Foto: (c) Cornel Cepariu/ AGERPRES

Participarea României la Primul război mondial a adus, după 1917, Vrancea, spațiu românesc dintre Siret și crestele din preajma curburii Carpaților Răsăriteni, descris de Iorga ca “o imagine în mic a României Mari”, în centrul atenției lumii prin dramaticul, eroicul și sublimul efort al Armatei Române, etalat în încleștarea cu un dușman ce urmărea ștergerea României de pe harta Europei.

Atunci, în numele și pentru libertatea țării, pentru îndeplinirea sacrului drept de reîntregire a neamului, la Soveja și Câmpuri, la Panciu și Străoane, la Muncelu și Varnița, la Mărăști, la Doaga și Mărășești, mii de soldați și ofițeri, prinși în hora de foc și moarte a bătăliilor crâncene, au frământat cu sângele și sudoarea lor lutul țării, ridicând pe aliniamentul Zboina Neagră — Valea Siretului stavilă de netrecut în fața dușmanului, în ciuda faptului că la finele anului 1916 Focșani căzuse sub ocupația germană.

Vrancea era scindată la momentul respectiv în două părți administrative. Una cu o prefectură la Focșani avea în subordine 50 de comune aflate sub ocupația germană, iar o alta la Sascut, ce administra cele 30 de comune neocupate de trupele inamice.
Condensând pe câmpiile Vrancei întregul timp al devenirii noastre cuprins între trecut și viitor, eroismul ostașilor români a culminat cu victoria obținută pe câmpiile Mărășeștilor la 6 august 1917, “ce a pregătit fără tăgadă” , spunea istoricul ieșean Vasile Russu, terenul pentru realizarea României Mari. De atunci, din vara plină de speranță a anului 1917, tot ce înseamnă luptă, dârzenie, curaj, înălțare deasupra suferințelor, uitare de sine, avânt și sacrificiu suprem în numele patriei este cuprins în Vrancea, ținut al jertfei și biruinței neamului românesc, catalizator al energiilor ce au condus la Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

În ‘Bătălia Moldovei’, cum a fost numită de istorici, victoria armatei române a salvat România de la un dezastru militar. Zeci de mii de soldați români, cărora li s-au adăugat, venind din Franța, 277 ofițeri de infanterie, cavalerie și artilerie, 88 medici, farmaciști și veterinari, 37 piloți și observatori, patru ofițeri de marină, opt ofițeri de intervenții speciale și 1.150 de grade inferioare și soldați specializați în diverse meserii, trupe coordonate de generalul Mathias Berthelot, s-au sacrificat pentru ca România să nu fie ocupată de armatele germane.

După doi ani de război pustiitor în Europa, perioadă în care s-a aflat în stare de neutralitate, la 14 august 1916, România intră în războiul drept și sfânt al întregirii, al împlinirii aspirațiilor naționale, legitime și multiseculare ale poporului.

După ce o primă ofensivă a armatei române dincolo de Carpați, primită cu entuziasm și bucurie de locuitorii Transilvaniei, reușise, trupele române ajungând în în apropierea Sibiului, oștirea a fost nevoită să se retragă, dar cu eforturi eroice, militarii români au reușit să stabilizeze frontul pe aliamentul Carpaților Răsăriteni, cursul inferior al râurilor Putna și Siret.

Doar Moldova rămăsese liberă, iar Vrancea, unde se stabilizase linia frontului, se constituia în tăria și speranța neamului românesc.

În această situație, noile planuri de atac ale dușmanului vizau străpungerea “porții Moldovei” pe la Mărășești spre Siret și deschiderea drumului spre Iași, zdrobirea armatei și desființarea statului român.

La îndemnul mareșalului Alexandru Averescu adresat militarilor prin care le spunea că “a sosit momentul mult așteptat de toată suflarea omenească” să fie reluată “lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele părinților, fraților, copiilor sub stăpânirea vrăjmașului hrăpăreț”, răspunsul armatei române a venit cu o forță de neașteptată, uluitoare pentru adversari.

Sub deviza “Pe aici nu se trece “, decretată de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I-a Română, în august 1917, la Mărășești și împrejurimi, ostașii români au făcut “să se întunece visurile de cucerire ușoară a patriei”, iar eroismul lor a “cutremurat lumea”, după cum spunea, la rândul său, Alexandru Averescu, stăvilind ofensiva dușmană și transformând bătălia într-o strălucitoare victorie.

Armata I-a Română și comandantul ei, Eremia Grigorescu, s-au acoperit de o glorie eternă.

În șirul lungilor, dureroaselor și sfâșietoarelor zile și nopți ale bătăliei numele Mărășești, Doaga , Străjescu, Moara Albă, Moara Roșie, pădurea Răzoare rămân înscrise cu litere de foc și sânge în istoria României, dar pe firmamentul bătăliei strălucește, însă, ziua de 6 august 1917. “A fost prima adevărată și deplină victorie românească”, scria Nicolae Iorga.

Atunci, în fața colosului militar german, pornit la atac în 6 valuri succesive pe direcția Răzoare — Mărăști, s-a așezat Divizia 13 infanterie condusă de generalul Ion Popescu. Celelalte sectoare au fost apărate de diviziile 9, 10 și 14. Luciditatea, curajul, abnegația, desăvârșita experiență și pregătire militară a generalului Eremia Grigorescu au avut un rol decisiv în succesul inițial al rezistenței și, apoi, în transformarea luptei într-o mare victorie.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

Constantin Kirițescu scria că “bătălia de la Mărășești, așezată la cotitura fatală a desfășurării războiului, rămâne un episod strălucitor, o probă de capacitate a șefilor, dar și calităților de bravură și energie ale soldatului român, de exemplu elocvent pentru putința lui de adaptare și perfecționare”.

După dezastrul campaniei din 1916, după laborioasa operă de refacere din primăvara anului 1917, luptele de la Mărășești constituie dovada vitalității și energie nestinse a poporului român.

Pe câmpurile de luptă al Mărășeștilor și-au jertfit viața 610 de ofițeri și peste 26.800 de soldați și gradați. Pamfil Șeicaru aducea acestora, pe câmpia de la Mărășești “o smerită închinare”.

“La Mărășești, sufletul românesc a renăscut și s-a înălțat spre culmile gloriei. La Mărășești, brațul ostașului român a fost întârit de superioritatea conștiințelor care n-au prețuit viața decât atât cât ea a servit idealurile pentru care lupta: libertatea și unitatea patriei și neamului românesc”, spune istoricul vrâncean Dumitru Huțanu.

Generalul în rezervă Nicolae Zanfir a declarat, la rândul său, pentru AGERPRES că “eroii neamului care au luptat la Mărășești ori Mărăști s-au încleștat de pământul scump al patriei, spulberând, astfel iluziile Germaniei de a înfrânge și desființa România ca stat”.

Alături de ostași, locuitorii Vrancei au luat parte activă la lupta ce se dădea. Mișcarea de rezistență, cuprinzând oameni de vârste și ocupații diverse, a îmbrăcat cele mai diverse forme, de la manifestări spontane, răzlețe, până la acțiuni organizate, sabotaje, distrugerea liniilor telefonice, deteriorarea liniilor de cale ferată, incendierea unor obiective militare. Prin acțiunile întreprinse în spatele frontului, cât și direct, pe câmpul de luptă, populația și-a adus contribuția la înfrângerea decisivă a inamicului german.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

,,Rezistența eroică a armatei române și locuitorilor Vrancei a salvat statul român. Astăzi pronunțăm cu ușurință cuvântul război, dar, de fapt, este un cuvânt care înfricoșează, exprimă durere. Războiul a adus moarte, lacrimi și jale, victime nevinovate, exoduri masive de populație, distrugeri materiale uriașe. Dar în timpul luptelor grele, ostașul român a trecut peste durere fizică și sufletească, s-a zbătut privind cu mult curaj moartea, sfâșiat de gloanțe și schije de obuz, dar și de dorul de familie, punând mai presus de orice ființa țării din care făcea parte” , a subliniat, la rândul său, colonelul Gheorghe Rogoz, președintele Asociației Veteranilor de Război Vrancea.

Un număr de 1419 eroi din satele Vrancei, între care Vasile Chilian, Toma Costea, Stefanache Săcăluș, Dumitrache Pantazică, au murit în vara anului 1917.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

Eroilor Neamului, cinstindu-le faptele și osemintele, ca semn al recunoștinței și veșnicei aduceri aminte, le-au fost înălțate, mausoleele de la Mărăști, Mărășești, Soveja și Focșani, “temple ale eroismului și jertfei în numele unui sfânt ideal național, temple de închinare și venerație, simboluri ale trăiniciei și continuității în veacuri a neamului născut între Carpați și Marea Neagră”, spune Lelia Pavel, cercetător în istorie din Vrancea.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

În capul listei celor aproape 40 de edificii memoriale se află Mausoleul de la Mărășești, construcție austeră, viguroasă ca un turn de cetate, pe al cărui frontispiciu se află înscrise cuvintele “Întru Slava Eroilor Neamului” și apar indicate numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe frontul românesc în primul război mondial.

Inițiativa construirii Mausoleului Eroilor de la Mărășești aparține Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române și a fost lansată la Congresul desfășurat pe 8 iunie 1919, la Sala Senatului din București. În acest scop s-a constituit un comitet format din trei mari personalități ale vremii sub președinția Principesei Alexandrina Gr. Cantacuzino.

La 8 octombrie 1919, în cadrul unei ceremonii memorabile, este fixat locul unde urma să fie construit, marcat, conform tradiției, de o cruce de fier adusă de la Mitropolia Moldovei și Sucevei. Pământul pe care s-a înălțat monumentul a fost donat de Grigore Ulise Negopontes.

În anul 1921 a fost organizat un concurs pentru cel mai bun proiect de construcție a mausoleului, competiție câștigată de arhitecții Georgel Cristinel și Constantin Pomponiu, dar, din lipsă de fonduri, proiectul câștigător a fost abandonat. Monumentul a fost ridicat după planurile reînnoite ale arhitectului George Cristinel.

Piatra de temelie a viitorului memorial a fost așezată la 6 august 1923.
În vara anului 1924 a început reînhumarea, în criptele mausoleului, a osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central al mausoleului rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu.

La 27 septembrie 1924 a avut loc o primă solemnitate, a inaugurării criptelor, în prezența reginei Maria și a unor înalte personalități ale timpului. După 12 ani, s-au reluat lucrările de zidire la cupola monumentului, cunoscută sub numele de “Cupola Gloriei”, ale cărei basoreliefuri au fost sculptate de doi mari plasticieni români, Ion Jalea și Corneliu Medrea, în timp ce fresca din interior a fost pictată de Eduard Săulescu.

