Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Situat în partea de vest a Carpaților Meridionali (județul Hunedoara), în impunătorul masiv Retezat are unele dintre cele mai frumoase priveliști din Europa de Sud-Est. Înfățișarea geografică a masivului, unde altitudinile variază între 794 și 2 509 m (vf. Peleaga), constituția geologică, peisajele de o autentică sălbăticie, bogăția floristică și faunistică, dar mai ales întinsele mărturii ale glaciațiunii cuaternare (căldări, cercuri, iezere, morene) fac din această parte a Munților Carpați un monument al naturii de o importanță științifică deosebită.

Pentru conservarea frumuseților acestor munți și a florei endemice de aici, în anul 1935, a fost creat Parcul Național Retezat pe domeniul de vânătoare deținut de Casa Regală. Demersurile pentru constituire au fost inițiate încă din anul 1923 de profesorul Alexandru Borza, directorul Grădinii Botanice din Cluj și de savantul biolog Emil Racoviță.

Tăul Peleaga și șaua Păpușa
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Suprafața Parcului era la înființare de 14 000 de hectare, ce includeau păduri, peisaje alpine, căldări și lacuri glaciare, pășuni, precum și diverse specii valoroase de plante și animale. Multă vreme, forma și conturul parcului au rămas nemodificate, însă, în timp, a avut loc o extindere considerabilă prin anexarea de noi suprafețe în special din zona împădurită, ajungându-se astăzi la suprafața de 54 541, 8 hectare (cu șase rezervații însumând 18 429 hectare și două zone tampon, cu o suprafață de 36112,8 hectare). Din anul 2003, s-au stabilit noi limite ale Parcului care includ și o parte din munții Piule, Albele, Piatra Iorgovanului și Stînuleții Mari, ce fac parte din Retezatul Calcaros.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Principalele atracții ale Parcului Național Retezat sunt peisajele de o autentică sălbăticie, conturate de păduri, lacuri glaciare, pășune alpină și piscuri înalte, dar și flora și fauna acestor locuri. În Parcul Național Retezat, se află cel mai întins lac din zona alpină românească — Bucura, 2 041 m. Acest “tărâm cu ochi albaștri” cum mai este numit Parcul, cuprinde peste 80 de lacuri, dintre care 58 permanente, precum și tăuri alpine dintre cele mai adânci, cum este Tăul Negru (25, 5 metri). Prezența lacurilor este strâns legată de existența foștilor ghețari alpini și a urmelor lăsate de aceștia. Datorită altitudinii mari a Masivului Retezat (ex. Vf. Peleaga 2 509 m), activitatea ghețarilor s-a desfășurat amplu, identificându-se urmele a 18 ghețari. În afara ghețarilor de circ (Bucura, Custura, Judele), s-au mai păstrat resturile celui mai întins ghețar de vale (Lăpușnicul). Lacurile, alimentate de zăpada topită a crestelor, oferă priveliști de vis, iar dispunerea celor 58 de lacuri glaciare permanente în căldări, pe trepte de versanți, în complexe sau izolate și concentrarea lor într-un singur masiv muntos atrage anual atât admirația turiștilor cât și atenția oamenilor de știință.

Vârful Zănoaga și Lacul Bucura
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Peisajul este completat de zona calcaroasă a Masivului Retezat, cuprinsă între culmile Albele, Drăgășan, Scocul Mare, și în perimetrul căreia se întâlnesc fenomene carstice: văi seci, doline, avenul Piule, peșterile Dalma cu Brazi, Piatra Iorgovanului. La poalele Masivului se întind păduri de fag, carpen, ulm, paltin, frasin. În văi crește arinul negru, iar mojdreanul și teiul pot fi găsiți pe Valea Râului Mare. La peste 1 000 metri altitudine se găsesc molidul, arțarul, mesteacănul.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Renumit prin diversitatea floristică, masivul Retezat adăpostește aproape 1190 specii de plante superioare (din cele peste 3 450 cunoscute în România), la care se adaugă un mare număr de specii inferioare care au stârnit interesul botaniștilor. Există 60 de asociații vegetale de cormofite cuprinse în zece clase de vegetație. Deosebit de importantă din punct de vedere floristic este zona calcaroasă a Retezatului Mic cu un mare număr de plante rare cum sunt Barbarea lepuznica sau Pedicularis baumgarteni. Pajiștile din regiunea alpină constituie o zonă de importanță aparte, aici regăsindu-se majoritatea speciilor din flora alpină, printre acestea și diferite specii de Gentiana, Potentilla sau Pulsatilla (Leontopodium alpinum).

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Alte zone de interes deosebit sunt cele de limită între zona stâncoasă și pajiștile alpine, unde se întâlnesc rododendronul (Rhododendron kotschii) și jneapănul (Pinus mugo), specie protejată în România, floarea de colț sau Zâmbrul (Pinus cembra), dar și diferite specii de ciuperci. Se remarcă, printre speciile de aici, plante declarate monumente ale naturii: floarea de colț (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiana (Gentiana punctata) ș.a. Începând cu anul 2000 au fost organizate acțiuni de inventariere a florei cu ajutorul biologilor voluntari și a fost elaborată prima versiune a planului de monitorizare a speciilor cheie.

Parcul National Retezat — Tarâmul fermecat, cu ochi albastri fromGhid Video Turistic on Vimeo.

În ce privește fauna, Parcul Național Retezat, adăpostește circa 300 de specii caracteristice Carpaților. Astfel, vertebratele au în parc reprezentanți din toate clasele întâlnite în țara noastră: cicarul, 11 specii de pești (nisiparița, păstrăvii de lac, broasca roșie); 11 specii de amfibieni dintre care opt sunt considerate, de către specialiști, rare și vulnerabile la nivel național. Se mai întâlnesc nouă specii de reptile, printre care și vipera; 185 de specii de păsări (acvila de munte, acvila țipătoare mică, șerparul, șoimul călător cocoșul de munte, cucuveaua pitică, barza neagră ciocănitoarea cu spate alb); 55 de specii de mamifere (lupul, ursul, râsul, marmota, capra neagră, cerbul, căpriorul, pisica sălbatică etc); 13 specii de lilieci; vidrele. În rândul nevertebratelor se găsesc fluturi de zi, cel puțin șase specii endemice de plecoptere și patru de trichoptere, ultimele două grupuri fiind în mod particular asociate cursurilor de apă.

