Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Asta poate și datorită faptului că satele de munte din zonă aveau ca centru spiritual biserica de lemn, care putea fi ușor demontată și mutată odată cu satul din calea năvălirilor.

Cu toate acestea, Țara Loviștei are una dintre cele mai frumoase bijuterii monahale, o mănăstire de munte construită în urmă cu aproape patru secole într-o zonă unde cresc mai puțin cunoscutele fructe de pădure numite coarne.

Mănăstirea Cornet sau mănăstirea Loviștei, cel mai nordic lăcaș de cult din zestrea de mănăstiri de patrimoniu din județul Vâlcea, are însă o particularitate pe care puțini o cunosc și care i-a determinat pe mulți să o numească drept ”biserica de deasupra trenului”.
Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Biserica cu hramul ‘Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul’, edificiu reprezentativ al arhitecturii secolului al XVII-lea, a fost ridicată în 1666 de vornicul Mareș Băjescu și a fost inițial pictată prin grija ctitorului său. În 1761, altarul a fost repictat prin contribuția jupânului Alexe, căpitan pentru Loviștea, meșteri zugravi fiind Mihai, Radu din Târgoviște și Iordache.

Din ansamblul de la sfârșitul secolului al XVII-lea se păstrează în formă originală biserica, foișorul din colțul de sud-est și parțial zidul de incintă.

Mănăstirea este așezată pe Valea Oltului, în apropierea graniței vechi dintre Imperiul Habsburgic și Țara Românească, reprezentând de altfel ultimul bastion al ortodoxismului din acea vreme.

Locul ales pentru a fi construit a fost o stâncă masivă care cobora din Munții Lotrului până în albia râului Olt. De aici drumul comercial care lega cele două țări se bifurca, o parte mergea spre Perișani — Curtea de Argeș și o parte abruptă și extrem de periculoasă urma cursul Oltului până la Călimănești.
Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

“Cornetu era vama ortodoxismului, ultima biserică fortificată a Țării Românești, o redută care însă de-a lungul existenței s-a confruntat cu mai multe probleme care efectiv puteau duce la dispariția ei efectivă”, după cum a declarat, pentru AGERPRES, Ligia Rizea, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcției Județene pentru Cultură.

În istoria sa, mănăstirea Cornet a înregistrat mai multe situații de criză. Astfel, în anul 1808, schitul a fost distrus și refăcut în anul 1835. Biserica aflată pe hotar era probabil cel mai vânat loc pentru cuceritorii habsburgi pe care îi încurca această fortăreață a ortodoxismului, în încercarea lor de a cuceri, prin credință, comunitățile de păstori situate în nordul județului Vâlcea.

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

În perioada 1864-1925, biserica a fost administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția care patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de artilerie în timpul luptelor din anul 1916.

Dar până în Primul Război Mondial, mănăstirea Cornet traversează cel mai critic moment din existența sa. În anul 1897 a fost elaborat proiectul construcției căii ferate Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului și din păcate în zona Racovița-Cornetu, dată fiind îngustimea Văii Oltului, firul căii trecea fix prin locul mănăstirii.

Astfel, potrivit acestui proiect, stânca ar fi urmat să fie dinamitată iar mănăstirea implicit desființată. Doi ani au durat discuțiile pentru a se găsi o soluție. O alternativă era ca antreprenorul căii ferate să finanțeze strămutarea acestui lăcaș de cult, lucru care era destul destul de costisitor. În cele din urmă soluția a venit din rândul clerului care a înaintat o propunere care viza construcția unui tunel în stâncă chiar pe sub mănăstire. După analizele tehnice a fost acceptată această soluție care însă prezenta și ea o serie de riscuri, lucrările de foraj nu trebuiau să afecteze structura de rezistența a edificiului vechi de 300 de ani. În 1898, corpurile de chilii de pe latura de vest au fost demolate totuși și s-a construit, pe sub mănăstire, un tunel, actualmente înscris la rândul său în lista monumentelor tehnice protejate.

Problemele mănăstirii nu se termină însă aici. În 1916, în timpul primului război mondial, Valea Oltului a fost unul dintre cele mai feroce teatre de luptă iar biserica se afla exact la mijlocul frontului între trupele generalului Praporgescu și armata germană. Cupola bisericii și o parte din altar au fost bombardate cu tunul, fiind renovate între anii 1923 — 1925.

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Ultima încercare la care a fost supusă mănăstirea a fost în anii ’80, odată cu planul de amenajare hidrotehnică a Oltului, când autoritățile au propus demolarea acesteia. Hidrocentrala Cornet, care era propusă în aval de mănăstire însă, a fost regândită și în cele din urmă această construcție a fost ridicată în amonte, iar mănăstirea a scăpat și de această dată.

“Pelerinii care doresc să se reculeagă la mănăstirea de deasupra trenului pot însă și admira lucrarea monumentală. Este vorba despre tunelul din stâncă executat în 1898. Tunelul de cale ferată aparține tronsonului feroviar Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului, realizat sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu, reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române.

Realizarea tronsonului de cale ferată Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului a fost o reușită tehnică remarcabilă a timpului său, soluțiile constructive trebuind să facă față dificultăților naturale pe care le ridica străbaterea Defileului Oltului, arteră de circulație deschisă transportului modern începând cu anul 1722, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia.

Întregul ansamblu este proiectat și realizat cu acuratețe tehnică și un deosebit simț arhitectonic”, a adăugat Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Legendele spun că el a fost aruncat peste un hău cu apă tulbure, din care oamenii erau pândiți să fie trași în iad de ființe bizare, de Dumnezeu pentru a-l ajuta pe Sfântul Nicodim de numele căruia este legată istoria primei mănăstiri din Țara — Vodița Românească, să treacă apa Tismanei, pentru a ridica întru slavă a doua sa ctitorie — celebra Mănăstire Tismana (1377).

,,Podul lui Dumnezeu’ se află amplasat pe drumul județean DJ 670, care leagă orașul Baia de Aramă de toate localitățile rurale situate în zona montană a județului Mehedinți, reabilitat de Consiliul Județean (CJ) Mehedinți cu bani primiți de la Uniunea Europeană prin Agenția de Dezvoltare Regională Sud-Vest Oltenia.