La 18 octombrie 1938, în prezența regelui Carol al II—lea, a numeroase oficialități și a unei mulțimi impresionante, s-a desfășurat ceremonia inaugurării mausoleului în forma sa actuală.

Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 comune, dispuse radial pe 18 coloane, rămășițele pământești a 5.073 de ostași și ofițeri, printre care și cele ale fetiței — erou Măriuca Zaharia. În parcul mausoleului se află mormântul eroului necunoscut, simbol pentru toți cei care au pierit fără urmă pentru patrie, iar în preajmă într-un edificiu mai nou, un muzeu al armelor.

Mausoleul Mărășești, pe poarta căruia trec anual mai bine de 50.000 de vizitatori, va fi primul obiectiv cultural din Vrancea care va avea un audioghid pentru turiștii care îl vizitează, Conducerea Muzeului Județean Vrancea intenționând să achiziționeze un asemenea sistem.

Mausoleul de la Mărăști a fost înălțat în mijlocul locul luptei din perioada 24 iulie — 1 august 1917, după planurile arhitectului Pandele Ștefănescu, din inițiativa Societății Mărăști, care luase ființă încă în anul 1917, în timpul marii bătălii, cu scopul ajutorării orfanilor, iar apoi, glorificării eroilor și refacerii satului.

Monumentul, a cărui piatră fundamentală s-a pus în ziua de 10 iunie 1928, are o arhitectură deosebită în rândul unor asemenea monumente comemorative, o valoroasă sculptură exterioară, iar în interior se află un zid format din oseminte ale celor căzuți pe câmpul de luptă.

Pe fațadă sunt 15 plăci de marmură cu numele a 1.700 de eroi, iar statuile de bronz reprezintă chipuri de eroi, dar și vulturi ori lei, simboluri ale curajului. Basoreliefurile sunt opera sculptorului Aurel Bordenache, iar creatorul busturilor, Florin Musta. Subsolul adăpostește sarcofagele mareșalului Alexandru Averescu și genEralilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.

Autoritățile locale din Răcoasa, comuna pe teritoriul cărei se află amplasat Mausoleul de la Mărăști, au în curs de implementare un proiect care vizează amenajarea unui traseu tematic denumit ‘100 de ani de eroism la Mărăști’. Proiectul a fost scos la licitație pe Serviciul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) și are o valoare estimată de 150 de mii de lei, fără TVA. Proiectul constă în montarea unor panouri electronice de marcare/informare și realizarea unui ghid turistic bilingv. Finanțarea este asigurată prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR).

“Dezvoltarea activităților turistice în zonă, atât cele cu caracter istoric, cât și de agrement, implicit a numărului de turiști, impun investiții în infrastructură la scară mică, dar absolut necesare pentru promovarea patrimoniului și tradițiilor locale. Am intuit aceste oportunități pentru comună și vrem să le concretizăm pentru a crește numărul de turșiti, durata și fidelizarea lor, dar și pentru a scutura “praful” de pe amonirea unor vremuri și fapte ce au asigurat continuitatea și unitatea României “, a declarat pentru AGERPRES primarul comunei Răcoasa, Vladimir Păun.

Din iarna 1916 — 1917, Soveja s-a aflat sub ocupația germană până pe 26 iulie când, urmare a victoriei armatei române la Mărăști, reintră în administrația românească. Pe 3 august, generalul Alexandru Averescu organizează un parastas pentru odihna sovejenilor căzuți în lupte, la care a fost prezent și viitorul rege al României, Carol al II-lea.

Mausoleul de la Soveja a fost construit între anii 1923 — 1928, la inițiativa Societății “Mormintele Eroilor”. Osuarul adăpostește rămășițele pământești a 2.000 de ostași neidentificați, iar în 800 de cripte se află cele ale unor militari a căror identitate este cunoscută.

Realizarea edificiului a început în anul 1922, după planul unui arhitect italian, dar cel care a condus lucrările și a dat viață proiectului a fost George Cristinel. Construcția, ridicată după tăierea taluzului unui început de pantă, formează prin arhitectura sa, prin semnificația simbolică, o fațadă maiestuoasă a intrării în stațiunea Soveja. După un șir de trepte de piatră, se ajunge într-un rond zidit din granit, aleea de intrare se desparte în două, înconjurând o peluză de iarbă și flori (în sezonul cald). În dreapta și stânga, două tunuri, trofee din glorioasele lupte, străjuiesc fixate pe socluri de piatră adusă de pe muntele din preajma localității. Urcând mai multe trepte, se ajunge la construcția propriu-zisă: cu fața spre versanții Răchitiș și Cocoșilă, având în spate Zboina, monumentul pare a aduna în jurul său spațiile din care s-au strâns eroii pentru odihna veșnică.

Mausoleul este un dom de formă circulară, având în exterior contraforți de piatră și un fronton de marmură pe care sunt săpate, în caractere mari, în dreapta și stânga, inscripțiile “Ostași ce ați căzut pentru țară, viteji ai credinței, soldați oriunde-n morminte voi stați, să vă fie țărâna ușoară”, respectiv “Cei ce căzut-au pentru țară pe lanul câmpului bogat, jertfind o întreagă primăvară nu au murit, ci au înviat”.

În spatele Mausoleului se află o casă-muzeu ce cuprinde o panoplie cu arme folosite în lupte, hărți și planuri de operațiuni, statuete, facsimile din presa vremii, precum și alte documente de război. Deși nu are dimensiunile celor de la Mărășești și Mărăști, Mausoleul de la Soveja impune prin poziția și cadrul natural. Maiestuoasa încremenire în bolte, cripte și lespezi, i-a inspirat pe poeții Adrian Păunescu și Nicolae Stoian, care i-au închinat versuri rostite la fiecare comemorare anuală ce are lor în luna august.

Mausoleul de la Focșani, a patra “citadelă” a memoriei evenimentelor din vara anului 1917 din zona Vrancei, a fost construit pe parcursul anului 1927, după planurile arhitectului Ștefan Balosin, la inițiativa Societății “Mormintele Eroilor”. Fondurile au fost asigurate din donații publice, cele mai cunoscute fiind ale familiilor Negropontes și Dragalina.

În cele trei cripte sunt adăpostite osemintele a 1.700 de eroi necunoscuți căzuți în primul război mondial. Mormintele sunt organizate pe zonele unde au fost descoperiți ostașii: Panciu, Focșani, Nănești.

Pentru conservarea acestor mărturii peste veacuri ale vitejiei și eroismului ostașilor români, Consiliul Județean Vrancea, la inițiativa președintelui acestei instituții, Marian Oprișan, a inițiat, în anul 2007, proiectul “Drumul de glorie al Armatei Române în Primul Război Mondial”.

În valoare de aproximativ 7 milioane euro — finanțare europeană, națională și județeană — acesta viza, pe lângă lucrările de reabilitare și reamenajare a mausoleelor de la Mărășești, Mărăști, Soveja și Focșani, introducerea acestora într-un circuit turistic împreună cu alte monumente istorice și religioase aflate pe traseul ‘Drumului de glorie’: Focșani, Mărășești, Panciu, Străoane, Varnița, Mărăști și Soveja. Totodată, s-a avut în vedere dotarea cu aparatură modernă, sistem de sonorizare, control video, sisteme moderne de iluminat, antiefracție și de ventilare — climatizare a muzeelor de la Mărășești și Soveja, precum și amenajarea unor puncte de informare și parcări la toate cele patru situri de arhitectură cu semnificație istorică.

“Vrancea este un ținut încărcat de istorie, care merită să aibă obiective și monumente în stare bună, care să arate generațiilor viitoare cum înaintașii noștri au luptat pentru independență, libertate, pentru unitate națională. Anul 1917, căruia îi sunt dedicate cele patru mausolee vrâncene, unice în țară prin natura construcției, dar și prin zonele unde sunt amplasate, constituie un corolar al acestor jertfe eroice în care și-au pierdut viața mai bine de 1.400 de vrânceni. Acest proiect potențează interesul și oferă condiții de vizualizarea modernă pentru evenimentele istorice petrecute în timpul primului război mondial, din Zboina Neagră și până la Valea Siretului”, a declarat pentru AGERPRES Marian Oprișan.

Prin același proiect, finalizat în octombrie 2013, s-au introdus într-un circuit turistic cu tentă istorică Monumentul eroilor pănceni căzuți în timpul primului război mondial, Cimitirul ostașilor germani căzuți în timpul primului război mondial, aflat în apropierea orașului Panciu, monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Străoane, Monumentul frăției de arme româno-franceze 1916-1919 de la Varnița și Cimitirul ostașilor germani din Soveja.

Președintele CJ Vrancea a precizat, totodată, pentru AGERPRES, că a început demersurile necesare pentru includerea mausoleelor vrâncene în patrimoniul UNESCO. Oprișan a explicat că Mausoleul Mărășești și zona de luptă din jurul său au intrat în vizorul departamentului Meuse din Franța care vrea să propună intrarea în patrimoniul mondial al UNESCO a câmpurilor de bătălie de la Verdun, Isonzo și Mărășești.

De altfel, pentru atenția acordată mausoleelor, Marian Oprișan a primit o medalie și o diplomă din partea UNESCO, pentru proiectul ‘Drumul de glorie al armatei române în Primul Război Mondial’.

Dumitru Bahamat, directorul firmei românești cărei i s-a încredințat reabilitarea mausoleelor vrâncene, afirmă că “lucrările erau absolut necesare deoarece, dacă nu se intervenea urgent, puteau fi afectate grav”. “Au fost lucrări dificile, cu multe probleme datorită mai ales infiltrațiilor de apă și igrasiei”, a precizat acesta.

Fostul ambasador al Franței în România, Philippe Gustin, a felicitat autoritățile județene din Vrancea pentru modul în care a fost realizată reabilitarea mausoleelor din Vrancea. După ce a vizitat, anul trecut, județul, diplomatul se declara “interesat de posibilitatea dezvoltării turismului memorial”.
“Toate eforturile desfășurate în Vrancea pentru a dezvolta un turism memorial ne interesează foarte mult și cred că putem să lucrăm împreună în perspectiva evocării, în perioada 2014 — 2018, a centenarului evenimentelor din primul război mondial, care vor mobiliza multă populație din întreaga lume, inclusiv din România și Franța. Faptul că în Vrancea trupele române au luptat alături de militari francezi într-unul din cele mai încleștate episoade al războiului, va determina o amplificare a turismului memorial către 2017. Județul Vrancea va fi, în mod cert, printre cele vizitate de francezi în ceea ce numim turism memorial. Autoritățile vrâncene au realizat în ultimii ani un important program de valorificare a locurilor amintind de primul război mondial și sunt fericit să văd rezultatul acestui efort”, a precizat diplomatul francez.