Capra neagră
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Diversitatea mare a faunei din Parcul Național Retezat dovedește încă o dată existența unor habitate naturale puțin afectate de activitatea umană. Frumusețea peisajelor și “sălbăticia” zonei atrag anual numeroși turiști dintre care 30% sunt străini. Munții Retezat sunt traversați de multe poteci turistice marcate pentru amatorii de drumeții, dar și câteva trasee de cățărare.

Accesul spre aceste frumuseți este posibil din două direcții: Depresiunea Hațegului și Valea Jiului. În Depresiunea Hațegului se poate ajunge dinspre Deva, pe DN 66 (Deva — Simeria — Hațeg) sau dinspre Caransebeș, pe DN 68 (Caransebeș — Hațeg); în Valea Jiului se ajunge dinspre Deva, pe DN 66 (Deva — Simeria — Hațeg — Pui — Petroșani) sau Târgu Jiu, tot pe DN 66 (Tărgu Jiu — Filiași — Petroșani). Drumeții care intră în Retezat pot avea ca destinații cabanele (Buta, Cascada, Pietrele, Rotunda, Gențiana ș.a.), pensiuni (Anita, Dumbrăvița, Mara, Ancuța, Turbopin) sau locurile de campare (Poiana Pelegii, Buta, Zănoaga, Bucura), admise prin regulament.

În august 2005, Administrația Parcului Național Retezat a inaugurat Centrul de vizitare Nucșoara care oferă turiștilor informații despre trasee, starea drumurilor, floră, faună, obiceiuri și tradiții ale locului. El este situat în comuna Râu de Mori, pe drumul care duce spre cabanele Cârnic-Pietrele și este al doilea obiectiv de acest gen deschis la intrarea în Parcul Național Retezat, după cel de la Ostrovel, situat la poalele Masivului Retezat.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Ştiinţific vorbind, unii spun că acest lucru este posibil datorită fenomenului de reflexie a razelor solare, care permite vizualizarea astrelor ziua, la fel cum se întamplă şi din fundul unei fântâni. Dar oare, se întreabă scepticii, se poate pune egal între Kogaion şi Gugu altfel decât pe baza uneia asocieri fonetice oarecum forţată? Încă nu s-a putut răspunde la această întrebare. În schimb, se vorbeşte mult de ceaţa care învăluie Masivul Godeanu, aceeaşi caracteristică pe care vechile tradiţii o asociază cu muntele sacru. În cazul Vârfului Gugu, spun cei care au studiat fenomenul, procesul de camuflare este real şi există chiar şi o explicaţie ştiinţifică, ce descrie un complex fenomen meteorologic. Chiar şi aşa Vârful Muntelui Godeanu se volatilizează din când în când, lăsând să se vada linia orizontului.

În aceste condiţii este firesc să se realizeze o localizare a celui care, potrivit mitologiei, a fost muntele Gyges… “care a rămas în locul sau de baştină, continuând să-i apere pe urmaşii Titanilor, Giganţilor numiţi şi Uriasi, Jidovi sau Novaci.”

Comuna vâlceană Grădiștea este una dintre vechile fortificații dacice, aici existând o cetate care străjuia drumul ce ducea spre Sarmisegetuza și pe care dacii, iar ulterior romanii, l-au folosit ca și cale comercială, fiind cel mai scurt drum dinspre Transilvania spre Dunăre.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Din vechea cetate azi nu mai sunt decât ruinele și, câteodată, pasionații de arheologie mai găsesc fie monezi romane sau dacice, fie fosile de animale preglaciare. De altfel Grădiștea a fost zonă de studiu arheologic între anii ’60 și ’70 și după cum spune profesorul Ilie Fârtat, bibliotecar al localității, “nu toate comorile au fost descoperite”.

Așa este, dincolo de poveștile cu panduri și arnăuți ale veacurilor XVII și XVIII, pe care profesorul Fârtat le știe pe de rost, mai este ceva, o poveste plină de mister, o legendă a dealului care ”scoate flăcări” și unde “joacă aurul” în nopțile de sărbătoare.

“Evident sunt tot legende, dar aceste legende au legătură cu biserica strămutată. O mică biserică pe care Dumnezeu nu a vrut-o demolată și care și acum îl primește între pereții mici de lemn”, spune Fârtat.

De la intersecția drumului județean Milostea — Obislavu cu DN 67B, la doar 100 de metri mai sus, spre Gorj, pornește un mic drum de țară. Pe acest drum, la 200 m, se găsește cimitirul satului Diaconești, sat component al comunei Grădiștea. În acest cimitir, ascunsă de pini și meri, se găsește o frumoasă bijuterie de lemn, adusă și păstrată de timp să ofere liniște drumețului pelerin.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Ea este bisericuța din poveste, o ctitorie a lui Nanu, Ioan Voinescu, Lupu Vlăduțu și Popa Matei, cu hramul Sf. Nicolae, construită din lemn adus din Ardeal, în anul 1768. Ce este cel mai important de menționat este că biserica noastră deține o pictură originală pe lemn care nu s-a deteriorat în momentul ei de cumpănă, când efectiv se decisese soarta ei”, spune profesorul Fârtat.

