Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Primul pas în vederea înființării Grădinei Zoologice din București s-a produs în 1955, când a început să funcționeze sub forma unui serviciu al Secțiunii Gospodăriei Comunale din cadrul Sfatului Popular al Capitalei. La acea dată, mici efective de animale erau răspândite în parcurile Cișmigiu, Carol I, Herăstrău și în Pădurea Băneasa.

25 mai 1994
Foto: (c) N. BURCA/ AGERPRES ARHIVA


Treptat, timp de patru ani, animalele au fost adunate în cadrul Colțului Zoologic Băneasa, cărora li s-au adăugat altele. La 1 mai 1959, aici s-a deschis primul sezon de vizitare.

4 mai 1982
Foto: (c) RADU CRISTESCU/ AGERPRES ARHIVA

În 1962, titulatura instituției a devenit Grădina Zoologică București. În același an, aceasta a fost inclusă în Anuarul Internațional al Grădinilor Zoologice, editat de Societatea de Zoologie din Londra.

4 mai 1982
Foto: (c) RADU CRISTESCU/ AGERPRES ARHIVA

Potrivit unui Raport de specialitate al Primăriei Municipiului București din 2013, Grădina Zoologică București are în întreținere aproximativ 1.839 de exemplare, din peste 200 de specii și subspecii, găzduite în circa 47 de amplasamente. Printre acestea se numără: acvila — Aquila rapax; anaconda verde — Eunectes murinus; berbec cu coamă — Amotragus lervia; bibilica vulturina — Acryllium vulturinum; broasca țestoasă de apă — Emys orbiculares; canguri — Macropus Eugenii; cerb lopătar — Dama dama; cinteza zebră australiană — Taenopygia guttata; condor — Vultur gryphus; fazan argintiu — Gennaeus nycthemerus; flamingo — Phoenicopterus rubber; iguana — Iguana iguana; lebăda albă — Cygnus olor; leu — Panthera leo; melci de acvariu — Pomacea spp.; nutria — Myocastor coipus; papagal amazon venezuelan — Amazona aestiva; pelican creț — Pelicanus crispus; piton indian — Pithon molurus molurus; ponei — Equus caballus Shetland; râs — Felis linx; șarpe boa — Boa constrictor; tigru — Panthera tigris; urs brun — Ursus arctos; veverița cenușie — Sciurus carolinensis.

4 mai 1982
Foto: (c) RADU CRISTESCU/ AGERPRES ARHIVA

De câteva ori pe an, Grădina Zoologică din București are programe speciale, realizate în parteneriat cu Primăria București. Astfel, la 5 iunie, de Ziua Mondială a Mediului, în cadrul Grădinii sunt organizate ateliere de creație — origami, desene pe asfalt și pe hârtie, pictură pe față etc, toate dedicate copiilor. Totodată, în incinta Grădinii Zoologice București, sunt expuse desene și machete cu teme ecologice realizate de elevi cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului. Cele mai reprezentative desene și machete cu tematică ecologică sunt jurizate de vizitatori și, ulterior, premiate.

20 februarie 2005
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

La 29 iulie, de Ziua Internațională a Tigrului, sunt organizate o serie de activități menite să atragă atenția publicului asupra problemei dispariției tigrilor. În 2013, biologul Motea Georgeta le-a vorbit copiilor despre specia tigrului, habitatul său natural și problemele cu care se confruntă în ultimii ani. Seminarul s-a desfășurat în fața zonei, în care sunt concentrate cele cinci exemplare de tigru. De altfel, tigroaica Luna este născută chiar în Grădina Zoologică din Capitală.

20 februarie 2005
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Din programul anual al Grădinii Zoologice din București nu lipsește nici aniversarea de la 8 august, Ziua Internațională a Grădinilor Zoologice și Parcurilor. În 2014, un actor al Teatrului de Copii a organizat un atelier de storytelling, prin care copiii își cultivă imaginația și ascultă povești inițiate chiar de ei. În plus, copiii au fost încurajați să doneze una sau mai multe cărți despre animale, fapt care le-a asigurat intrarea liberă.

15 ianuarie 2009
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

La 1 noiembrie 2012, Zoo București a relansat platforma Digital Zoo, singura grădină zoologică virtuală din țară, cu un concept educațional unic care cuprinde animale din specii diferite. Mai exact, animalele care pot fi găsite pe Digital Zoo sunt șase lei, un tigru siberian, pelicani, tamarini, lemurieni și coati.

Grădina Zoologică din Capitală se află în subordinea Consiliului General al Municipiului București și se întinde pe o suprafață de 5,85 de hectare. La 13 ianuarie 2013, consilierii generali ai municipiului București au votat mărirea suprafeței Grădinii Zoologice Băneasa de 10 ori, cu o investiție totală de 76 milioane de euro. Potrivit proiectului propus de primarul Sorin Oprescu, Zoo Băneasa urmează să se transforme într-un Bio Parc, după model olandez. Proiectul prevede și crearea unui centru de cercetare și conservare a speciilor în apropierea Capitalei. Bio Parcul Zoo va fi împărțit pe ecosisteme, în care să fie redate condițiile specifice din fiecare parc natural și național al României.

AGERPRES/(Documentare-Horia Plugaru, redactor Arhivă foto: Vlad Rușeanu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) facebook.com

După slujba religioasă, spre râul din sat pornește un alai format din feciori călări ce poartă steaguri tricolore, copii și juni îmbrăcați tradițional, un car alegoric tras de boi împodobiți cu țesături și mărgele și mai în urmă măgărușii cu moșul și baba din paie. Ajunși la râu, pe versuri tradiționale, junii îi udă rând pe rând pe toți ce poartă numele de “Ion” sau “Ioana”. Ionii și Ioanele sunt udați doar pe cizme, ca într-un ritual de purificare.

Unul dintre personajele cheie ale obiceiului este Borcănel, singurul sibian din satele din Mărginimea Sibiului care mai are o pereche de boi. Pentru păstrarea obiceiului și întreținerea boilor, atât Borcănel, cât și junii primesc bani de la Primărie.

La Tălmăcel sunt 1.300 de suflete, vreo 400 de case și în fiecare gospodărie cel puțin un Ion sau o Ioană.

Primarul Constantin Barbu crede că originea acestei sărbători este o legendă cu sătenii care au fost plecați la Marea Unire de la Alba Iulia și s-au întors acasă de Sfântul Ioan. Astfel de atunci se pare că există acest obicei.

“Udatul Ionilor” de la Tălmăcel este urmat de sărbătoarea Burduhoșilor din localitatea Cârța, județul Sibiu, care are loc joi, 8 ianuarie.

AGERPRES/(A — autor: Isabela Paulescu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

O altă legendă care circulă, însă, este aceea că în lacurile de la Ocna nu se poate îneca nimeni pentru că, indiferent dacă știi sau nu să înoți, te ține la suprafață datorită concentrației ridicate de sare din apă.

“Lacul fără Fund (Lemnelor) s-a format pe locul salinei ‘Francisc Grube’, părăsită în 1775 din cauza infiltrațiilor de apă. Suprafața oglinzii de apă este de 1.665 metri pătrați, iar adâncimea maximă de 32,0 metri. Salinitatea apei la suprafață este de 96 g/l, iar la 6 metri, la contactul cu masivul de sare, ajunge la 318 g/l”, conform site-ului www.ocna-sibiu.ro.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Accesul turiștilor în zonă este interzis, fiind o rezervație protejată.