“De aici, de la Mărășești, să audă prietenii francezi că nu i-am uitat. Aproape două mii de soldați francezi au căzut în lupte atunci. Soldații francezi au spus atunci că au două patrii, prima este Franța, iar a doua este România”, i-a spus ambasadorului francez, generalul în rezervă Petre Nichita.
Pe câmpiile din Vrancea s-au aflat, sub comanda generalului Mathias Berthelot, aproape 2.000 de militari francezi

În fiecare an, pe data de 6 august, autoritățile vrâncene organizează ample manifestări în cadrul cărora sunt comemorați eroii căzuți în primul război mondial pe câmpiile și în pădurile Vrancei.

Vicepremierul Gabriel Oprea spunea, la manifestările din acest an, că “provocarea zilelor noastre este să înțelegem și noi acest lucru, iar existența mausoleelor din zona Vrancei facilitează acest demers de redescoperire a acelei conștiințe naționale care a mobilizat generații și generații de români, de a căuta în sufletul nostru acel adevăr simplu care a clădit această țară, regăsirea nu doar ca indivizi, ci, mai ales, ca popor”.
Prezent la redeschiderea Mausoleului de la Mărășești, în august 2012, premierul Victor Ponta a apreciat efortul făcut de administrația județeană pentru reabilitarea mausoleelor.

“Sunt de acord să organizăm manifestări naționale, în 2017, la împlinirea a 100 de ani de la bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Dacă nu era 1917, nu am fi avut Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, a precizat premierul.

În județul Vrancea, alte aproximativ 140 de monumente, instalate în cimitire ori în zone publice, amintesc despre eroismul și eroii cutremurătoarelor lupte pentru menținerea existenței României. Anual, în organizarea autorităților locale și a organizațiilor veteranilor de război au loc ceremonii comemorative. Autoritățile vrâncene vorbesc despre un flux de peste 200.000 de turiști anual, din țară și din străinătate, dovadă a interesului pentru acestea.

“În anul 1917, când se împlinește un veac de la eroicele evenimente, autoritățile vrâncene se așteaptă ca peste o jumătate de milion de vizitatori să treacă porțile monumentelor vrâncene. Ne pregătim de pe acum pentru a derula un proiect de amploare ce include, pe lângă manifestări științifice, vernisaje de expoziții fotodocumentare, plastice, de carte și primirea unor vizitatori din lumea largă”, spune Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului Vrancea.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

O mirare deloc vană, deloc convențională, după ce, între Focșani și Panciu, simțeam că-mi fug literele cărții ce o aveam în mână (pentru a-mi alimenta “cu litere” cei 74 kilometri ce-i aveam de parcurs într-un autobuz obosit de vreme).

Deodată ceva mă împinge să abandonez o lectură și așa chinuită de meandrele unei cărări primejdios încolăcite printre “căldările” cu mister montan, pe care nevăzute mâini sloboziseră covoare brodate în aramă, aur și platină, corupte de perspectivele vastității înghesuite ici, eliberate colo… Metafora mioritică, “Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai” cu “brazi și păltinași… munți mari…paseri lăutari”, îmi vine brusc în minte, gândind la sentimentul ce l-a avut Vasile Alecsandri venit în zonă la sugestia scriitorul Alecu Russo să culeagă nestemate lirice populare, între care se înscrie și Balada Miorița.

Știam despre vremelnica oprire a celor doi patrioți români ce au pus umărul la Unirea Principatelor din 1859 la mănăstirea Soveja. Mai știam și faptul că nici Odobescu nu avusese decât cuvinte “sus puse” privind aceste locuri. Dar nu “pipăisem” vizual până la la primul meu popas la Soveja pădurea sa mândră de copaci falnici, cu lăstăriș dedesubt, iar pe deasupra având crengi răsfirate, de boltă măreață, punctată ici și colo, în dumbrăvi mai însorite, de tufe de diferite forme, ca și când ar fi fost așezate de meșteșug omenesc și nu de natură. O pădure udată de numeroase izvoare…

Nu cunoșteam — și asta pare acum esențial — faptul că meleagurile vrâncene nasc fabuloase spații de visare și înfrângere a conștiinței critice care, protestând parcă imediat, se ridică la divinitate și metaforă.
Tărâm și liman ideal pentru ascultarea metaforelor, loc sfințit de Dumnezeu care a așezat-o într-un rai pământesc, sfințit de legendă și istorie adevărată, dar și de oamenii din zonă și faptele lor, Soveja încă nu mi se pare pe deplin exploatată de călătorii în căutarea sublimului.
“Soveja e chiar în mijlocul pământului, după cum a fost Delphi pentru greci și muntele Meru pentru vechii indieni”, scria părintele geografiei moderne de la noi, Simion Mehedinți, fiu al acestor locuri, “o alcătuire de templu, unde omul de știință și poetul pot contribui, efectiv, la zvonirea în cele patru zări a eforturilor acelor care sunt păstrători de tradiție ca fagii, ca brazii, ca ienuperii care se lipesc de țărână”, după cum scria acesta în cartea “Oameni de la munte”.
De altfel, el a ținut să-și semneze volumul chiar împrumutând numele localității unde se născuse, Soveja.
Pe citadinul sufocat între asfalt, beton și sticlă, munții, dealurile, pâraiele îl “scot” din cămașa angoasei cotidiene. E și motivul pentru care nu voi da o “arhitectură” anume acestor însemnări, mizând doar pe “susurul” ori ,,răcnetul” impresiei, nefăcând, însă, abstracție de rigoarea datelor documentare.

Soveja este așezată în zona Subcarpaților de Curbură, fiind punctul cel mai de apus populat din județul Vrancea. Vatra comunei nu are o localitate care să fi dat numele așezării, denumirea Soveja planând, practic, peste cele două sate componente, Dragosloveni, ce este și reședință, și Rucăreni, ambele dispuse pe văile a două ape, Dragomira și Șușița, dar despărțite de dealul Bisericii peste care trec un drum și două cărări, de aproximativ un kilometru fiecare. Cele două sate formează o potcoavă cu baza sub dealul Tâfla.

Acest spațiu feeric cuprinde în el legenda pribegilor din Rucăr și Dragoslavele Muscelului muntean, cei care, descălecând de două ori Carpații, de Miazăzi și Răsăriteni, în căutarea unor locuri care să-i ferească de invazii și asuprire, s-au întâlnit într-o conviețuire pașnică și creatoare cu mocanii locului și bârsanii de peste munți, cei ce își mânau toamna și primăvara turmele de oi spre câmpie și înapoi pe calea transhumanței.

Doinește în acest nume unic, Soveja, și fluierul ciobanului mioritic, ce îngână prin glas stins bocetul “măicuței bătrâne” ce-și caută fiul, “mândru ciobănel, tras printr-un inel”.

Spunând Soveja, parcă vezi cuvintele dăltuite în piatră ale “Pisaniei” lui Matei Basarab, ctitorul mănăstirii din comună, care stă mărturie încercărilor de veacuri ale românilor de unire și frăție, dar auzi și glasul trâmbițelor ce-au chemat la luptă românii în anii 1916 — 1917, pe una dintre laturile “triunghiului Morții”, Mărășești — Mărăști — Oituz, pentru ca România să fie reîntregită.

Soveja este, însă, și chipul luminos al unor localnici răzeși, harnici și isteți, care au intrat în civilizație cu tot tezaurul tradiției moștenite din bătrâni. Unul dintre aceștia, Gheorghiță Geană, urmaș al lui Simion Mehedinți, spune, parafrazând un celebru dicton, că “acest loc sfințește pe om”.

Așezare montană, având condiții bio-climatice deosebite, cel mai ozonat aer din țară, Soveja a devenit o stațiune climaterică cunoscută cu o sută de ani în urmă, fiind o destinație atât pentru cei veniți la tratament, în special mineri suferinzi de boli profesionale de plămâni, dar și pentru turism de odihnă ori expediții prin zone mai puțin călcate de picior omenesc.

Bazilica mănăstirii veghează și tăinuie umbrele timpilor, dreaptă, albă, curată. Un nuc bătrân împrăștie răcoare și frunze tomnatice. Pe o ușă laterală, o mână a vopsit cifra 1645. Te lași pe o lespede ori direct în iarba udată de bruma toamnei târzii, fixezi acest număr și-ți reamintești că împăcarea dintre basarabul muntenesc (domnitorul Matei Basarab—n.r.) și lupul moldovean (Vasile Lupu—n.r.) s-a pecetluit și prin ridicarea acestui lăcaș al reculegerii strategice.

Istoria scrisă năvălește cu amănunte generoase pentru călătorii de pretutindeni pășind pe lemnul încă jilav al casei muzeu, o altă casă aflată în apropierea celei de la Câmpuri, unde și-a odihnit la vreme de bătrânețe atât de tânărul său suflet moș Ion Roată, cel ce spărsese un tabu politic, fiind inclus, deși era țăran răzeș, în Divanul ad-hoc ce a prefațat Unirea Principatelor.

Acoperișul solzos, care își “pleznește” ochiul cu irizări poznașe, și varul halucinant de alb al zidurilor, pompează în artere emoția încercată când plouă lung și trist, ca la moartea unui voievod. O emoție statornică în suflet se înfiripă de îndată ce atingi aruncătorul de mine și mitraliera de la intrare, flancând, ambele, prispa largă. Plumbii, baionetele și minele încă primitive, flintele, ghiulelele și cartușierele înnegrite atestă, alături de mulțimea ordonată simbolic a celorlalte artefacte, încleștarea, în zonă, a neamurilor, de-a lungul secolelor. Săbii șențuite și iatagane colbuite “taie” monotonia ținutului în două felii distincte, înainte și după Mărășești.

Afară, îndrăznești să reiei firul apei Dragomirei, sora derizorie a Putnei, pe care, demult, oamenii potriveau pive și dârste, gospodărindu-și avutul. Poți să te apleci printre molizi și brazi, mesteceni și fagi, spre a rupe, la vreme de toamnă ghebele, mustoase ciuperci. Sătencele, deseori întâlnite la răspântii, descriu amănunțit cum se prepară ghebele ori hribii, “mai buni decât carnea” ori murături, ori frigărui arțăgoase în scântei cât cireașa de untdelemn șiret, ori sosuri megieșe care ți impui să “tragi” pe gât clondir după clondir haiducesc plin cu vin de Panciu sau Jariștea.