Pentru că începând cu anul 1900, pământul unde inițial fusese ridicat lăcașul de cult a început să crape, locul ”La Scoruș”, un piemont în dealurile Grădiștei, a luat-o efectiv la vale iar temelia bisericii a început să se încline, punând în pericol structura de rezistență a acestei biserici. “La fel s-a întâmplat și cu cimitirul, mormintele au început să se deplaseze, în urma ploilor și există spuse că la arătură oamenii descopereau tot felul de oseminte care efectiv i-au îngrozit. Autoritățile au hotărât, după ce alunecările din zonă s-au întețit, să dărâme biserica, mai ales că apăruse una zidită în apropiere, și să desființeze și cimitirul. Acest aspect nu a fost pe placul nici a preotului paroh și nici a enoriașilor. Oamenii au mers la primărie și au venit cu propunerea demontării bisericii și a refacerii acesteia într-un loc sigur. Totul pe cheltuiala lor”, povestește Fârtat.

Autoritățile au fost de acord și sub supravegherea unui arhitect tocmit de oameni, biserica fost demontată piesă cu piesă, notate toate bârnele, astfel încât pictura să nu fie deteriorată și apoi mutată aproape 1 km. La fel s-a procedat cu cimitirul.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Urmașii celor decedați au dezgropat mormintele străbunilor și efectiv le-au mutat în noul cimitir. Asta s-a întâmplat în 1911, exact la timp, pentru că doi mai târziu întregul piemont s-a prăbușit, iar valea arată și acum extrem de ciudat, cu multe vârfuri, gropi. Se spune că aici, în luna aprilie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, noaptea, pe locul unde era cimitirul joacă aurul, se deschide pământul și din adâncuri vine o lumină care colorează cerul. Fenomenul a fost explicat ulterior prin prezența unor pungi de gaze în subteran care în contact cu aerul luminează”, relatează prof. Fârtat.

În biserica strămutată se fac rar slujbe acum, este înscrisă în patrimoniu și alături de celelalte 80 de biserici de lemn întinse pe teritoriul județul Vâlcea sunt considerate ”bijuterii” ale timpului sau daruri lăsate de Dumnezeu.

“Noi avem dreptul să le păstrăm și să le lăsăm mai departe generațiilor viitoare. Este zestrea poporului român, credința care a învins orice vitregie. Românul, atunci, în vremuri grele, nu lua averi cu el, lua biserica și morții în spate. Adică se lua pe sine și pe Dumnezeu”, conchide Fârtat.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Clădirea a fost construită în anul 1906, cu ocazia organizării, pe Câmpia Libertății, a Expoziției Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Prin amintita expoziție, autoritățile de la București au vrut să arate vizitatorilor, printre care mulți străini, modul în care a progresat România în perioada 1866-1906. Destinația inițială a construcției a fost crearea unui turn de apă care să alimenteze această expoziție. Totuși, arhitectura inițială a lucrării nu corespundea cerințelor estetice ale Regelui Carol și nici nu era la înălțimea evenimentului pentru care urma să fie ridicată.

24 mai 2008
Foto: (c) Constantin CIOBOATA / Arhiva AGERPRES

Drept urmare, construită după planurile arhitecților Ștefan Burcuș și V. Ștephănescu, clădirea a reprodus, la scară mică, Cetatea Poenari, ridicată în secolul al XIV-lea de Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, în locul numit Cheia Argeșului, de pe Plaiul Loviștei, județul Argeș. De aici și denumirea sub care este cunoscută clădirea în prezent.

Turnul castelului, înalt de aproximativ 20 de metri și cu un diametru de 9 metri, adăpostea un bazin cilindric de fontă, cu o capacitate de 200 de metri cubi și un diametru de 6 metri. Acesta umplea aproape întreg interiorul turnului, nelăsând loc decât unei scări înguste, în spirală, care urcă până aproape de acoperiș. Bazinul a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller.

12 mai 2007
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Din turnul castelului, de pe o platformă special amenajată, se putea admira Parcul Carol I și panorama Bucureștilor. Un contrafort puternic, terminat cu un pridvor de lemn, susține turnul ca să nu se prăbușească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colț cu un alt turn de dimensiuni mai mici.

Bazinul de apă nu a funcționat însă niciodată. La vremea respectivă, castelul a fost destinat expunerii de obiecte de artă. Familia regală a revenit la castel în nenumărate rânduri pentru a admira tablourile cu motive religioase. Începând cu anul 1914, din turnul fortăreței, fizicianul Emil Giurgea realiza transmisiuni radiotelegrafice.

21 iunie 2014
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO


În anii de după Primul Război Mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostașului Necunoscut, aflat în apropiere, în fața Muzeului Militar Național. După strămutarea Eroului Necunoscut la Mărășești și inaugurarea, la 30 decembrie 1963, a mausoleului din apropiere, clădirea din Parcul Carol I a continuat să fie folosită de militarii destinați pazei acestuia.

După 1990, clădirea a fost utilizată drept Corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care îndeplinea misiuni de pază la câteva instituții bancare din Capitală. Din 30 septembrie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr. 1585, Castelul Vlad Țepeș a devenit sediul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. Ulterior, prin H.G. 198/2011, imobilul a trecut din administrarea ONCE în administrarea MApN. Prin Ordinul Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2653/2010, castelul a fost clasat în Lista monumentelor istorice. În 2007, Castelul Țepeș a fost expertizat în clasa I de risc seismic. Pentru eliminarea eventualelor riscuri, s-au început lucrări de consolidare specifice clădirii.

În prezent, construcția se vizitează de două ori pe an: de Ziua Eroilor (sărbătorită de Ziua Înălțării Domnului ) și de Ziua Armatei Române, la 25 octombrie.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Andreea Onogea)

Fotografii: (c) GIL PIETRAR / AGERPRES FOTO

Povestea ei e plină de greutăți care ar fi doborât mulți oameni, dar mătușa Floare — cum i se spune — are puterea să râdă, să-i înveselească pe cei din jur și să meargă mai departe cu optimism. După ce a fost “mamă eroină”, mătușa Floare a ajuns să trăiască singură, toți copiii fiind plecați în străinătate. Acum speră să ajungă în Statele Unite ale Americii, după ce a văzut mai multe țări din Europa.

Floare Finta își întreține casa singură, nu se plânge, spune doar că n-ar vrea să retrăiască anii tinereții din cauza greutăților prin care a trecut.