Turiștii “vânători de mistere” caută Ocna Sibiului pentru a se caza la Vila Mary-Luisa, veche de 101 ani. Legenda spune că aici ar fi îngropată la subsol Luisa, o fată care s-a sinucis din dragoste deoarece tatăl ei nu i-ar fi permis să se mărite cu un fiu de miner. Pentru a elucida misterul morții fetei care a dat numele pensiunii, proprietarul, Ștefan Jung, s-a apucat să sape în subsolul vilei în căutarea osemintelor.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Dincolo de legende, stațiunea Ocna Sibiului reușește să atragă atât de mulți turiști, încât sibienii au botezat stațiunea “Litoralul Ardealului”.

“Județul Sibiu are multe lucruri deosebite pentru atragerea turiștilor, avem două stațiuni balneoclimaterice, Ocna Sibiului și Bazna. Ocna Sibiului, aflată în apropiere de municipiul reședință de județ, este numită ‘Litoralul Ardealului’. Ce este de remarcat e că și înainte, dar mai ales după ce s-a reabilitat prin finanțare europeană, Ocna Sibiului, localitate cu 4.000 de locuitori, mai ales în week-end-uri, dar îndeosebi pe timpul verii, primește aproape 40.000 de turiști”, a declarat pentru AGERPRES, vicepreședintele Consiliului Județean Sibiu, Ioan Banciu.

Numai anul trecut, peste un sfert de milion de turiști au făcut baie cel puțin o dată în lacurile sărate de la Ocna Sibiului, conform Direcției Județene de Statistică Sibiu.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“În anul 2013, complexul de lacuri sărate de la Ocna Sibiului a avut peste 250.000 de vizitatori. Numărul locurilor de cazare în Ocna Sibiului este în creștere de la an la an, cu aproximativ 20 %, ceea ce face că, la sfârșitul anului 2013, s-au înregistrat 550 locuri de cazare în stațiune. Încasările din taxa hotelieră s-au dublat în anul 2013 față de anul 2012”, potrivit Direcției Județene de Statistică Sibiu.

Ocna Sibiului este o destinație promovată constant la târgurile internaționale de turism, de către Asociația Județeană de Turism Sibiu.

Istoria localității se pierde în timp, în epoca romană, când aici se făceau exploatări de sare. Salinele sunt menționate pentru prima dată în anul 1222, printr-un act în care li se permite Cavalerilor Teutoni să transporte sarea extrasă din “salisfodinas que Akana vocantur”. Extracția sării a continuat și în secolele următoare, ultima mină fiind închisă în 1931. Când minele au fost abandonate, cu timpul s-au prăbușit. Umplute cu apa precipitațiilor, formează lacurile “naturale” (semiantropice) de azi. Cel mai adânc este Lacul Avram Iancu (Ocna Pustie) de circa 130 m adâncime, cel mai sărat este lacul Brâncoveanu cu 425 g/ l, iar cel mai cunoscut este rezervația “Lacul fără fund” formată în mina denumită Sf. Francisc, deschisă în anul 1765, care măsoară în realitate 34,5 m adâncime.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

“Efectele terapeutice ale apelor de la Ocna Sibiului au fost făcute cunoscute încă din secolul 16. La mijlocul secolului 19, localitatea s-a transformat în stațiune balneo-climaterică, iar la începutul secolului 20 s-a construit Complexul Balnear Ocna Sibiului. Format dintr-un pavilion central executat de meșteri italieni în stil florentin și stabilimentul băilor, executat în stil eclectic de arhitecți vienezi, în prezent este una dintre cele mai vechi și bine conservate clădiri construite în acest stil din România”, a declarat pentru AGERPRES Simina Manea, director al Asociației Județene de Turism Sibiu.

Lacurile cu salinitate diferită reprezintă un magnet pentru vizitatorii de pretutindeni în căutare de relaxare, sănătate și distracție. Sezonul începe în luna mai și durează până toamna, în funcție de oscilațiile temperaturii.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Din vechime, aici vin turiști pentru a se trata sau pentru a face o baie. Atestată la 1263, Ocna Sibiului de azi a apărut într-un document al regelui Ungariei, Ștefan. Primul pacient renumit care a dus faima lacurilor sărate de la Ocna Sibiului în lume a fost ambasadorul împăratului Rudolf al II-lea, acreditat pe lângă Mihai Viteazul, care, în drum spre Constantinopol, a poposit aici pentru a face băi și ulterior a consemnat efectul lor terapeutic. Din 1820, se cunoaște oficial, în urma analizei chimice a apei, că lacurile de la Ocna Sibiului vindecă unele boli.

Stațiunea a fost deschisă oficial în 2 septembrie 1846 și, după perioade de înflorire și decădere, complexul balnear a fost redeschis în 2002, mulțumită investiției cu fonduri europene.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Începând de anul trecut, la Complexul Balnear Ocna Sibiului nu se mai fac tratamente din cauza problemelor economice cu care se confruntă societatea care îl administrează.

Din cele 14 lacuri sărate existente, șapte se folosesc în cura externă pentru băile reci din sezonul estival, cu efecte favorabile datorită salinității ridicate a apei și caracterului ei helioterm, chiar de la începutul sezonului cald. Aici vin să se trateze pacienții cu probleme de circulație la picioare, sciatică cronică sau afecțiuni ginecologice.

AGERPRES/(AS — autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Un mare secret  despre istoria Romania a fost ascuns vreme indelungata, astfel ca dupa aceste constatari, multi dintre noi vom privi cu alti ochi istoria tarii noastre.

In zona Olteniei se inregistreaza cea mai veche locuire in bordeie din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi tarnacop de miner descoperit vreo data, cea mai veche activitate metalurgica a aramei din lume (8,000 ani inainte de Christos).

Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, si tot de aici au plecat si s-au format celelalte popoare indo-europene si nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, scitii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmatii, elenii(ahei si dorieni), fenicienii, etc.

Traco-dacii reprezinta cea mai veche si mai inalta cultura de pe Pamant, anterioara civilizatiei Sumeriene, si totodata cea mai numeroasa (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi gasiti in intreaga Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franta, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa, chiar si Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care facea parte insusi Burebista.

Scrisul si odata cu el istoria, au aparut mai intai in spatiul tracic si abia mai tarziu in spatiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultura din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de masurare a timpului.

Incepand cu anul 1995, dupa studii indelungate, insa intentionat tinute la subsol, o serie de savanti americani de prestigiu au ajuns la concluzia ca Potopul descris in Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populatie neasteptat de dezvoltata, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greaca (ULIMP- Lumina sau Splendoare, in limba traco-daca), nu era altceva decat muntele Bucegi pe care nu intamplator dainuie al doilea Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea ca numai tracii stiau sa lupte calare si cu arcul incepand cu mileniul cinci inainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desavarsita, toate conventiile fiind incheiate verbal si apoi pastrate cu sfintenie. Lipsa de acasa era semnalata printr-un bat lasat la poarta, fiind mai mult decat suficient.

Traco-dacii erau singura civilizatie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o forma a sa.