Au replică iute și piezișă localnicele. Politețea lor demnă trădează un contact îndelung cu lumea din toate colțurile țării și de aiurea venită să “soarbă” cel mai ozonat aer din România. Catrințele lor, purtate la vreme de duminică, “strigă” prin firul aurit și argintat ori șoptesc prin cerneala neagră a vârstelor. Nu găsești suliman nechibzuit, nici perucă decorativă. Iile se lucrează simplu la Soveja, înfloriturile lor, puține dar măiestrite, ascunzând povestiri fantastice.

Bărbații își poartă căciulile “oblu”, întinerit, și-și desțeapănă frunțile și sprâncenele explicându-ți cum se unge mai bine teascul ca să auzi bocetul strugurelui strivit ori ce important pentru ei este ca fotografiile în care îi încadrezi să fie “musai” color.

Dacă femeile te îmbie cu nuci ori cu “prăpăd de mere” cât genunchiul de fecioară, bărbații, după ce au “terciuit” ciorchinii, îți picură în pahar teascul proaspăt scurs, vișiniu (foarte dulce — la vreme de toamnă târzie ori ușor oțetit, dacă mustul a fost tras ceva mai devreme) care impune pastramă “descălecată” din proțap.

Casele au “frunți” de șindrilă și “temelei” din lespezi de piatră. Cele noi, nu puține în ultimii ani, au adoptat tabla și ochiuri simetrice de pod. Zărești prin curți sumane lucrate manual, dar și capoate de mătase.

Dacă dimineața brazii îți mângâie umerii, vărsând în legănarea lor leneș-dansată colbul subțiratic al acelor de cetină, noaptea lovindu-și brutal coroanele, mugesc precum talazurile mării înnebunite de furtună, sub fuga dezordonată a pescărușilor. E vremea când focurile trosnesc amarnic prin sobele sovejenilor, “nădușind” hornurile. E vremea când cugetul se depune pe hârtie ca un vin vechi al inspirației.

E vremea când săruți împăcat în gând toate femeile care n-au știut a te iubi. E vremea când zeii casei văluresc perdelele și te bat pe umăr. E vremea când istoria se schimbă în istorioare, în legende și când acestea se schimbă în metafore. Este ora când, la Soveja, argintul apei Putnei și munții descântă limba rapsozilor și sunt, mai la fiecare gospodărie, asemenea creatori de frumos.
Etnograful Ion Diaconu, culegătorul a sute de variante ale baladei Mioriței, născut în zonă, a dat contribuții fundamentale asupra nestematelor folclorice ale acestor oameni din Vrancea. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor.

Sfârșit de noiembrie la Soveja. O lume stranie pe munții din jur — Zboina, Răchitiș, încremenită, fluviu imens de tăcere, clopot fără sunet, lumină fără murmur, nu imaginea eternității, ci Eternitatea însăși. Natura este aici o uriașă orgă al cărei cântec este Tăcerea.

Vine o vreme când, plictistit de atât realitate, “musai” trebuie să evadezi în ireal. Ca și când ai schimba clima. O poți face în raiul din jurul Sovejei, în drumeții “per pedes”. Ai șansa, astfel, să observi nemijlocit cum din înălțimile zborului de vultur și până în ascunzișurile apelor locurile etalează cu generozitate monumentele însuflețite.

Numeroase specii de plante și animale, fie ocrotite în “bloc” în cadrul unei rezervații, fie ca specii rar întâlnite în această zonă geografică, fie ca prezențe endemice, care cresc numai în interiorul perimetrului zonei, fac faima Sovejei.

Nimic mai emoționant decât să stai, nevăzut și să te uiți cum un cerb cu “cioporul” lui se adapă.

Două ar fi traseele recomandate de soții Florica și Iulian Albu, doi foarte buni cunoscători ai locului.

Unul ar fi, cale de o zi dus-întors, din Soveja către muntele Zboina Neagră (1380 metri înălțime) la vechea Casă de Vânătoare. Plecarea se poate face de la capătul de vest al localității, pe un drum forestier care urmează cursul spre izvor al apei Dragomira, denumire slavonă care înseamnă în traducere “bună pace”, până la Puturoasa, un lac sulfuros de dimensiuni mici, a cărui apă e folosită rudimentar de către locuitorii zonei pentru tratarea reumatismului. De acolo, se continuă drumeția pe o cărare de vânătoare care urcă înconjurând muntele până la Șezătoarea Lupilor, loc de panoramă a satelor ce compun Soveja. Cărarea continuă până la Casa de Vânătoare, așezată într-o poiană, care, în trecut, se numea “la Winkel”, acolo aflându-se un funicular care transporta material lemnos pentru fosta fabrică “Carpați” din Soveja. În preajmă susură un izvor cu apă limpede, ce alină setea călătorului.

Întoarcerea la Soveja se poate face pe un alt traseu, urcând vârful Zboina Neagră și coborând, apoi, pe la “Piepturi”, pe lângă fântâna lui Balcu și Lacul Verde, și ajungând la Punga, poiana de la capătul de vest al satului Dragosloveni.

De la casa Zboina se organizau, în trecut, pe o potecă nemarcată astăzi, plimbări într-o poiană unde se află fântâna lui Ferdinand și troița Vânătorului, de unde se ajunge la vârful Clăbuc, pe care se mai recunosc pietrele hotar dintre Țara Românească și Transilvania până în 1918. De la Clăbuc, o potecă coboară spre satele Transilvaniei, la Oajda — Brețcu, iar alta spre Oituz.

Tot de la casa Zboina, pe o altă potecă, se coboară la casa de vânătoare pe Cașin, ocolul silvic Soveja cuprinzând, până în 1947, toți munții Cașin până la Valea Lepșei. În toți acești munți locurile amintesc de luptele ce s-au dat în Războiul de Reîntregire din anii 1916 — 1918.

Un alt traseu de drumeție plecând de la Soveja este direcționat către Răchtiș, urcând pe la Șipotul lui Bucur, Râpa Albă și Vizantea, localitate ce își prezintă, mai recent, virtuțile terapeutice ale apelor sale minerale. Drumul pe acest traseu pleacă din partea de est a Sovejei spre localitatea Câmpuri și apoi la Vâlurele, un sector al “odăilor”, adică proprietăți ale sovejenilor din jurul satului, cu fânețe și curături — mici loturi arabile, pe care se găsesc bordeie de odihnă pe timpul cositului.

După ce trece podul peste pârâul Chiua, la dreapta, un drumeag străbătând păduri și fânețe urcă spre Răchitiș, sus, în vârful muntelui, o cărăruie conducând călătorul la izvorul lui Bucur despre care Simion Mehedinți scria că apa acestuia “ține de foame”. “Nu știu să mai existe un asemenea viteaz izvor”, sublinia savantul geograf.

Drumeagul din care s-a desprins cărarea spre șipotul lui Bucur merge mai departe spre Râpa Albă, un perete de stâncă albit de lumina soarelui, coborând, apoi, prin Dealul Balaurului în comuna Vizantea, formată din două mari sate: Vizantea mănăstorească, ce a devenit cunoscută prin izvoarele minerale folosite la băi antireumatice și Vizantea răzeșească, cu livezi bogate de pomi fructiferi. De aici, întoarcerea se poate face pe un drum forestier prin poiana Berca până la Negrilești și, urmând un drum cu fânețe și “odăi”, se coaboară spre Soveja pe o șosea șerpuită.

Din Soveja se mai pot face călătorii cu bicicleta către Cascadele Putnei și Mausoleul de la Mărăști, trasee pe care se întâlnesc pitorești locuri de popas cum ar fi Schitul Lepșa — unde pe 8 septembrie se adună locuitori din toate satele vrâncene de munte, păstrăvăria Lepșa, cascada Putnei și Muntele Tisa — numit așa pentru că acolo cresc arbori de tisă, coniferul având cea mai mare longevitate.

De asemenea, se poate merge către comuna Tulnici care cuprinde șapte sate având patronime, numele celor șapte oșteni pe care Vrâncioaia i i-a dat lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. În localitatea Bârsești, călătorul poate face un popas la Monumentul ridicat de răzeșii locului ca o “răsplată” pentru domnitorul ce le-a dăruit pământul pe care s-au ridicat cele șapte sate.

Aceste drumeții în jurul Sovejii aduc călătorului șirul lung al unor prilejuri de meditație asupra străvechii istorii a poporului nostru, asupra culturii noastre populare, dar și zile de entuziasm pentru valorile create de nenumărații anonimi făuritori ai aceste culturi pe culmile și văile de măreție în frumusețe a plaiurilor Mioriței.

Și chiar dacă, îmi spunea un sătean înțelept, “și pe aici viața nu merge întocmai cum ar fi bine, important este că oamenii trăiesc, că pot vedea răsăritul și amurgul soarelui, că pot privi iarba și florile munților și că, uneori, le pot auzi chiar cum cresc, că norii mai există, că rodul pământului este darnic, cî viețuitoarele pădurii mișună”. Parcă ar fi gânduri izvorâte din Miorița.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Satul vrâncean conține o lume care își duce existența, aparent, în mod simplu. Și totuși viața oamenilor care locuiesc în cele 68 de comune și peste 300 de sate ori cătune, îndepărtate în mare parte de tumultul zgomotos al orașelor, este profundă în bogăția valorilor românismului tocmai prin aparenta-i simplitate. Oamenii acestor locuri și faptele care îi definesc construiesc tiparul identitar ce a dăinuit peste vremi și care poartă pecetea unor trainice practici culturale, constituindu-se pentru cele trei zone ale județului (de munte, a podgoriilor și de câmpie) în semne distinctive geografic ori din punct de vedere economic, dar și prin arta tradițională specifică, strâns legată de viața oamenilor care au creat-o.

Arta populară din localitățile, oglindind trecutul, tradiția lui istorică și condițiile economice, sociale și culturale, precum și fantezia, sensibilitatea creatorului popular în realizarea unor produse originale și inimitabile, păstrează și continuă fondul străvechi tracic, care se exprimă prin multiple forme, susțin cercetătorii Muzeului de Etnografie din Focșani.

Condițiile istorice, configurate și de o situație geografică aparte, au conferit Vrancei caracterul de neconfundat cu alte locuri din țară, manifestat în toate domeniile vieții materiale și spirituale. Populația de agricultori, viticultori, păstori din zonă a creat o artă în strânsă legătură cu modul ei de viață, de o diversitate, originalitate și individualitate specifice, încorporate în adevărate monumente artistice ce se disting prin armonie, echilibru și simplitate.

Vrancea posedă un număr mare de valori etnografice, de la cea mai simplă unealtă de lucru și până la locuințe și instalații al tehnicii populare, totul “vorbind” privitorului despre capacitatea creatoare a locuitorilor acelor plaiuri, despre spiritul lor inventiv și practic, dar și despre simțul lor artistic ce așteaptă și iar așteaptă să fie descoperit de călătorul însetat de cunoaștere și frumos.

