Foto: (c) baiamare.ro

Cercetările arheologilor și muzeografilor întreprinse de-a lungul timpului arată că orașul Baia Mare s-a format și s-a dezvoltat dintr-o veche așezare minieră situată pe malul râului Săsar, la poalele munților Gutâi. Bogăția subsolului în zăcăminte cu o mare concentrație de metal prețios, aur și argint, a determinat configurarea unui oraș în care cea mai marte parte a locuitorilor a practicat, sute de ani la rând, meșteșugul mineritului. Nivelul de trai al membrilor comunității urbane era strâns legat de evoluția mineritului, cunoscând astfel atât prosperitatea, cât și stagnarea sau regresul economic.

Cele mai vechi documente scrise păstrate, care transmit valoroase informații despre trecutul orașului Baia Mare, sunt două diplome privilegiale emise de cancelaria regelui Ungariei Carol Robert de Anjou (1307-1342), din anul 1327, respectiv din anul 1329. În lumina acestor documente și a altora emise în secolul al XIV-lea și în secolele următoare, Baia Mare a fost un oraș bogat și prosper, bine organizat, un ‘oraș liber regal’, a cărui comunitate beneficia de numeroase libertăți și privilegii. Astfel, orașul avea dreptul de a-și alege liber judele, jurații și parohul, avea dreptul de a judeca, de a pronunța și aplica pedeapsa capitală, de a organiza anual târg de 15 zile, de a se apăra cu ziduri trainice de piatră, precum și alte privilegii, în special economice, care asigurau locuitorilor o oarecare bunăstare și o accentuată autonomie în organizarea internă.

Baia Mare a beneficiat de statutul privilegiat acordat orașelor libere regale până în anul 1876 când pierde și dreptul de judecată, trecând în administrația publică a județului Satu Mare.

“Pentru că vorbim despre un monument istoric de interes național, inclus în Lista Monumentelor Istorice din România, la categoria A, respectiv de Bastionul Măcelarilor, aș vrea să spun câteva cuvinte despre sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare. Încă din secolul al XV-lea acesta era format din ziduri de piatră și cărămidă întrerupte din loc în loc de turnuri puternice, adică bastioane, care măreau considerabil capacitatea de apărare în fața unor atacuri venite din afara cetății, sporind astfel siguranța locuitorilor din interior. Documentele scrise, păstrate în patrimoniul arhivistic al județului Maramureș, consemnează existența în structura vechii centuri de apărare a orașului a mai multor astfel de turnuri. Astăzi, din fostele fortificații medievale ale orașului se mai păstrează doar două fragmente din zidul nordic de apărare și un turn de apărare, care s-a aflat în întreținerea breslei măcelarilor, cunoscut sub denumirea de Turnul Măcelarilor”, a declarat, pentru AGERPRES, muzeograful șef de la Bastionul Măcelarilor din Baia Mare, Oana Leșiu.

Potrivit acesteia, bastionul a fost construit probabil în secolul al XV-lea, monumentul este menționat pentru prima dată în anul 1636, sub numele de Bastionul Mare Rotund, iar în documente ulterioare sub numele de Bastionul Măcelarilor și Turnul de Sânge, aflându-se în preajma Porții de Sud a orașului, numită și Poarta Maghiară.

Tot în această zonă, la sud de Turnul Măcelarilor era și locul unde se executau pedepsele capitale. “Breasla măcelarilor, numeroasă și puternică vreme îndelungată, avea îndatorirea administrativă de a întreține turnul și obligația militară de a apăra orașul din acest punct strategic, când era atacat. În caz de primejdie, locuitorii orașului erau avertizați cu trei focuri de armă. Acest monument mai este cunoscut și sub numele de Bastionul de Muniții deoarece încăperea aflată la parter a servit într-o anumită perioadă la depozitarea muniției folosite în apărare”, a spus Oana Leșiu.

Are două nivele și o înălțime totală de 13 m. Parterul are o încăpere circulară, boltită și cu pereții străpunși de trei guri de aerisire. Grosimea zidului este de 1,5 m la bază și se diminuează până la o grosime de 1 m în partea superioară. Primul etaj al bastionului corespunde nivelului defensiv al turnului, astăzi având opt metereze (creneluri) care datează probabil din perioada unei intervenții din secolul al XVII-lea. Pentru protecția soldaților, meterezele erau prevăzute cu obloane din lemn sau metal. Accesul la etaj este asigurat de o scară de lemn dispusă în diagonală în partea exterioară a turnului. Acoperișul este în formă de con.

De-a lungul timpului, Bastionul Măcelarilor a fost afectat de evenimente, consemnate în documente, fiind refăcut de mai multe ori. Parțial a fost deteriorat în anul 1567, iar distrugeri mai mari, la fel ca și celelalte turnuri de apărare, a suferit în anii 1672 și 1689, când orașul a fost atacat de trupele imperiale austriece.

Bastionul a mai fost restaurat și în anii 1961 și 1962 și, recent, în perioada cuprinsă între 2009 și 2011.

Tot de Bastionul Măcelarilor se leagă, potrivit documentelor, și moartea vestitului haiduc Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, la 14 august 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice.

Ultima restaurare s-a făcut între 2009-2011 prin proiectul “Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, proiect finanțat prin Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European (SEE), prioritate Conservarea patrimoniului cultural european. Proiectul a fost elaborat și implementat de Consiliul Județean Maramureș, respectiv de Biroul de Relații Internaționale împreună cu partenerii din România: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș, precum și cu partenerii din Norvegia: Consiliul Județean Telemark, Muzeul Vest-Telemark și Colegiul universitar Telemark, Facultatea de Artă, Folclor, Cultură și Pedagogie.

Prin proiect s-a realizat restaurarea constructivă a Bastionului Măcelarilor și s-a amenajat și dotat un spațiu expozițional la primul nivel. “În curtea exterioară s-au realizat lucrări de construcții ale unor spații cu dublă funcțiune: ateliere demonstrative pentru 10 meșteșuguri populare tradiționale (olărit, țesătorie, broderie, pielărie, fierărie, tâmplărie, pictură icoane pe sticlă, păpuși tradiționale, etc.) și standuri de vânzare artizanat și produse tradiționale, precum și clădiri cu dublă funcțiune punct de informare, dirijare turistică și grup social. Meșterii populari care își desfășoară activitatea aici transmit generațiilor mai tinere și tuturor celor care sunt interesați și doresc cunoștințe despre niște meșteșuguri care, din păcate, azi sunt pe cale de dispariție”, a afirmat Oana Leșiu.

Bugetul proiectului a fost de 1.788.028 euro, din care grantul a fost de 1.518.124 euro, iar co-finanțarea Consiliului Județean Maramureș a fost de 269.904 euro.

Bastionul Măcelarilor se află în administrarea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie și este un spațiu vizitat, un spațiu al comunității, un loc în care s-au desfășurat, de la inaugurare și până în prezent, multe evenimente și activități culturale, destinate diferitelor segmente de public. Dovadă stau numeroasele colaborări și parteneriate încheiate cu instituții de cultură din țară și din străinătate, cu ONG-uri care activează în domeniul cultural, precum și cu instituții de învățământ etc.

De-a lungul timpului au fost și sunt organizate expoziții tematice: expoziția “Baia Mare în imagini” organizată de muzeul județean, “Apa în centrul științei” o expoziție organizată în parteneriat cu Institutul Cultural Francez din Cluj-Napoca, “Germana — limba marilor idei” expoziție itinerantă de fotografie realizată în parteneriat cu Forumul Democrat al Germanilor din Baia Mare și cu Ambasada Republicii Federale Germania din București, “Sub semnul lui Hipocrat” — o expoziție de carte veche străină de medicină, un eveniment în cadrul Reuniunii Naționale de Istorie a Medicinei, ediția XLIII (43), prima la Baia Mare, “Pintea Viteazul — 310” — proiect cultural realizat cu sprijinul Municipiului Baia Mare, “Farmec feminin…cu un pic de ajutor”, expoziție realizată în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, “Consonanțe istorice ruso-române. Centenarul vizitei Împăratului Nicolae al II-lea la Constanța 1/14 iunie 1914” — expoziție temporară de fotografie realizată în parteneriat cu Ambasada Federației Ruse la București și Centrul Cultural Rus din cadrul Academiei de Studii Economice București, “685 — Civitas Rivulus Dominarum 1329-2014” (685 de ani de la atestarea documentară a orașului Baia Mare) în parteneriat cu Municipiul Baia Mare și Liceul de Arte Baia Mare.

Spațiul expozițional s-a transformat într-o cochetă sală de cinema atunci când au fost proiectate o serie de lungmetraje, filme artistice, câștigătoare de premii la festivaluri de specialitate din Europa și de peste ocean, cele mai multe oferite de ambasadele diferitelor țări în România, dar și de institute culturale, adică seria de filme norvegiene, spaniole, franceze, italiene, suedeze, olandeze, rusești, unele aflate chiar și la a doua ediție.

