Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Viorel LAZARESCU / Arhiva AGERPRES

După primul război daco-roman (101-102), în schimbul păcii, împăratul roman Traian i-a impus regelui dac Decebal o serie de condiții, una dintre ele fiind construirea de către romani a unui pod peste Dunăre. Scopul construcției, ce avea să devină una dintre minunile Imperiului Roman, era acela de a a facilita comunicarea cu teritoriul nou cucerit, de a permite trecerea în Dacia a legiunilor romane interesate de sarea și aurul populației autohtone.

Majoritatea informațiilor privind podul provin de la istoricul Cassius Dio, redactate în urma unei călătorii prin aceste locuri, când nu mai existau decât urmele construcției. Podul a fost ridicat în decurs de doi ani, între 103-105, și potrivit istoricului, pe teritoriul dac fusese lăsată o puternică armată de ocupație, iar Traian s-a temut să-și lase soldații din Dacia fără nicio legătură cu Imperiul.

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Podul a fost trecut de legiunile romane, în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic. Sarcina construirii podului i-a fost încredințată lui Apolodor din Damasc, prieten al împăratului, care îl numise în funcția de “prefectus fabrorum” (șef al construcțiilor), în armata romană.

Pentru mai mult de o sută de ani a fost cel mai lung pod construit vreodată măsurând, deasupra nivelului apei, 1134,9 metri, lungimea reală fiind de 1600 metri, iar lățimea de 14,55 metri. Podul era susținut de 20 de piloni hexagonali, era suspendat deasupra apei la o înălțime de 19 metri și era prevăzut cu arcade de 33 m lărgime între stâlpii de susținere.

Foto: (c) adevaruldespredaci.ro

La capetele podului a fost construit câte un castru păzit de soldați, relicve ale celor două construcții putând fi vizibile și în prezent, pe ambele maluri ale Dunării. Izvoarele istorice nu menționează nimic despre metodele de lucru folosite pentru a realiza această operă a ingineriei antice. Se presupune, însă, că Apolodor ar fi abătut Dunărea pe un braț mort, ceea ce a scăzut temporar nivelul apei, și ar fi turnat pilonii în chesoane din lemn de stejar cimentate între ele, în care s-au zidit blocuri cioplite în calcar nisipos de forme paralelipipedice, trapezoidale și pătrate, brăzdate de șănțulețe de 7 cm, îmbrăcate cu zid de cărămidă și s-au folosit pompe speciale pentru evacuarea infiltrațiilor de apă din aceste incinte. Printre materialele folosite — blocuri de piatră, cărămidă, mortar — s-a aflat și cimentul “pozzolana” rezistent la apă, adus din zona vulcanului Vezuviu.

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Podul a fost funcțional până prin 271-272, când a fost distrus de împăratul Aurelian (270-275), care a retras trupele imperiale din Dacia, punând bazele Daciei Aureliene pe teritoriul de astăzi al Serbiei. Scrieri ale istoricului Dio Cassius, atribuie distrugerea podului, împăratul Hadrian (117-138) care ar fi făcut-o, deoarece considera că podul reprezentanta un pericol pentru Moesia în cazul unui atac al barbarilor.

Cei 20 de piloni au fost vizibili în anul 1856, când Dunărea a atins un record de debit scăzut. În 1906, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă 2 piloni, pentru că obstrucționau navigația. În 1932, mai existau sub apă 16 piloni, iar în 1982 au fost găsiți de arheologi doar 12, restul fiind luați, probabil, de apă între timp. Chiar și în prezent se mai pot vedea vestigii ale primului și ultimului stâlp pe malurile Dunării.

Piciorul podului construit de Apollodor din Damasc la ordinul împăratului Traian, la Drobeta Turnu-Severin
Foto: (c) Mihai POZIUMSCHI / Arhiva AGERPRES

Potrivit unei declarații din noiembrie 2014 a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi “… În urmă cu aproape 35 de ani, s-a încercat ridicarea unuia dintre picioarele podului situat pe malul stâng al Dunării la o cotă de + 5 metri, pentru a nu mai fi lăsat în apă. Cu toată tehnica acelei epoci, nu s-a reușit desprinderea sa de pe soclu, dovadă că materialul utilizat, a cărui rețetă de preparare nu se cunoaște nici astăzi, este foarte rezistent”.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s-a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105. De asemenea, pe Columna de la Roma, se pute distinge o imagine stilizată a podului, care permite “…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

Foto: (c) colectii.toateblogurile.ro


Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s-a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându-se în prezent.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

„Aparatul lui Uriel” de la Sarmisegetusa era mai mobil, cu elemente din lemn

„Aparatul lui Uriel”, de Christopher Knight si Robert Lomas, reconstituie sactuarele circulare cu rol astrologic si astronomic

Lomas si Knight au respectat indicatiile din Cartea lui Enoh si le-a iesit calendarul de la Sarmisegetusa

Cercurile de piatra de la Avebury sunt mai vechi decat cele de la Stonehenge

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decat Stonehenge

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleasi elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai ca este mult mai masiv

Fotografii: (c) Sebastian OLARU / Arhiva AGERPRES

Încadrată în categoria a III-a IUCN, cea a monumentelor naturii, Grădina Zmeilor are statut de arie protejată de interes național, din anul 2000, fiind o rezervație naturală de tip geologic și peisagistic.