“Am umblat la școală în clasa I, pe când am vrut să merg în clasa a II-a au venit ungurii, a fost Ungaria aici. A trebuit să umblu iară în clasa I și a II-a, învață ungurește. Egy, ketto, harom, negy (unu, doi, trei patru — n.r.) — cu atât am rămas (râde). Nici acele două clase nu le-am gătat, o venit armata, o fo război, n-o mai fost școală, gata. Amu știu citi dar nu știu scrie. De aste n-ai văzut. Da și a citi m-am învățat cu pruncii când au umblat la școală. Amu citesc în Biblie și cărțile de rugăciuni, de zici Doamne cine știe câte școli am eu. Da abia îmi scriu numele, fac F. F., Finta Floare”, povestește amuzată, în graiul oșenilor, octogenara.

A avut nouă copii, cu toții fiind întreținuți de soțul ei, care a lucrat la alimentară, pe urmă la restaurant. Au supraviețuit cu ajutorul animalelor pe care le aveau în gospodărie.

Întrebată cu ce s-a ocupat când a avut atâția copii de crescut, mătura Floare răspunde simplu: “cu ei”. “Au fost mulți, mici, eu am stat acasă, n-am lucrat nicăieri. A trebuit să spăl, să fac mâncare, să-i culc, să-i scol”, își amintește mătușa.

Toți copiii au plecat la muncă în străinătate, după cum e moda în Țara Oașului. S-au dus fie în Statele Unite ale Americii, Austria sau Italia, pentru un trai mai bun, s-au stabilit acolo și nu prea mai revin pe acasă.

“Toți o fugit, o plecat, că aici dacă lucră la om umblă în batjocură cu tine, nu-ți dă nici bani și râde de tine. Nu-s sătui cei mari, nu pot da la cei mici. Și acolo îi rău. Vezi că aici, în Parlament, tot o furat, amu ne-or fura și pe noi, tot o luat și nu-s sătui nici amu. Un om câte 300 de lei primește pensie și trăiește, își mai plătește și dările. Lor sute de milioane nu le ajung. Oare Cel de Sus nu i-a sătura? Ori cel cu coarne?”, spune Floare Finta.

Mătușa Floare recunoaște că, de-a lungul timpului, s-a schimbat și ea și copii ei, dar a rămas dragostea dintre ei. Nepoții o mai sună din când în când.

“Mă uit la ei, parcă nu-s ai mei, parcă n-o fost niciodată… Îmi pare și mie că nu-s de atâția ani acolo. Am și eu atâția ani? Mă duc și eu de colo colo, vin, stau. Îs tare mulți de numărat anii, dar apoi prin câte am trecut. Uă mămucă Doamne”, explică mătușa.

Din cei nouă copii ai săi, șapte sunt în viață, și-au întemeiat familii, iar acum mătușa Floare are peste 10 nepoți și strănepoți. Nu știe exact câți are, doar că “îs mulți”.

“Tre să-i număr, nu știu, vreo 13-14 nepoți. Strănepoți am trei, ori patru, trebuie să-i număr. O fată îi măritată în Austria după neamț, la băiat n-am știut că-i zic numele trei ani de zile. Apoi mi-am amintit că-i la L, îi zice Loris. La trei ani, sau patru, mi-a zis fata: Măi mamă, adu-ți aminte de L. Apoi la fete nu le știu zice, și la ăla mai mic nu-i știu zice, n-o pus nume ca la noi”, spune aceasta.

Nepoții și strănepoții înțeleg românește, dar trei dintre ei nu vor să vorbească limba părinților, ei “grăiesc italiană și austriacă”.

Cum copiii nu prea revin acasă, cel mult o dată pe an, mătușa Floare a plecat ea în vizită la copiii din Europa. Acum speră că primească viză și să plece în State. Nu vrea să rămână nicăieri pentru că n-ar avea cine să-i grijească locuința și micul muzeul.

“Am fost eu de câte ori la ei, numai în America n-am fost. Nu rămân nicăieri, rămân la casa mea, cine îmi spală mie, cine mi le grijește? Copiii n-o fost amu de Crăciun acasă, nu știu de vin de Paști, de nu, poate m-oi duce eu până la ei. Cred că-mi face Liviu chemare în America”, spune femeia.

La cei 82 de ani, nu-i e frică să zboare cu avionul pe distanță așa de mare. “Am mai fost eu cu avionul, n-am eu treabă. De mi-e somn mă culc, de-mi vine de râd râd, de-mi vine de sete beau apă. Mă sui și mă duc”.

Mătușa își arată, cu mândrie, micul muzeu pe care l-a amenajat în locuința sa, toate piese autentice moștenite de la mama, de la desăgi, traiste, clopuri, la cele peste 30 de oluri primite de la cei pe care i-a botezat.

“Le am de când am fost fată. Blidele o fost acasă, la celelalte fete nu le-o trebuit, eu le-am luat toate și n-am zis nimic, le-am pus aici. Tare mulți prunci am botezat. Treizeci și ceva numai fete. La Paști, luni după Paști, veneau finii cu colacul și mi-au adus oluri și colac”, mărturisește femeia.

E mândră și de diplomele pe care le-a primit de la diferite instituții de cultură în semn de recunoștință pentru meritele deosebite în păstrarea culturii și tradiției oșenești. Cel mai important este titlul de “tezaur uman viu” primit de la Ministerul Culturii, diplomă pe care a primit-o la București.

“Amu mai lucru toată ziua, că n-am ce face. Toți îs duși. Mai vine vecina la mine, ne punem și coasem străițucă, clopuri, mai îmbrăcăm păpuși, facem miri, nuntași. Mai am oaspeți, vin, se uită, fac poză. A venit și Ceaușescu aici, n-o fost la mine în casă, dar de la Consiliu trimitea la școală să-i trimită pe copiii mei acasă să-i îmbrăc să se ducă toți îmbrăcați oșenește să-i dea flori”, mai spune Floare Finta.

