Biserica Stavropoleos 
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Potrivit pisaniei de deasupra ușii de intrare a bisericii, lucrările de construcție ale așezământului au fost terminate la 30 octombrie 1724.

Biserica Stavropoleos
Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

Locul pe care aveau să fie zidite biserica și hanul a fost cumpărat de arhimandritul Ioanichie, în 6 aprilie 1722, de la jupâneasa Despa. În incinta hanului cu două niveluri ce se afla în proprietatea lui, Ioanichie a construit actuala biserică, zidind o mănăstire, ce era susținută economic de către han, rânduiala fiind una frecventă în epocă.

Testamentul arhimandritului Ioanichie arată că la 1 iunie 1724 hanul era deja ridicat, potrivit monografiei aflată pe site-ului oficial al Mănăstirii Stavropoleos, biserica fiind construită în același an.

Lipsa dovezilor documentare despre un plan prealabil de construire a bisericii, faptul că numai cu trei luni înainte de terminarea construcției Ioanichie încă mai cumpăra terenuri ca să încapă altarul, apoi hotărârea de a mări altarul la numai patru ani de la terminarea construcției, precum și constatările ulterioare ale arhitecților în timpul restaurărilor, l-au determinat pe generalul P.V. Năsturel (general de artilerie, publicist, istoric și heraldist) să conchidă că Ioanichie a găsit pe locul cumpărat în 1722, un paraclis al boierilor Popești, pe care apoi l-a reparat și transformat succesiv: a rotunjit zidul dinspre răsărit al altarului, a adăugat absidele, a construit, în 1725, pe locul dăruit de Maria, fata logofătului Radu Greceanul, o clopotniță și o pivniță, a mărit, în 1729, altarul, făcând un schimb de proprietăți cu Grigorie Greceanul.

După doi ani de la construcție, în 7 martie 1726, arhimandritul Ioanichie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei de către patriarhul Constantinopolului, Ieremia. Tot de atunci, mănăstirea pe care a construit-o a fost numită Stavropoleos.

Cu ocazia hramului din anul 1733, la 8 noiembrie, ctitorul Ioanichie a pus să se zidească în Proscomidie piatra cu numele ctitorilor și a lăsat prin testament hotărârea ca mănăstirea și hanul Stavropoleos să fie închinate Mănăstirii Gura din Grecia.

La 7 februarie 1742, starețul Ioanichie a trecut la cele veșnice, la vârsta de 61 de ani, fiind înmormântat în biserică.

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Din cauza stricăciunilor suferite în timp, între anii 1852-1858, egumenul mănăstirii a cerut în repetate rânduri dărâmarea bisericii și construirea unei biserici noi.

În 1897, Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor a decis restaurarea acestui lăcaș, adresându-se arhitectului Ion Mincu, care, după trei ani de studii, a ajuns la concluzia că restaurarea este imposibilă, din cauza greșelilor de construcție.

Foto: www.stavropoleos.ro

În cele din urmă, din august 1904, arhitectul Ion Mincu a început lucrările de restaurare. După patru ani arhitectul a prezentat autorităților planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han dispărut și care va servi drept muzeu. Restaurarea picturii a fost încredințată preotului pictor V. Damian.

După moartea lui Ion Mincu lucrările au fost continuate de elevul său, arhitectul Al. Zagorit, iar mai târziu lucrările au continuat sub conducerea profesorului C. Dumitrescu.

Între anii 1904-1940, Biserica Stavropoleos a rămas doar monument istoric, în incintă depozitându-se elemente de arhitectură și pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Capitalei. În anul 1940 biserica s-a redeschis cultului.

În prezent, din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există construcția în stil neo-românesc, ridicată după planurile arhitectului Ion Mincu la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul secolului al XVIII-lea) și obiecte de cult.