Situată pe teritoriul administrativ al comunei Bălan, la aproximativ 10 kilometri de orașul Jibou, în bazinul Almașului, rezervația aparține ariei Muntelui Meseș, masiv ce face parte din lanțul Carpaților Occidentali. Monumentul natural este reprezentat de gresii desprinse din dealul Închieturi (cu altitudinea maximă de 376 de metri). Suprafața zonei este de aproximativ trei hectare.

Rezervația constituie un amplu fenomen de prăbușire și erodare distructivă, dezvoltat în așa-numita gresie de Sânmihaiu, relativ slab cimentată, având intercalații de pietrișuri și conglomerate. Formațiunile holocene de aici au luat naștere prin desprinderea unor blocuri sau compartimente de gresii și alunecarea lor pe argilele vineții de la bază. Apa a avut un rol semnificativ la modelarea acestor roci.

În ansamblu, formațiunile pietroase, în culori și forme diferite (blocuri, turnuri, coloane, poduri, ciuperci, animale sau personaje de basm), cu înălțimi de 10-12 metri, alcătuiesc o aglomerare haotică ieșită din comun. Zona a fost numită în trecut ”Cheturi”, probabil o referire la dealul din care s-au desprins stâncile. Datorită alunecărilor de teren, aceste elemente naturale pot lua noi forme la an la an. Cele mai impresionante par a fi două stânci în formă de prismă, numite sugestiv “Zmeul” și “Zmeoaica”. Altele au fost botezate “Moșu'”, “Eva”, ”Dorobanțul”, ”Sfinxul”, ”Călugărul”, ”Căpitanul”, ”Soldații”.

Una dintre legendele Grădinii Zmeilor, ”Legenda fetei Cătănii”, spune povestea unei fete îndrăgostite de un soldat. Cum mama vitregă a fetei nu a acceptat dragostea lor, a blestemat-o pe fată, transformând-o într-o stană de piatră. Bătrânii satului povestesc că până la alunecările de teren din 1971 se putea vedea stânca care a creat legenda: ”avea forma unei fete cu părul lung, cu ulcior în mână și cu o doniță în spate”. Legat de această poveste s-au scris câteva versuri populare:

”Fată, fată, fata mea
Cându-i trece Dumbrava,
Să fii fată blestemată
Să te faci stană de piatră!
Ploaia, vântul să te bată!
Soarele încet să te ardă!

Vai Cătană, vai Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ți-ai blestemat,
Și ți-o fost mare păcat!”

Într-o poiană din apropierea Grădinii Zmeilor, se desfășoară periodic manifestări culturale, cum este Festivalul ”Fata Cătanii”, organizat în jurul datei de 20 iulie, la sărbătoarea Sfântului Ilie.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ/AGERPRES FOTO

Ca o ironie a sorții, cel care l-a condamnat la moarte prin decapitare pe fostul primar Johann Schuller von Rosenthal în 28 septembrie 1703, comitele sașilor, Johannes Sachs von Harteneck, ajuns și el primar al Sibiului, a murit la rândul său decapitat, câțiva ani mai târziu.

‘Ultimul personaj decapitat a fost un primar al orașului, este vorba de Johann Schuller von Rosenthal, care a fost un personaj interesant: croitor de meserie, care ajunge la un moment dat în cercurile înalte ale principilor Transilvaniei, a lui Apafi Mihaly, căruia îi dăruiește un butaș de trandafir pe care spunea că l-a adus din Țara Sfântă, de la Ierusalim. Este înnobilat de către Apafi și primește acest nume de von Rosenthal.

Este și astăzi o casă în orașul de jos care i-a aparținut, care are o emblemă, o mână cu un buchet de trandafiri și deviza era: ‘Per spinas ad rosas’ (prin spini la trandafiri).

Acest personaj nu s-a ocupat prea mult cu croitoria, a fost un comerciant, de unde credem că și-a făcut și averea. Ulterior ajunge primar al orașului într-o perioadă destul de interesantă pentru istoria Transilvaniei, este vorba despre Pacea de la Karlowitz, când Transilvania intră în componența Imperiului Habsburgic — deci nu mai este principat autonom supus turcilor — și în această perioadă el ajunge primar’, a declarat pentru AGERPRES Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara.

Însemnările vremii spun că în casa primarului exista un harem — cel puțin acuzatorii lui asta afirmau — și, mai mult decât atât, în casa lui se bătea monedă, ceea ce era ilegal.

Mai mult, cei care l-au acuzat susțineau că primarul se folosea personal de gropile de provizii ale orașului, ceea ce era interzis cu desăvârșire, iar acest lucru va duce la un conflict cu o parte din consiliul orașului și cu comitele sașilor, Johannes Sachs von Harteneck.

În acele vremuri gropile cu provizii erau considerate legătura dintre viață și moarte.

În cazul în care cetatea era atacată, sașii se retrăgeau în incinta fortificației și, ca să reziste asediului, aveau nevoie de alimentele pe care le țineau în gropile de provizii. În Sighișoara erau gropi secrete în formă de pâlnie, interiorul lor era tapetat cu lut amestecat cu paie, să țină mai bine grânele, iar capacele purtau emblemele fiecărei bresle. În cetate erau numai câțiva oameni care știau unde se află aceste gropi secrete, iar aceștia erau puși de către comunitate să jure că nu o să divulge secretul lor, întrucât de acestea depindea viitorul comunității.