Președintele interimar al instituției, Aladin Georgescu, a mărturisit că dacă nu s-ar fi intervenit la timp, podul, în realitate format prin prăbușirea tavanului Peșterii Ponoare, s-ar fi năruit și nimic nu s-ar mai fi știut de această ,,bijuterie’ care aduce zilnic în zonă mii de turiști, unii atrași de legendele sau peisajele care circulă prin diverse ghiduri și reviste cu profil turistic din lume.

‘Valoarea lucrărilor executate pe o porțiune de 35 de kilometri din infrastructura rutieră care trecea peste pod, inclusiv consolidarea acestuia, s-a ridicat la peste 44 milioane de lei, din care 31 milioane au fost nerambursabili, proveniți adică din fonduri europene structurale’, a precizat, pentru AGERPRES, Aladin Georgescu. 

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

În prezent traficul rutier nu se mai desfășoară pe structura ,,Podului lui Dumnezeu’, deși este alcătuit din piatră masivă, ci pe sub o serpentină construită la ieșirea din satul Ponoarele, cale de aproximativ cinci kilometri, situație care permite conservarea lui. 

,,Podul lui Dumnezeu’ este monument natural protejat, fiind cel mai mare pod natural din România și al doilea ca mărime din Europa (30 metri lungime, 13 metri lățime, 22 metri înălțime și 9 metri grosime), fiind timp de peste două sute de ani singurul din lume deschis traficului rutier.

Pe sub el curg, cum o fac de la începutul lumii, apele unui râu care, se povestește, este sterp, fără vietăți în el, din cauză că Nicodim i-a blestemat pe locuitorii de aici să nu aibă apă de băut din vadul lui fiindcă nu l-au lăsat să construiască în preajmă o mănăstire. Așa s-a întâmplat că el, izgonit fiind, a ajuns în locul miraculos de la Tismana și a zidit mănăstirea ce îi apăruse cândva în vis.

Datorită proiectului derulat de Consiliul Județean Mehedinți, traficul în zona montană a județelor Mehedinți, Gorj și Caraș-Severin a crescut de la 1.196 la 2.500 de vehicule zilnic. Mulți turiști vin pentru a trece la pas podul, convinși fiind că numai astfel intră în comuniune cu Dumnezeu și astfel se vindecă de boli și tristețe. Poate nu întâmplător Prea Sfințitul Nicodim, întâiul întemeietor al Episcopiei Severinului și Strehaiei, și-a dat consimțământul să fie construit la capătul ,,Podului lui Dumnezeu’ un lăcaș de cult cu hramul ,,Sfântul Nicodim de la Tismana’, spre învățătură și aducere aminte muritorilor că pe aici a trecut, ca un miracol, Dumnezeu.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Unde începe și unde se sfârșește legenda nimeni nu știe cu adevărat. Cert este că ,,Podul lui Dumnezeu’ există și de milioane de ani, de când este Pământul, a lăsat omul să pășească peste o vale minunată, către universul poveștilor ancestrale unde timpul a așezat câmpuri cu lapiezuri și liliac, stele și statui minunate săpate în piatra de calcar, vânturi și ploaie.

AGERPRES/(AS — autor: Florian Copcea, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) mehedinti.djc.ro

Istoria confirmă teza vehiculată în epocă, la începutul secolului al XVIII-lea, că voievodul muntean, supranumit ,,prințul aurului din Carpați’, era unul dintre cei mai bogați principi ai Europei, însă nu există indicii asupra împrejurărilor în care acesta a decis să-și protejeze imensa bogăție, îngropând-o.

Baia de Aramă este situată la altitudinea de 300 metri, la 80 de kilometri nord-est de Drobeta Turnu Severin. Cercetările arheologice efectuate în ultimii 100 de ani pe aceste meleaguri au scos la iveală urme de locuire neolitică continuate în epocile bronzului și fierului, în perioada cuceririi romane în zonă au fost dezvoltate câteva exploatări miniere.În anul 1392 în câteva zapisuri ale cancelariei domnești se fac mențiuni despre extracția cuprului, prima atestare documentară ca sat datând din 1581.

Istoricul Cornel Boteanu susține că a descoperit izvoare scrise care indică faptul că, în perioada 1671-1863, Baia de Aramă avea statut de târg, iar între 1864 și 1892 a devenit comună urbană.

,,Aceasta avea să capete o importanță deosebită în timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. De fapt, cel din urmă voievod avea să-i dea o strălucire de invidiat de către celelalte localități ale vremii din Țara Românească’, a istorisit Boteanu.

El este de părere că urbea avea să capete o rezonanță istorică aparte după 1806, când vătaf al Plaiului Cloșani este ,,așezat’ Tudor Vladimirescu, iar boierii Glogoveni, prințul Bibescu și pitarul Drăghicescu Hergot, își construiesc aici câteva ,,acareturi spre odihna trupului și a minții’, în cula celui din urmă fiind găzduit revoluționarul maghiar în exil Kossuth.

,,Atât de mult au fost atrași de zona montană a județului Mehedinți negustorii și boierii încât le dau o mână de ajutor marelui ban Cornea Brăiloiu, vameșului Milco Băieșul și, bineînțeles, lui Brâncoveanu, să înalțe, pe ruinele unui vechi așezământ, aparținând se pare lui Nicodim cel Sfânt de la Tismana, o mănăstire în stil brâncovenesc, în formă de treflă, cu scară exterioară, clopotniță peste pronaos și pridvor și pictură bizantină’, a spus Boteanu.

În jurul mănăstirii cu hramul ,,Sfinții Voievozi’ din Baia de Aramă s-a creat un adevărat mit, în interiorul ei sau sub talpa zidurilor bănuindu-se că domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), considerat de turci ,,prințul aurului din Carpați’, ar fi ascuns o comoară.

,,Am putea admite că tezaurul voievodal, provenind de la daci, este doar o legendă, dar localnicii susțin că un preot ar fi descoperit în zidul bisericii un document emis chiar de Constantin Brâncoveanu care ar face aluzie la locul unde a fost depozitat aurul domnesc’, a afirmat Boteanu.

În unele medii frecventate de așa-numiții căutători de comori circulă chiar și câteva copii ale unor hărți sumare, întocmite rudimentar, în care sunt însemnate, într-adevăr, câteva presupuse locuri în care s-ar ascunde aurul, lucru care i-a determinat pe mulți amatori să sape în toiul nopții, ani de-a rândul, în altarul bisericii, iar în toamna anului 2013, cu un acord al Ministerului Culturii, la temelia exterioară dinspre nord a acesteia, punând monumentul în pericol.

