Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES FOTO

Cetatea medievală se află la capătul estic al localității Coronini, în locul numit de localnici Culă. Pintenul de deal se ridică la 40 metri deasupra Dunării, iar poziția strategică a cetății este deosebită, deoarece are două rânduri de fortificații de piatră. Cercetările din acest sit arată existența a cel puțin patru perioade de fortificare, care se pot distinge în timp. Primele urme de locuire datează aici din epoca bronzului. Din săpăturile arheologice reiese că în acest loc a funcționat o așezare fortificată, având două faze de construcție. Unele dintre săpături se încadrează în secolul al II-lea î.Hr., o cetate de pământ datează din secolul al V-lea d.Hr., iar fortificația care se vede și azi a fost construită în secolul al XV-lea, o dată cu cetatea Golubăț de pe malul sârbesc.

Cetatea Coronini de pe malul Dunării, care a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice în anul 2004 și care reprezintă unul dintre cele mai importante obiective turistice din zonă, se identifică cu fortificația medievală ce purta numele regelui Sfântul Ladislau, fiind menționată în documente începând cu anul 1430, sub diverse forme: Zenthlerzlowara, Zenth Lazlovara, Sand Ladislaem, Santus Ladislaus.

‘Aceasta a jucat un rol strategic de primă importanță în sistemul defensiv de pe Dunăre, conceput în vremea regelui Sigismund de Luxemburg. Cercetarea arheologică a confirmat că fortificația de la Coronini, alături de cea de la Severin, reprezentau elemente defensive majore ale liniei de apărare a Dunării, la mijlocul secolului al XV-lea. Incinta din veacul al XV-lea a fost amplasată pe vârful dealului, racordată fiind la fortificația mai veche, din secolul al XIII-lea, de la baza platoului de la Culă. Incinta exterioară a reprezentat un zid din piatră, cu o grosime de 2,80 — 3 metri, care are un traseu elipsoidal, ce înconjoară, la bază, platoul de pe dealul Culă’, explică cercetătorul dr. Dumitru Țeicu, directorul Muzeului Banatului Montan din Reșița.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES FOTO

Zidul a fost ridicat din piatră de calcar de carieră, cu fațade de blocuri, îngrijit lucrate. Observațiile stratigrafice au evidențiat o cantitate apreciabilă de arsură, ce provenea de la suprastructura din lemn a incintei. Capacitatea de apărare a fost întărită de un șanț de apărare pe zona de nord și nord-est a incintei exterioare. De asemenea, potrivit dr. Dumitru Țeicu, incinta elipsoidală din zid, de la Coronini, a fost construită la jumătatea secolului al XIII-lea. Aceasta închidea o suprafață ce măsura, pe axe, 190 metri/100 metri. În interiorul acestei suprafețe, pe culmea platoului de la Culă, s-a ridicat, în anul 1428, o fortificație din zid de dimensiuni mai mici, în vremea regelui Sigismund de Luxemburg.

O altă măsură de apărare era șanțul de pe partea nordică, lat de nouă metri, dotat cu pod de piatră. În anul 1433, comandantul cetății era Eberhard Sasul. În timp, cetatea a fost pusă la dispoziția cavalerilor teutoni.

Așezarea Coronini este atestată în timpul Pașalâcului de Timișoara, sub numele de Alibeg. Numele actual al comunei provine de la cel al generalului-conte Johann Baptist Coronini-Cronberg, președintele administrației imperiale a voievodatului Serbiei și a Banatului Timișan, între 1849 — 1859.

Comuna Coronini este cea mai nouă colonie românească din Clisura Dunării. Istoria arată că în anul 1859, din porunca grofului Coronini-Cronberg, vechii localnici au părăsit vatra veche a satului, Alibeg, și s-au așezat pe malul Dunării. În 1967, comuniștii modifică denumirea comunei și, astfel, dintr-o localitate al cărei nume respira aer burghez, Coronini devine Pescari. Către finalul perioadei comuniste, timp de doi ani, comuna se desființează și devine sat aparținător de Moldova Nouă, pentru ca în anul 1990 să redevină comuna Pescari. În anul 1995, i se dă vechea denumire, aceea de Coronini.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES FOTO

Populația comunei Coronini este, în mare parte, de naționalitate română. Din localitatea Coronini, însă, de pe malul Dunării, se urcă pe munte circa cinci km, până la Sf. Elena, sat aparținător comunei, unde locuitorii sunt de etnie cehă. Principala cauză a migrării cehilor către Banat a constituit-o războiul cu francezii. Primele familii cehe s-au stabilit în aceste locuri încă din anul 1823. Locul în care s-au așezat a fost botezat Elisabetfely, iar peste doi ani, în 1825, a fost înființat și satul Sfânta Elena.

Dincolo de faptul că această zonă a fost binecuvântată cu atâtea frumuseți, locul prezintă și reale oportunități pentru afaceri turistice, din păcate prea puțin exploatate până acum. Cei care au ajuns aici spun că nu mai există în Europa un defileu atât de larg. În acest loc, fluviul are lățimea de cinci km.

AGERPRES/ (AS — autor: Paula Neamțu, editor: Mihai Simionescu)

Foto: (c) provinciacrisana.blogratuit.ro

Zona pe care se află monumentul este o rezervație naturală de tip geologic ce conservă podul propriu-zis și vegetația dezvoltată pe substrat calcaros cu numeroase elemente specifice zonei mediteraneene. O interesantă varietate de plante crește pe calcarul din zonă, între care se poate remarca, odată cu venirea primăverii, liliacul sălbatic.

Foto: (c) lataifas.ro

Potrivit unor informații geologice, aici ar fi existat, inițial, o peșteră, din care a mai rămas doar podul natural, săpat de ape. Dincolo de ipotezele științifice, priveliștea oferită de natură este impresionantă, așa cum arată site-urile www.speologie.org și www.infopensiuni.ro

Spectaculosul monument pare o șa imensă despre care legendele spun că ar fi aparținut, în vremuri de demult, uriașilor care păzeau minele de aur din apropiere ale dacilor. Alte istorisiri susțin, potrivit www. lataifas.ro, că stânca, în forma ei de odinioară, nesăpată de ape, a ajuns acolo în timpul erupțiilor vulcanice ale muntelui Caraci, aruncată la zeci de kilometri distanță de vulcanul, pe atunci, activ.

Foto: (c) speologie.org

Podul Grohot se întinde pe o suprafață de un hectar, are o lungime de 20 metri și o lățime de 12 metri, este acoperit cu copaci, iar pe sub el curge Pârâul Grohot.