In jurul anului 1400 I.C, se construieste in Tracia nord-Dunareana, cea dintai scoala cu local de sine statator de pe Terra, numita Androniconul, unde preotii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare incepand cu teologia (cultul Zeului Soare si al celor 12 constelatii).

Confom marturiilor ramase posteritatii ale lui Platon si Socrate, insusi Pitagora si-a completat studiile la scoala Zamolxiana, si tot ei afirmau ca in acea vreme in Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.

Istoricul Herodot, ii considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpatilor,(Moldova de astazi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, in Anatolia, unde au fost cunoscuti ca Cimiry. Migrati ulterior catre Italia, Spania, Anglia si Irlanda au fost cunoscuti sub denumirea de celti.

Zona Nord-Dunareana (Romania de astazi), a fost considerata din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat in aproape toate bogatiile pamantului, cu terenuri agricole(Granarul Europei de mai tarziu), pasuni intinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine aparata contra majoritatii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungati din vatra stramoseasca si nici deznationalizati.

Romanii pastreaza in continuare limba, portul, obiceiurile, traditiile stramosilor de acum 7.000 de ani. Analizele minutioase de sange, demonstreaza un alt miracol : in ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupatie romana, ne-am pastrat puritatea genetica, specifica stramosilor nostri.

Romania ramane un miracol, caruia i s-a prevazut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria in 1922, ca romanii vor deveni un popor indragit si respectat de toate popoarele lumii.

Fotografii: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Prima mențiune documentară datează din anul 1728 și se află într-un hrisov din arhiva Primei Școli Românești din Schei. În acest hrisov, Junii sunt amintiți ca “o rânduială din bătrâni”. Printre altele, se mai consemnează în acest document despre Juni: “Să-i lăsați să treacă fără oprială, frumos, pe rând cum se cade, iar cine se va îngădui să treacă cu sfintele cruci prin această grădină, unul ca acela să fie blestemat de Domnul și de cei 318 sfinți”. Este vorba de trecerea Junilor călări spre Pietrele lui Solomon, unde au loc serbările Junilor, în miercurea de după Paște.

“Obiceiul acesta al Junilor ne amintește de istoria meleagurilor pentru că ei și-au primit caracteristici pe fiecare treaptă a istoriei. Ca dovadă nu avem doar Juni tineri, care nu este un pleonasm, înseamnă necăsătoriți, avem roșiori, dorobanți și curcani, care luptă pentru independență. În amintirea evenimentelor din 1877, când noi eram în Ardeal și nu aveam voie să luptăm pentru independență, luam costume de roșiori, de dorobanți și de curcani. Patru dintre cele șapte grupuri de Juni poartă pe cap modelul căciulii lui Mihai Viteazul, trei poartă costume din 1877 și astfel ei asamblează niște valori ale istoriei prin felul lor de a se comporta”, a precizat pentru AGERPRES pr.prof. dr. Vasile Oltean.

Cele șapte grupuri ale Junilor sunt: Junii Albiori, Junii Roșiori, Junii Brașovecheni, Junii Dorobanți, Junii Curcani, Junii Bătrâni și Junii Tineri, având în frunte șerjile adică vătaful, armașul mare, armașul mic, sutașul, stegarul și surlașul. Surla este instrumentul preferat al Junilor, un fel de trompetă care scoate sunete stridente.

Conducătorii fiecărui grup au câte un buzdugan cu tricolor, simbol al vitejiei și demnității. De asemenea, fiecare grup are un steag propriu care aduce un profund caracter patriotic în acțiunile și serbările Junilor. Fiecare grup are o costumație proprie, foarte veche, pe care o îmbracă doar la manifestări și evenimente deosebite cum sunt cele din Săptămâna Luminată imediat după Paști și la Parada Junilor, care are loc în fiecare an pe străzile din centrul Brașovului, în Duminica Tomii.

Prima ieșire a Junilor este de Bunavestire, pe 25 martie, când Junii tineri ies cu surla în Piața Prundului, fac un popas și trag din surlă, urcă pe Coasta Prundului, unde îi așteaptă Juni din alte grupuri și unde se aruncă buzduganul și apoi colindă pe la troițele din zonă. De Florii urmează parastasul Junilor care au trecut la cele veșnice și, potrivit sursei citate, “catastifele cu nume sunt impresionant de mari în memoria acestor Juni care își respectă înaintașii”.

Urmează apoi manifestările Junilor, care au loc în fiecare zi din Săptămâna Luminată, culminând cu Parada Junilor din Duminica Tomii, la care asistă mii de persoane. Luni, ies după ouă roții la fete având în frunte un ceteraș, după care fac o horă și aruncă buzduganul în Piața Prundului. Marți, se duc pe Coasta Prundului cu plăcinte, orice trecător prin zonă primind câte o plăcintă. Apoi petrec la Crucea de pe Coasta Prundului, o cruce istorică pastorală. De altfel, în Scheii Brașovului sunt 64 de troițe, cele mai multe fiind ale Junilor, și fiecare grup are în grijă câteva troițe. Miercuri urmează ieșirea la Pietrele lui Solomon, dar cum în vremea comunistă nu aveau voie să ia canii de la colective pentru a se deplasa, au amânat-o pentru duminică. Joi are loc aruncarea în țol, în Piața Prundului, iar vineri se spune că își plâng zilele. Sâmbătă au loc pregătirile pentru duminica cea mare, când ies la paradă în cetate. Lângă Muzeul Primei Școli Românești din Scheii Brașovului se află Muzeul Junilor, unde s-a reușit adunarea mai multor elemente care țin de existența lor.

Există șapte tipuri de costume, și de bărbați și de femei, troaca junilor, un instrument extraordinar de arhaic, care se punea pe genunchi ca o platoșă și cu 22 de ciocănele se împleteau firele din piele cu care se împodobeau hainele. De asemenea, în muzeu există elemente arheologice găsite la Pietrele lui Solomon, dar și obiecte de uz casnic, poze și tablouri foarte vechi ale lor, a mai spus pr.prof.dr. Vasile Oltean.

AGERPRES/(A — autor: Jana Pintili, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

Înființată în 2005 și deschisă spre vizitare din 2008, sanctuarul “Libearty” este situat în pădurea de foioase de la intrarea în orașul Zărnești, la o distanță de doi km de DN73 A Râșnov — Zărnești — Sibiu.

Suprafața rezervației este de 69 de ha, teren pus la dispoziție de primăria Zărnești, și găzduiește în prezent 80 de urși salvați din captivitate, din diverse locuri din țară. Fondurile necesare pentru construirea sanctuarului, de 1,5 milioane de dolari, au fost obținute din donațiile făcute de iubitorii de animale din întreaga lume.

“Până în prezent nimeni nu a mai pus la dispoziția urșilor un teren atât de mare. Spre deosebire de alte sanctuare, cel de la Zărnești ajută urșii să se acomodeze în mediul lor natural, care-i ajută cel mai bine să uite de chinurile din captivitate. Pădurea de stejar este mediul natural al ursului și reușește astfel să treacă de traumele psihice din captivitate. În anul 2005 au fost aduși primii urși din Poiana Brașov, care au fost ținuți în cuști pe lângă diverse restaurante din stațiune. Putem spune că, în cei aproape zece ani de la înființarea sanctuarului ‘Libearty’, am rezolvat 90% din situația urșilor captivi din România, dar și a celor ținuți în condiții improprii în grădinile zoologice din țară. Cei care cred că această rezervație este o grădină zoologică își schimbă impresia după ce o vizitează și privesc cu alți ochi animalele sălbatice și, în special, urșii, iar pentru iubitorii de animale este o desfătare”, a declarat pentru AGERPRES Liviu Cioineag, managerul sanctuarului.