,,Dacă ar fi să dăm crezare unor înscrisuri, însuși Brâncoveanu manifesta un interes deosebit pentru comorile lui Decebal. Se spune că la curtea sa, Cantacuzino înființase chiar și o ,,cancelarie secretă’, unde se colectau informații și se studiau și se interpretau hărți vechi achiziționate sau pur și simplu sustrase de agenți deghizați care umblau în țară să afle povești despre comori ascunse. Nu este exclus ca bogăția etalată la curtea domnească să-i fi atras acestuia moartea, în 1714, cunoscută fiind lăcomia turcilor și teama că dacă voievodul muntean posedă comori fără sfârșit și le va folosi pentru înzestrarea armatei’, a explicat Boteanu.

Cât este realitate, cât este fantezie nu se știe. Cert este că taina comorii nu a putut fi până acum dezvăluită, ea fiind dusă probabil în mormânt de cele șapte slugi devotate care, după ce au ascuns-o, au fost omorâți.

Aurul brâncovenesc a stârnit și curiozitatea lui Nicolae Ceaușescu. Dictatorul ceruse Securității să scormonească pământurile domeniilor brâncovenești.

,,Mirajul comorii lui Brâncoveanu nu va înceta să-i determine pe aventurieri să continue să o caute la Mânăstirea din Baia de Aramă, chiar dacă Episcopia Severinului și Strehaiei a decis să supravegheze video acest valoros lăcaș monahal’, a fost de părere profesorul și istoricul Cornel Boteanu.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) cazaneledunarii.com.ro

Respectivul lăcaș de cult, singurul construit în regimul comunist, destinat minorităților germane, cehe și maghiare din Clisura Dunării, este celebru în Europa. Sfântul lăcaș cu hramul “Neprihănita Zămislire” a fost înălțat sub stricta supraveghere a arhitectului Hans Fockelmann. Forma de cort a interiorului său și acoperișul care simbolizează o cruce îi dau un aspect de unicitate.

Preotul Mihai Sima a explicat pentru AGERPRES că biserica în care slujește are o arhitectură aparte, care, în pofida nonconformismului care caracterizează proiectul, respectă, totuși, normele religiei din care face parte.

“Sunt de senzație tablourile pictate în acuarelă guașe de artistul Gabriel Popa, care ornamentează pereții interiori, ele reprezentând în manieră modernă Drumul Golgotei, Pilat din Pont fiind înfățișat sub chipul revoluționarului bolșevic Lenin, iar chipurilor din mulțimea care asistă la apariția lui Iisus Cel Înviat le sunt împrumutate figurile gimnastei Nadia Comăneci, a fostului membru al trupei The Beatles, John Lennon, ale actorilor Florin Persic și Ana Szeles”, a menționat preotul paroh Mihai Sima.

El consideră că imaginile acestora nu afectează scenele biblice, ci le dă mai multă semnificație. De pildă, scena cu Lenin sugerează prigoana lui Pilat împotriva lui Iisus Hristos, iar John Lenon simbolizează bucuria Învierii acestuia.

“Cel care nu cunoaște Sfânta Scriptură nu poate interpreta corect Drumul Crucii. De aici nenumăratele dispute iscate pe marginea curajului pictorului de a reda chipul unor contemporani”, a spus preotul Sima.

El a adăugat că adesea, spre sfârșitul secolului XX, pictorii Bisericii Catolice apelau la astfel de artificii spre a ilustra cât mai bine distanța deloc astronomică dintre lumea muritoare și cea divină.

Biserica Romano-Catolica din Orșova, unde serviciul religios se săvârșește în limbile germană, cehă, maghiară și română, este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Cazanele Dunării. Construcția ei a fost finanțată de Caritas Freiburg din Germania.

“Picturile din biserică, adevărate opere de artă, atrag prin coloritul lor discret, prin mesajul ce-l transmit, zeci de mii de iubitori de credință și frumos aduși de navele fluviale care ancorează în Portul Orșova”, a precizat preotul Mihai Sima.

În opinia acestuia, în Biserica din Orșova se desfășoară periodic, în afara serviciului religios, și adevărate concerte de orgă, aceasta dispunând de o orgă electronică și de o orgă mecanică veche, ambele aduse cu mari sacrificii de cei aproximativ 150 de catolici ai orașului tocmai din Germania.

AGERPRES/(AS — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) mehedinti.djc.ro

Castelul de apă a fost construit în perioada 1910-1914, utilitatea lui fiind justificată în anul 1890, când administrația locală începe acțiunea de identificare a unor izvoare în pânza freatică din nord-estul localității de astăzi. Întrucât studiile geotermice indicau un debit de apă insuficient, s-a renunțat la sistemul de captare din puțuri cu pompe acționate de motoare alimentate cu energie electrică acționată eolian și s-a decis alimentarea rețelei de apă potabilă din Dunăre.
Primarul municipiului Drobeta Turnu Severin, Constantin Gherghe, spune că nu întâmplător amplasamentul ,,turnului Eiffel’ a fost stabilit de edili în zona în care se află astăzi, aici existând cel mai înalt punct din localitate. Construcția lui a fost făcută din beton armat, în stil medieval, după proiectele unui inginer din Craiova, Ilie Radu. Are o înălțime de 27 metri, un diametru de aproximativ 10 metri și în partea de superioară are patru turnulețe care s-au folosit ca puncte de observație de pompieri și de armată în timpul celui de-al doilea război mondial.
,,În interiorul castelului s-au executat două rezervoare cu o capacitate totală de 1.025 metri cubi. Din cauza unor probleme financiare nu a mai fost finisat în exterior și a rămas astfel până în anul 2012′, a precizat pentru AGERPRES primarul Constantin Gherghe.
Pentru Castelul de apă, ca și pentru oricare dintre monumentele istoric din Drobeta Turnu Severin, timpul nu s-a oprit în loc. De multe ori, în vremea comunismului, a fost în pericol de a fi demolat. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, el a rezistat eroic celor 11 bombardamente germane și sovietice, spre a rămâne generațiilor tinere mărturie a unor proiecte îndrăznețe, semn că din cele mai vechi perioade ale istoriei au existat minți inteligente, capabile să înalțe visuri spre înălțimi.
,,Aproape 50 de ani, castelul de apă, sau Turnul Eiffel, cum mai era el numit în folclorul local, a fost abandonat. În anul 2009, doi scriitori ai urbei, Ileana Roman și Florin Grigore, au venit cu o idee de-a dreptul genială: să-l transformăm într-un castel al artelor. Așa am ajuns să facem un proiect european, în parteneriat cu o primărie din Serbia, pentru transformarea lui în produs cultural-turistic’, își amintește Gherghe.
Lucrările de reabilitare au durat aproape un an și au costat aproape un milion de euro, 90% din sumă fiind nerambursabilă și provenind de la Uniunea Europeană.
,,A fost finisat exteriorul, am montat și un lift. La cele trei etaje am amenajat expoziții permanente și sus, sub acoperiș, o cafenea literară. ,,Turnu Eiffel’, supranumit acum și Castelul Artelor, fiind cea mai înaltă clădire din Drobeta Turnu Severin, este vizitat zilnic de aproape 300 de turiști, toți interesați de panorama spectaculoasă ce li se oferă ochiului din spatele crenelurilor’, a adăugat Gherghe.
Fostul Castel de apă a devenit acum un simbol, nu există hartă turistică sau ghid să nu-l prezinte, ,,cea mai frumoasă imagine cu el fiind surprinsă noaptea, când parcă timpul își coboară aripile de lumină peste lumea fantastică ce a fost dăruită Drobetei prin introducerea lui în circuitul turistic internațional’.

 AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Diana Dumitru) 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Cetatea-fortăreață a fost ridicată pe malul Dunării, la 500 de metri de castrul roman și podul roman construit de Apollodor din Damasc. În secolul XIX a fost identificată în zonă și o cetate dacică anterioară, care poate fi văzută pe Columna lui Traian din Roma. Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul istoriei, din 1936, au stabilit că cetatea a fost ridicată în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Existența ei a fost legată de cea a cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrini.

Istoria consemnează că pentru păstrarea statutului ei de punct strategic de apărare a hotarului de la Dunăre a murit Litovoi, iar Basarab I îl va umili în 1330, la Posada, pe Carol Robert de Anjou.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Cetatea Severinului avea să joace de-a lungul timpului un rol important pentru Țara Românească, când ungurii au atacat Oltenia, Andrei al II-lea al Ungariei avea să organizeze aici Banatul de Severin, primul ban cunoscut de istorie din preajma anului 1233 fiind Luca care, se pare, a continuat construcția ei peste ruinele cetății-colonie Drobeta. În 1259 cavalerii ioaniți se retrag și zidurile ei rămân apoi timp de două secole în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești.

,,Prima cetate de la Dunăre, în 1524, când se afla în grija lui Neagoe Basarab, a fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. În interiorul ei, în 1406. Mircea cel Bătrân, care a înființat aici Bănia Severinului, a semnat un tratat de alianță cu Sigismund al Ungariei, Pippo Spano fiind numit să se ocupe cu restaurarea zidurilor’, a precizat primarul municipiului Drobeta Turnu Severin, Constantin Gherghe.

Planul cetății avea să fie reconstituit în 1936 de prof. dr. Al. Barcăcilă, care executa săpături arheologice în incinta ruinelor de unde a recuperat un bogat material arheologic (drugi, fier, aramă, ghiulele de piatră, țeava unui tun de bronz etc.).

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Cetatea avea forma dreptunghiulară, cele două ziduri fiind construite din pietre de râu neprelucrate, lipite cu mortar. În centrul cetății s-a descoperit o capelă construită parțial cu materiale luate de la castrul roman Drobeta, mai multe morminte, un cuptor-vatră pentru topirea fierului, o biserică ortodoxă și una catolică, o fântână.

,,După distrugerea ei de către turci, Cetății Severinului i se atribuie numele emblematic de doliu Cerneți (cernii). Severinenii au fondat o altă așezare mai ferită de incursiunile turcești la aproximativ trei kilometri spre nord-est, peste râul Topolnița. Astfel localitatea de azi — Cernețiul, care pe la 1602 era o moșie a fraților Buzești, va deveni capitala administrativă și comercială a regiunii Mehedințiului, fiind folosită deopotrivă de ruși și de austrieci. În anii care au urmat, zidurile cetății se prăbușeau, acoperind parcă istoria și amintirea celor care s-au jertfit pentru apărarea lor’, a afirmat Gherghe. 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Printr-un proiect finanțat prin Programul Operațional Regional 2007-2013 de la Uniunea Europeană, Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin a obținut 14 milioane de euro pentru salvarea de la distrugere a Cetății Severinului și a Palatului cultural Teodor Costescu.

,,Lucrările de reconstrucție și conservare, începute cu aproape trei ani în urmă, vor fi terminate în 2015. Atunci Cetatea Severinului va avea semeția ce i-au dat-o, de-a lungul timpurilor, ziditorii ei. Este cunoscut faptul că aceștia au fost foarte mulți, aproape 300 de ani, după fiecare bătălie dată aici împotriva turcilor și ungurilor, pentru apărarea Țării Românești, trupul cetății a fost ciopârțit. Cetatea Severinului este zilnic, chiar și acum când este un șantier, vizitată de aproximativ 300 de turiști veniți din toate colțurile lumii, la aceștia neadăugându-se locuitorii orașului de astăzi care vin să se aprovizioneze cu apă de izvor de la fântâna din apropiere’, a adăugat Gherghe.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

El crede că cele mai frumoase cuvinte despre aceste locuri pline de legendă au fost scrise de Alexandru Vlahuță în celebra sa carte ‘România pitorească’. ,,E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe-aici au curs, acum 18 veacuri, legiunile romane, menite-a răsădi un popor nou în campaniile pustiite ale Daciei. Aici și-a întemeiat mai târziu Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăției lui, “Castrele Severiane”, din cari se mai văd și astăzi urme (Turnul lui Sever) în grădina publică a orașului, așezată deasupra portului, pe-o terasă-naltă, de unde se deschide una din cele mai frumoase priveliști pe Dunăre.

Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul vestiților bani ai Severinului, a căror obârșie se pierde în adâncimea vremii, dincolo de descălecătoare.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Aici, pe pământul acesta, sfințit de jertfe mari și de prețioase amintiri, se ridică azi Turnu-Severin, unul din cele mai însemnate porturi ale României, oraș apusan, cu clădiri frumoase, cu școli mărețe, cu uliți largi și drepte — cetate întărită odinioară, apărată de-un șanț adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipă la Dunăre, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, strângând-o la sân, ca pe-un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor’.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Marius Frățilă)

Legendele spun că în interiorul acestora se află ascunse comori. An de an, de Rusalii, printr-un ritual unic, localnicii celebrează acest eveniment.  Există specialiști care susțin că aceste movile fac parte din Triunghiul Magic care a rămas de pe vremea dacilor. Ele sunt așezate pe o linie invizibilă care face legătura între sanctuarele dacilor și cetățile lor.