Nu puține au fost întâlnirile meșterilor populari cu tinerii designeri din Baia Mare dar și din țară în cadrul unor evenimente precum Festivalul Recreativ ediția I și a II-a, organizat de Asociația Re/Creativ împreună cu noi, “Târg de meșteșuguri tradiționale” în cadrul evenimentului Toamna Băimăreană, Expoziția cu vânzare MANUFAKTURA CU POVEȘTI două ediții, “Primăvara cu idei”, “Cămașa maramureșeană — Ziua Universală a Iei” două ediții, “Meșter Mărțișor — Târg de mărțișoare și daruri de primăvară”, a mai spus Oana Leșiu.

Spațiul verde din curtea Bastionului a mai căpătat o valență în ultimul an prin înființarea unei mici grădini de fluturi, mai precis o grădină care încurajează biodiversitatea și care îndeamnă pe cei mici, în mod special, să privească lumea care-i înconjoară în mod direct, nu doar în fața unui ecran sau a unui monitor.

În prezent, în grădină cresc peste 140 de specii de plante ornamentale, medicinale și aromatice, iar cele două proiecte de promovare sunt “Săptămâna fluturilor la Bastion” și “Scoate capul din computer-Curs de explorare și dez-plictisire”, al doilea fiind desfășurat în parteneriat cu Biblioteca Județeană “Petre Dulfu” din Baia Mare.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) AGERPRES ARHIVĂ

Parcul Național Munții Rodnei și Parcul Natural Munții Maramureșului sunt două dintre atracțiile turiștilor români care îndeosebi pe timpul verii străbat potecile munților pentru a ajunge la înălțimi de peste 2.000 de metri, admirând peisajul mirific, iar cei mai norocoși au parte de întâlniri, chiar și de la mare distanță, cu caprele negre, renumite pentru dibăcia lor de a se cățăra în căutarea hranei pe cele mai înalte stânci.

“Turiștii care se încumetă să urce pe munte sunt atrași de sălbăticia zonei, dificultatea traseelor și de posibilitatea de a ajunge la înălțimi de peste 2.000 de metri, unde vremea se schimbă destul de repede din cauza curenților de aer puternici. Cei mai norocoși ar putea să se bucure, dacă vizibilitatea atmosferică e bună, de întâlnirea cu ciopoarele de capre negre aflate în căutarea hranei pe stâncării. Asta e doar o chestiune de noroc pentru că sunt greu de întâlnit și și mai greu de fotografiat’, spune directorul Parcului Natural Munții Maramureșului, Cătălina Bogdan.

Parcul Național Munții Rodnei se întinde pe o suprafață ce depășește 46.000 de ha în zona alpină de la interferența județelor Maramureș, Suceava și Bistrița Năsăud. Marea majoritate a traseelor alpine frecventate de turiștii români și străini au ca punct de plecare orașul Borșa. De altfel, în Borșa turiștii găsesc multiple posibilități de cazare la hoteluri, moteluri și pensiuni, iar pe durata sezonului rece, pasionații de schi își pot încerca îndemânarea pe cele cinci pârtii de schi din apropierea stațiunii montane Borșa.

Din Borșa se poate ajunge în Parcul Natural Munții Rodnei plecând pe traseul Iezerul Pietrosului (660-950 metri), marcaj cu bandă albastră până în vârful Pietrosul Rodnei ( 2.303 metri, altitudine) sau pe variantele Borșa-Tăurile Buhăescu; Borșa-Repedea-Buhăescu-Tăul Tarnița la Cruce sau Tăurile Buhăiescu; Poiana Borșa-vf. Negoiescu—ăldarea Puzdrele de unde traseul se poate împărți pe mai multe variante în funcție de timp calculat de turist, starea vremii și dotarea de escaladă: Vf. Laptelui, Arieșul Mare, Puzdre sau Tăurile Cimpoiesei, Curmătura Galațiului, Șaua și vârful Gărgălu; Borșa Fântână—vârf Zănoaga-Cascada Cailor-Șaua Știol-Tăul Știol-Iezerul-Izvorul Bistriței Aurii.

Cascada Cailor, situată în Muntți Rodnei
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Administratorii parcului susțin că timpul pentru cea mai bună ieșire pe munte e luna iunie, anotimp în care se pot admira în adevărată lor splendoare câmpurile înflorite cu bujor de munte, gențiana, ochiul găinii și scânteiuțele. Unele specii de bujor pot fi întâlnite și în apropierea Lacurilor Iezerului și Tăurilor Buhăiescu.

De asemenea, în interiorul parcului, pe o suprafață de aproape 3.300 hectare în jurul versantului Pietrosul Rodnei (2.303 metri altitudine), funcționează rezervația științifică având același nume.

O altă rezervație care se întinde doar pe 50 hectare este Piatra Rea, cunoscută între montaniarzi pentru vâlcelele de un pitoresc aparte, brâurile și repezișurile ce se întind până-n vecinătatea flancului stâng a vârfului Piatra Roșie.

Parcul Național Munții Rodnei se desfășoară într-un peisaj de o frumusețe amețitoare ce prezintă urme ale glaciației, cu văi specifice, lacuri și căldări glaciare, povârnișuri, repezi, culmi prăpăstioase și cascade formate la înălțimi de aproape 1.000 de metri. Parcul a purtat inițial numele de rezervație naturală și a fost înființat în anul 1932, la momentul primilor pași întreprinși de România pentru ocrotirea mediului ambiant.

Munții Rodnei
Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Specialiștii au catalogat sute de specii de floră, unele rarisime, printre care se află și gușa porumbelului, garofița rodniană, clopoțelul, ghințura, floarea de colț, crucea pământului, floarea de smârdar, dar și o gamă variată de specii de mușchi ce pot fi întâlnite numai în țara noastră. Floarea de colț ce poate fi întâlnită la altitudini de peste 1.500 de metri a fost declarată monument al naturii și e ocrotită prin lege.

Rezervația națională Munții Rodnei este renumită pentru cele aproape 400 de capre negre care se presupune că trăiesc pe munte și sunt văzute sau fotografiate de turiști cu totul întâmplător. Primele efective de capre negre — 200 de exemplare, au populat parcul între anii 1964-1970, materialul biologic fiind adus de silvicultori printr-un program național din Munții Retezat, Bucegi și Piatra Craiului. De-a lungul zecilor de ani, colonia de capre negre a crescut, iar aclimatizarea a fost una benefică.

Din nefericire, polițiștii au constat că braconierii vânează caprele pentru calitatea cărnii, însă operațiunile sunt rare din cauza condițiilor dificile, obstacolelor naturale și vremii capricioase la mare altitudine.

În anul 1973, silvicultorii vor mai coloniza spațiul parcului și cu 13 exemplare de marmote aduse din Munții Alpi. Printre speciile rare întâlnite pe arealul parcului se mai află ursul brun, râsul — pisica de munte, cocoșul de mesteacăn, acvila de stâncă, cocoșul de munte, cerbul carpatin și foarte des întâlnită de turiști în zilele călduroase de vară, întinsă pe stânci, e vipera.

Tot pe teritoriul parcului funcționează din anii ’70 una dintre cele mai vechi stații meteorologice din țară, construită într-o căldare glaciară la 1.830 de metri altitudine, în vecinătatea sudică a Lacului Izer, lac care privit de pe coama versantului prinde conturul hărții României.

O altă arie protejată înființată la începutul anului 2000 o reprezintă Parcul Natural Munții Maramureșului, care se întinde pe o suprafață de peste 140.000 de ha de-a lungul graniței româno-ucrainene și include patru rezervații înființate pentru ocrotirea faunei și florei montane: rezervația faunistică de cocoș de mesteacăn Cornul Nedeii, rezervația Farcău—lacul Vinderel-Mihailec; rezervația Tomnatic-Sehleanu și rezervația botanică stâncăriile Sălhoi-Zâmbroslavele.

Cele mai apreciate de turiști sunt vârfurile Mihailecu, Piatra Socolăului și Culmea Rugașului, care impresionează prin originea vulcanică și vârfurile aproape golașe. Toate trasele turistice sunt deschise indiferent de anotimp, însă poliția de frontieră din comuna Poienile de sub Munte nu încurajează pasionații muntelui să urce pe timpul iernii din cauza producerii avalanșelor și animalelor sălbatice aflate în căutare de hrană mai ales în iernile lungi.