Turiștii pot admira, potrivit surselor amintite, abrupturi desfășurate în întreaga lor splendoare, piscuri ascuțite, ravene în rocă sau grohotișuri mobile. În partea din amonte a Podului, tunelul subteran este mai larg, apele ocupând întreaga albie doar la viituri, iar în cea din aval lărgimea galeriei nu depășește cinci metri, fiind inundată în totalitate.

Podul natural de la Grohot rămâne unul dintre cele mai atractive obiective turistice din Hunedoara. În țara noastră mai există o singură formațiune asemănătoare, în comuna Ponoarele din județul Mehedinți, fenomenul fiind o raritate.

Foto: (c) speologie.org

Zona este inclusă într-un circuit turistic, numit Circuitul Cheilor: Țebea — Bulzeștii de Jos — Podul Grohotului — Cheile Uibăreștilor — Cheile Ribicioarei — Ribița — Țebea. Nu este amenajată turistic, dar constituie un spațiu perfect pentru amatorii de drumeții prin locuri sălbatice.

Priveliștea este impresionantă în lunile mai-octombrie, iar pasionații de ciclism, moticiclism cross sau enduro apreciază traseul plin de serpentine, cu urcușuri și coborâșuri, așa cum arată www.motociclism.ro

Accesul se face din nordul județului Hunedoara, pe drumul din comuna Baia de Criș spre Bulzeștii de Jos.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) cesavezi.ro


Aflată la 1.100 de metri altitudine, această rezervație se întinde pe o suprafață de aproximativ șase hectare pe o culme în prelungirea Munților Păduchiosul și este inclusă în Parcul Natural Bucegi, așa cum arată turism.bzi.ro.

Plaiul Hoților a fost declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului național de amenajare a teritoriului național — Secțiunea a III-a) și reprezintă o zonă de abrupturi calcaroase, cu formațiuni de flișuri cretacice stratificate, alcătuite din roci argilo-marnoase de culoare cenușiu-gălbui, marne tari și conglomerate tilloide.

Principalul obiectiv ocrotit în cadrul acestei rezervații este reprezentat, potrivit www.looms.ro, de blocurile mari de calcar de Stamberg în care au fost determinate peste 250 de specii de fosile ale unor organisme ce trăiau acum zeci de mii de ani în acest areal, ceea ce face din această arie protejată una dintre cele mai importante rezervații din Parcul Național Bucegi. Între speciile de fosile determinate se numără 80 de specii de bivalve (moluște), 60 de specii de gasteropode precum și specii de decapode (crustacee), cefalopode, branhiopode, corali, hidrozoare și spongieri.

Foto: (c) cesavezi.ro

Rocile din Plaiul Hoților păstrează, de asemenea, numeroase fosilele vegetale ce se amestecă printre fosilele de origine animală, alcătuind un areal unic prin bogăția datelor oferite cercetătorilor.

Pot fi observate astfel, în cadrul formațiunilor cretacice, roci argilo-marnoase, de culoare cenușiu-gălbui, acoperite de marne tari, de cărbuni de pământ și de conglomerate tilloide. De asemenea, pot fi observate șisturi marno-argiloase cu inserții de calcit, cu bogate depozite de faună fosilă, precum și cu depozite de resturi fosile de plante.

Locul fosilifer Plaiul Hoților rămâne un obiectiv turistic deosebit, din Valea Prahovei, atât din punct de vedere paleontologic, cât și peisagistic. Este deschis turiștilor fără taxă de vizitare și fără condiții de campare.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Imagine din comuna Pietrari
Foto: (c) comunapietrari.ro

În Pietrari sunt și băi sulfuroase pe care autoritățile locale vor să le recondiționeze și să facă din localitatea lor o stațiune balneologică. De fapt, comuna este cunoscută de pe vremea comunismului ca locul unde se “făcea comerț privat cu var și calcar de la cariera Bistriței”. În tot județul Vâlcea, dar și în toată Oltenia, erau cunoscute căruțele pietrărenilor care mergeau cu var de vânzare în toată zona, înainte de Paște și de Crăciun.

Dar nu doar prin var sau izvoarele sulfuroase Pietrariul a devenit celebru. Pietrărenii sunt “urmașii lui Rebus”, spune prof. Soare. Localnicii sunt mândri de faptul că celebra revistă de cuvinte încrucișate pe care o cumpărau toți românii pe vremuri, Rebusul, își are originile în localitatea lor.

“Integramele sunt de import, la Pietrari există Rebus. De ce există Rebus, pentru că la Pietrari s-a născut Nicolae Popescu — Rebus, un prieten cu care îmi face plăcere să mă laud, nimeni altul decât creatorul jocului românesc de cuvinte încrucișate și fondatorul revistei care îi poartă numele. Pentru că așa e, porecla lui Nicolae Popescu s-a transformat în nume”, spune Ion Soare.

Nicolae Popescu Rebus s-a născut pe 22 aprile 1909, în comuna Pietrari. De profesie filolog, a urmat și doi ani de Teologie. Rebus a fost publicist, rebusist de talie națională, prozator, animator cultural-artistic.

Este întemeietorul mișcării rebusiste din România, cu performanțe de nivel european în domeniu și are meritul de a fi introdus rebusismul în școli, ca mijloc eficient de învățare prin joc. A fost redactor la revista ” Realitatea ilustrată” și la ziarele “Dimineața” și “Adevărul”. A fondat și a condus revista ‘Rebus’ (seria veche,1931-1939). După război, a revenit în județul Vâlcea și a intrat ca învățător la școala din comuna natală (din 1948 până la pensionare), unde a depus o bogată activitate pe tărâm cultural (teatru școlar, cor etc.), obținând numeroase premii.

“În dialogul purtat cu mine, înainte de a muri, în anul 2002, întemeietorul rebusismului românesc mărturisea că a conceput, de la bun început, rebusismul nu ca un scop în sine, ca o pură distracție, și argumenta afirmând crezul pedagogic care l-a călăuzit și la catedră. Rebus spunea că pe elev nu trebuie să-l plictisească noțiunile care i se transmit, oricât de grele sau seci ar fi acestea. Dacă metodele și limbajul dascălului sunt cele mai potrivite și mai atractive, școlarul va învăța de plăcere. Învățătura ca joacă sau jocul-învățare — iată cheia reușitei în educație. Cât de eficientă a fost această strategie didactică, atipică, ne putem da seama reamintind că unul dintre discipolii profesorului din Pietrari este universitarul, istoricul și criticul literar Cornel Moraru. Așa încât putem aprecia că N. Gh. Popescu-Rebus a tras (după propria-i expresie) nu numai ‘o brazdă în publicistica românească’, dar a dăruit culturii românești un cărturar de vază”, spune Soare.

Prietenul lui Nicolae Popescu, prof. Ion Soare a evocat pentru AGERPRES și momentul nașterii renumelui Rebus.