Fiecare urs adus în rezervație are o poveste impresionantă, toți fiind crescuți mai mulți ani în captivitate, cea mai mare parte a vieții în mizerie, foame și chin. Condițiile în rezervație sunt dintre cele mai bune, urșii având la dispoziție chiar și o piscină. Turiștii care vizitează acest loc unic în România au la dispoziție un trenuleț cu 24 de locuri care îi plimbă prin rezervație, iar de anul viitor va fi amenajat un nou traseu în partea de sud a sanctuarului, printr-un drum ce se va realiza pe lângă Țarcul II, dar se va putea ajunge și la Țarcul III, și va face legătura cu viitoarea tabără pentru copii și cu punctul de observație subteran.

De asemenea, pentru amatorii de fotografie există amenajat într-un copac din rezervație un punct de observație, de unde amatorii de fotografie pot surprinde imagini inedite.

Punctul de observație subteran va fi gata cel mai probabil anul viitor și va avea intrarea prin Țarcul urșilor, prin intermediul unui tunel unde va exista o porțiune cu geamuri securizate și unde poate veni ursul care va putea fi văzut foarte de aproape, fără ca omul să intre în contact direct cu animalul.

“În 2015 dorim să omologăm o tabără pentru copii. O să fie oarecum unică în România doar pentru faptul că va fi amenajată într-o rezervație de urși. Copiii vor sta într-un cort indian adevărat, confecționat de o familie de indieni care locuiește în Canada. În această tabără dorim să facem altfel de educație, fără telefon mobil sau tabletă. Mai avem în pregătire un centru de educație care asigură legătura cu mediul de afaceri, cu o sală de conferințe în care se pot organiza diverse întâlniri într-un mediu natural deosebit și unde chiar și elevii și studenții pot desfășura lecții sau diverse teme de cercetare. Tot aici, copiii vor putea învăța despre animalele sălbatice prin intermediul jocurilor. În viitorii patru-cinci ani vom putea vorbi mai mult despre educație în sanctuar și mai puțin despre turism. Chiar și vizitele făcute în prezent nu sunt niște vizite pur și simplu, pentru că există un ghid permanent, există un documentar despre sanctuar care este prezentat celor care vin să vadă urșii și multe povești și informații despre urs. Aceasta va fi, de fapt, menirea sanctuarului în viitorul apropiat, mai multă educație și mai puțin turism”, a explicat managerul sanctuarului.

În fiecare an în Rezervația de urși de la Zărnești vin pentru voluntariat, dar și pentru a studia comportamentul animalelor, studenți din SUA, Anglia, Franța, Australia și Rusia.

Mai multe organizații și fundații din Anglia, Germania și Franța sprijină funcționarea sanctuarului, dar există și posibilitatea iubitorilor de animale să adopte virtual un urs sau să redirecționeze 20% din impozitul pe venit pentru sanctuar.

Cel mai bătrân urs din rezervație este o ursoaică de 32 de ani, iar cel mai tânăr, un pui de zece luni, Pluto, salvat împreună cu mama lui de la Grădina zoologică din Reșița.

Potrivit lui Liviu Cioineag, mai există urși în captivitate la Arad, într-o fermă privată pentru care se încearcă salvarea lor prin intermediul justiției, iar în stațiunea Straja este un urs în captivitate, fiind considerat mascota stațiunii, însă proprietarul acestuia nu deține autorizație.

Rezervația de urși “Libearty” din Zărnești poate fi vizitată de marți până duminică între orele 10,00-12,00, iar biletul costă 40 de lei pentru adulți și 10 lei pentru copii.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Istoria Mănăstirii Brâncoveanu începe în secolul al XVII-lea, în anul 1654, când satul și moșia de la Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea boierului muntean Preda Brâncoveanu, care a construit o bisericuță de lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a zidit în piatră o mănăstire.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, românii din Transilvania abia scăpaseră de atacurile repetate ale principilor calvini asupra punctului principal al identității lor — credința ortodoxă, iar apoi prin trecerea Ardealului sub stăpânirea Habsburgilor (1683) a apărut pentru ortodoxia română transilvăneană pericolul catolicizării. În acest context, domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat și reorganizat vechea mănăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaștri, într-o mănăstire mai mare cu viață de obște, cu călugări care trăiesc, muncesc și se roagă împreună, spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam și credință a românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Nu trebuie să uităm că domnul Țării Românești — considerat la 1699 patronul adevărat al mitropoliei din Ardeal — a fost unul din cei mai convinși și hotărâți apărători ai unității de credință a românilor din Transilvania.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Voievodul martir a înființat la mănăstirea din Sâmbăta de Sus și o școală de grămătici, un atelier de pictură în frescă și o mică tipografie, instalate în noua incintă de piatră, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile sale domnești. Unul din cei mai de seamă stareți ai mănăstirii din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus-o aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785.

În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desființarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menținere a conștiinței ortodoxe, iar ordinul său cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid și piatră să fie demolate. În Făgăraș, ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen în iunie 1761, dar mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruțată de distrugere, foarte probabil la intervenția familiei Brâncoveanu, proprietara moșiei și satului. Rămasă singura mănăstire ortodoxă din Țara Făgărașului, prestigiul ctitoriei brâncovenești a crescut și mai mult.

Printr-o rezoluție din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desființarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări și călugărițe care duc numai viață contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele societății civile, iar cu toate intervențiile făcute de boierii Nicolae și Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu a mai putut fi salvată, distrugerea având loc în noiembrie 1785. Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol și jumătate.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km distanță, a fost locuit vremelnic de urmașii familiei Brâncoveanu care au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei Sibiului aceste proprietăți, împreună cu ruinele mănăstirii de la Sâmbăta de Sus.

În decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, însă cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu i-a revenit Mitropolitului Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în vara anului 1926, când s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părțile ce lipseau și s-a ridicat acoperișul. Sfințirea bisericii și a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii.