Ea e supărată că “nu mai este danț, oșenia se duce”, e foarte multă răutate în lume, dar se consolează cu gândul că “n-ai ce face, e scris în Biblie”.

“Lumea se mai îmbracă în straie. S-o mai schimbat costumul, că nu lasă să puie cânepă, c-o zis că-s droguri, amu te-or duce în pușcărie de pui cânepă. S-o schimbat că o fost prea mult de lucru, o trebuit a coase de mână toate, apoi așa, aeștia tineri mai bine o luat un pantalon, o bluză și s-o dus. Acum se fac cu pânzuri aduse din străinătate, nu-i cu pânză de-a noastră, nu mai țese nimeni, nu mai coase nimeni. Și amu mă știu încălța cu opinci, așa o fo portul, nu au de ce să-ți fie rușine, dar amu l-i rușine de portul lor, că n-o crescut în pindileu, n-o făcut lipideu de câlț, amu le trabă puf și perini”, spune mătușa.

Ea își amintește cu nostalgie de vremurile de demult, când legăturile dintre persoane erau mai puternice, dar cu toate acestea parcă nu vrea să le mai retrăiască, din cauza greutăților pe care le-a întâmpinat.

“O fo tare fain mai demult, se adunau când se tăia porcul, coseau împreună, torceau, colindau, amu gândești că nici nu-i Crăciun, nu merge nimeni la nimeni. Mergeam afară le uliță, amu gândești că nu locuiește nimeni aici. Când se înserează toți îs închiși. Când vine primăvara un pic eu afară-s. Nu îmi place în casă”, spune mătușa.

Acum, Flore Finta trăiește dintr-o jumătate de pensie după soț, după ce pensia ei de “mamă eroină” a fost tăiată.

“Aveam acea pensie a mea, dar Iliescu a luat-o toată. Amu toți se omoară că le ia un pic din pensie și fac bai. Și n-am murit, aici îs, mi-o luat toată. A luat la toate femeile. Ce a dat Ceaușescu, Iliescu a luat. Așe-i, ce să facem, și mi-a rămas jumătate de pensie de-a lui bărbatul meu”, spune Floare Finta.

A ajuns să descopere călătoritul și împărtășitul tradiției la o vârstă înaintată. Abia așteaptă să mai fie un târg la care să fie prezentă. Timpul și-l petrece alături de o vecină, Floare Hotca, cosind sau făcând mici obiecte artizanale specifice Oașului, pe care le vând sau le dăruiesc.

Din păcate, nu prea are pe cine să învețe cum s-a cusut pe vremuri, dar speranța nu este pierdută, din moment ce două absolvente de arte plastice, din Maramureș, au stat două zile la ea pentru a învăța unele tehnici vechi.

Floare Finta spune că, pentru avea o viață frumoasă, trebuie să te comporți frumos, și, obligatoriu, să glumești. Altfel, dacă s-ar fi gândit doar la greutățile din viață, cine știe cum ar fi trecut peste cei 82 de ani.

“Eu nu m-am sfădit cu nimeni în veci. Grăiești frumos, de te întreabă, răspunzi, nu te doare gura. După ce să stai mânios? Mai bine râzi, glumești”, conchide mătușa Floare.

AGERPRES /(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Diana Dumitru)

Transfăgărșan
Foto: (c) Sorin LUPȘA / AGERPRES ARHIVĂ

În această categorie se găsesc și Peșterile de la Piscul Negru, obiective mai puțin cunoscute, cercetate până acum doar de pasionații de speologie.

Munții Făgăraș, vedere aeriană
Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Peșterile de la Piscul Negru sunt o arie protejată de interes național, ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip speologic), situată în județul Argeș, pe teritoriul administrativ al comunei Arefu. Rezervația naturală declarată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național — Secțiunea a III-a — zone protejate) se află în Munții Făgăraș și are o suprafață de 0,50 hectare. Aria naturală reprezintă o serie de cavități în abruptul Vârfului Piscul Negru (2.248 m), străbătută de cursuri de apă, cu cascade și galerii cu diferite forme concreționare de ghirlande, coloane, pânze, cristale, stalactite, baldachine, etc.

Accesul către peșterile de la Piscul Negru se face doar de pe Transfăgărășan, din Nord — prin tunelul de la Bâlea, iar din Sud — dinspre localitatea Curtea de Argeș, cu excepția lunilor de iarnă, perioadă în care partea alpină a traseului este închisă.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peșterile de la Piscul Negru au fost descoperite în timpul lucrărilor în galeria de prospecțiune minieră din această localitate, în anii ’80. Această galerie a fost săpată la baza muntelui de pe versantul drept al Văii Capra, unde se intersectează cu valea Izvorului Sec.

La suprafață, urcând din dreptul intrării în galerie (1.195 m) de-a lungul văii Izvorului Sec, mergând pe deasupra galeriei, există câteva ponoare între 1.220 m și 1.320 m. Continuând urcarea, la cca. 1.510 m se află o zonă ce se întinde spre sud cu formațiuni calcaroase specifice, precum lapiezurile și dolinele.