Cele două parcuri — Munții Rodnei și Maramureșului — se bucură de o largă apreciere atât în rândul cercetătorilor, cât și printre iubitorii muntelui, deși în zonele aflate în vecinătatea acestora au fost tăiate mii de hectare de pădure în ultimii 25 de ani, fără a se mai planta în loc alte specii de conifere.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)

Biserica de lemn din Poienile Izei, județul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“Bisericile din lemn sunt adevărate monumente de arhitectură rurală ce definesc identitatea Maramureșului arhaic, dar eu cred că aceste biserici din lemn au devenit de mulți ani un brand al județului. Bisericuțele din lemn atrag privirea călătorului prin zveltețea lor, prin forma suplă și turla înaltă din lemn care se înalță ca o săgeată spre cer. Toate aceste bisericuțe au fost construite din lemn în urmă cu sute de ani, iar în unele se mai slujește la marile praznice, reprezintă legătura omului cu sentimentul puternic al credinței și al rostului său pe pământ. Mai bucură faptul că aceste bisericuțe din lemn acoperite cu draniță au rezistat atâția ani și continuă să fie un reper în lumea satului aflat în schimbare’, a spus purtătorul de cuvânt al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, pr.dr. Cristian Ștefan.

Cele opt bisericuțe din lemn sunt situate în localitățile Șurdești, Rogoz, Poienile Izei, Plopiș, Ieud Deal, Desești, Budești și Bârsana.

Biserica din lemn de la Desești, județul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica de lemn din comuna Desești care poartă hramul Cuvioasei Paraschiva a fost construită în anul 1770. Legenda locului spune că în anul 1717, în urma invaziei, tătarii au incendiat biserica, iar noul loc de construcție a lăcașului ar fi fost ales de piatra altarului, singura păstrată după dezastru. Sătenii ar fi încercat să ridice piatra altarului în mai multe locuri pentru a construi din nou biserica, însă de fiecare dată a căzut. După cinci încercări fără prea mare folos, piatra a rămas în picioare pe locul unde se află și acum biserica.

Documentele lăcașului și textul găsit pe pronaosul lăcașului de cult menționează că pictura a fost executată în anul 1780, într-o formă simplă, populară. E o pictură naivă, sinceră, care arată legătura omului cu divinitatea. Arhitectura din lemn se înscrie în linia clasică, tradițională Maramureșului. Îmbinările din lemn, echilibrul și armonia elementelor de arhitectură, impresia de simplitate și eleganță conduc spre o cunoaștere a artei lemnului. Totuși, un ochi atent poate găsi o notă de originalitate dată de bârnele situate în partea superioară ce susțin șarpanta acoperișului, prelungite și sculptate în scară, fapt ce oferă construcției un aspect diferit față de bisericuțele clasice din lemn. De asemenea, în cimitirul bisericii pot fi admirate câte zeci de cruci celtice din piatră, înscrise în cerc sau semicerc. Biserica e situată pe DN 18, drum ce asigură legătura municipiului Baia Mare cu municipiul Sighetu Marmației.

Biserica de lemn “Sfantul Nicolae” din Budești-Josani, judetul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica de lemn din comuna Budești a fost construită în anul 1643 și poartă hramul Sfântului Nicolae. Lăcașul e construit din bârne de lemn groase așezate pe un soclu din piatră masivă de râu. În incinta bisericii se păstrează cămașa din zale și coiful haiducului Pintea Viteazu, care potrivit folclorului local ar fi fost aduse aici chiar de către haiduc.

Pictura interioară a fost executată în culori calde, luminoase, bine armonizate pentru a conferi lăcașului o atmosferă distinsă. Desenele cu tematică religioasă au fost realizate cel mai probabil în anul 1762 de Alexandru Ponehalschi și sunt vizibile doar pe partea vestică a pereților până spre altar. Biserica păstrează bine conservate icoane pe lemn și sticlă din secolul al XVII-lea, iar una dintre cele mai însemnate icoane îl înfățișează pe Sf. Ioan Botezătorul, purtând inscripția în limba slavonă “mult greșitul Gheorghe”. Biserica de lemn din comuna Budești se distinge prin cele patru turnuri din lemn așezate la baza clopotniței, lucru rar întâlnit la bisericile din Maramureș.

Biserica de lemn din Plopiș, judetul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica de lemn din satul Plopiș, localitatea de naștere a actualului arhiepiscop ortodox al Maramureșului și Sătmarului, Iustinian Chira, poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Biserica a fost construită de localnici între anii 1798—1811 și a înlocuit vechiul locaș de cult. Conform unui document găsit în piciorul prestolului, unde se aflau 49 de monede, biserica a fost construită cu sprijinul fiecărei familii din sat.

Biserica din satul Plopiș atrage atenția prin dimensiunile modeste — 17 metri lungime, 7 metri lățime, 47 metri înălțime — care arată, spun istoricii Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, un adevărat simț al proporțiilor. Pictura interioară care reprezintă scene din Apocalipsă ocupă întreg peretele de vest al pronaosului. Biserica deține din punct de vedere arhitectonic două elemente de originalitate: streașina este înfundată, iar bârnele superioare ale pereților nu ajung în afara consolei.

Mănăstirea Bârsana din județul Maramureș
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica de lemn din comuna Bârsana poartă hramul “Intrarea în biserică a Maicii Domnului” și a fost construită în anul 1720 pe locul numit “Podurile Mănăstirii”, fiind mutată în anul 1806 pe dealul Jbăr, unde poate fi vizitată și acum. E singura biserică din patrimoniul UNESCO care a deservit o mănăstire pentru ca ulterior să deservească o parohie.

Pictura interioară respectă rigorile artei baroce și e considerată una dintre cele mai valoroase iconografii bisericești din Maramureș prin trăsăturile profund eshatologice, moralizatoare și narațiunea ușor de perceput. Legenda bisericii spune că pe dealul Jbăr din Bârsana era un cimitir pentru ciumați, îngropați în grabă pentru a nu răspândi molima, iar lăcașul de cult a fost adus acolo având convingerea că victimele și-ar putea dormi somnul de veci doar dacă li se face slujbă religioasă.

Biserica din Deal
Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Despre biserica din Ieud Dealizvoarele vremii spun că ar fi fost construită în anul 1634 și probabil e una dintre cele mai vechi biserici din lemn din ținutul Maramureșului. Pictura și iconostasul datând din secolul al XVIII-lea respectă canoanele tradiționale și au fost bine conservate. Pereții pronaosului ilustrează ‘Judecata de Apoi’, ca un foc al infernului care-i cuprinde pe condamnați.
Biserica mai deține și o valoroasă colecție de icoane pe sticlă din secolele XVI-XVII, aduse cel mai probabil de la Mănăstirea Nicula-Cluj, covoare vopsite în culori vegetale, prapori bisericești, dar și numeroase tipărituri ce poartă semnătura Coresi cum ar fi “Întrebare creștină” și “Apostolul”, datând din secolul XV. În urmă cu sute de ani a fost descoperit în podul bisericii “Codicele de la Ieud”, manuscris de o inestimabilă valoare care are scris pe prima pagină anul bisericesc 6900 și a fost datat de unii în anul 1391, fiind considerat ca unul dintre cele mai vechi texte de limbă română, scris cu litere chirilice. Există însă și ipoteze contradictorii în privința datării acestui document, unii cercetători plasându-l cu două secole mai târziu.

Biserica de lemn de la Șurdești, județul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica de lemn din Șurdești, cu hramul Sfinților Mihail și Gavril, a fost construită în anul 1721 sub atenta îndrumare a meșterului Toma Macarie. Biserica din lemn, înaltă de 72 de metri, e considerată ca una dintre cele mai înalte construcții din lemn din Europa. Construită numai din lemn de stejar, lăcașul se remarcă prin acoperișul cu poală dublă și pridvorul cu două rânduri de arcade suprapuse.

Picturile din interior, unele pe pânză altele pe lemn, sunt opera zugravului Ștefan din localitate și reprezintă scene din Vechiul și Noul Testament. De asemenea, arhitectura lăcașului este pusă în relief de brâul în formă de funie răsucită ce înconjoară biserica, pridvorul cu arcade suprapuse având multiple deschideri ce pe alocuri capătă forma unei decorații.

Biserica de lemn din Poienile Izei, județul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica “Sfânta Paraschiva”din comuna Poienile Izei e una dintre cele mai spectaculoase ca formă arhitectonică prin altarul cu patru laturi ca în perioada creștinismului timpuriu, dar și prin picturile ce datează din anul 1794 ce abordează teme specifice iconografiei tradiționale. Atrag atenția în mod deosebit scena pictată de mari dimensiuni ‘Judecata de Apoi’ și un moment comic care reprezintă un creștin ce doarme în timpul slujbei religioase, pe un pat, iar alături, diavolul îi cântă la vioară.

Biserica de lemn de la Rogoz, județul Maramureș
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din localitatea Rogoz fost ridicată în anul 1663 cu sprijinul locuitorilor. Originalitatea bisericii este dată de intrarea laterală și acoperișul asimetric. În dreptul crestăturilor din peretele bisericii sunt trecute numele familiilor înstărite care în zilele de sărbătoare ofereau pomană săracilor pentru sufletele morților. O altă notă distinctă a arhitecturii o reprezintă capetele grinzilor ce sprijină strașina, cioplite în formă de cap de cal — un element găsit la majoritatea caselor țărănești în acea vreme. Pictura interioară se remarcă prin motive ale mitologiei românești arhaice: Soarele, Luna, Luceferii, Stelele, care vor mai fi întâlnite peste o sută de ani la alte biserici maramureșene.