A fost păstrată în interiorul bisericii frumoasa pictură veche care a rezistat intemperiilor vremurilor, iar arhitectura bisericii refăcute se încadrează întru-totul în stilul brâncovenesc. La exterior, decorația în piatră a încadrărilor de la uși și de la ferestre, dar mai ales a pilaștrilor sculptați și a panourilor de piatră traforată din pridvorul bisericii dau o deosebită frumusețe acestui monument. Brâul de cărămidă așezat în zimți, acoperișul de șindrilă și proporțiile perfecte înfățișează un monument vrednic de epoca domnitorului Brâncoveanu. Turla bisericii este octogonală la exterior și cilindrică în interior. Interiorul bisericii, în formă de cruce, e împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor. Pictura din pridvorul bisericii este în întregime nouă și cuprinde scene din Vechiul Testament, precum și Judecata de apoi, Raiul și Iadul. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o ușă de lemn de stejar, fixată într-un ancadrament de piatră sculptată, iar deasupra ușii se află pisania săpată într-o placă de piatră. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictată Maica Domnului, se află tabloul ctitorilor Brâncoveni. În naos, pictura este aranjată în cinci registre: sfinți mucenici, scene din Noul Testament, proroci, Învierea Domnului și Schimbarea la Față.Tâmpla bisericii, construită din zid masiv, care permite intrarea în altar prin trei uși, este de asemenea pictată în întregime în frescă cu icoane corespunzătoare canonului bisericesc. Pictura în frescă a altarului este dispusă în patru registre: Maica Domnului pe tron, împărtășirea Apostolilor, Sfinți Ierarhi în două registre. Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit și vechea clopotniță a mănăstirii în formă inițială, unde până în anul 1997 au fost adăpostite cele cinci clopote a căror greutate depășește 2000 de kg, mutate acum în incinta turlei.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Fântâna Izvorul Tămăduirii atestată documentar la anul 1500, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia de-a lungul timpului s-au petrecut și țesut multe întâmplări miraculoase și legende, a fost restaurată mai întâi de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar în zilele noastre s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar. Tot ca o lucrare de înnoire a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie și renovarea și extinderea altarului din pădure, unde se săvârșesc slujbele religioase în aer liber.

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVA

Al treilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu a fost Antonie Plămădeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crișanei, și Maramureșului. Acesta a rezidit din temelie incinta Mănăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în 1985. După 208 ani de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de 15 august 1993, la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, când s-a sfințit biserica nouă ce poartă hramul Sfinților Martiri Brâncoveni, ca și întreaga mănăstire. Printre stareții Mănăstirii Brâncoveanu se numără părintele Arsenie Boca în perioada 1939-1948, când a fost transferat de către Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei la Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara, unde este și înmormântat.

Mănăstirea Brâncoveanu deține una dintre cele mai valoroase biblioteci mănăstirești, nu numai de la noi din țară ci și din alte părți, având un fond de peste 70.000 de volume de carte și periodice organizat după principii moderne și deschis publicului. Unul dintre obiectivele cultural-religioase care măresc strălucirea pe care o are Mănăstirea Brâncoveanu este Centru Ecumenic — Academia de la Sâmbăta de Sus, care a fost inaugurată la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului din 15 august 2003. Clădirea are 130 de locuri de cazare, un amfiteatru cu o capacitate de 150 de locuri și o sală de mese. Aici se organizează conferințe, simpozioane, întâlniri și sunt găzduiți oameni din afara mănăstirii, veniți din dorința de studiu și retragere pentru liniștea sufletească în acest adevărat monument al credinței ortodoxe și al culturii românești.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Zeci de mii de pelerini se adună în fiecare an la Mănăstirea Sâmbăta la 15 august, de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, când slujba are loc de obicei la altarul din pădure.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Marius Frățilă)

Castelul Bran
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

La Râșnov și Rupea se vorbește despre existența unor cetăți țărănești și înainte de venirea teutonilor pe aceste meleaguri, iar la Făgăraș a existat o fortificație înainte de preocuparea lui Ștefan Mailat de a ridica cetatea pentru a avea o reședință întărită care să-i ofere siguranță.

Brașovul, un adevărat oraș-cetate, dovedește cu tărie trecutul militar al sașilor din Transilvania pentru că bastioanele poartă până azi numele breslelor de meseriași care le-au construit, înzestrat și le-au întreținut.

În ceea ce privește Castelul Bran, primul document care pomenește locul vine de la cancelaria lui Ludovic I de Anjou, care în anul 1377 acordă sașilor brașoveni privilegiul de a construi, pe cheltuiala lor, o cetate nouă din piatră, iar fortificația a fost înzestrată cu un domeniu, ale cărui sate de iobagi erau obligate să întrețină construcția și garnizoana.

Dincolo de valoarea lor istorică, în situațiile în care autoritățile au făcut efortul să le restaureze și să le întrețină, monumentele au devenit o sursă pentru dezvoltarea așezărilor. Brașovul și Branul sunt exemple de notorietate în acest sens, iar Râșnovul cu cetatea țărănească atrage peste 200.000 de turiști pe an. La fel se întâmplă și cu Cetatea Rupea, care după ce a fost o ruină mai mulți ani, a fost reabilitată în totalitate cu fonduri europene în anul 2009, iar acum atrage zeci de mii de turiști pe an și a fost inclusă în circuitele turistice internaționale.

Cetatea Râșnov
Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Mulți dintre turiștii care vin spre Castelul Bran sau spre Poiana Brașov dinspre zona Bran-Moieciu poposesc și la Cetatea Râșnov, care stă de strajă deasupra orașului și a drumurilor care vin și pleacă din zonă. Privirea celor care străbat această parte a Țării Bârsei este atrasă de departe de cetatea parcă crescută din munte. Sunt voci care susțin că înainte de venirea teutonilor a existat o cetate țărănească, la ridicarea căreia au participat nu numai râșnoveni, ci și vecinii lor din localitățile Vulcan și Cristian. După anul 1225, cavalerii teutoni părăsesc Țara Bârsei, iar în urma lor rămâne o cetate din lemn, care e întreținută și apoi reconstruită din piatră de comunitatea locală, cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Cu toate acestea, prima atestare documentară a cetății este legată de năvălirea tătarilor care au pârjolit întreaga Țară a Bârsei în anul 1335.

În mai multe rânduri, cetatea a rezistat și în fața turcilor. Prima dată, în anul 1421 când turcii se îndreaptă spre Brașovul neîntărit încă de cetate și fac prăpăd. Zidurile cetății nu depășeau cinci metri înălțime și erau întărite cu opt bastioane, iar intrarea în cetate era puternic fortificată. Întreg ansamblul fortificat de la Râșnov era împărțit în curtea sau grădina cetății, iar în interiorul incintei erau spațiile de locuit și cămările. Până acum s-au descoperit mai bine de 80 de astfel de încăperi. Sute de ani cetatea nu a avut o sursă de apă în interior, iar acest lucru s-a dovedit fatal în anul 1612, când oastea principelui Gabriel Bathory a luat-o cu asalt. Câțiva ani mai târziu, la 1623, meșteri sași sunt tocmiți să sape o fântână, la care s-a lucrat timp de 17 ani până s-a găsit apă, adâncimea acesteia fiind de 146 de metri.

Cetatea Râșnov este în prezent un obiectiv turistic foarte vizitat de turiștii din țară și din străinătate, pe tot parcursul verii până la începutul toamnei primăria orașului organizând un număr mare de evenimente culturale — festivaluri și târguri medievale, festivaluri de film istoric și muzică pentru copii. În prezent, Cetatea Râșnov este cel mai vizitat obiectiv din județ după Castelul Bran și Biserica Neagră.

Cetatea Făgăraș a fost zidită pe locul unei fortificații de lemn, ridicată în secolul al XII-lea, întărită cu un șanț și un val de pământ. Un incendiu năprasnic distruge această cetate, iar la sfârșitul secolului al XIV-lea începe construirea fortificației din piatră și cărămidă, un patrulater cu turnuri la colțuri, un avanpost în partea de răsărit. Între anii 1520-1541, Ștefan Mailat întărește cetatea dublând zidul de incintă în care introduce barbacana porții, fortificație ce întărea intrarea. El ridică încă un etaj peste latura sudică, iar această zonă a construcției va fi cunoscută drept “casele lui Mailat”. Ștefan Mailat a ajuns voievod al Ardealului în anul 1534, dar nu a izbutit mai departe cu planul său și a murit întemnițat la Istanbul.