“Nicolae era student în 1930, iar żi într-o zi, la o editură, o mare editură din București, “Adevărul”, s-a trezit pe culoar strigat cu numele de “Domnul Rebus” . Nicolae tocmai câștigase campionatul de cuvinte încrucișate în 1929, vara, campionat organizat de editura Gazeta de Duminică, din București, care mai scotea și Oglinda Lumii, două reviste mari deci. Din 1930, porecla i-a devenit nume. Numele Popescu fiind mult prea răspândit, mai ales în Oltenia și Muntenia”, povestește Soare.

După facultate, Rebus revine la Vâlcea dar după zece zile a primește o telegramă de la editura Adevărul cu textul ‘Veniți imediat!’. Ajuns la București, Rebus află că ziarul Universul, care era în mare concurență în țară cu cotidienele Adevărul și Dimineața, organizase o rubrică de jocuri de spirit.

“Și atunci editura Adevărul i-a cerut să facă żilnic o rubrică de jocuri de spirit: enigme, șarade. Rebus a cerut două ore să dea un răspuns și apoi a venit cu ideea de a concepe o mică nuvelă, “Castelul fermecat”. Personajul care circula prin încăperi, pe acolo, trebuia să dezlege câte ceva: de la ușă, la intrarea în curtea castelului și așa mai departe. Mi-a spus că asta i-a venit în minte după o oră, de la ‘Buturuga’ din Cișmigiu, unde luase și o halbă de bere”, mai povestește prof. Soare.

Nicolae Popescu a cerut răgaz o săptămână să înceapă să dea primele două jocuri legate de textul nuvelei. Asta a fost o originalitate, față de ziarul Universul care arunca câte o enigmă pe zi. La Adevărul au apărut astfel, la concurență, opt jocuri de logică legate de textul nuvelei Castelul fermecat. După aceste opt jocuri, după patru săptămâni, atât de mare a fost succesul, că s-au dat și premii în bani și abonamente.

“Așa a devenit Nicolae Popescu o celebritate în gazetăria interbelică din capitală. S-a încheiat concursul și l-au rugat să mai facă, iar el a spus că poate să facă două — trei într-un an. Au fost de acord, la Crăciun a făcut iar un concurs, apoi la Paște a schimbat ceva, propunând careul. Așa s-a născut careul de cuvinte încrucișate cu teme originale. După doi ani, în 1931, a fost din nou chemat de directorul marii edituri, care i-a arătat ziarul Universul, concurența. Scoseseră o mică broșură cu fel de fel de enigme. Directorul i-a cerut să facă și el o revistă cu enigme. Și Popescu a făcut-o. Una care nu se mai făcuse nicăieri, nici în străinătate, foarte originală, cu rubrici diverse. Toate categoriile de noțiuni și-au găsit locul pe acolo, prin fel de fel de careuri, enigme și altele. Popescu a prezentat-o conducerii cu titlul de Enigma. Dar directorul s-a uitat la el și i-a spus sec. Nu, se va numi Rebus. Și uite așa, porecla, pseudonimul lui Popescu, a devenit nume de revistă”, mai spune prof. Ion Soare.

Nicolae Popescu a condus revista opt ani și jumătate, până a început războiul. Apoi s-a retras la Vâlcea și, deși a fost rechemat la București de noile autorități comuniste pentru a conduce din nou revista, a refuzat, preferând să rămână profesor la școala din Pietrari și ulterior la Râmnicu Vâlcea.

“A fost un mare om, un bun prieten, un dascăl de excepție. A condus corul școlii din Pietrari, a urmat conservatorul, a fost bun prieten cu Tudor Arghezi, au scris împreună o pagină celebră din istoria culturii și spiritualității românești. Era vorba despre opusul comun “Cuvinte potrivite și … încrucișate”. Rebus nu trebuie uitat, pentru că nu sunt cuvinte mari dacă spunem că celebrul careu care îi poartă numele este deja patrimoniu național. Și cred că trebuie întreprinse demersuri pentru a așeza careul lui Rebus la un loc de cinste în zestrea noastră națională”, conchide prof. Soare.

De altfel, primarul comunei Pietrari, Nicolae Moraru, are în proiect ca numele școlii din localitate și o stradă să poarte numele lui Nicolae Popescu Rebus.

“Dacă nu era Rebus, nu era profesorul Cornel Moraru și multe alte personalități ale României, care l-au avut ca dascăl. Merită ca generațiile de azi să știe originea careului de cuvinte încrucișate, pe care îl privesc ca pe un fapt banal în revistele de azi. Acest careu este, mai întâi, al pietrenilor. Noi l-am oferit, apoi, României”, spune edilul din Pietrari.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES FOTO

Dacă Turnul din Pisa are o înclinație față de axa verticală de 5,5 grade, ceea ce înseamnă o deplasare a centrului de greutate la nivelul bazei de 4,5 metri, cel din Ruși, mult mai mic ca înălțime, are o înclinație de 1,4 metri.

După mult timp în care sibienii din municipiul Mediaș s-au lăudat că ei au cel mai înclinat turn din România, fiind vorba de Turnul Trompeților al Bisericii Evanghelice “Sfânta Margareta” din municipiul Mediaș, situat în nordul județului Sibiu, cei din Ruși, mult mai puțini vocali au câștigat “competiția” celui mai înclinat turn din țară, cu turnul lor.

Într-o competiție mondială, probabil Turnul din Ruși ar ocupa și el un loc fruntaș dacă ar fi cunoscut, asta în condițiile în care, în urmă cu cinci ani, un zgârie-nori din Abu Dhabi a fost înregistrat în Guinness Book drept cel mai înclinat turn din lume, detronând astfel turnul din Pisa. Arabii și-au propus să construiască o clădire de patru ori mai înclinată decât cea din Pisa, deci cu 18 grade.

Dacă la Pisa, turiștii vin special ca să vadă minunea și nu pleacă fără să facă o fotografie în care încearcă să sprijine turnul, la Ruși nu vin turiști, pentru că nu se știe de “minunea” din România.

Cei care se opresc, o fac fără să își fi propus asta, după ce zăresc din drumul național ce leagă Sibiul de Mediaș, dintr-o curbă, o biserică săsească, cu un turn care stă să cadă peste ea. Uimiți de poziția nefirească a acestui turn, turiștii opresc mașinile și urcă până la biserica cetate.

Niciun indicator nu îi ajută nici pe români, nici pe străini, să afle ceva despre biserică sau despre turnul ei. Există un singur indiciu, chiar lângă plăcuța cu localitatea Ruși, care vorbește despre o cetate.

Turnul din Ruși se află la 23 de kilometri distanță de municipiul Sibiu, în imediata vecinătate a drumului național care leagă Sibiul de cetatea Mediașului, pe ruta turistică spre Sighișoara, oraș cetate aflat în patrimoniul UNESCO.