Întreaga creație artistică rurală vrânceană se manifestă în alcătuirea și înfrumusețarea locuințelor, în cromatica țesăturilor de casă și portului popular, în ceramică, crestături în lemn, precum și în modul în care sunt confecționate obiectele de strictă necesitate din gospodărie.

Toate poartă, spun specialiștii instituției amintite, pecetea tendinței de stilizare abstractă, geometrică. Chiar atunci când e înfățișată o floare, tendința de geometrizare este evidentă, fapt ce conduce la încorporarea ornamenticii vrâncene în aria vechii ornamentații europene, spre deosebire de ornamentica zoomorfă și antropomorfă ce ține de Orient și care în țara noastră a apărut abia în ultimele decenii.

“Ceramica, motivele cusăturilor și alesăturilor de pe cămăși și fote, chimirele, obiectele lucrate în lemn, toate se mărginesc la o redare abstractă, geometrică a ornamentației. Acest fond artistic geometric își trage obârșia de la traci și este cel mai puternic, restul ornamentației având un rol auxiliar”, scria Ion Diaconu, cel mai important etnograf care s-a născut și a studiat folclorul vrâncean.

Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES ARHIVĂ

Odată cu evoluția istorică, și creația populară vrânceană a suferit transformări, vădind împrumuturi de la alte zone etnografice învecinate, dar păstrând fondul tradițional și, drept urmare, caracterul de continuitate.

Emil Giurgea, în lucrarea “Plaiuri Vrâncene”, menționa că “puține zone din România au păstrat atât de fidel bogata moștenire a generațiilor trecute ca Vrancea”.

Casa, biserica, școala, sufletul satelor vrâncene, constituie locuri primordiale în spațiul cultural al acestui tărâm moldav. Satele vrâncene, care au dat culturii românești personalități al căror nume dăinuie peste timp, între care mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în Parlamentul Moldovei, Ion Roată, pictorul Gh.M. Tătărăscu, arhitectul Ion Mincu, părintele școlii naționale de arhitectura, scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinți, creator al școlii românești de geografie, se disting prin arhitectura caselor, prin întemeierea spațiului de locuire, prin amenajarea funcțională a gospodăriei, prin dispunerea acareturilor și a celor trebuincioase existenței ca fundament al trăirii, dar și ca o oglindă a practicilor sale culturale.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, dar succintă, a artei populare vrâncene sunt necesare referiri la toate domeniile unde ea se manifestă puternic, în forme proprii.

“De la înțelegerea elementelor arhitecturale exterioare, de la stilistica construcției ajungem să descifrăm , pe axa istorică, tiparul ființării și al schimbării mentalității prin diversificări tipologice și stilistice”, spunea despre construcțiile din satul vrâncean profesorul Ion Dumitrache.

În arhitectură, creația populară se caracterizează prin varietate și proporționalitate, ingeniozitate tehnică și simplitate. Monumentele și casele din lemn întâlnite în Vrancea reprezintă una dintre realizările de seamă ale locuitorilor acelor meleaguri, arhitectura populară a satelor vrâncene scoțând la iveală aspect deosebite ale acestei forme de artă.

Pornind de la realitatea istorică, potrivit căreia Vrancea este, prin excelență, o regiunea de răzeși, așezată multă vreme lăturalnic față de drumurile de comunicație importante și care nu a avut contact decât foarte târziu cu “reședințele Domniei”, conducerii țării, rezultă că ele sunt creația nemijlocită, originală a locuitorilor satelor și cătunelor răzeși, fără influență din afară. Vrâncenii și-au pus în operele lor arhitecturale o parte din sufletul lor, din experiența vieții și muncii proprii. Trăind în regiuni acoperite de păduri și-au construit din lemne case folosind tehnici variate, cu plan simplu, dar cu o mare varietate de motive geometrice. Unele sate mai păstrează și astăzi, e drept parțial, dar încântând călătorul dornic de revelații născute din mintea omului, case tradiționale, precum în localitățile Bârsești, Negrilești, Paltin, Nereju, Vizantea, Răcoasa și, în parte, Soveja ori Nistorești.

În legătură cu lăcașurile de cult, din lemn, părți integrante ale arhitecturii populare, ridicate în majoritatea lor din inițiativa și contribuția locuitorilor, de către meșteri locali de mare talent și inventivitate, rămași în cele mai multe cazuri anonimi, specialiștii în domeniu afirmă că ele au însemnat în societatea retrasă în care și-au dus traiul vrâncenii un important factor politic și social al vieții satelor vrâncene.

Bisericile și mănăstirile din lemn, unele dintre ele dăinuind de peste șase secole, sunt lăcașuri care păstrează tradițiile ortodoxe ale locuitorilor acestui județ și cultivă, de asemenea, sentimentul solidarității și al respectului pentru generațiile vârstnice, prin așezămintele sociale ori culturale pe care le au sub oblăduire. Pe teritoriul Vrancei sunt 45 de asemenea monumente lăcașe, biserici. Cele mai reprezentantive și de inclus într-un viitor plan de promovare turistică sunt la Mănăstioara, Nistorești, Valea Sării, Prisaca, Ruginești, Anghelești, Mușunoaiele, Vterești, Herestrău, Buluc, recent introdusă pe lista monumentele intrate în patrimoniul național.

În datarea acestor monumente, ce depășesc sfera religioasă ori casnică, cercetătorii au folosit documente, dar mai ales inscripții de pe fronton ori pe “cheia de boltă”. Caracteristicile acestor lăcașe de cult din lemn sunt forma de navă, cu acoperiș înalt și streașină largă, amintind de monumentele de arhitectură moldovenești ridicate în vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Astfel sunt bisericile din lemn de la Ruginești, Chițcani, Movilița și Câmpuri-Tei.

În secolul al XVII-lea este ridicată pe teritoriul județului, la Bordești, o construcție religioasă în cel mai valoros stil al respectivului veac, cel brâncovenesc, cristalizat într-un edificiu având pridvor supralărgit, un naos cu două abside la nord și sud și una centrală, la est, în care este situat altarul. Sculptura din piatră, legată direct de monumentul arhitectonic este tratată realist, cu ornamente reliefate, motivele florale, între care și vița de vie, fiind înscrise pe coloane, iar chenarele încadrează golurile. Pictura aparține celui mai renumit meșter al epocii, Pârvu Mutu, fiind realizată într-o manieră realistă, cu personaje care se mișcă liber și fac gesturi cerute de situație.

În aceeași manieră sunt tratate și o serie de monumente de arhitectură vrâncene, ctitorii ale breslelor ce s-au dezvoltat în zonă, cum ar fi Biserica săpunarilor, Biserica Jalaboi , a tăbăcarilor, bisericile dogarilor, lumânărarilor, cu arhitecturi și pictură remarcabilă. De asemenea, apar și o serie de construcții civile cum ar hanurile din Odobești și Adjud, imobile care rezistă și astăzi cu alte destinații.

Monumentele construite de țăranii vrânceni din lemn de stejar pe temelie de piatră păstrează tehnicile vechi și în secolele XVII-XIX și chiar XX, dar capătă către finalul perioadei menționate proporții mai mari. Bârnele sunt de dimensiuni deosebit de mari, fiind cioplite fie dintr-un singur trunchi, cum este cazul la Movilița și Valea Sării, puse pe tălpi masive, ce se prelungesc dincolo de punctul de îmbinare. Bârnele din partea superioară, mai largi, îmbinate armonios “în dinți” au rolul de a susține consola acoperișului. Pereții sunt tot din bârne, căptușiți cu scânduri în interior, uneori și în exterior, pictura fiind executată direct pe lemn.

Nu doar bisericile din lemn, dar și casele de locuit vrâncene sunt decorate, prin cioplire, cu motive tradiționale cum ar fi rozete, funia, soarele, în cazul celor de la Anghelești și Ruginești. Ornamentarea caselor constă în cioplirea stâlpilor de la prispă și foișor, precum și transformarea scândurii pentru “zăplazul” (gărdulețul) cerdacului și al paziei, scândură ornamentală așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. Stâlpii locuințelor rurale cu o vechime de 150-250 de ani sunt foarte frumoși, monumentali chiar. Decorația bogată se individualizează la prispă și pazie, unde traforarea plăcilor de lemn în diferite forme alcătuiește o adevărată florărie estetică.

Aspectul interior al locuinței sătești vrâncene oglindește starea socială a țăranului. În general este sobru, format dintr-un mobilier simplu întregit de textile de o mare varietate, dar având o policromie caldă. Textilele de interior și cusăturile sunt lucrate de femei în gospodăriile proprii și cuprind scoarțe de perete sau păretare, cergi, procovițe (pături), ștergare de perete, șervețele de schimb, fețe de masă și fețe de pernă.
Păretarul ori scoarța de perete păstrează elementele ornamentale străvechi, aranjate pe întreaga suprafață a țesăturii, are vîrstele late și înguste alcătuind motive vizuale “îngropate” ori “alese”.

Un ornament străvechi realizat în Țara Vrancei este “pomul vieții” dispus pe latul țesăturii. Decorațiile florale, avimorfe ori zoomorfe de dată mai recentă sunt realizate în colorit viu. Trăsătura caracteristică a scoarțelor vechi o constituie utilizarea lânei vopsite în culori vegetale, subliniind o cromatica caldă, odihnitoare. Ștergarele și șervețelele decorative sunt foarte răspândite în gospodăria vrâncenilor. Ele se așează între păretare în șir continuu ori deasupra acestora sub formă de fluituri, împodobind pereții interiori ai caselor. Decorul în ambele capete ale unor asemenea țesături este geometric realizat din “lânici” ori arnici.

Cergile și procovițele se remarcă prin tonurile naturale din care sunt realizate în alb, gri, negru, maro, portocaliu. În afara cergilor simple de culoare albă ori gri, ornamentația constă în vârste ce alternează ca dimensiuni sau carouri.