Biserica Stavropoleos
Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

Stilul arhitectonic al Bisericii Stavropoleos este cel brâncovenesc. Armonia volumelor, precum și calitatea sculpturilor în piatră și lemn au făcut ca aceasta să fie considerată printre cele mai importante realizări de artă brâncovenească din țară. În partea superioară a pridvorului s-a păstrat o frescă originală bine conservată, spre deosebire de cea din interior, care s-a degradat din cauza fumului de la lumânări. Intrarea este mărginită de un portal, sculptat în piatră, în partea de sus existând o pisanie bilingvă, în grecește și în slavonă, dar redată cu caractere chirilice (un scurt istoric al monumentului).

Catapeteasma, cu ușile împărătești și cu cele două iconostase mici, în lemn, sculptate artistic, sunt bine conservate.

Icoanele sunt originale, pictate pe fond de aur.

Colecția de obiecte vechi bisericești ce aparțin astăzi Bisericii Stavropoleos cuprinde icoane, obiecte de cult, piese de artă decorativă și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist.

Foto: www.stavropoleos.ro

Biserica Stavropoleos are și o valoroasă bibliotecă alcătuită din numeroase volume de teologie, artă și istorie. Biblioteca conține un important fond de scrieri patristice, biblice, dogmatice, liturgice, istorice, pastorale, omiletice, catehetice, dicționare și manuale de limbi clasice, dar și studii despre arta bizantină și icoana ortodoxă, istoria și civilizația românească a secolului al XVIII-lea, cultura medievală europeană. De asemenea, aici există și un fond de carte veche, manuscrise și tipărituri în limbile română, greacă și slavonă. Sunt peste 80 de manuscrise și 400 de tipărituri, cărți de cult sau manuscrise muzicale unele din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), Daniel, a oficiat slujba de resfințire a Bisericii Stavropoleos
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Lăcașul a redevenit mănăstire în anul 2008, când, cu binecuvântarea patriarhului Daniel, a avut loc tunderea în monahism a patru dintre surorile viețuitoare de la Stavropoleos. În anul 2011 au fost tunse în monahism alte două surori. Astăzi, potrivit site-ului oficial al acestui locaș, obștea Mănăstirii Stavropoleos este formată din 6 monahii și un preot duhovnic.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)

Castelul Julia Hașdeu din municipiul Câmpina
Foto: (c) ANAMARIA TOMA / AGERPRES FOTO

“Muzeul Spiritismului” sau “Castelul Magului”, cum este cunoscut acest templu de la poalele Carpaților, este un monument ridicat de savantul Bogdan Petriceicu-Hasdeu în memoria fiicei sale, Iulia. Tânăra genială și primul român cursant al Universității Sorbona din Paris, Iulia Hasdeu a murit la vârsta de 18 ani, de tuberculoză. De la moartea sa, în 1888, Hasdeu a consacrat un adevărat cult fiicei sale, alegând, ca și Victor Hugo, calea spiritismului ca unic mod de a se consola și de a experimenta comunicarea cu lumea de dincolo.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Astfel, în 1893, pe când se afla la Câmpina, în vizită la prietenul său, doctorul Constantin Istrati, Hasdeu, admirând parcul vast din vecinătatea proprietății acestuia, s-a hotărât să îl cumpere, pentru a înălța Castelul închinat memoriei fiicei sale defuncte. Un veritabil templu al viitorului și un simbol al ecumenismului religios, edificiul a fost ridicat între anii 1894 și 1896 după planuri desenate de Hasdeu, care ar fi fost inspirate de spiritul nemuritor al copilei sale, construcția conținând nenumărate elemente de simbolistică.