Odată ajunși pe un drum de câțiva metri, de piatră, la biserica-cetate, ne minunăm și noi de cât de înclinat este turnul ei. Poarta este încuiată, însă, prin gardul nou, de fier, se poate zări nestingherit Turnul din Ruși și se pot face și poze. Sibianul care are grijă de casa de vizavi, ne spune zâmbind, că cei mai mulți din cei care vin aici abandonează repede dorința de a intra și a urca în turn, când aud că trebuie să meargă în sat, deși nu departe, la “doamna care are cheia”.

Pentru că așa este în majoritatea satelor din Ardeal, cu biserici săsești. Te duci acasă la cineva, care are cheia, bisericile nefiind în permanență deschise mai ales după ce s-au furat foarte multe obiecte din aceste lăcașuri de cult.

Pentru a verifica cât de adevărate sunt vorbele sibianului din Ruși, care locuiește vizavi de turn, am discutat cu unul din cei mai experimentați ghizi internaționali din Sibiu, Adela Dadu, care face trasee pentru turiștii români și străini, în toată Transilvania.

“Turnul din Ruși este interesant ca obiectiv turistic, însă total ignorat. Are un potențial mare fiind ușor accesibil — la șosea — pe una dintre cele mai frecventate rute turistice Sibiu — Mediaș — Sighișoara și poate atrage, în special, grupurile individuale de turiști, cei care sunt interesați de patrimoniu, de obiective inedite și nu sunt restricționați de un program anume. Când trec cu turiști prin zonă, le povestesc despre turn iar ei sar repede sa-l fotografieze…din mașină, însă.

Povestea lui poate fi legată de cea a altor turnuri înclinate — cum este cel al bisericii din Mediaș, de exemplu, și astfel, o sumedenie de povești interesante și fascinante pot atrage turiștii.

Pentru ca obiectivul să fie inclus pe un traseu turistic trebuie să existe o persoană ‘cu cheia’ care să fie disponibilă să le deschidă turiștilor și chiar să le dea câteva informații. E un prim pas, un efort minim dar care, sunt sigură, pe termen lung, va fi răsplătit. Povestea turnului de la Ruși este, de fapt, povestea multor biserici fortificate din județ peste ușile cărora au fost puse lacăte și nimeni nu vrea să-și ia răspunderea pentru ele. E păcat, pentru că reprezintă un potențial turistic enorm”, a declarat, pentru AGERPRES, ghidul Adela Dadu.

În replică, cei care dețin biserica și turnul, adică Biserica Evanghelică, spune că face eforturi să promoveze Turnul din Ruși, se caută bani pentru renovarea acestuia, însă recunoaște că, deocamdată, acest imobil nu este cel mai vizitat obiectiv din zonă, de către turiști. Accesul în Turnul din Ruși este gratuit, conform Bisericii Evanghelice din România.

“La Ruși, în județul Sibiu, găsim lângă biserică, cel mai înclinat turn cu clopot, de la toate bisericile fortificate din această țară. (…) Pentru turiști, nu este nicio problemă să ajungă în curtea și interiorul bisericii și chiar în turn, trebuie doar să întrebe localnicii de doamna care are cheia de la biserica săsească. Turnul se vede din stradă, sare în ochi, dar deocamdată nu este un obiectiv “foarte” turistic, pentru că în zonă se află altele mai vizitate, dar asta nu înseamnă că este mai puțin interesant. Majoritatea celor care vin în zonă se opresc la Cetatea de la Slimnic, pe drumul de la Sibiu spre Mediaș. Turiștii care doresc să viziteze acest turn și această biserică nu trebuie să plătească bilete, însă o donație este oricând binevenită”, a precizat Ștefan Bichler, responsabil Relații Publice al Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice din România.

Pentru a lua cheia să intrăm în Turnul din Ruși am mers timp de câteva minute, pe jos, acasă la Katherina Banciu-Roth, o femeie care se deplasează destul de greu, din cauza picioarelor bolnave. Aceasta a dat cheia unui apropiat, care ne-a condus la Turn, pentru a-l putea vizita.

Întrebată de când are cheia bisericii cu Turnul din Ruși, Katherina Banciu-Roth ne-a spus: “De mulți ani am cheile. Puțini turiști vin. Cam vara, până toamna vin, văd din drum că e turnul înclinat. Întreabă de ce e turnul înclinat. Eu îl știu înclinat de când eram copil. Pământul lucrează jos, dacă e cutremur, iarăși mișcă și din cauza aceea, se înclină”.

Actuala biserică săsească este ridicată după prăbușirea alteia mai vechi, în anul 1638. Principala problemă a bisericii este faptul că pământul “patinează” pe un strat de lut, conform unor date oficiale puse la dispoziție de Biserica Evanghelică.

Clopotul bisericii se află în Turn. Clopotnița a fost ridicată în 1749. În 1966, clopotnița a fost lovită de trăsnet, suferind stricăciuni la acoperiș și la zidărie, iar unele se pot vedea și astăzi. Din cele trei clopote inițiale, mai există doar unul. Celelalte două au fost predate în primul Război Mondial și probabil au fost topite.

” În 1778, a început deodată să se încline și nu s-a oprit decât după o sută de ani. De atunci nu mai e în pericol să se prăbușească. Alunecarea de teren a provocat înclinarea Turnului. Comunitatea s-a îngrijit să facă un fel de cămașă, care a oprit înclinarea”, povestește unul dintre cei mai cunoscuți preoți evanghelici din Transilvania, cel care a slujit și în această biserică, preotul Bisericii din Slimnic, Walter Gottfried Seidner.

La întrebarea cât de înalt e Turnul din Ruși, nu ne-a putut răspunde nimeni. Așa că am urcat pe scările din lemn, pe care doar porumbeii din clopotniță au lăsat urme și le-am numărat: 26 de scări. În vârf, un clopot mare și o priveliște frumoasă, de cetate săsească de țară.

Fără a ne teme că se va prăbuși, lăsăm în urmă Turnul din Ruși, care se încăpățânează și rezistă timpului și timpurilor. Abandonat de cei care trebuie să îl promoveze, Turnul din Ruși este “cucerit” și îndrăgit de fiecare turist care cutreieră Ardealului, în căutarea unor istorii demult apuse.

Cu tencuiala care s-a desprins în unele locuri, până la cărămidă, cu țigle care stau să cadă și, mai ales, înconjurat de liniștea unui sat săsesc, majoritatea bătrâni, Turnului din Ruși i-ar plăcea să fie și el îngrijit și promovat ca și confratele lui din Pisa. Iar aleile din Pisa nu pot “concura” cu potecile noastre de pământ și iarba ce înconjoară Turnul din Ruși.