Cetatea Făgăraș
Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

În această perioadă, Cetatea Făgărașului dobândise deja renumele unei cetăți greu de cucerit, însă în secolul al XVII-lea suportă noi lucrări de întărire a fortificațiilor și amenajări interioare potrivite noului statut de reședință a principilor transilvăneni. Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rackozi (1633-1648) își leagă numele de această etapă. Turnurile devin bastioane puternice, zidurile nordice și cele sudice sunt dublate prin interior, iar în spațiul dintre cele două rânduri de zidărie se pune pământ. Se construiește un corp de gardă și șanțul de apărare este extins și umplut cu apă din Olt. Aspectul de fortăreață militară este îndulcit de amenajările din interior unde își fac apariția balcoane deschise, arcuri și stâlpi, decorații din zidărie. În registrele cetății sunt pomenite peste 80 de camere. Domeniul cetății cuprindea 50 de sate, iar despre forța și importanța pe care a dobândit-o Făgărașul pe parcursul Evului Mediu, cetatea vorbește și în prezent. Cetatea Făgăraș a fost renovată în mare parte în ultimii ani, iar numărul turiștilor care îi trec pragul este tot mai mare de la un an la altul.

Bastioanele și turnurile Brașovului sunt alte monumente istorice care atrag din ce în ce mai mulți turiști. Bastionul Țesătorilor, construit între anii 1421-1573 pe o suprafață de 1.600 de metri pătrați, este considerat o fortificație unică în sud-estul Europei, datorită configurației și arhitecturii sale. Din anul 1950, Bastionul Țesătorilor găzduiește Muzeul Țării Bârsei, iar printre piesele de rezistență ale expoziției sunt machetele tridimensionale care arată Cetatea Brașovului și cartierul Schei așa cum erau spre sfârșitul secolului al XVI-lea. De asemenea, Bastionul Țesătorilor găzduiește în perioada verii o serie de concerte camerale și festivaluri medievale.

Bastionul Postăvarilor, care, în ciuda numelui, a fost construit între anii 1450-1455 de breasla aurarilor, are 20 de metri înălțime și 16 metri în diametru. Abia în anul 1640 postăvarii preiau bastionul de pe linia fortificațiilor de la baza Tâmpei. Bastionul Fierarilor stă de strajă în colțul de nord-vest al orașului și a înlocuit unul dintre turnurile distruse de inundația din anul 1526. A mai suportat distrugeri în urma inundației și a incendiului din anul 1667, fiind nevoie de refacerea parțială. După ce și-a pierdut importanța militară, a avut mai multe utilizări, iar din anul 1938 găzduiește Arhivele Statului.

Vedere panoramică, Biserica Neagră din Brașov.
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Numele Bastionului Graft a fost dat după apa care coboară din Schei, pentru că, după canalizarea ei, sașii îi ziceau Graft — canal de apă. Breasla șelarilor a ridicat această fortificație cu două niveluri de apărare între anii 1515-1521. Bastionul a suportat deteriorări și mai multe modificări, dar a fost renovat între anii 2004-2005, când a fost refăcută și posibilitatea de acces spre Turnul Alb printr-un șir de trepte ce urcă dealul.

Turnul Negru este numit astfel după 23 iulie 1559, când a fost incendiat de trăsnet. Se spune că a fost construit încă din secolul al XIV-lea, iar poziția sa pe o porțiune stâncoasă a orașului l-a făcut să fie un punct de observație atât pentru apărare, cât și pentru paza din interior. Izolarea sa a fost folosită în timpul epidemiei de ciumă din anul 1756, când era adăpostul paznicilor care mențineau carantina impusă orașului. După renovarea din anul 2003 se înscrie între obiectivele turistice ale Brașovului, la fel ca și Turnul Alb, care a intrat în circuitul turistic după renovările din anii 2000.

Turnul Negru
Foto: (c) GEORGE CALIN / AGERPRES ARHIVA

Turnul Alb este cel de al doilea turn de apărare construit pe Dealul Warthe, fiind menționat în documentele locale din 1460 și 1494. La început,Turnul Alb era întreținut de două bresle, cea a cositorarilor și cea a arămarilor, dar din 1678 cositorarii ies din asociere, nu înainte de a-și răscumpăra această obligație.

Între castelele renumite ale județului, Castelul Bran este de departe cel mai cunoscut, fiind pe primul loc în județ și pe locul doi în țară după Castelul Peleș ca număr de turiști care îl vizitează, peste 450.000 anual, dovadă că mirajul legendei bate istoria. Nimic nu dovedește că Vlad Țepeș ar fi locuit aici, însă numele locului este purtat de identitatea de castel a lui Dracula. Crescută parcă din stâncă, fortăreața străjuiește semeață drumul care leagă Muntenia de Ardeal, iar în vechime pasul Bran-Rucăr era străbătut de negustorii din Orientul Mijlociu care veneau cu mărfuri în zona Brașovului.

Primul document care pomenește locul vine de la cancelaria lui Ludovic de Anjou, care în 1377 acordă sașilor brașoveni privilegiul de a construi, pe cheltuiala lor, o cetate nouă din piatră. Cetatea a fost terminată repede, cel mai probabil pe la 1382. Cetatea a cunoscut mai mulți stăpâni, fiind supusă schimbărilor politice ale vremurilor. Sigismund de Luxemburg, împăratul Germaniei și rege al Ungariei, folosește castelul în 1395 ca bază pentru oastea care-l sprijină pe Mircea cel Bătrân, în disputa cu Vlad Uzurpatorul. În 1407, Sigismund îi încredințează Branul lui Mircea, ca semn al întăririi alianței lor în fața turcilor. 20 de ani mai târziu, Scaunul Brașovului cedează proprietatea Coroanei Ungariei care finanțează o serie de lucrări de extindere și întreținere. La sfârșitul aceluiași secol, brașovenii închiriază cetatea de la coroana maghiară, pentru ca pe parcursul secolului al XVII-lea să o răscumpere de la principele Transilvaniei, deoarece administrația autonomă a Ardealului se confrunta cu probleme financiare. În anul 1920, consilierii brașoveni donează castelul Reginei Maria, ca semn de recunoștință pentru implicarea acesteia în realizarea Marii Uniri de la 1918. Din anul 2009, Castelul Bran administrat până atunci de statul român a revenit moștenitorilor, Arhiducele Dominic de Habsburg, fiind menținut în circuitul turistic. Colecțiile care au aparținut statului au fost mutate din Castelul Bran în Muzeul Vămii, aflat în apropierea castelului.

Aflată în orașul Rupea, la granița județului Brașov cu județul Mureș, Cetatea Rupea este martora trecerii vremurilor peste ținuturile din jur. Dacii au ridicat aici prima întăritură în jurul așezării Ramidava sau Rumidava.