Peșterile sunt accesibile din interiorul galeriei de prospecțiune, acum dezafectată. Galeria este parțial inundată de un pârâu care curge în interior. Peșterile sunt dezvoltate într-un bloc de roci dolomitice, calcare cristaline și roci impermiabile și se intersectează în mai multe puncte cu galeria de prospecțiune.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peștera 1 se găsește la aproximativ 310 m de la intrarea în galerie, pe o ramificație spre dreapta. Declarată ca fiind cea mai lungă din munții Făgăraș, cu o lungime cartată inițial la 447 m, peștera a ajuns, astăzi, la o desfășurare cunoscută de 791 m, o denivelare de cca. 43 m și o extensie laterală de 182 m.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Este străbătută de două cursuri de apă, pe cele două ramuri ale peșterii, care se unesc mai jos. Pe ramura vestică, care are și debitul cel mai mare, s-au creat câteva cascade spectaculoase, una dintre ele atingând aproximativ 8 m înălțime. Cursul de apă din galeria estică are un debit mai mic și dispare brusc la un moment dat.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peștera 2 se află în apropierea primei, pe o galerie lateral stânga, la 348 m de la intrare. Datorită poziționării intrării, respectiv la baza galeriei de prospecțiune, aceasta a fost folosită de mineri pentru deversarea apei, care venea din amonte. Ea are o dezvoltare de cca. 150 m și o denivelare de 22 m. Peștera 3 se află la 165 m de la intrarea în galerie și a necesitat, la început, eforturi considerabile pentru derocare, dezvoltându-se pe ambele părți ale galeriei, dar în special spre Sud. Are 115 m dezvoltare și cca. 7 m denivelare, cu o extensie de aproximativ 47 m. Este în mare parte joasă, strâmtă, cu acces anevoios. Speologii consideră că ea s-a format prin curgere sub presiune și remodelată apoi prin curgere liberă.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peștera 4 a fost descoperită pe o laterală, spre dreapta, între peșterile 3 și 1 ale galeriei principale, și se dezvoltă paralel cu acestea. Are două accese prin două galerii mici și asemenea celei dinainte, are în general spații incomode, greu de parcurs. Cavitatea are o dezvoltare de 348 m și aproximativ 34 m denivelare. Pe toată întinderea, se constată existența unor cantități mari de sedimente. Peștera 5 se află pe prima latură spre stânga, după Peștera 3, spre Peștera 1. Pentru a fi accesibilă, a fost nevoie de decolmatări și derocări succesive pe o galerie ascendentă, ajungându-se astfel la cartarea unei dezvoltări de cca. 17 m și a unei denivelări de aproximativ 14 m.

Peșterile de la Piscul Negru sunt în curs de cercetare și cartare, și necesită măsuri majore de consolidare și întreținere ale tronsoanelor de galerii ce conduc spre ele. Debitele importante de apă ce le parcurg, dar și galeriile cu lungimi apreciabile, fac din aceste peșteri obiective turistice de interes pentru turismul de explorare și aventură.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit fișei de prezentare UNESCO, Rezervația biosferei Retezat se află sub gestiunea Administrației Parcului Național Retezat, în coordonarea Filialei RNP Romsilva Hunedoara. ”Rezervația biosferei este o arie nelocuită, totuși comunitățile rurale din afara rezervației Retezat depind de agricultură, creșterea animalelor și activități forestiere. Impactul asupra mediului provine din pășunatul excesiv și activitățile de recreere” — evidențiază UNESCO trăsăturile activităților umane din regiune.

Cabana Pietrele din Muntii Retezat (2005)
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Rezervația biosferei Retezat este situată în Munții Carpați sudici. Vârful Peleaga, cu o altitudine de 2.509 m deasupra nivelului mării este cel mai înalt din rezervație. Masivul Retezat este un bloc muntos bine definit, despărțit pe cele mai multe laturi de restul lanțului prin văi adânci, în nord veghind asupra bazinului terțiar al Hațegului. Zona a fost supusă unei activități glaciare în cuaternar, prezentând numeroase forme de relief determinate de eroziunea glaciară.

Aceasta rezervație a biosferei este semnificativă pentru conservarea diversității montane europene. Vegetația este puternic diversificată datorită unui relief variat și a joncțiunii dintre trei regiuni floristice, se menționează în fișa informativă prezentată de UNESCO.

Monografia “Retezatul ieri și azi”, autor dr. ing. Stelian Radu, evidențiază că înainte de înființarea Parcului Național Retezat, în 1935, zona a fost rezervație de vânătoare pentru capre negre aparținând Casei Majestății Sale Regelui, în administrarea Direcției Vânătorilor Regale, “care și-a luat angajamentul celei mai mari ocrotiri.” Înainte de Reforma Agrară din 1922, fondul de vânătoare se afla în ”proprietatea indiviză a Statului Român și a familiei grofului Kendeffy”.

Din 1923, administrator al pășunilor alpine este numit Consilieratul Agricol al Județului Hunedoara. Din 1931, Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) a preluat în administrare fondul forestier. În 1935, pe o suprafață de 100 kmp, este declarat Parcul Național Retezat. Retezat este primul parc creat în România și unul din cele mai vechi din Europa de Est.

În 1947, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, pădurile sunt trecute în proprietate de stat, decizie confirmată prin naționalizarea din 1948. În 1955, se constituie Rezervația Științifică Gemenele — Tău Negru, pe o suprafață de 1.840 ha. În 1955, Comisia Monumentelor Naturii împreună cu Direcția Agricolă Hunedoara stabilesc zonele de interdicție totală pentru pășunat.

Poiana Pelegii
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Turismul s-a practicat în Masivul Retezat încă din anii ’30, după cum o dovedește și harta elaborată de Touring-Clubul României în anul 1936, pe care este figurată Casa Pietrele, aflată în proprietatea Clubului și având rol de cabană turistică”, mai consemnează monografia Munților Retezat.

Supranumit ”tărâmul fermecat cu ochi albaștri”, datorită lacurilor și tăurilor în care se oglindește cerul, Masivul Retezat se evidențiază prin cele 20 de vârfuri mai înalte de 2.000 de metri, fiind și loc de întâlnire pentru relieful tipic glaciar, cu văi, lacuri și circuri glaciare cu calcarele împânzite de chei, peșteri și avene.

Vârful Zănoaga și Lacul Bucura
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Caracteristica principală a Munților Retezat este dată de prezența a două mari blocuri de roci eruptive, care se desfășoară pe direcțiile de curgere ale râurilor Lăpușnicul Mare și Bărbat.