Portul popular, folosit în prezent doar în zilele de sărbătoare rurală, este unul, în general, specific păstorilor. Predomină albul, restul culorilor îmbrăcăminții fiind sobre, fapt ce oferă eleganță și distincție portului popular vrâncean. Prin toate caracteristicile sale acesta are o deosebită valoare artistică. Piesele componente sunt împodobite cu măiestrie, dovedind și o mare vechime prin croiala și ornamentica păstrate cu fidelitate. Acest port, spun specialiști etnologi, este de origine geto-dacică, fapt reliefat dacă îl comparăm cu imaginile ce ni s-au păstrat pe metopele de la Columna lui Traian ori Monumentul de la Adamclisi. De asemenea, el este unitar, în linii generale, deși prezintă unele variații după microzona din care face parte, Năruja, Nereju, Tulnici ori Bârsești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Costumul de femei, purtat în prezent doar în zilele de sărbătoare, constă dintr-o cămașă bogat ornamentată în motive geometrice din arnici, fir și tel, catrință în vîrste, adică linii pe o suprafață textilă, ori cu alesături, strânsă pe corp cu bete înguste. Femeile măritate poartă marame din borangic, cele tinere, ori din bumbac, cele mai în vârstă. Îmbrăcămintea femeii din Vrancea se deosebește, de altfel, după vârsta celei care o poartă. Bătrânele au un costum mai puțin ornamentat, atât cămașa, cât și catrința fiind mai simple, spre deosebire de femeile tinere care poartă la sărbătorile satului catrințe realizate pe fond negru cu fir metalic și lânică, iar cămașa, deosebit de împodobită, păstrează ornamentația geometrică tradițională.

Costumul de bărbat este mai simplu, compunându-se din ițari sau cioareci din stofă albă, strânși creți pe picior, din cămașă albă din pânză de “casă” împodobită cu motive, de obicei geometrice, realizate din fir alb ori arnici. Vrâncenii își încing mijlocul și acum, cu un brâu lat, în vârste de lână, iar deasupra poartă chimir din piele bătut cu ținte. Pe cap au și doar în zilele răcoroase căciulă din blană de miel. Odinioară atât femeile, cât și bărbații purtau opinci din piele de porc cu nojițe.

Un capitol distinct al artei populare vrâncene îl ocupă ceramica. Piesele lucrate mai demult erau realizate dintr-o pastă poroasă amestecată cu paie, iar, apoi, dintr-un material mai fin, curățat de impurități, iar obiectele realizate se făceau cu o ornamentație bogată, așa cum se prezintă vasele de tip Cucuteni. Ele erau și mai sunt create și în prezent la roată. În județul Vrancea centrul cel mai valoros în producerea ceramicii este Irești, olarii de acolo păstrând în forma vaselor tradiția dacică. Unii bătrânii olari mai lucrează și astăzi ceramica roșie și neagră de obârșie dacică, așa cum atestă descoperirile din siturile arheologice Poiana și Bonțești. Dar, alături de ceramica tradițională se mai lucrează și ceramică smălțuită, care s-a adaptat transformărilor impuse de viață și de gustul populației vrâncene. Obiecte casnice din ceramică roșie și neagră, dar și din cea smălțuită se mai fac și de către olarii din Garoafa. În târgurile săptămânale ori anuale din satele Vrancei, precum și la manifestări folclorice din țară, meșterii din județ își vând produsele care au o mare căutare pentru calitățile funcționale și artistice, dar și în semn de prețuire a trăsăturilor tradiționale locale.

Cea mai interesantă realizare artistică populară vrânceană este “fără îndoială”, spun specialiștii în domeniu, arta crestatului în lemn. Pădurile întinse ce acoperă munții Vrancei au furnizat dintotdeauna materia primă pentru construirea locuinței, a mobilierului, a uneltelor și obiectelor de uz casnic necesare traiului. Dacă unele obiecte au rămas numai cu rolul utilității pentru care au fost create, altele au căpătat, în schimb, plus de valoare prin măiestria și gustul artistic al celui ce le-a dat formă.

“Crestarea lemnului în Vrancea a ajuns la o înaltă perfecțiune”, iar creatorii populari “se întrec pe ei înșiși, dând lucrări deosebit de valoroase din punct de vedere artistic”. În ornamentația sculptorilor rurali din județ sunt folosite, de obicei, motive geometrice, dar realizate într-o mare varietate de îmbinări. Apar, însă, și motive figurative, cel mai adesea scene din viața ciobanilor. Crestarea obiectelor de uz casnic este realizată printr-o sculptură fină, de obicei din cuțit. Crestăturile în lemn se manifestă, în deplina lor variație și frumusețe, și pe tiparele de caș, rotunde ori dreptunghiulare.

Un domeniu deosebit, prin tehnica folosită, este în Vrancea pirogravura, care se aplică, în special, pe cofe și cofițe, pe beclițe, casete de lemn. Această tehnică se practică mai ales în comunele Nereju și Paltin. Ornamentația constă din motive geometrice ori florale simple, dar deosebit de atractive, prin repetiții și simetrii.

Costumele populare, obiectele de uz gospodăresc sau de mic mobilier, uneltele, covoarele, țesăturile, broderiile ori dantelele, ștergarele sunt purtătoare de profunde semnificații culturale pentru privitorul și vizitatorul acestor tărâmuri integrate profund în natura locului, care are astfel prilejul să compare ceea ce vede cu modelele comercializate astăzi, să înțeleagă mersul istoric al devenirii acestor locuri.

Întreaga artă a vrânceanului pare a rezida în realizarea unor ornamentații ce cuprind numeroase motive, între care rozete, dinți de lup, funia, frunza căpșunei ori stejarului, creanga de brad. Vechile motive s-au păstrat și în creația artiștilor populari vrânceni de astăzi, dar obiectele realizate au câștigat în bogăție decorativă.

Creațiile artistice rurale vrâncene, în întreaga lor gamă de realizări, oferă imaginea unei înalte arte populare, impresionând nu numai prin varietatea elementelor artistice și diversitatea compozițiilor, dar și prin dezvăluirea atracției permanente pentru frumos a localnicilor. Ele vădesc un gust estetic și plin de farmec, plin de rafinament, în care predomină sobrietatea, elemente pe care turistul le descoperă cu pasiunea căutătorului de inedit și echilibru și armonie.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) VLAD STAVRICA / AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit Paulei Popoiu, care a trecut în revistă activitatea muzeului din anul care se încheie, cele mai multe dintre acțiunile instituției au fost expozițiile, la care au venit în special elevi și studenți, atelierele pentru copii și festivalurile.

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

“În 2014 au trecut pragul Muzeului Satului 346.718 vizitatori, printre activitățile cu număr mare de vizitatori numărându-se ‘Școala Altfel’, cu 12.000 de oaspeți, și ‘Ziua internațională a păsărilor’, cu 8.333 de vizitatori într-o zi, ‘După-amiaza muzeului’, cu 8.000 de vizitatori, ‘Festivalul Culturii Indiene’, cu 6.989 de vizitatori în două zile, ‘Târgul de Sfântă Mărie’, cu 4.000 de vizitatori în două zile”, a spus Popoiu, care își propune ca în 2015 instituția să atingă 400.000 de vizitatori.

Înființat în 1936, Muzeul Satului a fost unul dintre primele muzee etnografice în aer liber din România și din lume. În anii ’30, în Europa existau două astfel de muzee: muzeul Skansen, înființat la Stockholm în 1891, și muzeul Bigdo din Lillehamer, Norvegia. În România, profesorul Romulus Vuia înființase la Cluj Muzeul Etnografic al Transilvaniei (1929).

Printre cele mai vechi exponate care pot fi văzute în muzeu se numără o gospodărie de la 1775 din Berbești, județul Maramureș, una de la 1800 din județul Hunedoara și o biserică din lemn de brad de la 1722 din Dragomirești, județul Maramureș. 

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Dincolo de patrimoniu, galeria de artă populară contemporană a muzeului reunește în expoziția permanentă cu vânzare obiecte realizate de țărani anonimi, meșteri populari: ceramică, textile, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de lemn, jucării și mobilier.

În anul 2008, muzeul a intrat în posesia a trei hectare de teren, destinate amenajării de construcții tradiționale specifice principalelor minorități din România. Proiectele de dezvoltare privesc, pe de o parte, amenajarea sectorului nou al muzeului, respectiv a unui teren de 2,85 hectare, cuprins între Palatul Elisabeta și Arcul de Triumf.

AGERPRES/(AS, A — autor: Daniel Popescu, editor: Florin Marin)a

Foto: (c) CORNEL CEPARIU / AGERPRES ARHIVA

“Instalațiile de telescaun, de zăpadă artificială și iluminat nocturn, precum și celelalte utilaje ori echipamente din dotare au fost verificate la amănunt. Și tarifele pentru folosirea telescaunului au fost calculate și aprobate. Practic, au fost analizate toate detaliile tehnice și organizatorice, astfel că pârtia de schi să se prezinte în cele mai bune condiții la deschiderea sezonului. A căzut și prima zăpadă. Cum stratul e deocamdată prea subțire, așteptăm pentru zilele următoare anunțate temperaturi mai scăzute și ninsori”, a declarat, sâmbătă, pentru AGERPRES, Ionel Floroiu, vicepreședintele Consiliului Județean Bacău, la finalul ultimei inspecții privind funcționarea instalațiilor.

Totodată, potrivit lui Romil Botezatu, directorul Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și coordonarea activității de Salvamont din subordinea Consiliului Județean, la stabilirea prețurilor de utilizare a acestei noi baze de agrement și sportive din Slănic Moldova “s-a ținut cont de consumul de energie electrică, de manopera orară a personalului de exploatare, de cheltuielile cu dotarea pârtiei, consumul de apă utilizată de tunurilor de zăpadă, al carburantul necesar, valoarea prestării serviciilor de colectare a deșeurilor, cheltuielile cu marcarea traseelor montane din munții Nemira și omologarea lor”.

“Au fost fixate tarife pe număr de urcări cu telescaunul și, separat, pentru abonamente. Astfel, adulții vor plăti 5 lei/o urcare, 25 de lei/6 urcări, 50 de lei/12 urcări, 60 de lei/un abonament pe o zi sau 100 de lei/un abonament valabil două zile. Pentru preșcolari, elevi și studenți, tarifele vor fi de 3 lei/o urcare, 15 lei/6 urcări, 30 de lei/12 urcări, 40 de lei/abonament de o zi și 60 de lei/abonament de două zile”, a precizat Romil Botezatu.

Complexul de agrement pentru schi Slănic Moldova, ce cuprinde o pârtie de schi de 1,5 km, tunuri de zăpadă, mașini de tasat zăpada pe pârtie, o linie de telescaun, instalație de iluminat nocturnă, dar și un centru de informare pentru turiști și loc de joacă pentru copii, a fost realizat, în parteneriat, de Consiliul Județean Bacău și Primăria Slănic Moldova.

Valoarea totală a acestei baze de agrement depășește 24 de milioane de lei, din care 8,7 milioane reprezintă asistență financiară nerambursabilă din fonduri europene prin Programul Operațional Regional, diferența de 17 milioane fiind contribuția Consiliului Județean Bacău.