‘Johannes Sachs von Harteneck va face o anchetă, îl va lega. În același timp, von Rosenthal cere clemența împăratului de la Viena și se spune că aceasta ar fi venit. Se mai spune că pe drum, când veneau curierii de la Viena cu amnistia, niște sighișoreni au aflat și au ajuns mai repede și astfel într-o dimineață von Rosenthal a fost decapitat în curtea vechii biserici dominicane, adică între clădirea Primăriei de acum și Biserica Mănăstirii. Era o procedură excepțională, deoarece execuțiile publice aveau loc în afara orașului pe așa-numitul Deal al Crucii.

Dar acesta a fost executat în cetate, rapid, probabil a fost scos din închisoare și decapitat ca să nu mai primească nicio clemență. Ironia sorții face ca acuzatorul său, comitele sașilor, Johannes Sachs von Harteneck, primar al Sibiului, peste câțiva ani să fie executat, tot prin decapitare, în Piața Mare din Sibiu. Și el a fost executat pentru faptul că în casa lui a stat un proscris, un hoț urmărit de autorități, care a fost adăpostit de soția lui și pe baza acestor acuzații autoritățile vieneze îl vor condamna la moarte prin decapitare’, a spus Teșculă.

După înnobilarea sa, von Rosenthal a urcat repede toate treptele ierarhiei sociale, iar între anii 1694 și 1697, apoi între 1699 și 1700 a fost primar. Documentele vremii spun că primarul a devenit și unul dintre cei mai bogați oameni din provincia Sibiului, cumpărând argint, pe care îl plătea mai bine decât breasla aurarilor din cetate, apoi că mulți au observat că monedele din lada de bani a orașului erau mereu înlocuite cu altele noi.

Evident că în timpul procesului acesta a fost acuzat de numeroase escapade amoroase, de abuzuri împotriva femeilor din oraș și de multe altele.

După decapitare, Johann Schuller von Rosenthal a fost îngropat în vechiul cimitir de lângă Scara Acoperită, într-un mormânt săpat în partea de jos a acestuia.

Din documente reiese că Johann Schuller von Rosenthal este ultimul personaj decapitat care a stat în arest în Camera de Tortură, vechea închisoare militară a orașului, care este acum unul dintre obiectivele intens vizitate ale Muzeului de Istorie din Sighișoara.

‘De existența Camerei de Tortură se leagă un eveniment nefericit al orașului, este vorba de marele incendiu al orașului din 30 aprilie 1676, când 80% din oraș arde, inclusiv Turnul cu Ceas. După un an turnul este restaurat și cu acea ocazie unul dintre gangurile de acces pe sub turn este blocat, zidit, și în acest spațiu se va înființa o închisoare militară. Ea a funcționat pe parcursul secolului al XVIII-lea și a funcționat ca și cameră de tortură cu diferite obiecte de tortură (…) Perioada comunistă a dus la închiderea ei și a fost redeschisă publicului în 1998’, a spus Nicolae Teșculă.

În această încăpere, pe grinda unui geam există o serie de scrijelituri ale foștilor condamnați, o inscripție cât de cât ilizibilă este ‘Morgen werde ich …’ adică ‘Mâine voi fi…’. Tot în Camera de Tortură există și piatra care atârna de gâtul celor care erau legați la stâlpul infamiei în Piața Mare a Cetății, grea de 6 kilograme.

‘În încăpere mai sunt câteva cătușe. Este foarte interesant că în acea perioadă cătușele erau folosite pentru o mână și pentru un picior, nu cătușe pentru mâini sau cătușe pentru picioare. Mai avem un jug de lemn pentru transportarea condamnaților către judecare și către supliciu și, de asemenea, câteva replici după codul penal al împărătesei Maria Tereza, Constitutio Criminalis Thereziana din 1768-1769.

Este ultimul cod penal din această zonă care permite, în cadrul procedurii de anchetă, utilizarea torturii (…) Este un manual cumplit de tortură, pentru că este standardizat. Sunt proceduri pentru torturi, o scară pe care era întins condamnatul și ars sub braț, o roată pe care condamnatul era ridicat și apoi lăsat jos, plus diverse proceduri de supliciu. Noi, la Camera de Tortură, avem o replică după această scară și această roată’, a precizat directorul muzeului sighișorean.

Acesta a arătat că în codul penal sunt standardizate și modalitățile de tortură prin zdrobirea degetelor și a piciorului, așa numita cizmă spaniolă, precum și procedurile de legare a mâinilor.

‘Acest cod penal a stat la baza condamnării conducătorilor Răscoalei de la 1784, numită și Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, pe baza ei Horea și Cloșca au fost trași pe roată. Oficial toate procedurile de tortură trebuiau să se aplice și la Sighișoara, problema era dacă tortura era aplicată pentru cei acuzați de trădare sau de omor, erau cele mai grave pedepse care aduceau condamnarea la moarte. După vechiul cod, se cunoaște faptul că în Sighișoara, cei care trădau — nu numai trădarea orașului, ci și a familiei — și cei care omorau, erau decapitați (…) Ulterior, tortura a fost eliminată’, a conchis Nicolae Teșculă.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Dezvelirea celui mai mare monument dedicat cepei, 8 septembrie 2007
Foto: (c) Marius AVRAM / Arhiva AGERPRES

Realizarea artistică măsoară 6,5 metri în înălțime, fiind ridicată la inițiativa și prin sponsorizarea parțială a afaceristului local Alexandru Tătar, cunoscut și sub pseudonimul ”Sandu din Petricei”. Mai exact, bulbul de ceapă aurie-arămie are o înălțime de 4,5 metri, este realizat din fibră de sticlă și rășini sintetice, fiind acoperit cu tablă de cupru bătută. Soclul, pe care este așezat, măsoară 2 metri înălțime, și este realizat din beton placat cu travertin.