Cetatea Rupea
Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Romanii au clădit un castru pe care l-au numit Rupes, de la stâncă. De aici se trage și numele românesc al locului, Rupea. Mai târziu, în secolul al X-lea, a început construcția cetății, care secole de-a rândul a crescut într-o spirală de piatră, cu incinte succesive, întărite cu turnuri poligonale. Fortificația se înscrie în rândul cetăților țărănești, iar cele trei incinte distincte sunt numite cetatea de sus, cetatea de mijloc și cetatea de jos. Cetatea a fost prima dată părăsită după incendiul din 1643, dar este loc de refugiu în fața epidemiei din 1716. Abandonarea fortificației de către localnici are loc în 1790, când se spune că o furtună devastatoare smulge acoperișurile acesteia. O încercare de restaurare a fost lansată în anul 1954, dar autoritățile comuniste nu au fost departe de a o demola, căci au văzut în cetate doar o sursă importantă de bazalt. Din fericire, cetatea a supraviețuit acestei intenții și a rămas strajă deasupra orașului, fiind vizibilă de toți cei care se află pe drumul DN13 spre Sighișoara. Reabilitarea cu fonduri europene după anul 2009 a făcut ca Cetatea Rupea să aibă în prezent o altă înfățișare și să fie tot mai vizitată.

Cetatea Feldioarei
Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Autoritățile locale și județene au alocat fonduri pentru reabilitarea Cetății Feldioarei, iar lucrările se află în desfășurare. Un document datat din anul 1439 spune că locuitorii comunei Feldioara au construit o cetate “cu mari cheltuieli și cu mare osteneală”, iar numele localității vine de la cuvântul maghiar “foldvar”, care înseamnă cetate de pământ.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Marius Frățilă)

Fotografii: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES FLUX

Dacă anul 2014 și-a luat rămas bun oferindu-le celor de la Bâlea Lac o ultimă zi superbă de iarnă, cu mult soare, fără vânt și dând ocazia tuturor celor din zona turistică Bâlea să urce cu telecabina și să poată sta măcar câteva minute în Hotelul de Gheață, noaptea de Revelion a fost petrecută de privilegiații care au stat cel mai aproape de cer în compania stelelor și, desigur, a focurilor de artificii.

Pentru cineva care nu cunoaște muntele și știe doar că la Bâlea Lac se înregistrează în aceste zile un risc însemnat de producere de avalanșe, de gradul trei pe o scară de la unu la cinci, acest loc poate părea periculos, iar petrecerea Revelionului înconjurat de vârfuri de Carpați ar fi reprezentat curată nebunie. De altfel, emoțiile pentru necunoscători încep încă din clipa în care se despart de Transfăgărășan, de la Bâlea Cascadă, de unde călătoresc suspendați în aer, timp de câteva minute, cu o telecabină pe cabluri, pentru a putea ajunge la destinația de vis, locul numit de mulți “deasupra norilor”. Mulți dintre cei peste 150.000 de turiști din toată lumea au venit special de Sărbători, în ultimul deceniu, la Bâlea Lac, doar pentru a trăi o experiență de călătorie inedită, “înghețată” la propriu.

Barul Hotelului de Gheață de la Bâlea Lac

Cât de frig a fost de Revelion în Hotelul de Gheață, cu paturi de gheață, un bar cu mobilier de gheață, unde la cumpăna dintre ani s-a urat noroc ciocnind pahare de gheață? Ei, bine, mult mai cald decât afară! Mult mai cald decât în multe locuri înzăpezite sau încremenite de frig din România. Pare suprinzător, dar odată intrat în Hotelul de Gheață simți nevoia să renunți la mănuși, fular, chiar și la haină după un timp. Și nu doar pentru a-ți fi mai comod, ci pentru că pur și simplu este mai cald ca afară, chiar și cu 15 grade și fără să te “încălzești” cu vreo tărie servită direct în pahare de gheață.

Conform meteorologilor, la Bâlea Lac a fost mult mai cald în noaptea de Revelion, față de alte locuri din România, chiar și față de Sibiu. Dacă la Sibiu mercurul din termometre a coborât până la minus 25 de grade, la Bâlea Lac în cursul nopții s-au înregistrat temperaturi în jurul valorii de minus 19, chiar și minus 11 grade. Ceea ce înseamnă că în Hotelul de Gheață a fost zero grade sau poate chiar un grad, două cu plus. Ultima zi din 2014 a fost mult mai friguroasă la Bâlea Lac, practic, s-a atins minus 23 de grade. Însă, Revelionul a fost mult mai călduros.

Aproape toți turiștii care vin să “înghețe” în cel mai neobișnuit hotel din România nu pleacă răciți. Cei mai experimentați salvamontiști, meteorologi și cabanieri de la Bâlea Lac spun că oamenii nu răcesc aici deloc iarna. Nu e un paradox. Pur și simplu aerul e foarte curat, iar razele soarelui sunt mult mai blânde decât la mare, pe plajă.

Pat în Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac

Camerele de gheață sunt mai mici decât niște dormitoare de apartament, dar cu toate acestea într-o încăpere obișnuită încape un pat de două persoane, două noptiere, scăunele de gheață și chiar o măsuță. Există curent electric în cameră. Ai o noptieră alături și în mod surprinzător, fiecare cameră, botezată în acest an după câte o zodie, este păzită de câte o sculptură de gheață. Deci, cei din zodia Taurului, au înnoptat de Revelion lângă un taur de gheață. Așa și berbecii. Leii au avut câte doi lei care i-au păzit ș.a.m.d. Paturile sunt de gheață, peste care sunt așezate lemne, deasupra saltele impermeabile, după care câteva straturi de pături călduroase, piei de oi și desigur cearceafuri, pilote, perne. Ca să fie siguri că nu suferă nimeni de frig, proprietarii Hotelului de Gheață pun la dispoziție și câte un sac de dormit, garantat că asigură căldură până la minus 20 de grade. Singura grijă este să îți protejezi fața.

“Senzațional!”, “Incredibil de frumos!”, “Nu credeam că există așa ceva la noi, în România!”, “Foarte impresionant. Nu a fost deloc frig” — sunt impresiile de la câțiva turiști care au înnoptat aici.

Intrarea în Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac

Primul turist, un britanic, care s-a trezit să surprindă răsăritul soarelui, din fața Hotelului de Gheață, având în față o priveliște de vis, cu coame înzăpezite de munți, pe care, parcă le atingi vârfurile cu mâna, dezvăluie prima impresie din 2015 legată de România și noaptea “înghețată” de Revelion: “A fost foarte bine. Mie nu mi-a fost frig. Am mai dormit în hoteluri de gheață în Europa. Ultima dată am fost într-un asemenea hotel în Norvegia. Dar acest loc este incredibil de frumos. Îmi place mai mult aici. Ați fost la telecabină? Încercați să faceți o poză de acolo! Nu o să uit niciodată această parte din România”.

Telecabina se învecinează cu Hotelul de Gheață. Din telecabină, cea mai spectaculoasă șosea din România și printre cele mai frumoase din lume, Transfăgărășanul apare ca fiind îngropat în zăpadă. Din loc în loc poți vedea stâlpii telecabinei. Însă, când soarele își face loc din spate, de după munte, o mare apare în față. O mare albastră, dincolo de pădurea deasă de brazi. O mare care se întâlnește cu cerul. O linie subțire de lumină desparte Cerul de Pământ. Marea aceea este o parte din județul Sibiu, cu sate, cabane, oameni care încă nici nu s-au trezit după petrecerea de Revelion și dincolo în zare este o bucată din cel mai circulat drum național din România: DN1. Treptat marea de albastru dispare, lăsând loc peisajului. Se disting vag niște lumini. Luminile caselor peste care s-a așternut tăcerea și ninsoarea, de după artificii.