Cel mai înclinat turn din Europa este celebrul Turn din Pisa (Italia). Acesta este mai vechi decât al nostru.

Construcția turnului a început în 1173 și a continuat (cu două mari întreruperi) pe parcursul a două sute de ani, scopul fiind acela de a se respecta cât mai fidel proiectul original, al cărui arhitect este necunoscut. În afară de frumusețea sa, turnul este faimos prin înclinația care a tot sporit de-a lungul timpului, din cauza solului. El are o înălțime de 55,86 metri pe partea înclinată și 56,70 m pe cealaltă latură. Greutatea lui este estimată la 14.500 tone. Înclinația turnului față de axa verticală este de 5,5 grade, ceea ce înseamnă o deplasare a centrului de greutate la nivelul bazei de 4,5 metri.

Datorită importanței sale pentru industria turismului, guvernul italian s-a implicat serios în ultimele lucrări de consolidare care au început în 1990, datorită cărora se speră ca durata vieții monumentului istoric să fie prelungită cu 300 de ani. Lucrările de stabilizare a Turnului din Pisa au durat 20 de ani, din 1990 până în 2010.

În ceea ce privește numărul vizitatorilor, nu are rost să comparăm câți are Turnul din Pisa și câți curioși se încăpățânează să descopere frumusețile de odinioară și povestea Turnului din Ruși…

AGERPRES (A-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Aflată în comuna Baia de Fier din județul Gorj, aceasta a fost săpată în masivul calcaros Parâng (marginea sudică), de râul Galbenul, la o altitudine de 700 de metri, așa cum relatează www.novaciranca.ro.

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Declarată Rezervație Speologică în anul 1955 și Monument de Rezervație Naturală, Peștera Muierilor conține originale concrețiuni calcaroase care îi conferă unicitate și care sunt principalele atracții ale acesteia. După cum arată site-ul www.infoghidromania.com, aici se întâlnesc impresionante forme ale reliefului carstic precum Bazinele Mici, Orga, compusă din stalagmite unite cu stalactite, Domul Mic, ce are aspectul unui castel cu trepte formate din stalactite și stalagmite, Altarul cu stalagmite-coloane foarte apropiate între ele, Cupola altarului, asemănătoare unei catedrale, Amvonul, Cascadele Împietrite, Dantela de Piatră, Sala Turcului, Candelabrele Mari sau Vălul Miresei.

“Amvonul”
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Alte atracții ale peșterii sunt, potrivit surselor amintite, Bazinele Mari, Poarta, Sala cu Guano, Sala Roșie a Luminii, Sala Bolților, Coșul peșterii, imaginea Stâncii Însângerate, denumită astfel datorită scurgerilor oxidului de fier sau Galeria Urșilor unde s-au descoperit urși de cavernă complet pietrificați, dar și un adevărat cimitir de resturi de vulpi, lupi, capre sălbatice și mistreți.

“Galeria Urșilor”
Foto: (c) Zeno TUFEGA / Arhiva AGERPRES

De asemenea se remarcă Sala Musteriană unde s-au descoperit obiecte și unelte datând din Paleolitic, Sala Liliecilor care adăpostește numeroase colonii de lilieci din speciile Myotis, Miniopterus și Rhinolophus, Sala Minunilor unde se află formațiuni carstice precum Soacra, Japoneza, Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici sau Coloana cu meduze. Deosebite sunt și Sala Perlelor cu un tavan jos, chiar sub un metru în unele locuri, și o podea de forma unui mozaic, din cauza numeroaselor cristale și perle de peșteră, și nu în ultimul rând Galeria electrificată, galeria principală a Peșterii ce găzduiește structuri ca Bazinele Mici și Bazinele Mari care mai ales primăvara sunt pline cu apă.

“Bazinele Mici”
Foto: (c) Zeno TUFEGA / Arhiva AGERPRES

În anul 1952, au fost descoperite în această peșteră și fragmente de oase umane, între care fragmente de craniu aparținând unui individ de sex feminin ce au fost recent datate de către cercetători ca având o vechime de aproximativ 30.000 ani.

Cu o lungime de peste 3.500 de metri, Peștera Muierilor este compusă din patru Galerii dispuse pe două niveluri. Nivelul inferior constituie rezervația speologică împărțită în două sectoare — nord (1.500m) și sud (880m). Etajul superior are o lungime de peste 1.200 de metri și este compus dintr-o rețea de cavități și canale foarte greu accesibile. Pe acest nivel numai o porțiune de circa 550 de metri este vizitabilă fiind amenajată pentru turiști la o înălțime de 40 de metri.

În Cupola înaltă de 17 metri sunt întâlnite colonii de lilieci.

Denumirea Peșterii Muierilor (regionalismul ”muiere” înseamnă ”femeie căsătorită”) vine din timpuri străvechi, potrivit legendelor. Unele dintre acestea susțin că în timpul războaielor cu năvălitorii locurilor, pe când bărbații plecau la lupte, în această peșteră se adăposteau femeile cu copii și bătrânii. Alte legende datorează denumirea faptului în zilele uscate de secetă, femeile mergeau să toarcă la gura acestei peșteri, curentul de aer ce ieșea din interiorul ei ușurându-le munca.

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Primele informații scrise despre acest monument al naturii datează din anul 1870, când a fost menționat de arheologul Alexandru Odobescu  într-un chestionar arheologic, așa cum precizează site-ulwww.romanianmonasteries.org.

După electrificarea Peșterii, între anii 1963 și 1978 aceasta a devenit cel mai popular obiectiv turistic speologic al României, fiind vizitată anual de zeci de mii de turiști. Poate fi vizitată perioada mai-octombrie, iar la ea se poate ajunge din șoseaua (DN 67) care leagă Târgu Jiu de Râmnicu Vâlcea prin localitatea Poienari spre Baia de Fier.

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Peștera Muierilor rămâne un loc magic și plin de mistere. Se spune că aici se petrec minuni, iar femeile care nu pot avea copii își găsesc “leacul”. De asemenea, se pare că ar avea efecte curative pentru anumite afecțiuni, precum astm bronșic, diabet, reumatism, dereglări hormonale, depresii, stress sau insomnii.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Caroline Fernolend, vicepreședinte și director al Fundației Mihai Eminescu Trust
Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES FOTO

Prin aceste proiecte au renăscut, practic, casele ardelenilor, transformate în case de oaspeți, iar meșteșugurile uitate ale bunicilor au prins din nou viață, fiind învățate de tineri, care fac demonstrații de măiestrie pentru zeci de mii de turiști, ce sosesc anual din toate țările lumii.