“Investiția va aduce un aflux de turiști pe perioada iernii în stațiune, ce are o capacitate de cazare de peste 3.000 de locuri. Ne așteptăm la un aflux de oaspeți din județele din sud-estul țării, care nu au asemenea instalații, dar și din Republica Moldova ori Ucraina, obișnuiți să vină în stațiune și care au, de acum, un motiv în plus să ne viziteze. Vom fi gazde bune, de asemenea, pentru loturi de sportivi ce doresc să-și desăvârșească pregătirile de iarnă la Slănic, unde, de curând, a fost finalizată și o sală de sport, iar în construcție se află, în preajma orașului, și un bazin de înot acoperit, investiție finanțată cu sprijin financiar european și local, ce se va adăuga piscinelor existente în prezent în două complexe hoteliere private”, a declarat pentru AGERPRES Andrei Șerban, primarul localității.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Cristian Anghelache)

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Clădirea a fost construită în perioada 1906-1910, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiul, numit ”Maidanul lui Duca”, fiind destinată inițial Ministerului Lucrărilor Publice. Construcția a fost realizată de inginerul Elie Radu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

De numele arhitectului Petre Antonescu se leagă o serie de construcții reprezentative, la nivelul întregii țări. Arhitectul, care a abandonat studiile în drept pentru a se înscrie la Școala Națională de Belle Arte din Paris, pe care o absolvă în 1899, este și autorul Palatului Administrativ din Craiova, al Palatului Navigației Fluviale din Galați, al Băncii Marmorosch Blank, al Societății Politehnica din București, al Arcului de Triumf, al Palatului Artelor din Parcul Carol (demolat), al Facultății de Drept, al noului local al Universității București, al Institutului Academic Român din Roma, al silozurilor de la Constanța, al gărilor fluviale Galați și Giurgiu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Conceput în plan simetric în formă de careu, palatul este dominat de corpul central cu intrarea principală, vestibulul și scara de onoare care marchează axul de compoziție al edificiului.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVA

În 1910, la inaugurarea palatului, unde își avea sediul Ministerul Lucrărilor Publice, Monetăria Națională a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii. În timpul ocupației germane din 1916-1918, palatul a devenit sediul Comandaturii Generale Germane.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când monumentul a avut de suferit din cauza bombardamentelor, parterului și celor două etaje inițiale ale clădirii li s-a adăugat cel de-al treilea etaj.

Primăria Capitalei (1994)
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

Palatul este unul dintre monumentele de seamă din Capitală, în care stilul vechii arhitecturi românești este realizat în forme optime. Arhitectul Petre Antonescu continuă pe Ion Mincu pe linia unei arhitecturi de inspirație tradițională.

După instaurarea comunismului, în clădire s-a instalat Primăria Generală, devenită Sfatul Popular al Capitalei. Aici a avut sediul și Ministerul Construcțiilor (1956). După 1990 până în 2010, clădirea a găzduit sediul Primăriei Municipiului București, moment în care a intrat într-un proces de restaurare, construcția fiind încadrată în clasa I de risc seismic.

Sediul Ministerului Construcțiilor (1956)
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Fostul Palat al Ministerului Lucrărilor Publice este înscris în Lista monumentelor istorice 2004, Municipiul București, la Nr. crt. 969, Cod LMI 2004: B-II-m-A-18688, cu denumirea de Palatul administrativ al Municipiului București.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

În prezent, activitatea Primăriei Municipiului București se desfășoară într-o clădire nouă, de 14 etaje, aflată pe Splaiul Independenței nr. 291-293.

Sediul temporar al Primăriei Capitalei 
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

În timpul domniei regelui Carol I, instituții precum Ministerul de Război, Ministerul Agriculturii ori cel Lucrărilor Publice începuseră să-și construiască sedii elegante, cu precădere în stil eclectic francez. În acest context, s-a luat în discuție ridicarea și unui palat al Primăriei, având ca motivație atât considerente funcționale (sediul de la acea vreme devenise prea mic), cât și dorința de a oferi un prestigiu administrației locale. Proiectul a fost adus în discuție de mai multe ori, inclusiv în perioada interbelică, însă fie războaiele, fie lipsa de bani au amânat mereu materializarea acestuia.

La începutul secolului XX, Primăria își avea sediul în casa Hagi Moscu din centrul orașului, care se afla pe locul, unde astăzi este amplasat Teatrul Național și spațiul verde din fața sa. Clădirea fusese construită, în 1810, de către marele vistiernic Hagi Moscu și achiziționată de autoritățile locale, de la moștenitorii săi, în 1882.

Imobilul a fost demolat, în timpul primarului Dimitrie Dobrescu (1911-1912), și s-a organizat un concurs de proiecte pentru ceea ce urma să fie Palatul Primăriei București. Arhitectul Petre Antonescu a imaginat o clădire monumentală cu un turn pe axul central și cu o loggia asemănătoare cu cea de la Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, care, peste ani va deveni sediul Primăriei.

În urma izbucnirii Primului Război Mondial proiectul nu a mai putut fi realizat, abia în anii ’20, s-a readus în discuție construcția sediului Primăriei Bucureștiului. În 1935 a fost lansat un alt concurs de proiecte pentru Palatul Primăriei Bucureștilor, iar câștigător a fost ales proiectul realizat de același arhitect.

Din nou cursul istoriei nu a permis realizarea acestui proiect. Pe de o parte abdicarea lui Carol al II-lea a însemnat oprirea unei părți a proiectelor sale urbanistice, iar pe de altă parte, intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat total planurile autorităților. Astfel, Palatul Primăriei nu avea să mai fie niciodată construit.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor foto: Vlad Rușeanu; editor: Marina Bădulescu)

Muzeul Național de Istorie al României
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

Clădirea ce adăpostește muzeul, aflată în administrarea Muzeului Național de Istorie a României, a fost concepută în stil neoclasic după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu și a fost sediul Poștei centrale a orașului până în anul 1970, când au început lucrările de renovare a clădirii și de amenajare a muzeului.

Muzeul Național de Istorie al României (Palatul Poștelor) — 1967
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVA

Începuturile existenței muzeului filatelic se regăsesc în jurul anului 1900, când directorul general al Poștelor de la acea vreme, arhitectul Grigore Cerchez, a construit un vechi han de poștă în care au fost expuse piese de istorie poștală și timbre ale Direcției Generale a Poștelor și Telegrafului. Existența acestuia a fost însă de scurtă durată și abia în anul 2004 instituția a renăscut prin dorința și eforturile celor apropiați filateliei și poștei.

Expoziție găzduită de Palatul Poștelor — 1969
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Național Filatelic a fost inaugurat la 1 octombrie 2004 și expune, în trei săli, pe o suprafață de peste 600 de metri pătrați, piese din tezaurul Poștei Române.

Sala “George Lahovary” poartă numele semnatarului din partea României al actului de fondare a Uniunii Poștale Universale, în 1874. Aici sunt expuse o parte a celor peste 11 milioane de timbre din patrimoniul Poștei Române, constituind aproximativ 3 milioane de serii filatelice, unele unicate mondiale.

Printre piesele rare care pot fi văzute în această sală se regăsesc: celebrele “Cap de Bour” emise în Moldova în anul 1858 — simbol al independenței Principatului Moldovei față de Imperiul Otoman; Carol I cu favoriți sau cu barbă, datând din perioada 1866-1872.

“Cap de Bour” — prima emisiune de timbre 1858
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Tot aici sunt expuse matrițele originale din oțel cu care s-au tipărit cele patru valori din prima emisiune “Cap de Bour”, precum și probe, machete, diverse stadii de realizare a timbrelor din anul 1872 pană în prezent.

Cea de a doua sală — “Dimitrie C. Butculescu” poartă numele președintelui fondator al Societății Filatelice Române și expune o bibliografie cuprinzătoare (cărți, cataloage, articole etc.) despre istoria filatelică românească, precum și diplome și medalii obținute de Poșta Română de-a lungul anilor, la expoziții interne și internaționale. De asemenea, găzduiește expoziții temporare.

Vernisajul expozitiei ‘Sporturile de iarnă in timbre și imagini’ organizat de Poșta Română, Muzeul Național Filatelic, Muzeul Sporturilor — 2010
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

În Sala “Cezar Librecht”, denumită astfel după primul director general al poștei și telegrafului din Moldova și Muntenia, pot fi admirate tablouri vechi, tipărituri și efecte poștale, mobilier din oficiile poștale, trăsuri de poștă, lăzi de valori. Piesele datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, ilustrând evoluția Poștei Române în această perioadă.

Foto: (c) www.muzeulfilatelic.ro

Printre piesele reprezentative expuse în această sală se regăsesc costume de surugii, o ladă de valori metalică cu emblema Principatului Moldovei (1840), documente ale Congresului Uniunii Poștale Universale de la Viena (1891), cartea poștală din coajă de mesteacăn expediată în timpul bătăliei de la Mărășești (Primul Război Mondial) sau hărți poștale stale din anii 1849 și 1873.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Mănăstirea impresionează prin istoricul ei, dar și prin fenomenele misterioase care au avut loc sub acoperișul ei. În urmă cu câțiva ani icoanele din mănăstire au început să plângă cu lacrimi de mir și de sânge. Urmele sunt vizibile chiar și în prezent.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

“Istoricul mânăstirii este destul de frumos. Am înțeles că în 1945 — 1947 s-au ridicat aceste clădiri și au devenit patru unități militare. Acestea au durat până când comandantul unității a pus drapelul în geantă și a plecat cu un avion în străinătate. În 48 de ore s-a desființat unitatea militară și a devenit casă de copii din 1960 până în 1988. Din 1988 partea de aici de la drum, deci una din unități, a rămas părăsită și în ’98 a fost preluată de Episcopia Alexandriei și Teleormanului. Preasfințitul a venit în Teleorman în ’96, când s-a înființat Episcopia”, a declarat pentru AGERPRES starețul Antonie Liță.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Potrivit acestuia, în prezent există două clădiri ale mănăstirii în cele trei unități militare preluate. 