Toate cele opt biserici aflate în patrimoniul UNESCO din județul Maramureș sunt vizitate anual de mii de turiști români și străini, doritori să cunoască istoria locurilor sau să admire scenele pictate care evocă înțelegerea creștinismului în lumea satului în vremuri îndepărtate.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)

Foto: incomod.ph

Foto: amfostacolo.ro

Inaugurat la 13 mai 2003, prezintă evoluția metodelor de extracție și prelucrare a sării, formarea zăcămintelor, unelte și utilaje, cristale de sare și planșe geologice, dar și floră și faună din zonă.

Muzeul este găzduit de “Casa Cămărășiei”, clădire monument istoric construit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, reședință a funcționarului domnesc, cel care se ocupa cu strângerea taxelor pe sare, aflate sub monopol domnesc.

Foto: infopensiuni.ro

Casa a fost complet refăcută între anii 2002-2003, folosindu-se tehnici și metode tradiționale așa cum s-au folosit în vechime, cu pământ bătătorit între cofraje de nuiele împletite și cu cuie de lemn.

Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului. Cămărașul, echivalentul managerului de azi, era tezaurarul particular al domnitorului, mai marele peste ocne, cel care răspundea direct în fața domnitorului.

Foto: wikimapia.org


În prezent, muzeul expune documente și reconstituiri privind istoria prelucrării sării la Slănic, unelte și utilaje ale vremii, cristale de sare diverse, planșe geologice ale zonei, precum și date despre flora și fauna din zonă.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

Bășcălia, tonul glumeț, dar și ironia ilustrează în doar câteva strofe viața celui care a trecut în veșnicie, fiind unul dintre puținele cimitire din Europa unde vizitatorii privesc cu amuzament trecutul unor persoane necunoscute. Anual, spun operatorii de turism din județul Maramureș, zeci de mii de persoane vizitează cimitirul fie într-o formă organizată, fie într-o formă privată de turism.

“E unul dintre reperele turistice ale Maramureșului, alături de alte trei-patru obiective care stârnesc interesul și-n afara țării. Sătenii au fost destul de inspirați și au dezvoltat micile meșteșuguri care conferă valoare zonei prin micile suveniruri pe care drumeții le iau acasă pentru a le aminti de scurta lor trecere prin Săpânța. Zona are un potențial turistic imens, însă ca orice loc din Maramureș e insuficient promovat și exploatat turistic”, spune Viorel Țura, directorul unei agenții turistice.

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

În ultimii 20 de ani, Săpânța s-a poziționat destul de bine pe harta rutelor interne și externe, iar localnicii, inclusiv cele două culte religioase — ortodox și greco-catolic — contribuie fiecare în felul său în a promova turismul. “Am reanimat viața monahală reconstruind de astă dată pe teritoriul Maramureșului vechea mănăstire din Peri, localitate aflată acum pe teritoriul Ucrainei, locaș de cult ce în urmă cu sute de ani a jucat un rol esențial în menținerea credinței ortodoxe pe aceste locuri. Mănăstirea a fost construită din lemn și are o turlă înaltă de peste 70 de metri, fiind una dintre cele mai înalte clădiri de acest gen din Transilvania, poate și Europa. Viața monahală a fost readusă, iar mănăstirea a intrat deja în circuitul celor care ne vizitează satul cât și Cimitirul Vesel”, a spus preotul ortodox Vasile Luțai din comuna Săpânța.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Faima comunei Săpânța rămâne totuși ‘Cimitirul Vesel”, cu originalele sale opere de artă populară meșteșugărească gândite și lansate prin anii ’40 de meșterul local Ioan Stan Pătraș și continuate, azi, de ucenicul său, Dumitru Pop Tincu. Unele cruci din lemn au fost refăcute la solicitarea urmașilor familiei (Gheorghe Stan, singurul meșter care confecționează crucile din Săpânța), păstrându-și vechile epitafuri, doar că lemnul a fost înlocuit cu un altul mai bine prelucrat și cu o mai mare rezistență la intemperii.

Foto: (c) SILVIU GHETIE / AGERPRES ARHIVA

Culoarea de un albastru intens, combinată cu alte culori, unele destul de stridente, s-a păstrat, iar de-a lungul aleilor mai pot fi întâlnite și câteva cruci vechi de peste 50 de ani, relativ bine conservate, ale căror epitafuri la adresa celor decedați pot fi citite cu ușurință. Crucile atrag atenția privitorilor prin desenele pictate și textul poetic care acompaniază în câteva versuri momente din viața celui decedat.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

PUBLICITATE

Practic, meșterul popular concentrează în câteva versuri, unele pline de duh, cele mai surprinzătoare aspecte din viața celui plecat, însă textul epitafului transmite mult optimism care ar putea fi întâlnit de cel decedat odată trecut în viața de dincolo. Câteva exemple sunt mai mult decât convingătoare privind relația dintre viață și moarte: “Aici eu mă odihnesc / și Ioan Stan mă numesc / …fost-am gestionar / și-am umplut păhară bere și vă zic la revedere…” sau “Mi-au cântat cucu-n ogor / Ca să mor lângă fecior / Cât am trăit pe pământ / Prea puțin am feciorit / Moartea m-a luat de grabă / Când ne-a fost lumea mai dragă / Moartea rea cu urât nume / Că tânăr mai dus din lume / Că viața mi-o luai /La 24 de ani”.

Sau “Dorite șogor iubit / lângă tine am venit. / Și-am venit cu coasa mea / Să cosesc iarbă cu ea, / Să dăm la cai de mâncat /
Acum-i timp de arat. / Și să-ți spun ceva cu dor: / Acum Ion îi fecior. / S-a dus la școală-a-nvăța / Că șofer se vrea fa. / Eu viața o lăsai / La 44 de ai”.

Creatorul vestitelor cruci cu epitafuri, Ioan Stan Pătraș, este de asemenea îngropat în Cimitirul Vesel alături de soția sa. Casa și gospodăria creatorului au devenit muzeu și atelier de lucru pentru cei care duc mai departe faima ciudatului cimitir.

Muzeul Casa Memorială Ioan Stan Pătraș
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA
Muzeul Casa Memorială Ioan Stan Pătraș; interior
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Comuna Săpânța a fost vizitată de savantul Nicolae Iorga, care în urma unei cercetări întreprinse a descoperit șaua de cal a unei căpetenii tătărăști, cel mai probabil rămasă de la ultima invazie din anul 1717.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

În ultimii ani, irlandezul Peter Hurley a inițiat un festival purtând numele “Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, primul Festival Intercultural de Tradiție Maramureșeană, combinând muzica veche irlandeză cu muzica populară transilvană într-un adevărat pelerinaj inițiatic ce debutează din București și se termină în aer liber la Săpânța, cu un grandios spectacol de lumini și muzică la care participă întreg satul și sute de turiști atrași de ineditul moment muzical. Două dintre edițiile festivalului au fost filmate de televiziunea publică irlandeză și transmise în mai multe țări europene.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

“Cimitirul Vesel” din Săpânța, indiferent de anotimp, e unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din județ alături de trenul cu aburi “Mocănița” de pe Valea Vaserului și bisericuțele vechi din lemn vechi de sute de ani.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)

Fotografii: (c) Eugenia PAȘCA / AGERPRES

O legendă locală spune că, prin anul 1095, însuși Regele Ladislau, călătorind prin aceste ținuturi, ar fi descoperit izvoarele termale cu rol terapeutic. Cea mai veche mărturie despre existența acestor băi datează din anul 1221, de pe vremea Abației Hevius de Magno-Varadina, care a dăinuit pe aceste locuri până în vremea turcilor. Chiar și numele Felix ar proveni de la călugărul care a descoperit efectul binefăcător al apei foarte calde ce ieșea din pământ. În secolul al XV-lea, umanistul Ianus Panonius din Oradea, într-o poezie de adio la părăsirea orașului, aprecia calitatea curativă a apelor termale de aici, iar Nicolaus Olahus aprecia într-una din scrierile sale că “aceste băi sunt cele mai bune”.

Datorită izvoarelor cu apă termală, aceste stațiuni, Felix și sora ei mai mică, 1 Mai, au cunoscut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o ‘înflorire’ turistică, devenind un loc terapeutic, inedit și foarte căutat. Ca o recunoaștere a calităților terapeutice, la expoziția mondială de la Paris, din 1896, apelor termale din această zonă li s-a acordat medalia de aur și diploma de onoare.

Primele baze de tratament au fost construite la mijlocul secolului trecut. Pentru că Băile Felix se aflau mai aproape de șoseaua de legătură cu județul, stațiunea s-a dezvoltat mult mai rapid decât ‘sora’ sa mai retrasă, Băile 1 Mai, aflată la nici doi kilometri distanță. Azi, pe cele aproape 30 de hectare, se pot vedea opt hoteluri mari, pensiuni și hoteluri mai mici, case de vacanțe cochete, un spital de recuperare medicală și o mulțime de ‘ochiuri albastre’, piscinele exterioare.