“La noi, la Viscri a început în anul 2.000, când am fost prima dată incluși într-un ghid și, de obicei, turiștii nu vin datorită Alteței Sale Regale (Prințul Charles — n.r.), ci vin pentru autenticitatea locului, vin pentru ceea ce ei au pierdut în țările lor. Avem în ultimul timp, foarte mulți români. Ei vin din cauza Alteței Sale Regale.

E foarte bine că vin, dar descoperă celelalte lucruri care sunt importante. Desigur, Alteța Sa Regală face lobby pentru noi și face lobby pentru România, dar ce este cel mai important sunt oamenii”, spune Caroline Fernolend, vicepreședinte și director al Fundației Mihai Eminescu Trust.

Casele de oaspeți din Transilvania au acum și un site, pe care turiștii pot face rezervare și chiar pot plăti —http://www.experiencetransylvania.ro/.

“Casele de oaspeți și bisericile fortificate sunt vizitate mai mult în sezonul de vară. Casele de oaspeți la Viscri sunt închise din octombrie până în aprilie.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Acum, abia se deschid și casele fundației, în celelalte sate. Noi așa considerăm că atunci putem să le oferim turiștilor ceea ce este atractiv în sat, să facă o plimbare cu căruța pe la meșteșugari, să facă plimbări cu bicicleta sau pe jos, să meargă la stână. Deci, noi pe lângă aceste monumente, încercăm să implicăm oamenii foarte mult în toată activitatea, ca fiecare om din sat să își găsească locul și să beneficieze de această dezvoltare și atunci și păstrează.

Aceasta am vrut să spun prin a face un patrimoniu să trăiască. Oamenii locului fac acest lucru”, a explicat Caroline Fernolend succesul acestui turism cultural și culinar din Transilvania.

Cazarea costă 25 euro de persoană într-o cameră de oaspeți dotată cu baie proprie și 10 euro, dacă baia este la două camere. Un mic dejun și o cină cu produse tradiționale la țăranii transilvăneni sau la casele fundației costă 65 de lei, de persoană, pe zi.

Din aprilie și până în octombrie, turiști de pe aproape toate continentele vin în România să trăiască o experiență unică în cele 11 case de oaspeți ale Fundației patronate de Prințul Charles, plus alte sute de case ale țăranilor ardeleni, învățați să facă agroturism.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

“Fundația Mihai Eminescu Trust deține câteva proprietăți în sate, pentru a da tonul cum credem noi că ar trebui să arate o casă de oaspeți, unde să păstrăm autenticitatea locului, mobilierul tradițional care există în acel sat, specificitatea fiecărei localități și mâncărurile specifice care sunt acolo.

Și doamnele care au participat la cursuri de agroturism, ele administrează aceste case, dar majoritatea camerelor din casele de oaspeți sunt la oamenii locului, deci sunt proprietarii care oferă o cameră sau două pentru turiști”, afirmă Caroline Fernolend.

Viscri, localitate din județul Brașov, a devenit un adevărat “fenomen” al turismului transilvănean, datorită fundației Prințului Charles. Aici, anul trecut au venit 17.000 de turiști. Cei mai mulți au înnoptat în casele localnicilor și au luat masa cu bucate tradiționale la aceștia, descoperind o altfel de Românie.

Atât de renumit este satul Viscri, încât în localitate vin constant grupuri de japonezi care pictează peisajele din sat. Deși pare greu de imaginat, la fiecare două săptămâni, la Viscri sosesc turiști din Australia, îndrăgostiți de mâncarea, liniștea, mirosul de fân, brânza, zacusca, dar și biserica săsească fortificată, monument UNESCO. Retras, pe drumul ce leagă cetatea Brașovului de cea a Sighișoarei, satul săsesc Viscri are o biserică impunătoare, albă, dar și case renovate cu ajutorul fundației patronate de Prințul Charles.

Vara, la Viscri, sunt foarte mulți turiști, încât satul a devenit neîncăpător. În aceste condiții, Fundația Mihai Eminescu Trust a început să promoveze, de trei ani, și celelalte sate săsești din Transilvania.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Spre exemplu, fundația patronată de Prințul Charles intenționează să aducă mult mai mulți turiști în două localități săsești din județul Sibiu, la Alma Vii. Fundația investește aproape două milioane de euro, din fonduri norvegiene, ca să redea frumusețea bisericii fortificate din Alma Vii. Mai mult, la Alma Vii se va face și un film de prezentare, pentru a fi promovat în toată lumea.

“De trei ani, fundația a făcut un program de promovare foarte puternic pentru celelalte sate, în afară de Viscri, pentru că la Viscri avem prea mulți turiști și în celelalte sate, prea puțini. (…)

Am început un proiect de restaurare a bisericii fortificate de la Alma Vii. Am câștigat un grant din fonduri norvegiene, aproape 1,8 milioane de euro, pentru această biserică fortificată. (…) În acest proiect mare pentru Alma Vii, pe lângă restaurarea bisericii fortificate, noi o să punem în valoare fiecare turn cu o expoziție permanentă, cu demonstrații ale meșterilor locali și promovare turistică. Se va face un film (…) care va fi promovat în toată lumea, ca să vină mai mulți turiști la Alma Vii”, precizează Caroline Fernolend.

Anul trecut, atât la Alma Vii, cât și la Mălâncrav, în județul Sibiu, au fost doar câteva sute de turiști. La Conacul de la Mălâncrav, turiștii care vor ajunge din iunie până în octombrie vor avea șansa să vadă pe viu meșteșugarii locului.

Chiar și cetățenii de etnie romă, izolați la marginea satului, dar buni meșteri ai nuielelor, vor fi puși în valoare, ca să ajute la dezvoltarea satului, prin turism.

“Am câștigat un proiect, prin care, din iunie până în octombrie, de marți până sâmbătă, unul din meșteșugarii din sat, va prezenta meseria lui (la Mălâncrav — n.r.) Deci, într-o zi se vor ciopli grinzi, în altă zi se face cărămidă, în altă zi se pot vedea doamnele care țes, se poate vedea cum se face pâinea.

Se poate vedea cum se împletesc coșurile, comunitatea de romi care e la marginea satului, o aducem în mijlocul satului, unde le-am creat un atelier ca să facă coșuri. Așa sperăm ca numărul de turiști să crească anul acesta, față de anul trecut”, a mai spus Caroline Fernolend.

Succesul fundației britanice, înființată în 1987 la Londra, și care există de 15 ani în România, se explică prin dorința reală de implicare.

Fundația Prințului Charles a realizat în 15 ani, în Transilvania, 1.200 de proiecte, în 54 de localități. Fundația deține 11 case de oaspeți și s-a implicat în renovarea a 565 de case ale țăranilor transilvăneni. A restaurat 50 de șuri părăsite și lăsate în ruină. A școlarizat 23 de ardelence, pentru a face turism profesionist, și care administrează casele fundației. Și, la fel de important, fundația s-a implicat în restaurarea monumentelor, bisericilor cetăți, cu meșteșugari ardeleni, pe care, dacă nu i-a găsit pe moment, i-a format.