În cuprinsul acestor forme geometrice ar intra capitala Daciei, Sarmisegetusa, cetatea Piatra Roșie, sanctuarul de la Racoș, templul de la Șinca Veche, Vârful Omu și piramidele de la Sona. Tumuli s-au descoperit și în Antarctica. Sub bucățile mari de gheață au fost găsite oseminte foarte bine conservate.

Un explorator pe nume Franklin, care și-a găsit sfârșitul într-o expediție în Antarctica, a scris pe un astfel de tumul un mesaj că totul este bine. A urmat mai târziu sfârșitul tragic. Specialiștii susțin că mai întâi au fost movilele, după care au fost construite piramidele.
Istoricii susțin că tumuli ascund mistere încă neelucidate. Tumulii sunt de fapt morminte, în interiorul cărora defunctul era îngropat alături de multe bogății. Cu cât acești tumuli sunt mai înalți, cu atât defunctul avea un rang mai important în societate și bineînţeles, era mai bogat.

Aceste movile se întâlnesc în zona tracică și exprimă, prin mărimea lor, opulența defunctului. Dacă veți examina harta Dobrogei, gen Google Earth, se pot observa urmele unei fortificații dantelate, morminte funerare în formă de tumuli, urme ale drumurilor antice.
Tumuli erau construiți lângă drumurile antice și erau morminte unde cadavrele erau incinerate chiar în interiorul acestora. Cu excepția copiilor cu vârsta până în șapte ani, toate cadavrele erau incinerate.

În localitatea Zimnicea a fost cercetat un astfel de mormânt în formă tumulară. În interiorul său au fost descoperite trei încăperi și un coridor. În prima încăpere s-au găsit rămășițele unui bărbat, în a doua încăpere rămășițele unei femei iar în a treia scheletul unor cai.
Arheologii au descoperit morminte în care cadavrele au fost înhumate. Acestea erau plane și în interior mortul era așezat pe spate, direct pe pământ, cu mâinile întinse pe lângă corp, iar picioarele erau îndoite de la genunchi în jos și căzute lateral.

Documentele istorice descoperite arată faptul că geto-dacii apelau la sacrificii umane. S-au descoperit sub locuințe trupuri de copii. La moartea regelui sau a aristocraților era omorâtă soția și servitorii. Sacrificiile umane aduse unor zeități nu este un ritual specific geto-dacilor. El a fost practicat și de greco-romani, germani, celți.

Dacă un geto-dac avea mai multe soții și acesta deceda, se ducea o luptă fizică între soții și cea care era mai puternică și învingea era omorâtă și rămășițele acesteia erau așezate deasupra osemintelor bărbatului.  Era o mare onoare să mori în aceste condiții. Cele rămase în viață jeleau și își manifestau durerea prin strigăte.

Sursa: efemeride

Un amfiteatru roman a fost descoperit la Drobeta Turnu Severin

Foto: (c) Florin COPCEA / AGERPRES FLUX

Consolidarea stăpânirii romane în Peninsula balcanică la sfârșitul secolului I î.Hr., a făcut ca Imperiul roman să se fixeze definitv pe malul drept al Dunării. Această apropiere a romanilor de triburile geto-dace de la nordul Dunării a contribuit la dezvoltarea relațiilor de schimb dintre aceștia. După ce împăratul Tiberiu a transformat Moesia în provincie romană, în anul 15 d.Hr., a început construirea drumului militar din Cazanele Dunării.

Expedițiile legiunilor romane pe teritoriul Daciei, care pătrundeau prin teritoriul mehedințean de azi, au culminat cu cele două războaie (101-102 și 105-106 d.Hr.), punând stăpânire pe aceste meleaguri o perioadă de 165 de ani. După încheierea primul război dintre daci și romani (101-102), aceștia din urmă au concentrat trupe și materiale și au început construirea unui gigantic pod peste Dunăre la Drobeta. Punctul Pontes-Drobeta a fost ales ținânu-se seama de necesitățile strategice, economice și tehnice ale Imperiului și ale noii provincii Dacia. Construcția terminată în 105 d.Hr., avea 1.135 m lungime, 14,55 lățime și 20 de piloni în apa Dunării, fiind una dintre mai îndrăznețe lucrări de inginerie romană ale renumitului arhitect Apolodor din Damasc.

Picior pod construit de Apolodor din Damasc

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

În timpul stăpânirii romane, datorită prezenței unor importante drumuri care traversau teritoriul actual al județului Mehedinți, s-au dezvoltat mai multe așezări, printre care Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Dierna (Orșova), Ad Mutrium (azi Butoiești) ș.a.

În jurul anului 324, împăratul Constantin cel Mare reactivează politica de cucerire și consolidare a stăpânirii romane la nord de Dunăre. În cadrul acestor acțiuni a fost construit marele val de pământ, cunoscut sub numele de ”Brazda lui Novac”, care pornea de la gura râului Topolnița, traversa Oltenia și Muntenia prin zona subcarpatică până la Mizil.

Ruinele castrului roman de la Drobeta Turnu Severin

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Chiar dacă în secolele IV-VII populația autohtonă daco-romană a avut de înfruntat atacuri ale popoarelor migratoare, stabilitatea sa în perioada secolelor VIII-XI, a fost demonstrată de descoperirile arheologice de la Orșova, Drobeta-Turnu Severin, Ostrovu Banului, Ostrovu Mare ș.a. (așezări de tip rural cu bordeie, ceramică, unelte de fier, podoabe din bronz etc.).

Izvoarele documentare ale Evului Mediu, între care Gesta Hungarorum, cronica notarului Anonymus al regelui Bella al IV-lea, cât și lucrarea cu caracter hageografic ”Legenta Santi Gerhardi Episcopii” îi menționau pe românii din Banat sub numele de vlahi, fiind organizați politic, având așezări, conducători (voievozii Gelu, Glad și Menumorut) și cetăți întărite, precum Orșova (Castrum Urscia).