Monumentul cepei, 17 februarie 2015
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Este amplasat în incinta Școlii Gimnaziale din localitate, aflată pe șoseaua națională care străbate comuna, la vedere, pentru ca toți cei care vor trece pe acolo să admire leguma care este mândria localnicilor.

Simbolul comunei Pericei a costat 6 700 de dolari și a fost realizat de Cornel Durgheu, decan al Facultății de Arte Vizuale din Oradea, împreună cu trei studenți ai săi.

Potrivit prof. univ. Cornel Durgheu, ceapa a fost unul dintre produsele agricole din zona Șimleului foarte căutate pe piața europeană. Curtea Imperială de la Viena era unul dintre cumpărătorii fideli ai acestei legume. Astfel, comercializarea recoltelor de ceapă a devenit, în timp, pentru localnici o sursă economică de câștig, fiind de altfel cea mai profitabilă și originală modalitate de comerț. Au fost găsite, de asemenea, documente care atestă cererea chiar și pe teritoriul canadian.

La dezvelirea monumentului a fost prezent și Dacian Cioloș, la acel moment nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură.

Comuna Pericei este alcătuită din patru sate: Bădăcin, Pericei, Periceiu Mic și Sici. Monumentul dedicat cepei nu este singura atracție a comunei, aceasta cuprinzând și două monumente istorice: o biserică ortodoxă din anul 1705 și casa memorială Iuliu Maniu, din Bădăcin. O altă personalitate care s-a născut în această comună din Sălaj este politicianul Victor Deleu, primar al municipiului Cluj-Napoca între iunie 1932 și noiembrie 1933.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui
Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Stânca Piatra Teiului, un bloc de rocă de mari dimensiuni, format din calcare recifale cretacice, se află la o distanță de aproximativ 44 km NV de orașul Bicaz, și a fost declarată monument al naturii (categoria a III-a IUCN) din 1951, actual cu statut de rezervație geologică.

Foto: (c) Zonabicaz.ro

Cu o înălțime de 23 m, stânca Piatra Teiului are forma unui turn izolat, este amplasată pe o terasă mai înaltă cu 5-7 metri față de nivelul Bistriței și are baza cuprinsă de ape aproximativ jumătate de an. Aria protejată are o suprafață de 0,2 ha și se găsește la altitudinea de 508 m.

Foto: (c)Turistik.ro

Stânca este perfect vizibilă de pe viaductul ce traversează lacul, un important nod de drumuri, ce leagă Moldova de Transilvania, fiind înconjurat de unele dintre cele mai frumoase peisaje din țară. Drumul de la viaduct duce spre Borca și apoi Vatra Dornei, pe Valea Bistriței, sau spre Ardeal, prin Grințieș și Tulgheș. În apropiere se află Stațiunea Durău și unul dintre cele mai importante puncte de acces pe traseele de pe Masivul Ceahlău. De asemenea, de la viaduct se poate merge spre pasul Petru Vodă, la mănăstirea cu același nume.

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui
Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Denumită de localnici Piatra Dracului, de acest monument al naturii se leagă numeroase legende. Inclusiv poetul și criticul literar, Alecu Russo a scris despre ea: ”Înaltă de patruzeci de picioare, așezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulți călători, ca și mine, la întâia ocolire o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din străvechi vremuri, dar când te uiți la așezarea ei în șes, departe de mai mult de 500 de pași de orice înălțime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de mușchi gălbui, rămâi tăcut și mic în fața mărețului uriaș; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniți. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieșită a stâncii alcătuiește, ca un fel de cerdac deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei, care a dat pietrei numele lui, mai mult spre a o face să uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în șoaptă și făcându-și cruce ca buni creștini.”

Foto: (c) Viziteazaneamt.ro

Una dintre legendele din zonă spune că bucata de piatră a apărut în urma unui pariu dintre diavol și Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu se plânsese diavolului de minciuna și lucrurile rele ale oamenilor, iar diavolul s-a gândit să aducă potopul asupra oamenilor. Diavolul s-a lăudat că va fura o bucată de stâncă de pe vârful Muntelui Ceahlău, într-o noapte, și până dimineața el va deveni stăpân peste omenire. Astfel a desprins bucata de stâncă din Ceahlău și s-a îndreptat spre valea Bistriței, când un zgomot ascuțit se auzi din văi — era cântatul cocoșului. Diavolul și-a descleștat ghearele și bucata de piatră a căzut din mâna sa, în mijlocul apei.

Localnicii spun că de atunci, noapte de noapte, stânca se mută, fie pe stânga, fie pe dreapta, căci se pare, diavolul nu a încetat să încerce să ia stânca de acolo și să o ascundă în adâncurile apelor pentru a putea stăpâni lumea, și nu reușește decât să o urnească doar câțiva centimetri.

O altă legendă vehiculată printre localnici povestește că în vremuri străvechi, într-o văgăună ascunsă a Ceahlăului trăia un căpcăun care fura fetele din sat și le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră cu înfățișări ciudate.