Foto: (c)ghidulmuzeelor.cimec.ro

Monumentul are un aspect ce utilizează elemente arhitectonice cu trimiteri către epocile Evului Mediu și predomină înfățișarea de fortăreață, de spațiu închis ezoteric, iar circumstanțele construirii sale nu au fost nici până azi dezlegate în totalitate. Manuscrisele arată că planul inițial al Castelului era altfel conceput, asemănându-se cu cel al unei catedrale. Treptat, însă, a fost modificat, în prezent fiind format din trei turnuri de piatră, cel din mijloc, cel mai înalt, fiind domul, care adăpostește “Templul”, unde se află, printre altele, o statuie de mari dimensiuni a lui Iisus Hristos. Lângă turnul din stânga existau două contraforturi, între care circula un lift pentru urcarea alimentelor la terasa medie, unde filologul obișnuia să petreacă multe ore în timpul zilelor călduroase.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Intrarea principală în Castel este reprezentată de o ușă de piatră, care se rotește în jurul unui ax, și pe care se observă stema și deviza familiei Petriceicu Hasdeu (“Pro fide et patria “) și cuvintele lui Galileo Galilei (“E pur si muove”). Deasupra ușii se găsește Ochiul Lumii, iar pe creneluri este inscripționată data de 2 iulie — la care B.P. Hasdeu obișnuia să le aniverseze simbolic pe cele două Iulii din viața sa, soția și fiica. De altfel, 2 iulie este data la care a murit soția sa (1902).

Ușa este flancată de două tronuri de piatră, pe care sunt săpate cele șapte reîncarnări importante ale Iuliei, cele douăsprezece legi și simbolurile pitagoreice (pentagrama și cele șapte cercuri). Pe fiecare tron se află câte un sfinx feminin, păzitor al intrării. Ușile laterale sunt prevăzute cu grilaje simbolizând Soarele, ce au fost pictate în galben și albastru spre verde. În aceleași nuanțe erau colorate și vitraliile grilajelor, deasupra cărora se aflau două simboluri —Crucea în poziție verticală și dedesubtul ei Semiluna în poziție orizontală.

Ferestrele Castelului au, de asemenea, grilaje și vitralii tăiate de o cruce, iar la interior de o parte și de alta sunt amplasate oglinzi paralele cu un rol simbolic — tot ce intră pe acolo este recreat la infinit.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Afectat de cele două Războaie Mondiale, castelul a necesitat reparații încă dinaintea morții constructorului său în 1907. Lucrările de restaurare au fost preluate, în 1924, de către Ateneul Popular “B.P. Hasdeu” din Câmpina, iar în 1955 a fost înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu” a fost deschis pentru vizitare în 1965, fiind închis după cutremurul din 1977, când a intrat într-un lung proces de restaurare. A fost redeschis publicului în februarie 1995, deși lucrările de restaurare nu se încheiaseră. Până în decembrie 1998 a fost secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, iar de la începutul anului 1999 se află în subordinea Consiliului Local și a Primăriei Municipiului Câmpina.

Astăzi, cei care trec pragul muzeului sunt atât iubitori de istorie și literatură, cât și cei pasionați de mistere. Pot fi admirate în cele șase săli, portrete ale membrilor familiei Hasdeu, obiecte, fotografii și documente originale, mobilier vechi de peste un secol, manuscrise și colecții ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a colaborat, ediții princeps ale cărților savantului, dar și valoroase tablouri semnate de pictori renumiți precum Sava Henția, Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea sau Diogene Maillart. La interior, monumentul este decorat cu frescă și stuco-marmură, în diferite culori.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Prima sală este Salonul de primire a soției scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia, iar a doua sală, Sufrageria, pe ai cărei pereți pot fi văzute portretele familiei pictate în medalioane înconjurate de lauri. Aceste săli, decorate cu coloane cu capitelii, se află în turnul din partea stângă a edificiului. Cea de a treia sală, Templul Castelului, este cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar. În mijlocul acestuia, unde se urcă pe trepte metalice, se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. În această sală se pot observa și cele trei camere, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitralii.

