează și astăzi, au lucrat pictori renumiți din Veneția și Paris. Coloanele din marmură albă, scările din lemn sculptat, șemineul, oglinzile venețiene și bibelourile dădeau castelului un plus de frumusețe și un aer aristrocatic nemaiîntâlnit prin părțile acestea în epocă.

,,Unică în România acelor timpuri era și centrala termică pe lemne, care asigura căldură în toate camerele prin intermediul țevilor și caloriferelor masive.

Acestea se pot vedea și astăzi. În fața clădirii, Gheorghe Pleșa a amplasat și o fântână. Legenda spune că pretențioasa franțuzoaică a refuzat însă căsătoria cu acesta deoarece castelul nu avea toaletă interioară în niciuna dintre cele 33 de camere, iar acoperișul nu fusese executat din monezi de aur. De fapt, iubita lui Pleșa nu a călcat niciodată la Obîrșia de Cîmp. Din păcate, proprietarul castelului s-a reîntors în Franța, unde a și murit la vârsta de 90 de ani, și — neavând moștenitori, a rămas al nimănui, lumea justificând că din cauza blestemului galbenilor’, a mărturisit prof. Tudor Rățoi.

În vremea regimului comunist, mai precis în toamna anului 1948, castelul Pleșa din Obârșia de Cîmp a devenit sediul SMT-ului care asigura mașini agricole locuitorilor din regiunea de sud a județului Mehedinți. În anul 1971 trece de la Ministerul Culturii în patrimoniul public al Primăriei Obîrșia de Cîmp. Aceasta, printr-o hotărâre de consiliu local, îl concesionează cu 80.000 lei pe o perioadă de 25 de ani unui primar din comuna vecină — Dărvari, el obligându-se să-l renoveze pentru a-l introduce în circuitul internațional de turism, angajamentul contractual rămânând doar intenție fiindcă investitorul american cu care convenise să-l restaureze, din nu se știe ce pricină, a refuzat să trimită banii necesari.

,,Multă vreme s-a așteptat ca vreun descedent al familiei boierului Pleșa să revendice castelul. Nu a apărut nimeni și la 25 februarie 2004 impunătorul castel este concesionat pentru 49 de ani belgianului Michel Cappellen. I s-au dat și 32 hectare de pământ pentru amenajarea unui teren de golf, toate contra sumei de 479 milioane lei vechi. Noul administrator nu avea nici el să-și respecte obligațiile, așa că Primăria Obîrșia de Cîmp avea prin mai multe instanțe de judecată să rezilieze contractul’, a afirmat Tudor Rățoi.

La rândul său, actualul primar din Obîrșia de Cîmp, Florea Stănaia, a precizat că se va încerca reabilitarea cu fonduri europene a acestui frumos castel. ,,Este singura soluție, singura care îl va salva de la dispariție, el aflându-se acum într-o accentuată stare de degradare. Hoții au distrus o parte din decorațiuni și au furat multe lucruri din interior, chiar și biblioteca cu cărți’, a spus Stănaia.

Există astfel șanse ca peripețiile Castelului Pleșa, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de Palatul neoclasic Pleșa din Obîrșia de Cîmp, localitate aflată la 65 kilometri de Drobeta Turnu Severin, străbătută de drumul județean DJ 562, să ia sfîrșit și să revină la splendoarea de altădată. Clădirea este monument istoric, aflat pe lista obiectivelor de patrimoniu național clasificat.

AGERPRES / (A — autor: Florian Copcea, editor: Marius Frățilă) 

Fotografii: (c) Gheorghe PIETRAR / AGERPRES

Teritoriul pe care se află astăzi comuna Medieșu Aurit are o importanță deosebită pentru istorici, după ce au fost descoperite peste 200 de cuptoare dacice de făcut vase din lut. Recent, au mai fost descoperite peste 50 de cuptoare de redus minereu din sec. II — III, semn că pe lângă un mare centru ceramic era și un foarte mare centru metalurgic.

O perioadă înfloritoare a fost în Evul Mediu și la Medieșu Aurit. Ca și în vestul Europei sau în alte zone unde se construiau castele, la Medieșu Aurit a fost ridicată o construcție ce avea să sclipească secole și să fie amintită inclusiv în arhiva de la Vatican.

Primarul comunei, Silviu Zetea, spune că actualul castel a fost construit cel mai probabil pe urmele unei așezări dacice. De altfel, și numele localității Medieșu Aurit ar proveni de la castelul care avea tavane placate cu foițe de aur. În maghiară numele comunei este Aranyos Meggyes și ar proveni de la arannyos — aurit, megye — județ, comitat.