Mâniat peste măsură, tatăl uneia dintre fetele răpite și-a convins sătenii să meargă să-l doboare pe căpcăun. Monstrul din vârful muntelui a privit atunci furios și a luat într-o noapte o bucată de piatră pentru a distruge satul fetei. Atunci, duhul cel bun al Ceahlăului, pe care oamenii și-l închipuie ca fiind un bătrân cu părul alb, s-a prefăcut într-un tânăr voinic, care l-a înfruntat pe căpcăun. Voinicul a tăiat ghearele monstrului și bucata de stâncă a căzut în locul în care o vedem și astăzi.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Legendele spun că aici ar fi existat cnezatul lui Seneslau, iar un mormânt cu inscripții slavone ar aparține tatălui acestuia, Miraslau, însă istoricii nu confirmă ipoteza. Tot în Titești se află și o celebră placă pe care se află gravată crucea malteză, a cărei origini se pierd în secolul XIV.

Însă comuna mai deține un lucru care cu timpul a devenit o curiozitate pentru turiștii sau călătorii aflați în trecere pe aici: satul părăsit. Cum te abați de la primărie în jos, pe panta unui deal, se vede un grup de 30 — 40 de case pustii, înconjurate de buruieni și arbuști.

“Este vorba de satul Cucoiu, sat vechi, care a fost abandonat în ultimii 25 de ani iar toată populația a migrat aici sus pe culme, refăcându-și efectiv gospodăriile. A fost o acțiune neimpusă de cineva decât de natură”, a declarat, pentru AGERPRES, primarul din Titești, Cătălin Daneș.

De fapt satul Cucoiu, vechi de peste 500 de ani, a fost un sat de fugă, ascuns la baza versantului și ferit din calea invadatorilor. Satul era sub cota drumului comercial sau militar, funcție de situație, care venea dinspre Ardeal spre Muntenia.

“Acum nu se știe exact de ce străbunii celor din Cucoiu au ales să-și facă vatra chiar acolo jos. Cert este că nu se vede de sus de pe culme, decât dacă dacă privești cu atenție printre pâlcurile de arbori. Dar să ne imaginăm că în urmă cu sute de ani nu erau case mari, ci unele mici. Acest drum al Loviștei era folosit de armate, fie cele habsburgice, fie otomane și deci era extrem de periculos să ai casa în drum. Nu mai spun de cei care veneau să strângă birurile”, spune Daneș.

Dar ceea ce a însemnat pe vremuri un avantaj geografic, s-a transformat în ultimii 50 de ani într-un coșmar pentru sătenii din Cucoiu. Toate ploile și toți torenții curgeau chiar peste case. În timp s-au format adevărate mlaștini care le distrugeau oamenilor grădinile. Se formau chiar lacuri pline de noroi care în timp au afectat structura de rezistență a caselor și a școlii.

“Autoritățile comuniste nu au vrut să-i ajute pe oameni, probabil că nu au uitat faptul că prin anii ’50 loviștenii au luat arma în mână și au umplut munții din zonă cu cuiburi de partizani. De aceea au tărăgănat strămutarea”, a mai spus edilul Daneș.

În cele din urmă, când deja ruperile de maluri au pus în pericol toată linia estică a satului Cucoiu, obștea din localitate le-a dat oamenilor locuri de noi de casă și, în cele din urmă, în 10 ani tot satul s-a mutat chiar pe culme, pe marginea vechiului drum al Loviștei.

Satul Cucoiu are case cu un etaj, tipic de munte, cu gard înalt, însă așezării îi lipsea ceva. Biserica. Biserica veche rămăsese acolo în zona înnămolită și chiar dacă exista una nouă aproape de centrul comunei, cei care se strămutaseră doreau biserica lor.

“Un fiu al satului, Viorel Barbu, a luat decizia de a ridica o nouă biserică, dar una diferită, care să exprime faptul că acest sat e unul nou, unul dârz, unul care privește spre cer. Și astfel biserica propusă a se ridica a fost aleasă să fie una pe model maramureșan. Singura de acest gen din tot județul Vâlcea. Toată comunitatea a contribuit la înălțarea acestei biserici de lemn. Au fost tăiate lemnele, pregătite, măsurate, sub supravegherea unor meșteri tocmai din Maramureș. Și uite așa s-a născut una dintre cele mai frumoase biserici de lemn maramureșene la Titești”, a declarat Daneș.

Biserica de lemn din Cucoiu se află chiar la marginea versantului și este locul de unde se vede cel mai bine fosta vatră a satului. Oamenii mai au acolo jos pământ, mai coboară vara, au fânețe dar au un reper, acolo, pe vârful dealului, biserica maramureșeană care este semnul renașterii.

“Îmi amintesc acei ani ai strămutării, oamenii aduceau pe lângă paturi și alte obiecte de uz casnic icoanele. Cred că erau o moștenire din moși-strămoși, de când s-a înființat satul ascuns. Multe dintre icoane au fost aduse aici, la biserica nouă. Și mai e ceva de spus. Titeștiul a fost în calea tuturor, că se numeau romani, că au fost cruciații, că au fost habsburgii, otomanii, imperii nu glumă, aceste imperii nu mai sunt azi. Satul Cucoiu este însă. Aici, sus, pe culmea dealului, în jurul unei biserici cu arhitectură românească, de acolo, din altă zonă istorică, plină cu oameni mândri, Maramureșul…”, conchide primarul din Titești.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Dacă podurile de lemn dominau secolele trecute, perioada modernă le-a rezervat un loc cu totul secundar în istoria construcţiilor inginereşti. Începând din secolul al XIX-lea, toate podurile din lemn executate pe teritoriul ţării noastre, destul de numeroase, au avut un caracter provizoriu, ele urmând a fi inlocuite, mai devreme sau mai tarziu, cu poduri metalice sau din beton.