A patra sală este Biroul de lucru al lui B.P. Hasdeu, în care se află portretele savantului, al soției și al fiicei, iar a cincea sală este Camera cu cale, dedicată Iuliei, unde se află păpușa acesteia, bustul Iuliei Hasdeu, o sculptură de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizată în 1890, dar și jurnalul și caietul de matematică al Iuliei.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

În ansamblul expoziției, un loc important îl ocupă preocupările spiritiste ale lui Hasdeu, astfel că cea de-a șasea sală — Camera obscură, este cea unde aveau loc ședințele de spiritism. Aceasta are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, iar pe pereții săi sunt pictate simboluri precum un cap de înger, un triunghi și un fluture. Camera pentru ședințele de spiritism, biroul savantului și camera de zi se află în turnul din partea dreaptă al Castelului.

Foto: (c) ghidulmuzeelor.cimec.ro

Pesimist și singuratic, B.P. Hasdeu a trăit în straniul castel, timp de zece ani (1897-1907) încercând, prin practicile spiritiste, să comunice cu fiica pierdută. Pe lângă Castel, soții Hasdeu mai ridicaseră trei case, dintre care numai una mai există, în prezent adăpostind biblioteca, arhiva și sala de lectură a Muzeului.

De-a lungul timpului, s-a relatat că, în acest edificiu, au avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile. Potrivit uneia dintre bizarele povești, în 1957, pe când castelul fusese transformat în cazarmă militară, un soldat a fost pus de superiori să scoată din clădire statueta lui Iisus Hristos. Deși acesta pare a fi cel mai ușor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit, în cele din urmă fiind lăsat la locul lui, unde se află și astăzi.

Castelul de la Câmpina, alături de monumentul funerar al Iuliei Hasdeu din cimitirul bucureștean “Bellu”, este considerat unicul templu spiritist din lume. O incursiune între zidurile sale poate constitui momentul unei revelații prin contactul cu simbolurile și cu atmosfera pacifică a locului. După cum scria Caragiale, dincolo de aparențe omul va descoperi esența, căci “aici, în fiecare loc, materia spune ceva”.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Istoria pasajului începe în 1843, atunci când românul de origine catalană Xavier Villacrosse, arhitect-șef al Bucureștilor, între anii 1840-1850, s-a căsătorit cu Polixenia, una dintre fiicele dragomanului Petrache Serafim. Acesta, de meserie interpret oficial în țările din Orient, devenise proprietar al fostului han Câmpineanu. La căsătoria Polixeniei, Serafim i-a oferit acesteia clădirea hanului, ca zestre de nuntă. Hanul, ce a împrumutat numele mirelui, a funcționat ca atare până la realizarea pasajului.

Foto: (c) EUGEN ENACHESCU / AGERPRES ARHIVĂ

La sfârșitul secolului al XIX-lea, hanul Villacrosse este demolat, iar municipalitatea hotărăște construirea unui pasaj pietonal în mijlocul orașului, după modelul celor existente în marile orașe occidentale. Locul ales de edili a fost în vecinătatea Căii Victoriei și Lipscanului, două artere sufocate de aglomerația vremii. În acest sens, Primăria cumpără casele din zonă, dar nu și Hotelul ”Stadt Pesht”, proprietarul refuzând vânzarea acestuia. Arhitectul desemnat cu realizarea acestei lucrări nu a fost Xavier Villacrosse, așa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci Felix Xenopol. Acesta din urmă se vede nevoit sa creeze un pasaj în formă de potcoavă, care să înconjoare hotelul rămas în mijloc. Astfel se explică existența celor două aripi din cadrul pasajului, de-a lungul celor două laturi ale hotelului.

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Pasajul este acoperit cu sticlă galbenă, pentru a crea o atmosferă de intimitate, și este bogat ornamentat cu stucaturi, ornamente arhitectonice în relief. La intrarea dinspre strada Eugen Carada, este realizat un portal monumental. Rotonda de după intrare are un acoperiș cu vitraliu de sticlă.

Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVĂ

Încă de la început, în pasaj se puteau găsi diferite magazine la parter, aici funcționând și unele instituții publice. Un exemplu, în acest sens, a fost Bursa de Valori București, care și-a avut primul sediu în Pasajul Macca-Villacrosse. La etaj, camerele puteau fi închiriate.

Ramura dinspre strada Lipscani a pasajului a fost numită ”Villacrosse” în amintirea arhitectului Xavier Villacrosse și a hanului omonim. A doua ramură poartă numele lui Mihalache Macca, cumnatul constructorului pasajului, Felix Xenopol.

Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVĂ

Între anii 1950 și 1990, construcția a purtat numele de ”Pasajul Bijuteria”, după specificul magazinului aflat în vecinătate.

După 1990, pasajul și-a reluat numele inițial de Macca-Villacrosse. În prezent, aici există diferite restaurante, printre care un bar-restaurant cu teme egiptene, o cafenea și un bistro, un restaurant chinezesc, o bijuterie de lux, un amanet și un magazin numismatic.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) poianastampei.ro

Importanța științifică a rezervației este deosebită și constă în faptul că, dintre toate tinoavele existente în această parte a țării, numai în aici și la Șaru Dornei intervenția omului a fost absentă, conservându-se într-o stare foarte bună, susține responsabilul cu arii protejate din cadrul Direcției Silvice Suceava, Cristian Gafincu. ”Conservarea polenului în stratele succesive de turbă indică cercetătorilor în mod evident succesiunea speciilor în această regiune”, a precizat acesta.

Tinovul Mare Poiana Stampei face parte din categoria rezervațiilor științifice al căror scop este protecția și conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Managementul rezervațiilor științifice asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. De aceea, în aceste zone, se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism, cu limitările impuse și acordul forumului științific competent și al administratorului rezervației.

Tinoavele oligotrofe (n.r.-sărac în substanțe minerale și nutritive) prezintă o mare carență a solului și a apei în substanțe minerale nutritive, mai ales în calcar. De aceea flora prezentă, destul de săracă, este silită să se hrănească mai mult din particule eoline și din precipitații atmosferice. Din cauza mușchilor ce vegetează abundent, mai ales a celor din genul Sphagnum, solul și apa au devenit puternic acide, colorate în nuanțe gradate de brun. Flora bacteriană lipsește în totalitate de la câțiva centimetri de la suprafață, din cauza acidității și lipsei de oxigen, astfel explicându-se de ce polenul depus de-a lungul secolelor în strate succesive de turbă este conservat în condiții optime.

ezervația Tinovul Mare este situată în Depresiunea Dornelor, caracterizată printr-un mozaic de elemente specifice, aparținând pe de o parte ariei vulcanice și flișului transcarpatic, iar pe de alta, ariei de cristalin și flișului extracarpatic.

Tinovul Poiana Stampei s-a format pe depozitele aluviale andezitice ale terasei pârâului Dornișoara. Depresiunea Dornelor face parte din aceeași mare unitate geomorfologică a Culoarului Bârgău — Dorna — Moldova și este de origine tectono-vulcanică. La confluența Dornei cu Dornișoara, datorită reliefului depresionar și a bogăției apelor de precipitații și subterane, s-au format numeroase tinoave caracteristice acestei regiuni.

Teritoriul rezervației se înscrie în ținutul climatic de munte cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub—6 grade C, iar ale lunii iunie sub 14 grade C, umiditatea relativă a aerului fiind de 80%. Gerurile sunt destul de frecvente, iar stratul de zăpadă se menține pe o durată mai mare de o sută de zile.

Foto: (c) poianastampei.ro

În prezent, specia lemnoasă dominantă în Tinovul Poiană Stampei este pinul silvestru — care vegetează greu, ajungând la diametre cuprinse între 10 și 22 centimetri, la vârste de circa o sută de ani , mesteacănul pufos și unii hibrizi ai acestuia, specii ca scorușul, plopul tremurător și molidul — care alcătuiesc zona de protecție. Flora erbacee este alcătuită din specii acidofile: feriga, merișorul, afinul, răchițeaua, ruginarea, vuietoarea, rogozul, iar dintre mușchi, Saphagnum wulfianum, relict arctic și subarctic caracteristic unor zone periferice de zăvoaie de tip finlandic.