Apele minerale cu care Băile Felix au fost binecuvântate și-au dovedit în decursul sutelor de ani calitățile terapeutice exploatate din plin în bazele de tratament existente aici. Temperaturile de izvor între 40 — 49° C și concentrația de săruri cu puțin peste 1g la litru oferă acestor ape proprietăți miraculoase pentru majoritatea afecțiunilor aparatului locomotor, degenerative sau inflamatorii, dar și pareze, paralizii, recuperare post-traumatică sau afecțiuni neurologice (discopatii, hernia de disc, pareze, paralizii).

Stațiunea ‘Fericire’, numele tradus din latină, și-a câștigat un renume binemeritat, atât în țară cât și peste hotare, fiind cunoscută și pe piețe externe, prin oaspeții din Germania, Austria, Israel și țările nordice. Principiul terapeutic ‘Sanitas per Aquam’ care înseamnă sănătate prin apă a devenit profesia de credință a tuturor celor care au creat aici bogăția de centre Wellness&SPA, pentru cei care doresc să revină în formă maximă prin îmbinarea unei vacanțe relaxante cu terapii ce revigorează starea generală a corpului și a minții.

Aflată la doar opt kilometri de municipiul Oradea, oaza de hoteluri, pensiuni și zeci de bazine cu apă termo-minerală se întinde într-o zonă cu păduri de fag și de stejar, cu un climat continental moderat de șes și coline, cu veri calde și ierni blânde. Sub influența unor elemente de natură mediteraneană, stațiunea Băile Felix este o destinație potrivită atât pentru vacanță, distracție, relaxare și tratament, cât și pentru evenimente business.

Începând cu anul 1995, cea mai mare pondere în baza tehnico-materială a stațiunii Băile Felix o deține SC Turism Felix SA, cel mai experimentat și mai mare jucător pe piața turismului balnear din România. Cele opt hoteluri din portofoliul SC Turism Felix SA, siluete evidente încă de la intrarea în stațiune, oferă condiții și facilități de la două la patru stele și în curând cinci stele. Sunt disponibile aproape 2.500 de locuri de cazare și serviciile a nu mai puțin de 700 de angajați, personal medical specializat și terapeuți dedicați și profesioniști.

Conștienți de nevoile și exigențele crescute ale turiștilor, compania SC Turism Felix SA se află în plin proces de investiții. Zestrea stațiunii va fi astfel, încununată, în primăvara anului 2015, de inaugurarea Hotelului Lotus Therm, singurul complex termal de 5 stele din România, ce va putea fi considerat ‘perla coroanei’ stațiunii Băile Felix și un punct de atracție la nivel internațional, susține managementul SC Turism Felix SA.

‘Noul hotel va fi deosebit de spectaculos și va constitui un obiectiv arhitectural modern, al cărui element de noutate va fi domul de sticlă retractabil ce acoperă piscinele interioare. Cel mai nou proiect marca Felix SPA va fi dotat cu săli de conferință, saloane-restaurant, centru ultramodern de Wellness&SPA, centru de tratament ultradotat, un complex de 14 bazine interioare și exterioare cu recirculare și apă termală termo-minerală, terase ce permit contemplarea spațiului exterior, și desigur, locuri de cazare în camere single, duble și tip apartamente. Preconizăm ca, în primăvara anului 2015, să fie inaugurat,’ a declarat, pentru AGERPRES, Florian Serac, director general al SC Turism Felix SA.

Stațiunea Băile Felix este o stațiune dinamică, cu terase, magazine și un bazar. Serile sunt condimentate cu petreceri cu specific românesc și tradițional, iar în sezonul estival, piscinele sunt animate de aquazumba, aquafitness și petreceri cu spumă și Dj, jocuri pentru copii, concursuri de volei sau fotbal. Pădurea din jurul stațiunii este locul ideal pentru iubitorii de sport și nu numai, dar și ocazii pentru echitație, paintball, mountainbiking, trail running (alergare pe potecă) sau doar o simplă plimbare în natură.

Un punct de atracție este lacul cu nuferi din mijlocul stațiunii. Este un lac cu apă termală unde crește și înflorește, în sezonul cald, Lotusul de India și Nufărul alb (Nymphaea alba). Lotusul de India mai este cunoscut și sub denumirea de lotusul sacru, fiind o plantă acvatică, cu frunze verzi-argintii și flori roz. Înflorirea lotusului roz are loc între aprilie și octombrie, iar cel alb începe să înflorească în prima decadă a lunii iunie.



Ștrandul Apollo-Felix este cel mai modern complex acvatic termal din vestul țării deschis toată durata anului, fiind complet renovat în 2008, și unicul din țară ce dispune de o piscină cu valuri. Cele zece bazine cu apă termală, din care două pentru copii, fac deliciul turiștilor de pretutindeni prin instalațiile acvatice de hidromasaj, jocuri și căderi de apă, topogane și alte atracții.

Cel mai grandios edificiu de până acum, Hotelul Internațional, de patru stele, este singura unitate hotelieră din România căreia i-a fost acordat certificatul de excelență EUROPESPA-med, acordat de Asociația Europeană a Stațiunilor Balneare (ESPA), cu sediul la Bruxelles. El atestă îndeplinirea standardelor referitoare la infrastructura generală a terapiilor, igienei și securității turiștilor. Redeschis la începutul anului 2007, după lucrări ample de renovare, modernizare și extindere, Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România i-a acordat Hotelului Internațional premiul pentru hotelul anului 2007 în turismul balnear.

Modern centru de cură balneară, relaxare și conferințe, “Internațional” are, special, din 2014, o salină cu efecte sporite; datorită celor trei tipuri de sare — sare de Praid, sare de Himalaya și sare marină — o ședință de 50 minute aici echivalează cu 3-4 ore într-o salină obișnuită. Dincolo de terase, terenuri de mini-golf, baruri de zi, pool bar, oaspeții au la dispoziție piscine exterioare și interioare wellness cu o multitudine de proceduri. De la cascade cu apă, paturi subacvale și jeturi terapeutice până la masaje cu lapte și miere, oaspeții sunt invitați să descopere experiențe unice de răsfăț. Cei care doresc un concediu activ pot alege sala de fitness și sauna pentru detoxifiere. Centrul de business este căutat pentru cele două săli mari de conferințe, fiind locația preferată a celor mai reprezentative evenimente internaționale și naționale.

Noua zonă de plajă a hotelurilor Termal și Nufărul, de 3 stele, aproape de “buza” pădurii, a fost extinsă în anul 2013 în urma unor investiții masive, astfel că în sezonul estival a devenit destinația favorită a iubitorilor de distracție.

Preferatele sportivilor sunt hotelurile de două stele Poienița și Mureș, datorită facilităților și a impresionantei baze de tratament de recuperare. De altfel, pe pista profesională de alergat din pădurea din jurul stațiunii își fac, anual, antrenamentele diferite loturi naționale ale României. Cunoscuta atletă Gabriela Szabo, fostă campioană olimpică și mondială, azi ministru al tineretului sportului, a alergat sute, dacă nu mii, de kilometri pe traseele umbrite din jurul stațiunii.

Nu în cele din urmă, la doi kilometri distanță, se află Băile 1 Mai cu Ștrandul Venus, într-o oază de verdeață, impresionând prin arhitectura deosebită și dispunerea bazinelor în formă de floare de lotus. Turiștii se vor putea relaxa și aici într-unul din cele 13 bazine, începând de la bazinul de sărituri pentru cei curajoși până la bazinele pentru copii și cele cu apă termală. Vechile Băi episcopale din ‘1 Mai’ mai adăpostesc și astăzi, chiar dacă într-un areal restrâns, renumitul nufăr termal, Nymphaea lotus var. thermalis, declarat încă din 1931, monument al naturii.

În stațiunea Băile Felix funcționează și Spitalul Clinic de Recuperare Medicală, înființat în 1988, la inițiativa autorităților locale, în colaborare cu Institutul Național de Medicină Fizică, Balneoclimatologie și Recuperare Medicală București. O echipă multidisciplinară, condusă de medici specialiști de recuperare și medicină fizică, desfășoară activități de asistență medicală, cercetare și educație în domeniul recuperării medicale și organizează anual manifestări științifice cu caracter regional sau național menite să promoveze atât specialitatea de recuperare medicală cât și factorii naturali de cură de care beneficiază stațiunea Băile Felix.

Pe lângă pachetele de vacanță și de tratament, turiștii mai pot opta și pentru ofertele speciale cu prețuri atrăgătoare, de 1 Decembrie, Crăciun, Revelion, dar și pentru pachete de refacere și de weekend. Și grupurile de peste 10 persoane pot beneficia de oferte speciale. Pentru anul acesta, locurile pentru Revelion s-au epuizat la începutul lunii octombrie. Pentru anul 2015, s-au lansat deja invitații cu prilejul Valentine’s Day, 8 Martie, Sărbătorile pascale, 1 Mai și Rusalii.