Dacă unele aspecte din trecutul castelului încă nu au fost clarificate, cert este că a fost construit în 1630 de Sigismund Lonyai, informație care este inscripționată pe fațada ce se mai păstrează și astăzi: ANNO DNI MDCXXX MAGS SIGIS DE LONIA COMES COTT CRASNEN A FVNDAMENTIS EXTRVXIT mai poate fi descifrat și astăzi în latină pe frontispiciul castelului, adică “În anul domnului 1630 marele Sigismund de Lonia comitele comitatului Crasnei a ridicat din temelii”.

Clădirea avea patru aripi dispuse în jurul unei curți centrale, fiecare turn-bastion fiind de tip italian. Elementele de fortificație erau alcătuite dintr-un șanț, vizibil încă, și un pod mobil. Servitorii, bucătăria și depozitele erau la parter, în vreme ce primul etaj era destinat stăpânilor. Ancadramentele ferestrelor erau prevăzute cu timpan decorat cu frunze și vrejuri. La intrarea în castel era blazonul familiei Lonyai, furat după Revoluția din 1989.

“Se spune că acest castel avea sala de bal poleită cu petale de vișin aurit, era o capodoperă renascentistă, fiind unic în felul său, o bijuterie. Așa în ruină cum e are valoare de document-monument. În partea din dreapta sus erau apartamentele contesei Ana de Lonia, care are și ea o istorie. Tot de acolo derivă legenda cu dâmbul Acastăului, spânzurătoarea în traducere liberă, unde ar fi fost spânzurați slujitorii acestei contese pe motiv de trădare, că trădarea se purta și pe vremea aceea”, a amintit Silviu Zetea.

După moartea lui Sigismund Lonyai, proprietara castelului rămâne fiica sa Anna. Ea a pornit într-o acțiune împotriva curuților din zonă, care au atacat garnizoana germană din cetatea Satu Mare, a fost descoperită și întreaga avere ajunge în administrarea Cămării Regale. Ulterior, castelul a fost cumpărat de familia Wesselenyi, după care a ajuns la familia Teleki, iar în 1920 regele Carol al II-lea a cumpărat castelul. În 1944, castelul a fost folosit ca spital militar, iar în timpul retragerii armatei germane a fost incendiat și lăsat în paragină până anul trecut, când primăria a amenajat parcul, a montat un sistem de iluminat și l-a readus oarecum în centrul atenției.

“Ținând cont că acest castel a fost sub formă de reședință de agrement pentru mai marii acelor vremuri, ne putem gândi că acei castelani de la Medieș dețineau la un moment dat proprietățile a peste 100 de localități din ziua noastră, ceea ce înseamnă de pe lângă Negrești Oaș până prin Baia Mare, chiar spre Baia Sprie, înseamnă că Medieșul avea o importanță mare pentru cei care dețineau domeniile. Ce înseamnă asta, că în timp denumirea ar putea veni nu numai de la petalele de vișin aurite de la castel, ci ar putea veni de la regiunea înfloritoare economică ce s-ar fi putut dezvolta în jurul castelului”, a adăugat primarul Zetea.

Crăpăturile din ziduri și cărămizile afectate de intemperii arată chinurile prin care a trecut renumitul castel. Nici localnicii nu au fost foarte prietenoși, probabil marcați de tensiunile interetnice dintre români și maghiari din anii tulburi ai războiului, astfel că mulți dintre ei și-au făcut case folosind cărămizile din castel. O bună parte din castel a fost descompletată cărămidă cu cărămidă de mâna oamenilor, care și-au construit case.

“În ceea ce privește faptul că de-a lungul timpului oamenii au folosit materialele pentru a construit, pot să spun că este adevărat, știm cu toții că de-a lungul timpului oriunde s-a găsit o clădire degradată a fost considerată mai repede o sursă de materiale pentru construcții noi, lucru care s-a întâmplat și aici”, a recunoscut Silviu Zetea.

De abia în urmă cu un an castelul a fost în atenția administrației locale. După Revoluție nu a mai fost îngrijit, vegetația “s-a sălbăticit” și a acoperit castelul, care de abia mai putea fi văzut. Acum și-a recăpătat oarecum puțin din strălucire, dar privit ca o ruină.

“S-a făcut un parc în zona castelului, lucru care l-a pus în valoare. Se vede și prin numărul de vizitatori mult crescut. Zilnic vedem turiști pe lângă castel, aproape zilnic se fac ședințe foto, au început să vină mirese de prin Satu Mare să-și facă ședințele foto în Medieșu Aurit”, a spus primarul Zetea.

Deocamdată nu se poate vorbi nici măcar despre lucrări de conservare, deoarece situația juridică nu este clarificată, castelul fiind revendicat în natură de urmașii Casei Regale.