Liniile majore ale reliefului arată cum două blocuri granodioritice corespund, în general, celor două culmi principale: în nord: Culmea Peleaga, compusă din Zlata (2.142 m), Șesele Mari (2.324 m), Judele (2.389 m), Bucura (2.432 m), Peleaga (2.509 m), Păpușa (2.508 m) și Baleia (1.498 m); în sud: Culmea Buta, peste culoarul văilor Lăpușnicu Mare și Râu Bărbat, compusă din: Piatra Iorgovanului (2.015 m), Buta (1.977 m), Drăgșanu (2.076 m) și Vârfu Custurii (2.453 m).

Cele două culmi principale sunt legate între ele de o adevărată punte — Custura Păpușii. Din aceste culmi principale pleacă lateral o serie de înălțimi secundare: spre nord, spre rama Hațegului, crestele Retezat, Pietrele, Prislop etc.; spre sud, către valea Lăpușnicului Mare se desprinde complexul de culmi Slăveiul și spre sud-vest, complexul orografic Piule (Retezatul Mic), cu un aspect de tranziție între Munții Retezat și Godeanu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Condițiile tectonice și morfologice ale Munților Retezat, corelate cu poziția culmilor față de masele de aer oceanic, fac ca acest masiv să fie zona cu cea mai ridicată umiditate și scurgere din Carpații românești. În caracterizarea hidrologică a parcului, un loc aparte îl constituie lacurile naturale relicte, care își datorează geneza condițiilor optime ale acumulării și transformării zăpezilor în ghețari la altitudini de peste 1.700 m în Pleistocenul Superior.

Astfel, aproximativ 38% din lacurile glaciare ale României se află în Parcul Național Retezat, în întregul masiv existând 58 de lacuri glaciare permanente, aflate între 1.700 și 2.300 m. În această categorie, Lacul Bucura este cel mai întins lac glaciar, iar Zănoaga este cel mai adânc.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Retezatul este renumit prin diversitatea floristică, adăpostind mai mult de o treime din flora României, aproape 1.190 specii de plante superioare din cele peste 3.450 cunoscute. Diversitatea a stârnit interesul botaniștilor pentru flora Retezatului încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De o importanță majoră pentru conservarea plantelor din Retezat sunt cei peste 90 de taxoni endemici, din totalul de 127-400 taxoni endemici acceptați de diferiți autori pentru România — arată lucrările de specialitate. Prima plantă endemică semnalată în Parcul Național Retezat a fost flămânzica (Draba dorneri), descoperită de botanistul János Heuffel (1800-1857), spre sfârșitul vieții.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
O deosebită importanță o au și cele 130 de plante rare sau vulnerabile din ”Lista roșie a plantelor superioare din România” (1994). În Ordinul 776/2007, privind declararea siturilor de importanță comunitară ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, sunt listate următoarele specii de plante: Campanula serrata (Clopoțel); Cypripedium calceolus (Papucul doamnei, Blabornic); Draba dorneri (Flămânzică); Ligularia sibirica (Curechi de munte, Gălbenele); Tozzia carpathica (Iarba gâtului).

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Pe pajiștile din regiunea alpină se regăsesc cele mai multe specii din flora alpină, printre acestea numărându-se: Gentiana/Gentianella, Potentilla, Pulsatilla, precum și floarea de colț (Leontopodium alpinum). Pe zonele de limită între zona stâncoasă și pajiștile alpine, se întâlnesc rododendronul (Rhododendron kotschii) și jneapănul (Pinus mugo), specie protejată în România, cu o distribuție mare pe pantele abrupte ale Retezatului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Și fauna din Retezat prezintă caracteristici distinctive: Lunca Berhina a fost declarată Arie de Importanță Lepidopterologică Europeană pentru conservarea fluturilor; vertebratele au reprezentanți din toate clasele întâlnite în România; dintre ciclostomi, în râuri trăiește cicarul (Eudontomyzon danfordi), una dintre cele trei specii de agnate din România; prezența a mai mult de jumătate din numărul de specii de amfibieni întâlnit în România; existența subspeciei ampelensis a tritonului comun (Triturus vulgaris), considerată endemit carpatic; reptilele sunt reprezentate prin nouă specii, aproape 40% din reptilele terestre ale României; numărul speciilor de păsări se ridică la 185, reprezentând aproximativ jumătate din totalul României; existența unor specii rare de păsări, precum acvila de munte (Aquila chrysaetos), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), șerparul (Circaetus gallicus), șoimul călător (Falco peregrinus), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), buha (Bubo bubo), cucuveaua pitică (Glaucidium paserrinum), barza neagră (Ciconia nigra); mamiferele determinate până în prezent cumulează 55 de specii, ce reprezintă peste 23% din mamiferele terestre ale Europei; 13 specii de lilieci au fost identificate, printre care Rhinolophus ferrumequinum, Vespertilio murinus și Pipistrellus pygmaeus.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Parcul prezintă condiții pentru supraviețuirea celor mai importante dintre carnivorele mari europene — lupul (Canis lupus), ursul (Ursus arctos) și râsul (Lynx lynx), existența ierbivorelor mari, cum sunt capra neagră (Rupicapra rupicapra), cerbul (Cervus elaphus) și căpriorul (Capreolus capreolus), precum și a carnivorelor de mai mici dimensiuni, precum pisica sălbatică (Felis silvestris) și mustelidele. Conform OUG 57/2007, 22 dintre speciile de mamifere din Retezat necesită o protecție strictă. După ce în 1973, o echipă de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a introdus 20 de exemplare de marmotă alpină provenită din Alpii Austrieci în căldarea lacului Gemenele, în prezent, aceste rozătoare pot fi observate în văile și căldările glaciare de sub Șaua Custurii până în căldarea lacului Zănoaga.

Turiști care practică canyoning în Munții Retezat
Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVĂ

Peste 40 de traseele montane marcate (cu plecare de la Râușor, Baleia, lacul Bucura, Câmpușel, Câmpu lui Neag, Cârnic-Pietrele, Gura Apei, Stâna de Râu, Gura Apei/Lăpușnicu Mare, Gura Zlata) dau posibilitatea pasionaților de drumeții să aleagă de la cele cu dificultate ușoară până la cele mai dificile.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Pentru practicarea sporturilor de iarnă, Râușor este cunoscută ca unica pârtie din masivul Retezat. Complexul Alpin Râușor este situat la altitudinea de 1.250 m pe versanții nordici ai masivului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Retezatul este și izvorul mai multor legende și povești despre flăcăi viteji și domnițe, haiduci și zmei înaripați.