“Pentru noi este foarte important ca acel monument, dacă e restaurat, să fie restaurat cu forțe locale, cu meșterii pe care i-am format în decursul anilor, pe urmă acest monument să aibă viață.

De asta până astăzi avem bisericile fortificate, pentru că a existat o comunitate căreia a aparținut aceste biserici, care le-au întreținut, le-au folosit. Noi credem că monumentele trebuie să trăiască împreună cu comunitatea. Oamenii dau viață monumentelor. Fundația are foarte puține proprietăți, are 11 case, în 49 de sate, în care lucrăm, și 5 orașe. Din 1.200 de proiecte, 565 au fost asupra proprietăților private a oamenilor. Am început cu fațadele pentru a da oamenilor o mândrie, că au o casă frumoasă. Lucrăm cu opt arhitecți specialiști în restaurare.

Am restaurat aproape 50 de șuri, au învățat oamenii cum să facă îmbinările de lemn. Am lucrat la nouă biserici fortificate”, este un scurt bilanț al fundației care a reinventat ospitalitatea ardelenească și a făcut-o celebră în toată lumea.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Fondată la Londra, înainte de Revoluția din 1989 din România, cu scopul inițial de “sprijinire a intelectualilor români de a fi în contact cu universități din Vestul Europei”, Fundația Mihai Eminescu Trust s-a făcut remarcată după ce Prințul Charles a sprijinit acest proiect și a ținut un discurs despre situația satelor din România către Societatea Civilă Londoneză, când planul de sistematizare al lui Ceaușescu punea în pericol mii de sate cu valoare istorică.

După 1990, fundația s-a dedicat protejării patrimoniului istoric transilvănean. În anul 2.000 a fost fondată filiala românească a Mihai Eminescu Trust, care activează sub patronajul Prințului de Wales și coordonează proiectele de conservare a patrimoniului și revitalizare a satelor.

AGERPRES/(A — autor: Isabela Paulescu, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Mircea ROȘCA / Arhiva AGERPRES

Aria protejată ”Lacul Ursu și arboretele pe sărături” este amplasată pe teritoriul intravilan al orașului Sovata, în stațiunea turistică, potrivit primariasovata.ro. Aria este definită ca rezervație naturală de interes național conform Legii 462/2001—privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, corespunzând categoriei IV IUCN (International Union for Conservation of Nature).

Arboretele de pe sărături de la Sovata.
Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

În urma unor complexe evenimente geologice, meteorologice și hidrologice petrecute în perioada 1875-1880, prin dizolvarea treptată a masivului de sare de către apele a două pâraie (Auriu și Criș-Toplița), urmată de surparea terenului, s-a format lacul Ursu. Într-o perioadă de aproximativ cinci ani, cele două pârâiașe au umplut golul rezultat din surpare, luând naștere actualul lac. Având o formă asemănătoare unei piei întinse de urs, oamenii din partea locului i-au dat numele de ”lacul Ursului”.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

Procesul de dizolvare a sării din masivul de sare continuă. Astfel, salinitatea lacului Ursu prezintă o variație mare în funcție de adâncime: 0-2 m până la 100 g/l și de la 2 m până la fundul apei 220-300 g/l. Apa dulce a pârâurilor Auriu și Toplița, având densitatea specifică mai redusă decât apa sărată, se menține la suprafață și acționează ca izolator termic: permite penetrarea radiațiilor solare, care încălzesc straturile de apă sărată din interior, dar totodată previne pierderea căldurii acumulate, acest fenomen fiind cunoscut sub denumirea de heliotermie.

Directorul SC Balneoclimaterica SA Sovata, Fulop Nagy Janos, a declarat într-un interviu acordat AGERPRES că ”fenomenul de heliotermie a fost cercetat, studiat intens de institutele de specialitate din țară, un exponent care realizează o comasare a tuturor cercetărilor și dau acceptul pentru a se putea folosi sau a nu se putea folosi un zăcământ mineral fiind Institutul Național de Balneologie, cu sediul în București”.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

Potrivit acestuia, la sfârșitul perioadei de încălzire, respectiv mijlocul sau sfârșitul lunii iunie, temperatura apei la adâncimea de 1,5 metri (termoclima lacului) poate să ajungă la 50 de grade Celsius. La sfârșitul lunii iunie, când se deschide sezonul de balneație, straturile din lac se omogenizează, apa ajunge la 33-34 grade, iar apoi urmează încontinuu să se răcească, în special din luna august, când încep nopțile răcoroase.

Directorul Fulop Nagy Janos a mai precizat faptul că pentru conservarea căldurii lacului, scăldatul este permis doar în anumite perioade ale zilei, dar niciodată înainte de ora 10.00 și după ora 18.00, și doar într-o zonă a lacului. De asemenea, între orele 13.00 și 15.00, zilnic, există o pauză de îmbăiere, deoarece, în acel interval, ”expunerea la razele soarelui asupra luciului de apă este maxim, iar în aceste două ore are loc împrospătarea apei: din acea zonă nefolosită a lacului vin curenții care aduc în permanență apă proaspătă, neutilizată”.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

În Sovata, începând din 1928, există baza de tratament de pe malul Lacului Ursu, primul stabiliment balnear realizat în această zonă, urmat, apoi, de baza de tratament de la Lacul Negru, în 1933, iar, în 1973, de baza de tratament de la Hotelul Sovata, actualul Hotel Danubius Health Spa.

Băile în apele acestui lac sunt recomandate pentru tratarea diferitelor afecțiuni (reumatice, endocrinologice sau cardiovasculare), dar care nu trebuie să depășească 20-30 minute (pentru copii 10-15 minute). Un alt ingredient folosit în mai multe tratamente este nămolul terapeutic peloidogen extras din adâncurile sale.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Cascada Duruitoarea
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Cascada este accesibilă pe traseul marcat cu cruce roșie pe fundal alb, fiind unul dintre primele șapte trasee care au fost marcate în Masivul Ceahlău (din 1936). Traseul pornește din Stațiunea Durău (800 m) — Poiana Viezuri (1.200 m) — Cascada Duruitoarea (1.210 m) — Poiana Scăiuș (1.400 m) — Polița cu Ariniș (1.650 m) — Curmătura Piciorul Șchiop (1.780 m) — Cabana Dochia (1.750 m), are o lungime de 7,5 km și poate fi parcurs în aproximativ 5 ore, potrivit viziteazaneamt.ro.