Construirea unui pod de cale ferată peste Dunare care să lege Ţara Românească de Marea Neagră devenise necesară încă din timpul domniei lui Barbu Ştirbei. În anul răscumpărării liniei Cernavodă-Constanţa (mai precis, la 10 decembrie 1882), guvernul român lansează un concurs internaţional pentru proiectarea a doua poduri mari peste Dunăre şi peste braţul Borcea, pe linia Cernavodă-Feteşti. Dar nici unul dintre cele opt proiecte prezentate comisiei de examinare, în anul 1883, de firme din Franţa, Germania, Elveţia şi Belgia nu a fost acceptat. După trei ani, in 1886, are loc un al doilea concurs, la care participă cinci firme, dar rezultatul rămâne acelaşi.

Într-un moment de stralucită inspiraţie, comisia îi propune lui Anghel Saligny să prezinte un proiect. În decembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă. E o decizie surprinzătoare, ţinând seama de faptul că numai cu câţiva ani în urmă acelaşi minister refuzase să ia asupra să răspunderea executării unor tabliere mici, lucrarea fiind preluată de firme particulare.

Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului.

După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzatoare la Cerna-voda”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Legătura feroviară dintre Feteşti şi Cernavodă are o lungime de 21 km şi cuprinde podurile peste Braţul Borcea şi peste Dunăre. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România şi al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Feteşti-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată şi staţiile, a fost de 35 milioane lei aur.

Ziua de 14 septembrie 1895 a fost desemnată drept data ianugurării. Ceremonia a fost una fastuoasă. Conform programului serbării un tren a plecat la ora 9 din Gara de Nord, invitaţii ajungând la Cernavodă la ora 12. În cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea asistenţei, Regele Carol I a pus ultimul nit al podului ce urma sa-i poarte numele. După ce regele Carol I a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea rezervat “oaspeţilor”, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny, al cărui nume nici nu a fost rostit la eveniment, a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitorii cu care lucrase la realizarea măreţei opere pentru a-i demonstra rezistența.

Primul ministru de atunci a spus o frază celebră: „Măria Ta! Cu ostaşii ţării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meşterii ţării ai îngenucheat măreaţa Dunăre.” La rândul său, suveranul exclama: „Săvârşirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit şi uriaşă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul şi avântul puternic al României, a învins toate greutăţile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică şi nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării şi porţile Orientului”.

Clădirea morii din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

În județ mai există funcțională, în prezent, o singură moară tradițională cu valțuri, în localitatea Hida, aceasta fiind cu un motor electric ce funcționează neîntrerupt de aproape o jumătate de secol. Doi frați care au morăritul în sânge țin încă în viață această ocupație, însă nu știu să spună cine va urma după ei. În satul vecin Dragu, o altă moară tradițională cu valțuri, în prezent nefuncțională, așteaptă o soluție pentru a fi readusă la viață.

Salvarea morilor și a morăritului din Sălaj poate veni de la fiica fostului morar din Dragu, ce propune organizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse cele două mori amintite, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Specialiștii în domeniul patrimoniului industrial cred că primul pas ce trebuie făcut este introducerea acestor mori pe lista monumentelor istorice, pentru a putea fi accesate fonduri europene ce ar permite salvarea lor.

Valț pentru măcinat grâu, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Pășind în moara din Hida ai senzația că intri într-o adevărată catedrală a morăritului. Încăperea principală, cea care găzduiește valțurile și elevatoarele, te întâmpină cu un aer sobru, dominat de grinzi uriașe de lemn patinat de timp și ziduri albe, înalte. Câțiva saci de făină se odihnesc între două scări, tot din lemn, așteptând să fie duse în gospodăria vreunui sătean. Construită în vremea imperiului austro-ungar, între anii 1932-1934, moara era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari și mai moderne din zonă. Cele patru valțuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timișoreană “Klug — construcțiuni de mașine și mori”, așa cum se mai poate încă citi scris cu litere negre pe o etichetă aurie de alamă, fixată pe unul dintre elevatoarele de lemn ale morii. Întreaga moară era acționată la început de un motor cu aburi, pentru funcționarea căruia au fost sacrificați mulți arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei și o instalație de dărăcit lână. Instalația cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcționa cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel și, în fine, din 1963 și până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

Alexandru Sâmpetrean, morarul din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

“Moara funcționează din 1934 și e cu trei valțuri duble. Era o societate la Timișoara care făcea utilaje de morărit. O parte din mașini s-au făcut la Timișoara, iar valțurile de la Ganz Danubius, din Budapesta. Prima dată cu aburi a fost motorul. A ‘mâncat’ păduri întregi. Erau oameni care aduceau lemne în fiecare zi la moară și era unul care numai tot tăia lemne și băga pe foc. Băga metrul ster odată, întreg, nu-l tăia. Era nevoie de putere, pentru că motorul acționa și o presă de ulei, un gater și o drebe (instalație de dărăcit lâna — n.r.). Tot în asta clădire au fost. O singură transmisie și un singur motor le-au dus pe toate. Este beton de opt metri turnat în pământ sub motor. A fost aici o industrie locală completă. A funcționat până la începutul anilor ’60. A rămas apoi numai moara propriu-zisă după ce au venit comuniștii. Motorul actual e unul electric, ce funcționează fără nicio reparație din 1963. E tot de la Ganz Danubius. Înainte de a-l aduce aici a lucrat la concasoarele din cariera de la Morlaca”, spune Alexandru Sâmpetrean, unul dintre cei doi frați care mai lucrează încă la moară, cu jumătate de normă, deși e pensionar.