O legendă geografică spune că în Țara Hațegului își făcuseră sălaș niște uriași, care și-au împărțit teritoriul între cei doi urmași: feciorul s-a urcat pe muntele care avea să se numească Retezat, iar fata pe vârful Rusca. Fetei i s-a părut că partea de țară a fratelui este mai mare și mai frumoasă și, de ciudă, a luat un fier de plug și l-a aruncat spre fratele său, care era pe celălalt vârf. ”Fierul nu l-a nimerit pe flăcău, dar a retezat vârful muntelui, care de atunci a rămas ‘Retezat”’, evocă legenda muntelui Retezat.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Dar nu sunt doar cruci, sunt o serie de bolovani, unii destul de mari pe care sunt fie semne crestate, fie înscrisuri în latină, fie în slavonă, semn că drumul care pleca din Câineni și mergea către Argeș era de departe una dintre cele mai importante rute comerciale ale Europei.

Atât profesorul Mihai Călinoiu, cât și primarul Ion Sandu din Perișani au afirmat vineri că drumul de tranzit care străbate Țara Loviștei este unul care vine din Evul Mediu timpuriu și mai multe sute de ani a fost de fapt singura legătură în diagonală care traversa această parte de țară, legând Occidentul de Orient.

“Chiar dacă nu este vorba de celebrul drum al mătăsii al antichității, este vorba de acest drum care a fost studiat de mai mulți istorici de la Universitatea București și se poate afirma cu precizie că acest drum are obârșia odată cu primele cruciade ale Apusului. De aceea, probabil, și crucea malteză, simbol creștin care a fost preluat ulterior și de creștinii ortodocși din zonă. Drumul este cel despre care noi, vâlcenii, spunem că este și ruta pe care a ales-o nefericit inspirat regele Carol Robert de Anjou când a fost învins de Basarab I”, spune prof. Mihai Călinoiu.

De altfel, din punct de vedere geografic, drumul care trece prin Țara Loviștei, străbătând patru comune, este și acum cea mai scurtă legătură între Sibiu și București, prin evitarea rutei Valea Oltului.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Iar dacă punem la socoteală multitudinea de pietre tombale de pe acest drum care au inscripții fie în slavonă, fie în latină, atunci avem o imagine clară a faptului că acest drum a fost de fapt ruta comercială a Occidentului cu Orientul în perioada medievală. Legăturile comerciale dintre Imperiul Habsburgic și cel Otoman și de aici cu restul lumii asiatice și arabe nu aveau altă variantă de transport decât pe aici prin Loviștea”, susține prof. Mihai Călinoiu.

Primarul din Perișani vine cu un argument care aduce mult mai devreme originile acestui drum, menționând castrele romane de pe teritoriul comunelor loviștene — două în Racovița și câte unul în Titești, Câineni și Perișani.

“Nu știm însă dacă drumul romanilor mergea spre Argeș sau era doar unul care venea dinspre sud de la Dunăre spre Ardeal, dar este cert că și romanii foloseau pe teritoriul Loviștei aceeași rută militară și comercială în timpul stăpânii Daciei”, afirmă primarul Ion Sandu.

Revenind la pietrele care marchează drumul Loviștei de intrare până spre Argeș, primarul din Perișani le-a adunat pe toate și le va expune în Muzeul Posada, alături de alte artefacte militare.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“În ultimii zece ani am depus o muncă mai mult voluntară de a aduna toate pietrele care sunt, după părerea multor specialiști, borne ale acestui drum deschis de cruciați și ulterior bătut de comercianți dinspre Apus spre Orient. De ce am făcut asta? Pentru a le avea la un loc și pentru ca arheologii să le poate analiza și compara simbolurile care sunt trecute pe ele. Aici se va deschide cu siguranță o tabără arheologică permanentă, date fiind descoperirile din toamnă în zona Posadei, mă refer la acele săgeți, vârfuri de sulițe și alte artefacte militare”, spune primarul din Perișani.

În colecția de pietre a Primăriei Perișani stau deja mai bine de 20 de bolovani încrustați sau sculptați aduși din Țara Loviștei și care au mărginit drumul axial care urcă de la Câineni spre Argeș. Cea mai interesantă piesă rămâne însă placa de doi metri de pe teritoriul comunei Titești, care are în centru simbolul Crucii Malteze, iar în lateral mai multe rânduri scrise în latină. Această placă a fost găsită din întâmplare la reabilitarea unei rigole de apă, când lucrătorii au dorit să îndepărteze un podeț de piatră, situat pe marginea drumului Loviștei.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Nu mare le-a fost mirarea când, întorcând podețul cu fața în sus, au rămas uimiți când au descoperit pe partea de dedesubt inscripția. Cu siguranță avea o legătură directă cu acest drum comercial”, menționează prof. Mihai Călinoiu.

Până una-alta, astăzi acest drum, DN7D, este singurul drum național de pământ din România. De 20 de ani autoritățile locale și județene au cerut asfaltarea acestuia, mai ales că este cea mai scurtă legătură dintre Sibiu și Pitești, prin Curtea de Argeș, evitându-se Valea Oltului, actualul DN7.

Drumul străbate Țara Loviștei prin patru comune cu specific păstoresc, parte din ele întemeiate de ciobanii sibieni. Acestea sunt Câineni, Boișoara, Titești și Perișani. Pietrele bornă care au marcat de sute de ani acest culoar comercial urmează să fie expuse în Muzeul Posada de unde vor putea fi studiate de cei care doresc să afle mai multe despre originile acestui “drum al mătăsii” în varianta românească.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Ștefan Gabrea)