Stațiunea Durău
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Cascada Duruitoarea se găsește pe pârâul Rupturii, care se varsă în Valea Schitului și de aici în Lacul Bicaz. Debitul de apă al cascadei este asigurat de pârâul Rupturii și afluenții acestuia. Cascada are o cădere impresionantă de apă de 25-30 m înălțime, apele sale fiind despărțite în două de un prag.

Cascada Duruitoarea
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Numele cascadei provine de la zgomotul puternic produs de căderea de apă, sunet care se aude de la mare depărtare. Zgomotul apei devine asurzitor, în special în perioadele ploioase, când debitul pârâului crește, conformwww.wonderfulromania.ro.

Muntele Ceahlău este emblema județului Neamț, fiind unul dintre elementele principale ale stemei județului. Cel mai înalt vârf al muntelui este Ocolașul Mare, cu 1.907 m, în timp ce vârful Toaca măsoară 1.900 m. Masivul Ceahlău, în cuprinsul căruia se încadrează Parcul Național Ceahlău (din 1955, cu o suprafață de 7.742,5 ha), este situat în grupa centrală a Carpaților Orientali, în partea de sud-est a Munților Bistriței.

Muntele oferă și o faună bogată, din care se disting ursul carpatin, lupul, cocoșul de munte, capra neagră sau vipera, dar și o floră deosebită reprezentată de floarea de colț.

Parcul Național Ceahlău
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Potențialul turistic natural din Masivul Ceahlău a determinat, încă din secolul trecut, amenajarea unor trasee și locuri de popas. În jurul anului 1860, familia Cantacuzinilor a amenajat prima potecă spre înălțimile Ceahlăului, iar primele adăposturi au fost construite, în 1906, lângă Fântâna Rece și, în 1914, la Fântânele.

Relieful conglomeratic din zona centrală reprezintă, de asemenea, o atracție turistică, printre cele mai spectaculoase forme numărându-se Toaca, Panaghia, Căciula Dorobanțului, Piatra cu Apă, Detunatele, Dochia, Clăile lui Miron.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, dar izvoarele istorice, cele care s-au păstrat datorită conjuncturilor și intereselor personale de-a lungul timpului, dau o atestare documentară din primii ani ai mileniului al doilea.

Aceste izvoare dovedesc și că meleagurile venețiene din zonă au fost locuite și în primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau cel puțin nu au fost descoperite.

Ioan Cavaler de Pușcariu, jurist, om politic, istoric, memorialist, filolog și poet, fost pretor (șef al administrației și al poliției) al Veneției de Jos, copiază și interpretează un text latin scris cu caractere chirilice de pe o lespede de piatră găsită în casa unui localnic, Ionașcu Mone(a), scrisă cu multe greșeli: “A trăit Grigore cel de’ntîiu Venețianu în anul Domnului 1185 (…)”.

În 1901, Ioan Cavaler de Pușcariu a ținut un discurs la Academia Română din București, unde a arătat că Radu Negru (1185-1216) a donat vistierului său (un fel de ministru de finanțe) Grigorie Venetuș, adică Venețianu, moșiile aflătoare în patru văi, respectiv Valea Veneției, Părăul Sărat, care astăzi se numește Sărata, Valea Comănii și a Cuciulății. Din aceasta se poate deduce foarte ușor că în zonă a existat și o populație care să cultive pământurile, să îngrijească vitele și să “pădurească”.

Deci, au existat și așezări omenești, fie și primitive, a declarat pentru AGERPRES, preotul satului Veneția de Jos, Alex Socaciu.

Aceeași lespede de piatră este amintită și de călugărul, istoricul și filosoful Ioan Inocențiu Samuil (Micu-Klein), (1692-1768), în cartea sa transmisă doar în manuscris, “Istoria Țării Românești și a Moldovei”.

Istoricul Nicolae Densușianu afirma în cartea sa, “Dacia Preistorică”, faptul că Veneția de Jos a fost înființată de către o colonie de romani colonizați în Dacia, în vecinătatea geților. Aceștia se numeau veneti sau vineti.

Atât binecunoscuta metropolă Veneția din Italia, cât și frumosul sat Veneția din Țara Făgărașului, ar avea practic aceeași origine.

Un argument solid în menținerea acestei ipoteze îl reprezintă și o descoperire arheologică întâmplătoare pe teritoriul satului, făcută în anul 1965. “Este vorba despre o monedă romană imperială, bătută la Tomis, datată în secolul II-III”, mai precizează părintele Alex Socaciu.

Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la vinețeală. Vinețeala, este de fapt, un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă albastră.

Veneția de Jos a fost de-a lungul timpului un important centru administrativ și cultural, aici existând o primărie, o judecătorie, perceptorat, notariat, bancă ce deservea satele din răsăritul Țării Făgărașului și până la Târnava Mare, protopopiat unit, post de jandarmi, post de pompieri, ocol silvic, două școli confesionale (ortodoxă și unită), stațiune balneară cu ape cloruro-sodice-iodo-bromurate și nămol feroginos.

Băile de la Veneția au existat până în anul 1950, dar construcțiile au fost lăsate în paragină și s-au deteriorat de-a lungul timpului. Din cele mai vechi timpuri, resursele naturale cele mai importante ale Veneției au fost pădurile și piatra de var.

Locuitorii au cultivat pământul, au crescut animale și făceau negustorie cu produsele muncii lor. Vicisitudinile vremurilor din urmă, în special epoca comunistă și cea post-comunistă, au făcut ca viața satului Veneția de Jos să decadă.

Așa se face că sediul administrativ a fost mutat la Rupea și la Șercaia, iar în urma revoltei venețienilor din cauza falsificării alegerilor de către comuniști, în 1946, conducerea comunei să fie mutată în satul Părău, unde se află și în prezent.

În timpul regimului comunist, populația satului a migrat spre orașele învecinate, în sat rămânând mai mulți oameni în vârstă care au lucrat la C.A.P, asta pentru că pământurile, animalele, pădurile le-au fost luate de statul comunist.

Nu puțini au fost cei care s-au opus colectivizării și care s-au descurcat pe cont propriu, fără niciun ajutor de la stat. Astăzi, acești bravi ai neamului reprezintă parte din familiile cele mai verticale și cele mai bine văzute în comunitate, susține sursa citată.

În prezent, majoritatea populației active a satului este plecată la muncă în Italia, Spania sau Germania, media de vârstă a satului fiind foarte ridicată, existând doar o grădiniță și o școală cu clasele I-VIII, inclusiv cea pregătitoare, doi învățători, dintre care unul este navetist, la fel ca și toți ceilalți profesori.

Comuna Părău de care aparține satul Veneția de Jos mai are în componență satele Veneția de Sus, Grid și Părău. Populația comunei, care se află la o distanță de 60 de km de reședința de județ și de 19 km de municipiul Făgăraș, are 2.048 de locuitori.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Cristian Anghelache)