“Acest castel se află într-un litigiu pe Legea 10, este cerere de retrocedare depusă de urmașii lui Carol al II-lea, care îi avea pe cei doi fii Mircea Grigore și regele Mihai, copiii lui Mircea Grigore fiind prințul Paul de România, cum este cunoscut, și fratele Alexander care trăiește în Statele Unite. În 2001 a fost depusă o cerere de retrocedare care nu a fost soluționată până în 2014 când Comisia locală de fond funciar a decis respingerea cererii pe vicii de formă, decizie ce a fost atacată în instanță”, a afirmat Silviu Zetea.

El subliniază că indiferent cine va fi proprietarul sau administratorul castelului, acesta are obligația morală de a-l întreține sau chiar de a-l reabilita măcar parțial.

“Dacă instanța va stabili ca aceste acte recunoscute în 2012 prin decizia Înaltei Curți din București din 2012, mă refer la recunoașterea calității de succesori ai regelui Carol a celor doi solicitanți, atunci noi nu vom putea face decât să punem în aplicare o astfel de sentință. Și atunci, ținând cont de faptul că de 70 de ani nu s-a intervenit deloc la castel, noi am făcut-o în ultimii ani, fiind un monument istoric vizitat cu o istorie bogată și o sumedenie de legende, cred că oricine ar fi proprietar ar acestui edificiu are aceeași obligație de întreținere, de punere în valoare. Nici nu contează cine va rupe bilete de intrare, dacă se va ajunge acolo, ca la castelele Bran sau Peleș, ci contează punerea în valoare turistică și istorică”, a spus primarul Zetea.

Potrivit acestuia, dacă va fi retrocedat în natură este foarte clar că nu va fi răscumpărat de administrația locală, bugetul local fiind mic și direcționat spre alte nevoi ale localnicilor.

“Fiind Casă Regală, poate fi un blazon, iar în cazul în care va fi retrocedat în natură noii proprietari vor avea obligația de a-l întreține. Niciodată comunitatea nu va da bani pentru răscumpărarea acelui castel, nu are de unde, avem alte proiecte pentru interesul cetățeanului decât să cumpărăm monumente istorice în stadiu avansat de degradare sau ruină. Atunci aș spune că am putea chiar să cerem și să forțăm cumva lucrurile în sensul punerii în valoare, indiferent cu aportul cui, în sensul în care va fi Casa Regală sau descendenții proprietari, cu sprijinul acestora să se obțină sume pentru reconstituirea în tot sau în parte pentru a fi pus în valoare. Dacă timp de 70 de ani, până anul trecut, nu s-a făcut nimic, ce garanție avem că peste câțiva ani administrația locală care va urma sau noii proprietari vor avea vreun interes să-l pună în valoare? Este totul sub semnul întrebării și al suspiciunilor”, a remarcat Silviu Zetea.

Soarta castelului se află din nou la un moment de răscruce. Nu se știe ce se va întâmpla dacă va fi retrocedat, însă se cunosc intențiile actualului primar de a reface partea interioară, care mai poate fi folosită, și a subteranelor. Cu siguranță unele săpături arheologice și o cercetare mai amănunțită a împrejurimilor ar aduce mai multe surprize, ar face mai multă lumină în trecutul castelului.

“Situația juridică trebuie clarificată cât mai repede. Dacă ne rămâne nouă, până mai sunt primar vreau să pun la punct partea de interioare, de subterane. Interesul nostru este de a-l pune în valoare și de a da denumirea centrului Medieșului Aurit denumirea Piața Castelului, tocmai ca să fim singura comună cu piață, nu cu centru. Pentru Satu Mare este o mină de aur din punct de vedere turistic. Vrem să avem aeroport internațional, vizitatori, turiști, pensiuni, interes turistic. Știm că avem zona Oașului pentru tradiții, avem zona Codrului pentru folclor și tradiții și avem partea de luncă a Someșului, de centru, Medieșul e în imediata apropiere a municipiului Satu Mare, poți să ajungi în 15 minute”, a spus Silviu Zetea.

Cert este că istoria castelului nu mai poate fi schimbată. Totuși, există speranța că, dacă a rezistat vreme de aproape patru secole, cu o viziune modernă și o investiție pe măsură ar mai putea povesti încă pe atât despre trecutul glorios al acestei zone.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)
 

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

“Simplitatea în viață este adevărata libertate”, spunea George Enescu, iar Vila Luminiș din Sinaia, loc de inspirație și recreere pentru Enescu, stă drept mărturie pentru crezul său.

George Enescu s-a născut într-un mic sat din Moldova, însă el a fost puternic atras de pitorescul Văii Prahovei, cu atât mai mult cu cât a fost un apropiat al Casei Regale, fiind unul dintre muzicienii favoriți ai reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva, pe versurile căreia a și compus o serie de lieduri.