Fauna, pe lângă reprezentanții caracteristici zonei montane, cuprinde unele relicte cu areal foarte îndepărtat, Groenlanda, Scoția, Extremul Orient, cum ar fi Macrobiatus dubrus, necunoscut în Europa Centrală și sudică, furnicile Fornica fusca picea și păianjenii Tetragantha pinicola, Therium undulatum și Drasodes margaritella. Tinoavele oligotrofe conservă atât speciile relicte, cât și pe cele actuale, arătând succesiunea speciilor de-a lungul timpului, existența lor fiind extrem de valoroasă pentru studiul evoluției speciilor și pentru exploatarea rațională a turbei, pentru calitățile sale deosebite (curative, izolator, turbă medicinala, îngrășământ pentru flori).

Statutul rezervației nu permite vizitarea acesteia în scop turistic, accesul vizitatorilor în grupuri organizate în interes educativ sau științific fiind permis cu acordul custodelui, în prezența unui ghid, numai pe podețul de lemn care străbate tinovul.

Direcția Silvică Suceava colaborează cu Inspectoratul Școlar Județean Suceava, precum și cu alte instituții interesate, organizând acțiuni pe tematici legate de evenimentele anuale de mediu, precum și activități practice cu rol de conștientizare.

Totodată, Direcția Silvică Suceava a realizat un punct de informare la sediul Ocolului Silvic Dorna Candreni, unde se găsesc o bază de date informative și una de date fotografice.

Prima potecă tematică din Tinovul Mare Poiana Stampei a fost inaugurată în această toamnă, cu participarea elevilor de la Școala Generală Poiana Stampei.

În cadrul proiectului ”Tinovul Poiana Stampei — natură și turism în destinația ecoturistică Țara Dornelor” a fost amenajat un traseu nou ce se suprapune peste vechiul podeț ce străbătea aria protejată. Acesta a fost reparat și îmbunătățit cu sprijinul Asociației de Ecoturism din România (AER), în parteneriat cu Administrația Parcului Național Călimani (APNC). În acest fel, se dorește diversificarea ofertei de activități din Țara Dornelor, dar și punerea în valoare și evidențierea lumii ascunse a tinoavelor și a particularităților acestora, deosebit de interesante. Accesul pe poteca tematică se face de pe drumul spre Dornișoara, iar de-a lungul a 800 de metri de podețul ce străbate tinovul, panourile interpretative oferă informații despre modul de formare a acestor zone, animalele pe care le adăpostesc și importanța lor.

Turiștii și localnicii care vor parcurge acest traseu pot înțelege mai ușor de ce este important să protejăm anumite zone sensibile și care este rolul acestora.

AGERPRES/(AS,A—autor:Silvia Marcu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) ALEX TUDOR/ AGERPRES ARHIVA

“Arhitectul” peșterii, râul Galbenu, a sculptat în calcarele de pe partea sudică a Masivului Parâng galerii impunătoare care adăpostesc stalagmite și stalactite care au dat naștere unor forme de diverse mărimi, aici fiind găsite și rămășițe ale unor specii de animale dispărute de mii de ani.

Ghidul peșterii, Constantin Ispas, precizează că aceasta are o lungime totală de circa 4,5 kilometri, dar traseul de vizitare se întinde pe 800 de metri. Galeriile peșterii sunt suprapuse, fapt care a dus la delimitarea a cinci niveluri. Cel vizitabil, pe care se face trecerea cu turiștii, este nivelul superior, sub acesta mai fiind încă patru niveluri inferioare, greu accesibile și cu un statut aparte de rezervație speologică. În peșteră, temperatura este plus 9 — 10 grade Celsius pe tot timpul anului, iar umiditatea se modifică de la 20-30% până la 90% în anotimpurile ploioase.