Artificii au fost și la Bâlea Lac. Imaginați-vă că aveți în fața voastră un munte. Vă desparte de el câteva sute de metri. Și stați așezat pe un lac. Înghețat complet. Pe care te poți da cu barca trasă de ATV. La peste 2.000 de metri, cu un cer înstelat spre care se ridică lampioane. Aproape de miezul nopții, focurile de artificii luminează muntele, lacul întins pe 4,6 hectare. Un lac adânc de 11.35 metri, înconjurat de vârfurile Vaiuga (2.443 metri), Iezerul Caprei (2.417 metri), Șaua Caprei (2.315 metri) și Paltinul (2.398 metri).

Deși pare greu de crezut, de Revelion, la Bâlea Lac, prin zăpadă, la ușa restaurantului a venit și o vulpe. Toată lumea o cunoaște. Este “de-a casei”. A fost ospătată și ea și astfel am pășit în Noul An cu amintiri greu de uitat vreodată și de relatat prietenilor.

În timp ce în alte părți petrecăreții de Revelion s-au întrecut în ținute deosebite, în locul zăpezilor și al ghețurilor toată lumea s-a simțit bine în bocanci, pantaloni de iarnă și bluze cât mai călduroase. La Bâlea Lac nu rochiile și costumele au impresionat. Singurul accesoriu nelipsit era paharul cu șampanie, vin, țuică și alte băuturi.

Spre deosebire de românii care obișnuiesc să mănânce și să bea toată noaptea, britanicii veniți la Hotelul de Gheață au servit cina la ora 19,30 pe farfurii de gheață în restaurantul din incinta hotelului, iar aproape de miezul nopții jumătate dintre ei au venit la una din cabanele învecinate să vadă artificiile, iar ceilalți au preferat să închine cupele de șampanie în fața hotelului.

Frapieră de gheață în formă de pantof pentru sticla de șampanie în Restaurantul Hotelului de Gheață de la Bâlea Lac

Bâlea Lac este un loc special pentru toate categoriile de turiști: de zi, de week-end, pasionați de munte, practicanți de sporturi de iarnă, iubitori de natură sau pur și simplu care vor să vadă ceva ce nu există în altă parte. La petrecerea de Revelion au fost și turiști care vin de 12 ani la Bâlea Lac.

“Venim aici de 12 ani pentru că e frumos, aici e mai multă zăpadă ca la Sibiu. Aici te poți rupe de cotidian. E mult mai frumoasă priveliștea. Acum zece ani, când s-a construit prima dată hotelul de gheață, ni s-a părut o idee nebunească, dar este unul din cele mai bune branduri din zonă, care atrag turiști de peste tot. Noi nu suntem antrenați să stăm noaptea acolo, dar cred că am putea rezista. Am încercat să bem ceva dintr-un pahar de gheață, iar senzația este excelentă”, a declarat pentru AGERPRES Ioana Crețu, turistă.

Barman în Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac

A lucra într-un bar de gheață sau într-un hotel înghețat complet este o experiență cel puțin nebunească. Un tânăr din Sibiu își petrece de trei ani ca barman sărbătorile și Revelionul numai la Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac. A venit vara la Bâlea Lac să muncească sezonier și s-a decis să continue experiența și iarna. Practic, este cel care a dormit cel mai mult în Hotelul de Gheață, 20 de nopți, din care primele trei le-a petrecut în sacul de dormit, pe patul de gheață.

“De acum trei ani a început nebunia. Înainte să vin să lucrez am mai fost aici cu școala, la Hotelul de Gheață. Atunci nu mă gândeam că o să ajung să dorm aici sau să lucrez. În prima iarnă când am lucrat aici, în primele două zile am resimțit frigul. Eram echipat cu trei perechi de izmene, bluze, ghete, cinci perechi de șosete. Prima săptămână am simțit frigul. Stăteam cel puțin două ore neîntrerupt aici. După prima săptămână m-am obișnuit. Așa am făcut și Crăciunul și Revelionul în Hotelul de Gheață. După Revelion am venit în fiecare week-end la Bâlea Lac, până în aprilie. Eram în clasa a 12-a. Este cel mai interesant lucru care mi s-a întâmplat, să lucrez în Hotelul de Gheață”, povestește Daniel Paul Drăghiță, barmanul de la Hotelul de Gheață.

Cel mai greu i se pare în afara hotelului înghețat, când e ceață și ger. Cărarea pe care o parcurge în 30 de secunde între Hotelul de Gheață și cabană, când e soare, o face în 30 de minute când e ceață și vânt puternic. “Problema e că uneori nu nimerești drumul, când e vremea rea”, recunoaște barmanul.

Românul care a dormit cele mai multe nopți în Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac

Daniel Paul Drăghiță a înregistrat și unele recorduri personale, stând ziua nouă ore în hotelul de gheață, fără întrerupere, precum și trei nopți, în care a dormit.

A rezistat doar cu o voință de fier și pasiune pentru munca sa inedită. E singurul barman din Sud-Estul Europei care lucrează cu pahare de gheață, într-un bar de gheață. Clienții săi rezistă cu mult alcool. Norocul lui este că aceștia vin însoțiți de prieteni, care îi așează în pat și îi învelesc. Clienții care nu dorm beți se schimbă în pijamale. “Doi scoțieni au încercat acum doi ani experiența de a veni doar în cunoscutele lor fuste numite kilt la Hotelul de Gheață și așa au dormit”, își amintește barmanul.

Cel mai mic “client” care a dormit în Hotelul de Gheață avea patru luni, fiind copilul unui cuplu de nordici. La Hotelul de Gheață vin mai ales cupluri sau familii. Cei singuratici, mai rar.

Daniel Paul Drăghiță spune că Hotelului de Gheață îi lipsește o baie de gheață. “Asta e ideea mea. Doar de decor”, susține barmanul.

Cea care a învățat să-i servească cu farfurii de gheață pe turiști este Andreea, o fată din Ploiești, care și-a dorit un serviciu despre care să povestească prietenilor. Și, astfel, a ajuns ospătărița din Restaurantul de gheață.

“E primul meu job. Lucrez de două săptămâni. Mai mult de trei ore nu am stat în Hotelul de Gheață. Pe urmă fac o pauză, la cabană. Practic, eu îi cazez pe turiști. Mie nu prea îmi plăcea frigul și nu am crezut că o să ajung să stau atât aici. Dar, îmi place. Îmi place foarte mult și abia aștept să mă întorc”, spune Andreea Voloșenco.

“De când lucrez la Bâlea Lac, frigul e cel mai bun prieten al meu. Am trăit experiența de a dormi pe patul de gheață, în Hotelul de Gheață, de 20 de ori. Aș mai dormi de tot atâtea ori. Pentru mine e cea mai tare experiență, că lucrez aici și stau aici atât de mult, mai ales iarna”, mărturisește, în final, Daniel Paul Drăghiță.

AGERPRES/(A — autor: Isabela Paulescu, editor: Cristian Anghelache)