De altfel, regina îl considera pe Enescu drept copilul său de suflet, sprijinindu-l chiar pentru a-și termina studiile. Fiind un apropiat al Casei Regale, Enescu avea propriul său apartament la mansarda Castelului Peleș, unde deseori era invitat să susțină recitaluri.

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

Legătura sa strânsă cu micul oraș Sinaia, în care s-au născut multe dintre operele sale, l-a determinat pe Enescu să își construiască aici, în afara actualei zone turistice a stațiunii, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu, pe care a numit-o Vila Luminiș.

Casa în care maestrul a locuit din 1926 până în 1946, cu intermitențe explicabile prin ampla sa activitate concertistică și componistică, este realizată într-un stil autentic românesc, brâncovenesc, fiind singura pe care George Enescu a construit-o din banii săi câștigați din primele sale turnee în America.

Vila Luminiș, înconjurată de brazi, mulți plantați chiar de Enescu, nu este spectaculoasă, ci mai degrabă simplă, sobră și în același timp strălucitoare, definind foarte bine chiar personalitatea celui care a locuit-o.

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

O importanță deosebită în construcția acestei case a avut-o dispunerea ferestrelor, maestrul fiind extrem de preocupat de modul în care cădea lumina, mai ales la apus.

Potrivit muzeografului Teodora Focșăneanu, se pare că a existat o corespondență între arhitectul Radu Octavian Dudescu și Enescu pe această temă.

“Avea lumină aproape în tot timpul zilei. Pe cât era de modest, pe atât era de preocupat de lumină. La vremea aceea exista o priveliște minunată — elementele noi au luat din valoarea ei — râul Prahova, Munții Bucegi, pădurea de brazi, natura fiind o sursă inepuizabilă de inspirație pentru maestru”, povestește muzeograful.

Aproximativ 60% din aranjamentul casei este cel autentic și a fost realizat după câteva fotografii care au existat la secția colecții speciale, multe piese fiind adăugate pe vremea când vila nu avea statutul de muzeu.

Spațiile cele mai generoase sunt sufrageria și salonul de muzică, ce găzduiesc piese originale de o mare valoare, între care pianul marca “Ibach” realizat la Lausanne, pe care Enescu l-a folosit atât ca interpret, cât și în tumultul frământărilor date de activitatea sa componistică.

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

Camera în care se află pianul este încărcată de emoție, iar vizitatorul pășește cu grijă parcă pe parchetul care scârțâie, așteptându-se cumva să fie întâmpinat de acorduri care zboară de sub degetele maestrului alergând pe clapele instrumentului.

Deasupra pianului se află partitura în facsimil a operei Oedip, parțial compusă la Sinaia, despre care Enescu spunea că îi era cea mai dragă, pentru că a investit în ea “ani de muncă și nopți de neliniște”.

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

Se presupune că pianul nu a părăsit casa timp de aproape 100 de ani, până în momentul în care a fost dus la restaurat, în cursul anului 2014. O cameră cu totul specială în Vila Luminiș este chiar dormitorul lui Enescu. Atât de mic, atât de simplu, încât el este numit, pe bună dreptate, ”chilia maestrului”.

Această cameră de dimensiuni reduse, extrem de simplă, decorată în stil pur românesc, în totală opoziție cu dormitorul soției sale, îl reprezintă foarte bine pe muzician, despre care se știe că a fost un om pe cât de genial, pe atât de modest. De altfel, el le spunea prietenilor săi în diferite ocazii că simplitatea în viață este adevărata libertate.

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

“Maestrul nu dormea cu soția, ci aveau dormitoare separate. Poate viața alături de un geniu presupune și anumite sacrificii. Maestrul simțea nevoia să aibă liniște și poate că o idee trebuia așternută chiar atunci când ea prindea viață”, explică muzeograful.

Un loc drag lui Enescu este terasa casei, care oferă o priveliște spre Munții Bucegi, spre râul Prahova și calea ferată din zonă. Aici, maestrul se odihnea, servind ceaiul, stând pe un fotoliu de rafie păstrat încă de muzeografi.

Despărțirea definitivă a lui George Enescu de Vila Luminiș s-a produs în anul 1947, când el a donat casa statului român, aceasta transformându-se într-un loc de odihnă pentru artiști. Din 1995, ea devine Casa Memorială ”George Enescu”, iar din anul 2007 este secție a Muzeului Național ”George Enescu”.

Foto: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

Potrivit muzeografului Teodora Focșăneanu, pe tot parcursul lunii mai vor fi organizate la Vila Luminiș diverse evenimente în cadrul proiectului ”Luna Enescu”.

AGERPRES/(AS — autor: Anamaria Toma, editor: Mihai Simionescu)