Andrei al II-lea, rege al Ungariei (1205-1235), a luptat sub zidurile Vidinului, cucerind vechiul pământ românesc al Țării Severinului, organizându-l ca ”Banat”. Cel dintâi ban de Severin amintit este Luca (1233). Slăbirea influenței bulgare, dar și a celei maghiare, a constituit un prilej potrivit pentru întărirea organizațiilor românești dintre Carpați și Dunăre, al cărei rezultat a fost recunoașterea lui Basarab I ca mare voievod al Țării Românești. Vlaicu Vodă (1364-1376) a fost ban al Severinului în 1366, fiind ctitor al Mănăstirii Vodița.

Cetatea Severinului se află în parcul Dragalina din orașul Drobeta Turnu — Severin


Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Mircea cel Bătrân a reintrat în posesia Severinului în 1389, intitulându-se și al ”Banatului de Severin domn”. A întemeiat o dregătorie special cu caracter militar ”Bănia Severinului”. Aici s-a întâlnit Mircea cu Sigismund regele Ungariei, în 1406, pentru a pune bazele unei alianțe și a hotărî măsurile ce trebuiau luate împotriva pericolului turcesc. După 1432, misiunea apărării Dunării este încredințată lui Iancu de Hunedoara, care este și Ban al Severinului.

După căderea Constantinopolului, în 1453, atacurile turcești asupra cetăților dunărene necucerite (Belgrad, Severin) se întețesc. În 1521, Soliman Magnificul cucerește Belgrad, iar în 1524, Severin.

După 1495, când la Craiova este atestată documentar o bănie a întregii Oltenii, în cetatea de la Strehaia a continuat să funcționeze o bănie de Mehedinți, subordonată celei de la Craiova. Această bănie a jucat un rol militar important (până la sfârșitul secolului al XVI-lea), în politica voievozilor români, de apărare a țării.
Unul dintre cele mai remarcabile momente, în această perioadă, l-a constituit, și pentru Mehedinți, domnia lui Mihai Viteazul. Marele domn a inclus în acțiunile sale politice și militare și Oltenia, supranumită, la acea vreme, ”Țara Mehedințiului”, deoarece acest județ se întindea până la Predești lângă Craiova, până dincolo de Calafat, la Dunăre, și până dincolo de Rogojel și Ciuperceni, înspre Gorj.

Începând cu deceniul al VI-lea al secolului al XVII-lea, Mehedinți și, respectiv, Cerneți devin loc de popas și tabără pentru domnitorul țării și oastea sa chemată să ia parte la luptele angajate de otomani spre centrul Europei. Totodată, transformarea Timișoarei și a împrejurimilor în pașalâc turcesc la 1658, apoi a Orăzii, au sporit temerile voievozilor și partidei boierești care se formase. În acest context, în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Radu (1658-1659) ființează, la Cerneți, una dintre căpităniile de margine ale țării, iar așezarea cunoaște o însemnată dezvoltare, devenind oraș și reședință a județului până la 1841.

Ridicarea acesteia la rang de mare căpitănie de către voievodul martir Constantin Brâncoveanu a fost motivată de faptul că țara trebuia apărată, mai ales în partea sa vestică, aflată în calea armatelor otomane spre Viena, și după 1683, în calea armatelor imperiale habsburgice.

Lupta de interese și războaiele dintre cele trei mari imperii vecine — otoman, țarist și habsburgic — au avut în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, urmări din cele mai grave asupra Mehedințiului. Județul a devenit câmp de luptă pentru confruntările militare din zona strategică a Porților de Fier și a Dunării, a fost prădat și ars. Între 1718 și 1739, teritoriul mehedințean, împreună cu întreaga Oltenie, s-au aflat sub dominație habsburgică.

Conducătorul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu, dar și cei mai mulți panduri din oastea sa erau mehedințeni. În 1826, sub comanda căpitanului Lupu Mehedințeanu, locuitorii acestor meleaguri au continuat lupta împotriva asupririi naționale și sociale. Înrolați în armata tânărului general Gheorghe Magheru, mehedințenii au înfruntat, în 1828, pe turci la Sisești, dar și în alte localități ale județului.

După Pacea de la Adrianopol (1829), datorită relațiilor comerciale externe tot mai intense, precum și a poziției geografice pe Dunăre, județul Mehedinți începe să se dezvolte în mod armonios din punct de vedere economic și social-cultural.

Începutul revoluției de la 1848 și citirea proclamației de la Islaz au avut un puternic ecou și la Mehedinți. În cadrul armatei conduse de generalul Gheorghe Magheru s-a format un contingent de 1.300 de mehedințeni, însă sub presiunea armatelor ruso-turce, tabară militară a fost dizolvată. Chiar dacă a fost înăbușită, revoltele împotriva nedreptăților au fost continuate.

Unirea Principatelor Române a fost primită cu mult entuziasm de mehedințeni, la Turnu Severin și Cerneți. Și primirea domnului Al. I. Cuza la 25 iunie 1859, când a vizitat județul, și a principalului său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, aflat de asemenea în vizită în județ, în 1864, au fost întâmpinate cu tot atât de mult entuziasm.

Participanți activi la războiul de independență, mehedințenii s-au distins în mod deosebit pe câmpurile de luptă de la sudul Dunării. În bătăliile de Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan numeroși soldați s-au remarcat prin curajul lor.

Patru decenii mai târziu, în anii grei ai Primului Război Mondial, ostașii din Mehedinți au luptat cu eroism la Orșova și Cerna, în Munții Mehedințiului, în câmpia Severinului, la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, județul Mehedinți a fost grav afectat, atât uman, cât și material. La 26 august 1944 au loc lupte grele la Turnu Severin, iar între 26-28 august a avut loc eliberarea Orșovei, în contextul actului de la 23 august 1944, când Armata Română a început lupta de eliberare a teritoriului național. În septembrie 1944 au loc luptele de apărare a Clisurii Dunării, dar și a fruntariilor naționale din această parte a țării.

În ceea ce privește organizarea teritorial-administrativă a țării, județul Mehedinți apare atestat documentar, pentru prima oară, la 27 ianuarie 1483, iar până în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea figura drept cel mai mare județ (între toate cele 17) al Țării Românești.