AGERPRES/(autor: Eugenia Pașca, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Eugenia Pasca/ AGERPRES

Zona turistică Padiș este ‘una din cele mai mari, mai pitorești și mai îndrăgite arii naturale protejate din România, reprezentând o mare atracție pentru toți cei care au vizitat Apusenii de-a lungul timpului,’ a declarat, pentru AGERPRES, Alin Moș, directorul Parcului Natural Apuseni, parc ce cuprinde aproape 76 de mii de hectare de teren din trei județe.

Peisajul îmbină succesiuni de culmi de înălțimi medii, majoritatea împădurite, din loc în loc luminișuri sau poieni, cu zone stâncoase, albul calcarului contrastând puternic cu verdele închis al pădurilor. El este completat de varietatea unei flore ingenue și de populațiile de carnivore mari, ursul, lupul și râsul, dar și capra neagă, cerbul carpatin, mistrețul, acvila de munte. În Parcul Natural Apuseni sunt cunoscute până în prezent peste 1550 specii de plante din care 96 au regim special de protecție și peste 1.380 specii de animale din care 147 au regim special de protecție și 29 de habitate din care nouă sunt prioritare pentru conservare. Majoritatea se regăsesc și în Padiș.

‘Din intercalarea zonelor calcarelor cu cele unde întâlnim preponderent roci de altă natură, mai puțin permeabile la acțiunea subterană a apei, rezultă la suprafață apariția unor caracteristici ale reliefului și cursurilor de apă rar întâlnite, astfel că un pârâu poate să intre și să iasă din măruntaiele pământului de două-trei ori, creând un parcurs subteran ori de câte ori a întâlnit calcarul în calea sa, ieșind apoi la suprafață prin izbucuri, urmându-și cursul înspumat și cu mare viteză prin canioane spectaculoase și chei impresionante spre zonele mai joase pentru a-și aduce contribuția de apă în marile râuri din nord-vestul României,’ descrie Alin Moș, peisajul caracteristic zonei Padiș.

Conform directorului tehnic al Serviciului Județean Salvamont-Salvaspeo Bihor, Lucian Nistor, ‘cu numeroase unicate și superlative, protejate în zone de conservare speciale, Padișul găzduiește, pe un areal de aproape 25 de kilometri pătrați, cea mai mare densitate de rezervații și monumente ale naturii din Apuseni’.

‘Sigur că este un motiv de mândrie pentru bihoreni și români, în general, pentru că sunt reprezentative la nivel european prin potențialul natural de care dispun’, a declarat, pentru AGERPRES, Lucian Nistor, directorul tehnic al Serviciului Județean Salvamont-Salvaspeo Bihor.

În opinia sa, turismul într-un asemenea areal trebuie conceput prin trei valențe de ordin ecologic, economic și educativ. Ca și fenomene carstice, spune el, sunt cele mai impresionante din România, dar având statut de parc natural, și nu de parc național ce exclude orice intervenție umană, se cere o simbioză cât mai favorabilă a mediului cu comunitatea locală.

‘Trebuie avute în vedere atât nevoia naturii cât și nevoia comunității. Cu toate că pădurea s-a exploatat din totdeauna, firesc — altfel moare, la noi, din păcate, se exploatează fără cap, exagerat, atât față de potențialul de regenerare natural al pădurii, cât și față de acțiunile de reîmpădurire. Acest aspect se remarcă și în Padiș. Dar ce turism poți să faci dacă nu ai locuri de cazare?’ a spus Nistor.

Primul pas făcut pentru turismul în Padiș a fost reabilitarea drumului județean ce face legătura cu DN 76 Oradea-Deva, în apropiere de Beiuș. Cei 29 de kilometri au fost asfaltați, de Consiliul Județean Bihor, pentru acest proiect major al turismului bihorean, printr-o finanțare europeană de 76 de milioane de lei. Drumul a fost finalizat în 2012.

Cu toate că accesul în Padiș se face pe o șosea “ca-n palmă”, sus, pe munte, lipsesc, deocamdată, infrastructura și facilitățile de cazare. Există doar trei pensiuni în construcție, rămase doar la stadiul de roșu. În acest areal, se permite construcția, dar trebuie obținute avize speciale, pentru a feri zonele de conservare speciale. Sunt mai multe asemenea zone de protecție, precum Poiana Ponor sau molhașurile.

Turiștii pot străbate, la pas, circuitele Cetățile Ponorului, Cheile Galbenei, Cetățile Rădesei, sau traseul Lumea pierdută, unde cei pasionați de munte au de descoperit văi carstice, doline, polii, Poiana Ponor, peșteri și avene, cascade.

În zona Padișului se află cea mai adâncă peșteră din România, Peștera Valea Rea, la minus 600 metri adâncime, cu un potențial până la 800 metri.

Cea mai vizitată peșteră neamenajată turistic este însă Complexul carstic Cetățile Ponorului, cu cel mai înalt portal din Europa, 120 de metri. Partea de subteran nu este inclusă în circuitul turistic, fiind rezervată doar speologilor amatori și profesioniști cu o anumită pregătire.

Cheile Galbenei, sălbatice, cu celebrul tunel, cascada evantai și chiar cheile în sine, sunt de o remarcabilă complexitate și grandoare. Cetățile Rădesei este o peșteră veche, un adevărat laborator geologic, în ultima fază evolutivă a unei peșteri, urmând ca, în decursul a câteva mii de ani, dacă omul nu accelerează acest proces, peștera să se transforme în chei, susțin specialiștii.

Platoul Padiș, de o frumusețe aparte, încă puțin atins de influența antropică, este celebru printr-un microclimatul caracteristic, printr-o așa numită ceață padișană, care se formează în perioada caldă a anului, fenomen studiat de către meteorologi și climatologi care conferă zonei o anumită vrajă.

În mod obligatoriu, în Padiș trebuie amintite cele cinci peșteri cu gheață din România: Scărișoara, Barsa, Focul Viu, Zăpodie și Avenul Negru. Ele pot fi vizitate, dar, din păcate, volumul de gheață scade de la an la an, în fața unei perspective deloc îmbucurătoare ca, în câțiva ani, gheața să dispară, mai ales în peșterile Zăpodie și Barsa.

“Nu putem reduce turismul, nu putem proteja mediul decât încercând să-l protejăm activ. A închide un areal este atât utopic, dar și contraproductiv. Turism se va face, este mai ușor de controlat decât de impus prin forță. Din punctul meu de vedere, instituirea Parcului Natural Apuseni, ce cuprinde zone din trei județe, este benefică, dar acest organism trebuie să-și impună regulile în sensul de a controla fluxul turistic, a face o educație ecologică, de a impune anumite reguli și, nu în ultimul rând, de a stabili și mijloacele punitive,” a precizat salvamontistul.

În ce privește traseele turistice, directorul tehnic al Serviciului Salvamont afirmă că a fost restructurat tot ce înseamnă marcaj turistic și aliniat normelor europene. Dintr-o magistrală turistică, cu bandă roșie, ce străbate de la nord la sud Carpații Occidentali, au fost deschise sau reamenajate trasee turistice către principalele obiective turistice din zonă, dar pentru a reduce impactul antropic, toate sunt circuite. Padișul este conectat, prin banda roșie, de magistrala ce pornește din Munții Vlădeasa și trece prin Stâna de Vale, apoi Padiș, Glăvoi, Vârtop, Vârful Bihorul Mare și Muntele Găina.

Toate circuitele din Padiș sunt trasate și omologate conform procedurii emise de către Ministerul turismului. Fiecare traseu are o fișă și corespunde întru totul normelor legale.

Pentru securitatea turiștilor, salvamontiștii au executat amenajări tehnice de siguranță în zonă. Astfel, în portalul Cetăților Ponorului, pe poteca de acces au fost montate trepte și un cablu de care să se ajute drumeții la urcare sau coborâre. Alte amenajări tehnice sunt și în dolina trei, pe Cheile Galbenei, cu balustrade, în Cetățile Rădesei — cablu, trepte și lanțuri, iar în zona Vârtop, salvamontiștii au participat la amenajarea unui traseu de via-ferrata, în zona Pietrelor Negre.

Cazarea în Padiș, cu corturile, se face doar în locurile special destinate, respectiv în jurul cabanei Padiș și în zona poienii Glăvoi; în rest, campatul este interzis. Administrația Parcului Natural Apuseni are angajați rangeri în acest scop. Serviciul Salvamont asigură patrularea preventivă și acordare de prim ajutor prin punctele fixe de permanență de la Stâna de Vale, Poiana Glăvoi și Vârtop. Salvamontul poate fi apelat prin 112 sau la dispeceratul național, formând 0 Salvamont.