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

“Mănăstirea a luat ființă în 1998. Pe 17 septembrie s-a ‘predat’ Episcopiei Alexandriei și Teleormanului și avem slujbă zilnică, Sfântă Liturghie. Rânduiala de slujbă nu se schimbă niciodată, doar că apar clădirile așa cum au fost ale unității. În timp o să le restaurăm. Vrem să punem acoperișurile ca să nu se deterioreze clădirile, mai avem câteva să le acoperim. Cu timpul va deveni o mănăstire bogată în personal și o să fie cea mai puternică din Teleorman, nu zicem din țară. În 2004 am cerut binecuvântarea Preasfințitului Galaction să citim la Psaltire încontinuu și ziua și noaptea și în 2 februarie au început să plângă icoanele, una din biserică ce este mai veche. Mai înainte, în 2003, era părintele Maximilian, care ar fi văzut câteva picături pe acea icoană. A venit să îmi spună că acea icoană este izvorâtoare de sfânt mir. Mai târziu, pe 2 februarie 2004, de întâmpinarea Mântuitorului Iisus Hristos, chiar în noaptea spre 3 februarie, a început să curgă mir din această icoană și a tot curs până s-a făcut o baltă de mir. Au venit să vadă preoți din Roșiori, poliția din sat, primarul, credincioși, că era Postul Paștelui. Apoi au început mai multe icoane să dea mir și lacrimi și trei icoane de la catapeteasmă au dat lacrimi de sânge plus o icoană pe care o avem aici în casă”, spune starețul Antonie Liță.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Multe dintre clădirile fostei unități au fost renovate și întreținute, iar altele sunt în curs de renovare. Călugării stau acum în fostele dormitoare ale soldaților ori își desfășoară activitatea în vechile clădiri administrative. Chiar și după atâția ani, de jur împrejurul mânăstirii, construcțiile rămase în paragină transmit spiritul soldățesc de altădată. Din puținul lor călugării împart cu cei care le trec pragul. Turiștii sunt întâmpinați cu drag, iar cazarea este gratuită în limita locurilor disponibile. Turiști mai mulți vin la hram, de Sfântul Pantelimon și pe 13 noiembrie la Sfântul Ioan Gură de aur.

În preajma Mănăstirii Sfântul Pantelimon se află și un fost aeroport care făcea parte din unitatea militară. Turiștii au acces neîngrădit pe pistă, cât și la celelalte mănăstiri amplasate în aceeași zonă, pe terenul fostei baze militare.

AGERPRES/(A — autor: Luiza Abu-Salem, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Cei 5 kilometri din drumul parcurs de la ieșirea din Turnu Măgurele introduc rapid călătorul în atmosfera acelor vremurilor secolului al XIV-lea, când sălbăticia locului constituia unul din principalele atuuri în strategia de apărare împotriva amenințării otomane. Din port până la cetate, cărarea pietruită și pe alocuri aproape inaccesibilă te conduce direct în locul aflat sub domnia istoriei.

Zidurile groase din piatră și cărămidă ale cetății Turnu se păstrează în mare parte și astăzi, iar vegetația crescută de jur împrejurul acesteia o învăluie într-un aer de mister care îndeamnă la cunoaștere. Construcția a fost ridicată de voievodul Mircea cel Bătrân pentru a se apăra de turci, dar la sfârșitul domniei sale a intrat sub stăpânire otomană.

Abia în 1829 cetatea Turnu a fost părăsită de turci și restituită Țării Românești, după ce trecuse printr-un incendiu care a distrus-o.

Cetatea Turnu este confundată adesea cu cetatea Turiss, însă între cele două construcții se pare că nu există nicio legătură.

Varianta potrivit căreia cetatea Turris ar fi Turnu rezultă din scrierile istoricului Procopius din Cezareea, în lucrarea De Bello Gothico, care îl arată pe împăratul Traian întemeietor al acesteia.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

“Este o teorie care nu s-a validat în realitate. Teoria pornește de la lucrarea De Bello Gothico în care unii istorici au considerat că ar fi această cetate. Se vorbește acolo despre această cetate Turiss că ar fi Turnu Măgurele. Mai este o teorie potrivit căreia cetatea ar fi de pe vremea lui Constantin cel Mare, din secolul IV d.Hr. A treia teorie care este validată are legătură cu cercetările arheologice, dovezile cele mai bune fiind cercetările arheologice. Cel mai vechi strat arheologic datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Cetatea Turnu, care se află în vecinătatea orașului Turnu Măgurele de astăzi, a fost ridicată cu siguranță la sfârșitul secolului al XIV-lea. Se știe că la 1397 ea exista”, a explicat pentru AGERPRES directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național Teleorman, Constantin Țînțariu.

Conform acestuia, cetatea a făcut parte dintr-un sistem de fortificații ridicat de domnitorul Mircea cel Bătrân împotriva pericolului otoman.

“Ridicarea ei s-a făcut ca parte a unui plan al domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, prin care acesta încerca să fortifice, să creeze, de fapt, un lanț de fortificații cu rol de apărare împotriva imperiului otoman. De altfel, în actualul județ Teleorman, Mircea cel Bătrân a vrut să întărească acest sistem de fortificații. Pe lângă cetatea Turnu, cum spuneam, ridicată la ordinul lui mai existau două cetăți de pământ care susțineau acest plan defensiv, este vorba de cetatea de la Zimnicea și cetatea de pământ de la Frumoasa”, a spus Constantin Țînțariu.

Parcursă de la un capăt la altul, în lung și în lat, cetatea își dezvăluie la exterior laturile inegale, ușor rotunjite la capete, măcinate de timp. Câteva bucăți de piatră încă păstrează modelul original.

Zidurile construcției aveau o grosime care variază între 4 și 5 metri. Aceasta era mai exact un turn hexagonal, construit din piatră amestecată cu caramidă și întărit cu grinzi de lemn.

Conform localnicilor, ruinele cetății atrag turiștii mai ales pentru sălbăticia locului, aici putând fi văzuți scorpioni neveninoși.

AGERPRES/(AS-autor: Luiza Abu-Salem, editor: Diana Dumitru)

Turismul cu trenul Mocănița pe Vaser a ajuns să fie promovat în anii ’90, odată cu redeschiderea accesului spre una dintre cele mai interesante destinații din județ. Trenul cu aburi, dar și drezinele își transportă pasagerii pe linia cu ecartament îngust construită din perioada Primului Război Mondial de nemți și de țipțerii din Austria care au colonizat Vișeul la începutul secolului al XIX-lea, dezvoltând industria forestieră și plutăritul pe Vaser, îndeletnicire care s-a mai păstrat până prin 1960. Stabilirea coloniștilor țipțeri la Vișeu a dus la o îmbunătățire imediată a tehnicilor de exploatare și prelucrare a lemnului, dar și o ridicare a nivelului de trai a întregii comunități.
Tehnologiile de exploatare a lemnului au fost îmbunătățite continuu, iar după Al Doilea Război Mondial, odată cu naționalizarea bunurilor, statul român a preluat modalitățile de lucru și intensificat exploatarea lemnului, determinând formarea în trei localități — Vișeul de Sus, Vișeul de Jos și Vișeul de Mijloc — a unei industrii forestiere, industrii a mobilei, implicit a exportului, creând mii de locuri de muncă și o altă industrie pe verticală care a deservit acest domeniu.

Din anul 1995, turismul cu trenul Mocănița intră într-o nouă perioadă care de la un an la altul cunoaște îmbunătățiri substanțiale, iar zona devine o destinație preferată a mii de români și străini care se aventurează chiar și pentru o singură zi cu trenul pe cei aproape 40 de kilometri, parcurși leneș de trenul martor al unor timpuri de mult apuse. În jurul trenului cu aburi s-a construit la Vișeul de Sus o întreagă rețea agro-turistică rurală ce ademenește călătorii cu oferte tentante și destinații de vacanță prin întreg Maramureșul spre cele mai puțin cunoscute locuri.

“E greu de spus dacă trenul Mocănița ține neapărat de un anume sezon pentru că avem turiști tot timpul anului. Pe durata verii se înregistrează o creștere a numărului de turiști, fiind și perioada concediilor atât pentru români dar și pentru străini. Apoi, în preajma Paștelui, Crăciunului, dar îndeosebi de Anul Nou organizăm ieșiri pe munte cu trenul, petreceri în aer liber, concerte de muzică populară, clasică și chiar muzică rock. Deja avem o tradiție în a organiza Revelionul în aer liber, la foc de tabără, eveniment la care participă numeroși doritori ce vor să schimbe radical modul de a petrece trecerea dintre ani într-un mod cu totul inedit. Anual, vedem o creștere a interesului pentru un asemenea mod de a petrece Revelionul așa cum prea puține persoane se gândesc că l-ar putea face. Sigur, un asemenea eveniment presupune un efort sporit din partea noastră ca organizatori în a oferi un confort plăcut și o mâncare adecvată stropită cu vinuri de calitate și nelipsita țuică maramureșeană’, a spus directorul Căilor Ferate Forestiere din Vișeul de Sus, Ioana Coman Karsten, compania care organizează sejururile pe Valea Vaserului cu Mocănița.

Trenul cu aburi Mocănița e doar pretextul de a vizita și alte obiective turistice învecinate cum ar fi: cartierul Țipțerai, locul unde au trăit coloniști țipțeri din Austria, bisericile locale dar și a pleca spre alte destinații care te pot duce până în zona de frontieră româno-ucraineană.

Odată ajunși în stația terminus Făina, turiștii care intenționează să urce în Munții Maramureșului pot alege variantele Valea Soacrei, Novăț, Valea Peștilor, Valea Babii, Catarma și Șuligul, câteva dintre punctele de reper alpine. Din nefericire, în zona alpină nu mai funcționează nici unul dintre punctele de cazare a cabanelor forestiere încât pentru cei care intenționează să rămână pe munte e nevoie de cort, dacă nu aleg să coboare în aceeași zi la Vișeu de Sus.

O particularitate a Văii Vaserului ce încântă turiștii p reprezintă urmele lăsate din loc în loc de-a lungul căii ferate înguste, adăposturile de apărare din timpul războiului, cât și micile baraje care odinioară veneau în ajutorul plutașilor care aduceau brazii tăiați pentru prelucrare la fabrica de lemn din Vișeu.
Pe apele de munte, pe micile pârâuri, pot fi văzuți păstrăvii și lipanii, iar turiștii mai norocoși dotați cu binocluri pot vedea râsul sau pisica sălbatică. Chiar și la altitudini de peste 1.800 metri pot fi găsite izvoare de apă minerală, iar odată ajunși pe platoul Munților Maramureșului se pot distinge în adâncime pe teritoriul ucrainean fostele stații radar sovietice de urmărire a spațiului aerian din Europa Apuseană, acum dezafectate.

Compania care exploatează linia ferată forestieră din Vișeu de Sus a introdus recent și un serviciu special pentru cei care doresc să înnopteze în tren: cazarea pe linia fixă în vagoanele Carpatia, dotate cu restaurant.
Trenul Mocănița și Valea Vaserului au fost de-a lungul anilor subiectul unor reportaje în presă română și străină, chiar și Travel Channel și National Geographic ilustrând farmecul unei călătorii cu trenul pe munte.

Turiștii care au vizitat Valea Vaserului susțin că anotimpul toamnei este cel mai prielnic pentru o călătorie cu trenul, dar cu condiția să fie o zi frumoasă, scăldată de razele soarelui.

AGERPRES/(autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)