Frații Alexandru si Cozma Sâmpetrean, morari în Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Se ocupă de moară încă din 1971, când s-a alăturat fratelui său Cozma, care a fost angajat ca morar din 1957 până în 2000. Cei doi prezintă și astăzi, cu pasiune și însuflețire, procesul de fabricare a făinii, pe care l-au supravegheat vreme de jumătate de secol.

“Mai întâi grâul se triază, intră jos în manta, unde este o piatră abrazivă ce ia coaja de pe bob, iar mai apoi intră într-o altă mașină ce are o plasă prin care grâul bun rămâne, iar restul îl aruncă afară. Camera de praf preia tot praful care vine de la grâu. Apoi grâul intră la măcinat, la valțuri, începe și se macină și ajunge la elevatoare. Fiecare elevator în parte are un altfel de rol, duce o altfel de marfă. La fiecare valț sunt două elevatoare. Unul duce de la o parte de măciniș, unul de la alta. Făina e trecută mai apoi prin sită. Moara are două sită dublă, cu 24 de rame care cern făina și 24 de rame colectoare. Fiecare ramă are site cu găuri de alte dimensiuni. Sitele sunt acoperite cu mătase italiană. Mai întâi rezultă grișul, care măcinat din nou se transformă în făină. Pentru a ajunge făină, un bob de grâu se macină de șapte ori și rezultă șapte calități de făină: trei șroturi, trei șime și tărâța. E moară sistematică în șapte mersuri. Al șaptelea măciniș e la o piatră ce funcționează aici de 70 de ani și scoate făina neagră. Moara de la Dragu e în cinci mersuri. La Surduc era o moară în trei mersuri, cu un singur valț”, explică Alexandru Sâmpetrean.

Site pentru cernut făina, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Dintre cele 24 de mori ce existau în județ în 1972, astăzi mai este funcțională doar cea din Hida. Iar faptul că la Hida se mai macină încă făină e în mare parte meritul celor doi frați. Din păcate, le e greu și lor să spună ce se va întâmpla în viitor cu această moară și cu meseria pe care au practicat-o cu pasiune întreaga viață.

“Noi suntem particulari, privatizați din 2000, când am devenit Multiprod. Suntem singura moară veche din Sălaj. Am mai avut o moară de la Sărmășag, vândută și mai apoi transformată în service auto, cea de la Zăuan a devenit pescărie, moara de la Ip și ea e vândută. Moara de la Vârșolț a fost revendicată, s-a predat foștilor proprietari de trei ani și nu mai funcționează. O mai fost moară la Surduc — o ars, o mai fost la Zimbor — o ars, o fost la Românași — s-o prăpădit toată. După noi urmează doar cei care o vor strica. Noi am avea urma care să o ducă, dar merg la un alt serviciu. Amândoi avem feciori care știu să lucre aici. Ar fi interesați, dar moara nu mai e rentabilă. Nu poți asigura un venit stabil, pentru că nu au măciniș continuu. Pe vremuri erau foarte mulți oameni care veneau la moară. Se stătea la rând câte trei zile. Astăzi toți cumpără pâine de la ABC. Diferența între pâinea din făina de la moara noastră și cea din comerț e ca de la cer la pământ. Când mănânci o bucată de pâine de casă, ești sătul toată ziua, când mănânci pâinea din comerț, e ca și cum ai mânca floricele de porumb”, crede morarul din Hida.

Clădirea morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

La o aruncătură de băț de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valțuri, cu câțiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puțin pentru moment, nefuncțională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de șoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparații, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viață. Cel puțin acest lucru și-l dorește cu ardoare Eva Tulgodi, soție, fiică și nepoată de morar care locuiește chiar în casa de lângă clădirea morii. Eva a copilărit de altfel în moara Dragu, iar casa familiei sale era, în vremurile bune, plină de sătenii care veneau să-și macine grâul și erau obligați să stea la coadă zile în șir.

“Bunicul meu, din partea mamei, a fost adus aici în 1918, la prima moară, care a fost la Voivodeni. După câțiva ani, moara de la Voivodeni a ars și a început construcția morii de la Dragu, iar el a venit aici, tot ca și morar. Primii proprietari au fost Kiss și Hamlet, un maghiar și un evreu din sat. În 1928 s-a finalizat moara de aici. În același an s-a născut mama mea, în casa ce aparținea tot de moară. Bunicul a venit din Buza, județul Cluj. Bunicul din partea tatei a fost mecanic, specializat pentru instalarea de mori în Austria, fiind chemat aici pentru instalarea motoarelor de la morile din Hida și Dragu. Așa s-au cunoscut și părinții mei, pentru că bunicii au lucrat împreună. Tata, Racz Martin, a lucrat prima oară la moară la Hida, iar apoi a venit aici, unde a lucrat până în 1998. De sărbători era așa de mult de lucru că nu mai știai dacă e zi sau noapte. La noi în casă era tot timpul plin de oameni, Veneau oamenii la moară și intrau la noi și își făceau plăcinte, pentru că stăteau câte două-trei zile la rând. Veneau de pe o rază de 50 de kilometri”, povestește Eva Tulgodi.