‘Drumețiile la munte au valențe recreative, valențe spirituale și de natură fizică, însemnând mișcare, atât de necesară omului contemporan. Să nu uităm că această zonă de maximă valoare peisagistică și culturală din Apuseni trebuie cunoscută, apreciată și protejată, într-o comuniune benefică atât pentru om cât și pentru Mama Natură,’ a subliniat Lucian Nistor.

AGERPRES/(autor: Eugenia Pașca, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) episcopiagiurgiului.ro

‘Era în luna decembrie a anului 2002 când enoriașii au aflat minunea și zile și seri de-a rândul am stat în biserică și am văzut cum din ochii Maicii Domnului izvorau lacrimi de mir’, povestește o bătrână din comuna Letca Nouă.

După ce din Icoana Maicii Domnului au început să curgă lacrimi de chihlimbar, slujba Sfintei Liturghii se desfășura zilnic, iar vestea minunii a răzbătut peste granițele satului, aici începând “să curgă” pelerini din toate colțurile țării.

La vremea aceea, Prea Sfințitul Varsanufie Ploieșteanul, episcop vicar de la Arhiepiscopia Bucureștilor, a venit la Letca Nouă și a spus că ceea se întâmplă aici ‘e o minune, icoana nu plânge pentru că o icoană nu poate plânge, ci din ea izvorăște mir’ și chiar el a dus ștergarul care a fost așezat la icoană.

După sosirea pelerinilor și rugăciunile neîncetate ale acestora la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, au apărut și veștile privind primele vindecări miraculoase și se spune chiar că un copil care nu vorbea, la finalul slujbei, a spus pentru prima dată cuvântul mamă.

Icoana de lemn a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe a fost pusă într-un iconostas prin grija oamenilor și Maica Domnului își arată mila față de orice credincios i-a cerut vreodată ajutorul.

‘Icoana are o vechime de aproape o sută de ani și a fost adusă aici din fosta bisericuță de lemn din cimitir, aproape de finalizarea lucrărilor de pictură din biserica de astăzi, lucrări realizate de pictorul Tăttărescu și ucenicii săi. Mulți creștini care au venit cu credință au primit binecuvântare sufletească și trupească, foarte multe familii care s-au rugat au primit prunci și vin mereu acum, pentru a mulțumi’, a declarat pentru AGERPRES parohul bisericii din Letca Nouă, preotul Nicoale Edmond Popa.

Această bisericuță albă și strălucitoare în soarele sudului, născută din bârne între bordeiele care au reprezentat prima așezare a satului, a fost construită de către Mitropolitul Țării Românești, Nifon, iar pictura murală din interior a fost realizată de marele pictor Gheorghe Tăttărescu.

Până la începutul secolului al XVIII—lea, toată întinderea de teren de la Letca Veche la Letca Nouă și până la hotarul pădurii Bulbucata și satul Bălăria forma o singură moșie al cărui proprietar era boierul Iordache Filipescu ce își avea conacul în Letca Veche. În anul 1856, Mitropolitul Țării Românești Nifon, a cumpărat de la baronul Meitany moșia Sinești numind-o Letca Nouă.

În anul 1752, locuitorii zonei și-au ridicat o bisericuță din bârne în cimitirul care există și astăzi și a funcționat nu demult ca biserică de cimitir după zidirea noii biserici a lui Nifon Mitropolitul.

Biserica, denumită și astăzi de locuitori Mănăstirea lui Nifon, a fost clădită aici între anii 1864-1867 pe cheltuiala acestuia. Pictura bisericii a fost executată în ulei în stil neoclasic între anii 1866—1867, de pictorul Gheorghe Tăttărescu, fapt pentru care biserica a fost declarată monument istoric. Între anii 1927—1929, biserica a fost complet renovată, a fost dotată cu obiecte noi de cult și a fost resfințită de către Prea Sfințitul Episcop Tit Târgovișteanul, vicarul Arhiepiscopiei Bucureștiului. În anul 1952, fiind complet afumată, pictura a fost spălată de pictorii Nicolae Stoica și Gheorghe Vânătorul din București.

Picturile lui Tăttărescu reprezintă un ansamblu pictural în mărime naturală în tehnica secco, în ulei. Deși au stat acoperite o bună perioadă de fumul lumânărilor, sunt încă într-o stare bună de conservare. Din acestea se mai păstrează catapeteasma și icoanele de lângă naos ale Sfântului Dimitrie și ale Sfântului Gheorghe.

În anul 2009, a avut loc o nouă resfințire a bisericii, slujba de târnosire fiind ținută de Preasfințitul Părinte Ambrozie Episcopul Giurgiului.

În prezent, Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul în Brațe se află așezată în naos pe un tetrapod de lemn sculptat.

AGERPRES/(AS — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Prima ediție a balului vienez — Timișoara — 2012
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Municipalitatea timișoreană a elaborat o strategie de dezvoltare culturală pentru următorii zece ani, într-o viziune extinsă, care cuprinde manifestări pe toate gusturile, de la festivalurile clasice, de elită, ori balurile cu parfum vienez, la concerte internaționale de jazz și serbări cu iz câmpenesc, toate fiind foarte apreciate de public.

“Timișoara ar trebui să fie mai inclusivă, pentru că avem un consum cultural care ne ridică peste consumul național, potrivit cercetărilor efectuate de noi în ultimii 15 ani. (…) Timișoara trebuie să militeze nu doar pentru o cultură a elitelor și a clasei de mijloc, ci trebuie să fie a tuturor”, a declarat pentru AGERPRES prof.univ.dr. Corina Răceanu, consilier în cadrul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Timiș.

La toate marile manifestări devenite tradiționale pentru Timișoara, de fiecare dată numărul străinilor este impresionant, iar aprecierile sunt unanime.

Festivalul Baroc, organizat în preajma zilei de 18 octombrie, când Prințul de Savoya a eliberat Cetatea Timișoarei de sub ocupația otomană, în 1716, aduce patru zile de carnaval în centrul istoric al orașului, iar bucuria este cu atât mai mare cu cât se suprapune cu sărbătoarea berii, Oktoberfest, care umple halbele cu tradiționala bere nemțească, iar mesele cu cârnați bavarezi și alte specialități germane, cu parade cu calești de epocă, concursuri și multă distracție.

Concert extraordinar de muzică barocă, organizat în cadrul Festivalului Baroc Timișoara, la Domul Romano-Catolic din Piața Unirii—2014
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

La fiecare sfârșit de săptămână de la finele lunii octombrie, Parcul Rozelor din Timișoara schimbă mireasma trandafirilor cu cea a strugurilor, stăpân devenind Bachus, care vine încărcat cu recolta de struguri și vin alb, rose, rubiniu ori negru din podgoriile Recașului, umplând ulcele și pahare cu licoarea dătătoare de veselie. Printre butoaiele pline cu tone de must dulce, tulburel zglobiu sau “bătrân” aromat, oaspeții pot degusta din bunătățile culinare tradiționale românești: brânzeturi, mititei, preparate din carne de porc și vită, dulciuri de casă și multă muzică.

O altă invitație câmpenească se repetă în fiecare an, de Ignat, în Muzeul Satului Bănățean, unde măcelari din Serbia, Ungaria și România se întrec în gătirea preparatelor din carne de porc sacrificat la fața locului. Spectatorii, copleșiți de miresmele mirodeniilor folosite de bucătari, așteaptă cu răbdare terminarea primelor porții de gulaș și papricaș aburind pentru a degusta pomana porcului și pot vedea “pe viu” cum porcii sunt transformați de maeștrii în delicatese culinare în șorici, jumări, lebăr, tobă, cârnați, sângerete sau caltaboși.

Muzeul Satului Bănățean
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Balurile au fost și au rămas o tradiție pentru Banat până în zilele noastre, când se organizează frecvent. La începutul veacului al XVIII-lea, când plebea se întâlnea duminica și de sărbători la hore, reprezentanții înaltei societăți alegeau balurile, ai căror protagoniști erau mai cu seamă funcționarii și administratorii militari germani aduși de primul guvernator militar al Banatului, Claudius Florimund Mercy. Astfel, în clădirea Cazinoului Militar din Piața Libertății ființa Palatul contelui Saureau, iar în Sala mare se desfășurau celebrele baluri ale ofițerilor. Pentru a putea avea acces la un astfel de bal, trebuia să fi împlinit vârsta de 15 ani, iar pregătirea pentru conduită să fi început cu cel puțin un an înainte.

Mai târziu, pe la începutul secolului al XIX-lea, au apărut și alți muzicanți, mai laici. În cadrul balurilor lumii ortodoxe se asculta muzica specifică. Atunci au apărut și primele asociații de cântări și muzică sau de petrecere, care funcționau în fiecare cartier timișorean, din care făceau parte germani, maghiari, români, sârbi și evrei.