După 1838, peste 50 de sate ale județului Mehedinți, învecinate județelor Dolj și Gorj, au fost arondate acestora, micșorându-i substanțial suprafața. Totuși, în 1878, județul Mehedinți (cu reședința la Turnu Severin din 1841) se situa pe locul 4 ca mărime între județele țării.
O dată cu împărțirea pe regiuni a țării în 1950, fostul județ Mehedinți (5.320 kmp), cu opt plăși, trei orașe și 428 de sate, a devenit regiunea Severin, cu reședința la Caransebeș, în 1952 a intrat în componența regiunii Oltenia, iar la 17 februarie 1968 a redevenit județul Mehedinți, cu reședința la Turnu Severin (numit din 15 mai 1972 Drobeta-Turnu Severin) — dată la care orașul a fost declarat municipiu.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor arhivă foto: Vlad Rușanu; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Directorul acestuia, Marian Jiplea, a declarat pentru AGERPRES că, datorită complexității geologice, diversității biologice, vestigiilor cultural-istorice identificate în cuprinsul său, Parcul Natural Porțile de Fier constituie un patrimoniu științific și peisagistic unic în lume, aici existând 18 rezervații cu protecție integrală.

“În perimetrul acestora sunt identificate jumătate din numărul speciilor cunoscute în flora țării noastre, iar diversitatea habitatelor în care trăiesc numeroase specii de pești, reptile, mamifere și păsări asigură echilibrul ecologic al Europei”, a spus Marian Jiplea.

El a adăugat că mai ales sectorul riveran al Dunării prezintă, din perspectivă geologică, trăsături rare din punct de vedere morfologic, paleontologic și structural.

“La tot pasul, în ținutul Dunării dintre Drobeta Turnu Severin și Moldova Veche, se întâlnesc unități istorice deosebit de valoroase pentru civilizația omului, aici descoperindu-se urmele celei mai vechi așezări umane stabilite în Europa, a cărei vechime este datată acum 9.000 de ani”, a menționat Marian Jiplea.

Muzeul Regiunii Porților de Fier din orașul Drobeta Turnu — Severin

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Printre primele repere care îl impresionează pe călătorul avid de istorie, și nu numai, se află Muzeul Regiunii Porților de Fier înființat în anul 1912 și care deține peste 100.000 de obiecte de patrimoniu, apoi ruinele podului lui Traian, Castrul roman, Cetatea Severinului, Cetatea feudală de pe Insula Banului, situl arheologic de la Schela Cladovei, Mănăstirea Vodița, chipul regelui dac Decebal, Tabula Traiana, Mănăstirea Mraconia, Cetatea Tri Kule.

“Rezervațiile paleontologice Saraorski și Bahna furnizează informații prețioase despre trecutul geologic al întregii regiuni. Se găsesc aici indicii indubitabile privind geneza defileului Cazanelor și care demonstrează că Dunărea este mai nouă în această parte de țară decât bazinul hidrografic al râului Jiu, formațiunile geologice conținând din abundență calcare cuarțoase, mezozoice și jurasice, calcit, roci metamorfice și vulcanice”, a afirmat Marian Jiplea. 

Dunărea la Cazanele Mari

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Toate acestea au devenit destinații atractive atât pentru turismul științific, cât și pentru cel de aventură, care, prin peisajele endocarstice de o nebănuită frumusețe oferite, adună în regiune, anual, zeci de mii de oameni. Peștera Punicova, Cazanele Mici, Cazanele Mari, Punctul fosilifer Bahna, vârful vulcanic Trescovăț, amfiteatrul Zeliște-Veligan sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Parcului Natural Porțile de Fier.

Peștera Punicova, din apropierea Cazanelor Mari ale Dunării

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

“În ceea ce privește flora, se poate arăta că specialiștii au descoperit în acest areal 171 de asociații vegetale de cormofite, cuprinse în 20 de clase de vegetație, dintre care 26 sunt endemice. Cât despre faună, putem semnala 34 de specii aparținând clasei Mammalia, șapte carnivore, patru ierbivore, 14 specii de amfibieni și 17 specii de reptile dintre care emblematică pentru parc este țestoasa lui Hermann (Testudo hermanni boettgeri). Dintre speciile de reptile amintim șopârla de pădure (Darevskia pontica), șopârla de ziduri (Podarcis muralis), șopârla de câmp (Podarcis taurica), gușterul (Lacerta viridis), balaurul (Dolychophis jugularis) și vipera cu corn (Vipera ammodytes). De asemenea, au fost identificate 205 specii de păsări, 133 dintre acestea strict protejate”, a explicat Marian Jiplea.

Eșelnița

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

El a spus că toate comunitățile locale situate în zona riverană a fluviului Dunărea se deosebesc între ele din punct de vedere etnografic. O notă aparte fac satele Eșelnița și Svinița, unde, anual, au loc evenimente culturale la care participă mii de turiști veniți din toate colțurile Europei să fie martori la târgul de produse alimentare și meșteșugărești, la festivalul smochinului și, nu în ultimul rând, să ia munții în piept pe cele aproape 20 de trasee turistice existente, marcate pe hărțile turistice internaționale.

“În zonă există aproximativ 50 de pensiuni și minihoteluri. Administrațiile acestora organizează permanent croaziere pe Dunăre cu ambarcațiuni ușoare care permit accesul la monumentele naturale și istorice transfrontaliere aflate pe ambele maluri”, a conchis directorul Parcului Natural Porțile de Fier, Marian Jiplea.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Actul de naștere al acestuia îl constituie o primă expoziție cu materiale arheologice scoase la lumină din incinta Castrului roman Drobeta, situat nu departe de ruinele piciorului Podului lui Apolodor (103-105), organizată la 12 mai 1912 într-o aripă a Liceului “Traian” și care avea un caracter permanent. Odată cu înmulțirea inventarului de piese de patrimoniu, unele descoperite în diferite șantiere arheologice din zonele riverane Dunării, altele achiziționate, muzeul s-a mutat în sala I.C. Frimu a Palatului Cultural “Teodor Costescu”, unde va rămâne până în anul 1972, când s-a transferat definitiv în clădirea de azi.

Directorul instituției, Doina Chircu, a declarat, pentru AGERPRES, că la inaugurare muzeul cuprindea patru secții în care, astăzi, se află peste 100.000 de exponate, jumătate dintre acestea provenind din paleoliticul superior, celelalte traversând epocile următoare până în secolul XX.

“Cea mai senzațională piesă aflată în colecțiile muzeului este scheletul celui mai vechi Homo Sapiens din Europa descoperit la Schela Cladovei, cea mai veche așezare umană de pe continent, azi cartier al municipiului Drobeta Turnu Severin, dezvoltată între anii 8.000-5.500 î.Hr.”, a afirmat Chircu.