Eva Tulgodi, în fața morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Naționalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienților a făcut imposibilă menținerea în funcțiune a morii, o problemă importantă fiind și imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl și soțul Evei au decedat. Acesta și-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată și distrusă, ci să fie redeschisă și, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

“Abandonarea patrimoniului industrial vechi, tradițional, pe motivul lipsei de fonduri, nerentabilității și a faptului că este depășit din punct de vedere moral și tehnic e la fel cu decuplarea unui bolnav de la aparate înainte de a se epuiza căile medicale de a salva pacientul, dar în lipsa unei investiții iminente, datorită stării avansate de degradare, atât a utilajelor, cât și a clădirii, starea ei se va înrăutăți pe zi ce trece. Trebuie făcute eforturi pentru a se găsi resurse financiare prin diferite proiecte pentru a fi realizate investiții de primă necesitate pentru punerea în siguranță a clădirii prin repararea acoperișului. Moara de la Dragu este un reper identitar major pentru comunitatea locală, putând fi considerată fără niciun fel de reținere cartea de vizită a acestei comune. Se pot găsi surse de finanțare din fondurile structurale ale Uniunii Europene și alte mecanisme de finanțare, pentru a susține valorificarea produselor tradiționale locale și a turismului cultural”, consideră Eva Tulgodi.

Concret, aceasta crede că o idee pentru salvarea morii și a tradiției morăritului ar putea-o reprezenta realizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse morile din Hida și Dragu, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Cei interesați ar putea asista la demonstrații de măcinat grâul și ar putea degusta produse făcute din diferitele sortimente de făină de la moară.

Mecanism moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Importanța acestor clădiri din patrimoniul industrial, ce ar trebui mai întâi inventariat și clasat, este subliniată și de Valeria Lehene, conductor arhitect în cadrul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniul Național (DJCPN) Sălaj.

“Astfel de clădiri industriale sunt foarte importante, pentru că au elemente specifice. În momentul în care mergi într-o localitate, poți să-și dai seama care-i clădirea școlii, mă refer la școlile mai vechi, știi exact care-i clădirea căminului cultural, știi care-i moara, primăria sau casa parohială. Dacă ele s-au păstrat, trebuie protejate pentru că dau specificul localității. Chiar dacă nu ar fi puse în valoare ca un muzeu, deși aici cred că este cazul, ele contribuie la păstrarea specificului. Dacă în momentul aceste ce vedem mai important este în interior, și oricum va rămâne ce este în interior, cred că ar trebui lucrat și la exteriorul clădirilor pentru a fi aduse la aspectul inițial. Ne referim în principal la tencuiala exterioară, care a fost evident refăcută. Ar merita căutate poze vechi, pentru a se vedea cum arătau”, afirmă Valeria Lehene.

Interior moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Asemenea fiicei morarului din Dragu, și reprezentanta DJCPN Sălaj crede că fondurile europene ar putea reprezenta o soluție pentru salvarea morilor, însă mai întâi acestea ar trebui clasate, respectiv introduse pe lista monumentelor istorice.

Patrimoniul industrial este protejat în România de o lege specială, adoptată încă din 2008, dar prea puțin pusă în practică până în prezent, în principal din cauza lipsei de personal din cadrul direcțiilor de cultură județene, crede arhitectul Irina Iamandescu, președintele al AIR — Asociația pentru Arheologie Industrială din România.

“Există o lege privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial care a fost aprobată în 2008, dar care nu are nicio eficiență. Nu a fost urmată de niște metodologii și nu are eficiență în practică. Situația dificilă provine din faptul că aceste obiective nu mai au funcțiunea care le-a creat și aparțin unor societăți care nu mai au activitate economică. În concluzie, intră în degradare și se distrug exponențial. (…) Punctul meu de vedere este că e neapărat nevoie să se păstreze ce a mai rămas, amândouă dacă doar două au mai rămas, și să se investigheze dacă mai există și alte cazuri. Ministerul Culturii a făcut în urmă cu șapte-opt ani un apel în teritoriu să se facă aceste propuneri de clasare, dar cu rezultate minime din cauza lipsei de personal. Lucrează câte un om pe județ sau niciun om pe județ, din păcate”, afirmă Irina Iamandescu.

Ea spune că păstrarea unor astfel de obiective este la fel de importantă precum conservarea oricărei clădiri de patrimoniu.

“Este la fel de important ca și conservarea unei biserici sau ca și conservarea unei case în care s-a născut o personalitate locală, un poet, un scriitor. De ce aceste clădiri să fie mai puțin importante? Sunt un segment din istoria noastră și au aceeași importanță. Nici legea și nici societate n-ar trebui să distingă între ele. Legea nu face distincție și le consideră la fel de importante. Sunt la fel de importante ca orice segment din istoria noastră, fie el cultural, religios sau social”, conchide specialista în arheologie industrială.

Și sfatul Irinei Iamandescu se îndreaptă spre clasarea unor astfel de clădiri și încercarea de accesare a unor proiecte europene.

Acoperite de praful fin de făină, cele două mori din Sălaj așteaptă și speră la vremuri mai bune, așa cum au trăit la începuturile existenței lor. Se spune că speranța moare ultima. În cazul lor, speranța că praful de făină nu va fi înlocuit cu praful uitării.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Ștefan Gabrea)