Istoricul Ion Hațegan spune în relatările sale că în 1875, când s-a deschis noua clădire a Teatrului și a Operei, a existat o nouă sală, “Reduta”, unde se desfășurau baluri. Sălile în care aveau loc aceste petreceri erau suficient de mari, cu un loc gol în mijloc pentru dans, cu sau fără bufet, dar, obligatoriu, cu băuturi nealcoolice, iar, de jur împrejur, erau amenajate scaune pentru familiile fetelor și ale băieților.

Secolul XX a venit peste lumea bună din Banat cu același tipic al balurilor, dar, după 1950, acestea și-au schimbat culoarea, devenind tot mai sărăcăcioase, mai proletare și mai rare. Balurile erau organizate pentru oamenii muncii, sâmbăta, pe la fabrici sau căminele culturale, pentru ca, mai apoi, după 1990, locul lor să fie luat de discoteci.

Pe urmele acestor tradiții, Timișoara de azi așteaptă turiști din întreaga lume la Balul Vienez (5 decembrie), o manifestare ce poartă marca înregistrată la Bruxelles și care se organizează sub Înaltul Patronaj al Ambasadei Austriei, fiind recunoscut la nivel internațional de Primăria din Viena și onorat prin participarea reprezentanților ambasadelor, a consulatelor, a familiilor regale, a instituțiilor locale și a investitorilor prezenți în România.

Prima ediție a balului vienez, organizat la Timișoara — 2012
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Oana Selner, PR al evenimentului, dă asigurări că va fi o seară de neuitat, în cadrul căreia cei care cunosc la perfecție pașii nobilului dans vor putea evolua în foaierul Operei Naționale Române din Timișoara. “Scopul acestui proiect este de a sprijini Fundația Internațională ‘United Way Romania’, în beneficiul a circa 750 de copii, tineri și vârstnici din oraș. Pe lângă latura caritabilă, balul are și un scop educativ, deoarece inițiază copii și adolescenți în tainele dansului clasic și în muzica simfonică de bună calitate”, spune Oana Selner. Balul este cu atât mai fermecător, cu cât coincide cu Târgul de Crăciun din Piața Operei, organizat după modelul Praga-Viena și iluminat artistic în stil parizian.

Peste an, invitațiile rămân deschise la Balul Primăverii din luna aprilie, un bal mascat cu surprize, muzică, dans și concursuri, după moda franceză “Belle epoque”, organizat de Institutul Francez Timișoara.

Luna iulie aduce Festivalul Inimilor, conceput în ianuarie 1990 de autoritățile locale și lansat în luna iulie a aceluiași an, fiind prima manifestare profesionistă de folclor din România inclusă în calendarul anual al UNESCO. Evenimentul aduce în fiecare vară zeci de mii de spectatori din îndepărtatele Argentina, Peru sau Brazilia, până la Australia, Coreea și țări din Uniunea Europeană.

Festivalului Internațional al Inimilor — 2014
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Festivalul Internațional de Jazz TM, organizat de Primăria Timișoara, a reușit să se impună încă de la prima ediție (iulie 2013) ca un adevărat regal bisat de public venit special din Austria, Germania, Anglia, Italia sau Ungaria, iar numele artiștilor sunt în fiecare seară de referință, de la Manu Delago și Kurt Elling, până la Ilhan Ersahin sau David Murray featuring Macy Gray.

Festivalul Internațional de Jazz TM — 2013
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Serbările câmpenești rămân scene deschise multiculturalității și în septembrie, când Festivalul Internațional Plai umple de viață Muzeul Satului Bănățean, ale cărui poteci sunt transformate în alei culturale, artistice și meșteșugărești pe care se desfășoară activități de învățare interculturală, prin intermediul picturii, sculpturii, arhitecturii, gravurii, fotografiei, teatrului, filmului, literaturii, muzicii, cu invitați din Balcani, Orientul Apropiat, America de Sud, Europa.

Eveniment de aleasă ținută, Festivalul Internațional Timișoara Muzicală a cunoscut un asemenea un succes important, încât în ultimul timp are câte două ediții anuale, cea de primăvară (mai — iunie) susținut de Filarmonica Banatul, și cea de toamnă (octombrie — noiembrie) organizat de Opera Națională Română, sute de interpreți de pe trei continente dând publicului meloman tot ce poate fi mai frumos din spiritul uman. Între cele două ediții, Opera organizează la fiecare sfârșit de lună august serate lirice de excepție în cadrul Festivalului de operă, operetă și balet, în Parcul Rozelor, înregistrând record de public care depășește 20.000 de spectatori.

Festivalul de Opera și Opereta, organizat în Parcul Rozelor din Timișoara — 2010
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Timișoara a reușit să se transforme în doar doi ani dintr-un oraș ușor monoton într-unul dinamic, în care săptămânal se poate ieși la o distracție pe gustul fiecăruia, pe lângă tumultoasele concerte pentru tineri putând alege diverse destinații culturale, pentru că municipalitatea este foarte interesată să atragă turiști din întreaga lume pentru a promova imaginea Timișoarei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

Situată în munţii Mehedinţiului, la altitudinea de 600 de metri, peştera Izverna este plină de mistere. Legenda  spune că împărăteasa Maria Tereza ar fi scufundat înt-un lac al peşterii un depozit de argint aparţinând Imperiului Austro – Ungar. Folclor sau nu, se spune că şi tezaurul naţional al Serbiei ar fi fost îngropat aici, în vremea în care cei doi prinţi moştenitori, Milan Obrenovici şi Mihail, îşi revendicau tronul, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, comoara fiind transportată cu 80 de care cu poveri.
De-a lungul ultimilor 150 de ani, în satele din Munţii Mehedinţiului au apărut zeci de poveşti legate de comoara sârbilor. Acestea susţin că, după ce meşterii au amenajat patru încăperi în care au depozitat-o, soldaţii i-au omorât pentru a păstra secretul, iar ei, la rândul lor, au fost otrăviţi şi aruncaţi într-un hău din care acum izvorăşte vâna unui izvor.

Pentru prima oară, Peştera Izverna a fost explorată de biospeologul C. N. Ionescu

Cercetarea a  fost făcută pe o porţiune de 200 metri, a cărei descriere a publicat-o în 1914.În anul 1951, P. A. Chappuis şi A. Winkler au făcut o descriere mai amănunţită a galeriei cercetate, iar în perioada 1964-1967, V. Decou a făcut aici cercetări de biospeologie mai amănunţite, urmat fiind, în 1973, de C. Goran care a şi reuşit să întocmească primul plan al peşterii. În 1979, o echipă a Cercului speologic ,,Focul Viu’ , condusă de S. Roată, a recartat peştera, descoperind galerii noi, lungimea acestora fiind apreciată la 1.800 metri.

Peştera Izverna, susţin specialiştii, are cele mai multe enigme din lume

Multe dintre aceste enigme nu pot fi descifrate nici astăzi, când există mijloace tehnice ultramoderne pentru explorări. În multe puncte există capcane, porţi din stânci care se închid şi se deschid, lăsând apa subterană să inunde galeriile, tavane şi pereţi care în aparenţă se prăbuşesc spre curioşii ajunşi în adâncuri. În anul 1980, Florin Paroiu şi Costel Vanau, pionieri ai scufundărilor din România, au fost primii care au străbătut tainicul Sifon Verde, lung de 50 de metri, apoi Sifonul Galben, dar nu au putut trece de Sifonul Negru, cel mai mare din România, având peste 400 metri lungime şi o denivelare/cascadă de 40 metri. 

Din peşteră  porneşte izvorul carstic cu cel mai mare debit din judeţul Mehedinţi

Astăzi, izvorul  alimentează cu apă potabilă localităţile din aval. În subteran, în galeria principală adică, se pătrunde din exterior printr-o poartă cu dimensiunile de 4×3 metri. Se escaladează câteva marmite, apoi se ajunge printr-un coridor la câteva lacuri cu apă de infiltraţie, adânci de 75 centimetri. După ce mai parcurgi în jur de 50 metri, îţi apare în cale un lac în toată puterea cuvântului, cu valuri, numit Lacul Verde, care îţi dă senzaţia că ai ajuns pe un alt tărâm, într-o lume paralelă. Pe acesta nu-l poţi străbate decât cu barca pneumatică, susţin speologii.

Speologi atraşi de o forţă nevăzută, duşi în adâncuri şi înecaţi

În ultimii 50 de ani, peştera şi-a cerut tributul. Mulţi curajoşi şi-au pierdut viaţa în adâncurile ei. Pe 15 noiembrie 2002, speologii maghiari Pazmendy Lorand (41 de ani) şi Szighety Gyorgy (37 de ani) au dispărut în adâncuri, atraşi de un miraj, o lumină palidă, ca un magnet. Când au ajuns în apropierea ei, au fost atraşi de o forţă nevăzută, duşi în adâncuri şi înecaţi. La toate acestea fuseseră martori colegii lor din grupul de speologi care veniseră de la Budapesta, Bucureşti şi Drobeta Turnu Severin ca să stabilească un nou record în materie de scufundări subacvatice în peşteră.

Sursa: tvr