Potrivit directoarei, tot în acest sit arheologic unic în lume, au fost scoase la iveală vestigii de o importanță covârșitoare pentru istoria civilizației umane. Este vorba de ruinele unui atelier de produs mărgele din malachite și de o parte din uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe, ale unui altar de cult și a peste 65 de morminte datând din perioada 7.300-6.300 î.Hr.

În urma studierii acestor relicve, profesorul Vasile Boroneanț a tras concluzia în 1960 că o parte din aceste vestigii arheologice, unele conservate la Muzeul “Regiunii Porțile de Fier”, sunt o adevărată comoară pentru patrimoniul istoric național și internațional. Datarea cu carbon radioactiv a așezării Schela Cladovei confirmă vârsta de circa 8.750 de ani.

“Piesele descoperite la Schela Cladovei și aflate în tezaurul muzeului nostru au căpătat o recunoaștere mondială, figurând în tratatele preistorice și în cursurile universitare din întreaga lume. Ele confirmă că ne aflăm în posesia unor dovezi clare ale identificării unei civilizații încă necunoscută, comparabilă cu cele ale lumii preistorice din Valea Nilului, a Tigrului și Eufratului”, a precizat Chircu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Dar nu numai aceasta dă unicitate Muzeului “Regiunii Porților de Fier”. În sala I, unde s-a amenajat expoziția de istorie a comunei primitive de la paleoliticul superior (aproximativ 30.000 de ani î.Hr.), sunt expuse unelte din silex colectate din peștera lui Climente și Cuina Turcului, săpăligi din corn de cerb utilizate în agricultură, săgeți din os și dinți de animale, vase unicat pentru serviciul religios și păstrarea hranei.

O atracție deosebită o reprezintă urnele, statuetele și podoabele specific culturii Gârla Mare, ornate cu motive spiralice și incizate, ceramica respectivă rivalizând cu cea cucuteniană.

Tot în această sală este expus, în copie, fiindcă originalul se află la Muzeul Național de Istorie București, marele tezaur de la Hinova (sec. XII î.Hr.), descoperit de fostul director al muzeului, Mișu Davidescu, în greutate de aproximativ 5 kilograme de aur de puritate 980? (24 de carate), compus din podoabe pentru frunte (diadema), pentru păr (inele de buclă), pentru gât (coliere din elemente romboidale, sferoidale, clopoței, cercei, gheruțe) și mâini (brățările) și un manșon cu butoni în greutate de 580 grame.

“Sala II este rezervată civilizației fierului. Întâlnim aici ceramică geto-dacică, unelte agricole și arme din fier, podoabe din argint și două vase din metal prețios pentru serviciul religios (Rhytonul de la Poroina Mare și Vasul de la Porțile de Fier), amândouă în replică (originalele se află la București și New York). Avem aici terme romane, chipul regelui Decebal și steagul de luptă al dacilor”, a spus Chircu.

Potrivit directoarei, în sala III este continuată istoria daco-romană, aici aflându-se scene de luptă de pe Columna lui Traian de la Roma, o hartă cu drumul săpat în stâncă de romani în Clisura Dunării, Tabula Traiană și cu șenalul navigabil amenajat printre stânci, în Cazane, pentru a permite trecerea corăbiilor cu militari romani. Tot aici mai sunt expuse în vitrine țintarul descoperit la Castrul roman Drobeta, care adăpostea o mie de soldați a căror unică responsabilitate era apărarea podului de peste Dunăre, obiectiv reconstituit în 1906, în miniatură, în sala IV, după macheta inginerului francez Edgar Duperrex.

“Sala V este destinată zeităților. Întâlnim aici statuete sculptate în piatră și marmură, turnate în bronz, acestea corespunzând întregului panteon deistic roman, realizate în ateliere locale ale provinciei nord-dunărene. O parte dintre acestea au fost aduse de coloniștii din provinciile orientale ale Imperiului Roman, printre ele: Isis, Osiris, Serapis, Apis și Mithras și Cybele. De un loc aparte se bucură aici reprezentările cultului Cavalerilor danubieni sau Cavalerului trac”, a mai arătat Chircu.

“Artefactele din sălile VI, VII, VIII și IX ne dau informații prețioase despre cetățile antice Drobeta și Dierna, despre cavalerii ioaniți, despre Cetatea medievală a Severinului, despre Cronica pictată de la Viena din 9-12 noiembrie 1330, despre domnitorii Țării Românești — Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara și Tudor Vladimirescu. Spații generoase sunt destinate secolelor XIX și XX, un periplu bine argumentat cu piese de o inestimabilă valoare patrimonială, permițându-ne astfel să aflăm amănunte despre istoria acestui colț de țară”, a adăugat directorul muzeului, Doina Chircu.

Tocmai de aceea, în perioada 23 decembrie 2009 — 23 decembrie 2014, Consiliul Județean Mehedinți, administratorul Muzeului “Regiunii Porților de Fier”, a implementat un proiect european “Reabilitarea complexului Muzeul Regiunii Porților de Fier și valorificarea lui ca produs turistic”, al cărui obiectiv este restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum și crearea/modernizarea infrastructurilor conexe. Proiectul are o valoare de 53.838.383,46 lei, din care 36.140.672,41 lei reprezentând valoarea eligibilă nerambursabilă a Uniunii Europene, 5.527.396,96 lei contribuția Guvernului României, iar 850.368,76 lei a Consiliului Județean Mehedinți.

“Proiectul în cauză urmărește dezvoltarea durabilă a infrastructurii de turism și punerea ei în valoare prin reconstituirea elementelor de civilizație romană (castrul roman Drobeta — prima cetate de piatră în Dacia Romană), Podul lui Traian, Thermele romane cu palestra și a elementelor de civilizație medievală (fortificația medievală din colțul de sud-vest al castrului roman și ruinele bisericii medievale cu contraforturi)”, a tras concluzia Doina Chircu.

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU/ AGERPRES ARHIVA

Ea a mai arătat că și acvariul și exponatele din etnografia, fauna și flora regiunii Porților de Fier sunt ținte la fel de căutate de vizitatorii și cercetătorii care ajung la Drobeta Turnu Severin și vor să se întoarcă în timp, în lumile păstrate de memoria istoriei.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)