Celelalte niveluri sunt cercetate, sunt catagrafiate, însă sunt greu accesibile. (…) Sunt spații foarte înguste și tavanul coboară foarte jos, sunt puțuri pline cu apă, crevase, iar ultimul nivel coboară până la 70 de metri mai jos, acolo râul încă mai construiește, spune Constantin Ispas. Peștera are mai multe intrări în părțile de est, nord și sud, fiind un obiectiv speologic destul de accesibil. Există porțiuni în care înălțimea galeriilor scade sub 1 metru, turiștii fiind nevoiți astfel să facă mersul piticului, dar sunt și săli foarte înalte unde înălțimea depășește 17 metri.

Foto: (c) NICOLAE BADEA/ AGERPRES ARHIVA

Foto: (c) NICOLAE BADEA/ AGERPRES ARHIVA

“Denumirea provine de la faptul că ultima încăpere, ultima sală din peșteră, adăpostea femeile și copiii când bărbații erau plecați la război, în cele mai vechi timpuri de năvăliri barbare, atacuri otomane, până inclusiv în Primul Război Mondial. Am apreciat că poate adăposti până la 200 de persoane, acolo găsindu-se cele mai multe vetre de foc, unelte preistorice din paleolitic, (…) și se mai spune că se adunau femeile rude sau neamuri să toarcă lână, să depene amintiri, un fel de clacă, de șezătoare la gura peșterii. (…) Peștera este foarte bogată în stalagmite, stalactite, coloane, media de creștere a unei stalagmite fiind de 3 centimetri în 100 de ani. În peșteră s-au găsit mai multe fosile, animale comune, de hienă de peșteră, de leu de peșteră, iar specia de urs de peșteră care se regăsește pe întreg teritoriul țării este o specie dispărută acum 10 mii de ani din motive încă necunoscute. De asemenea, s-au găsit peste 180 de schelete de urs, ursul speleaus, unul de dimensiuni mai mari decât ursul actual”, povestește Constantin Ispas.

Acesta spune că în anul 1952 s-a făcut marea descoperire a peșterii — un craniu de femeie și alte câteva oase care, după primul test efectuat la Moscova, a rezultat că au aproximativ 29.000 de ani vechime. “De atunci s-au tot refăcut testele, dar confirmarea finală a venit de la Londra și Washington, rezultând că au 30.000 de ani vechime. În acel moment erau cele mai vechi fosile umane de homo sapiens fosilis descoperite vreodată în Europa. Craniul însă nu s-a aflat absolut deloc expus la noi în peșteră, ci numai la Institutul Speologic din București. Ulterior, într-o peșteră nevizitabilă, Peștera Oaselor din Munții Aninei, a fost descoperit un schelet complet de bărbat botezat Ion din Anina sau Ion, cel mai vechi european, datând 35.000 de ani vechime”, mai spune Constantin Ispas.

Intrarea prin partea de nord în peșteră deschide traseul vizitabil, turiștii putând întâlni formațiuni precum Sala Altarului unde plafonul ajunge la o înălțime de 17 metri, Poarta Altarului, Galeria Electrificată care cuprinde bazine de diferite dimensiuni numite Bazinele Mici și Bazinele Largi, care uneori sunt pline cu apă. Înaintând către ieșirea din sud, se ajunge la Sala Turcului, una dintre cele mai frumoase locații ale peșterii, aici putând fi admirate stalagmite uriașe, domuri, diverse concrețiuni pe pereți și plafon — Moș Crăciun, Turcul, Soția turcului. Domul, Orga — denumiri date de primii speologi care le-au găsit câte o asemănare. Există bazine care se mai numesc și zidul chinezesc, fiind apropiate, digulețe care se umplu cu apă când plouă foarte mult.

O altă atracție a peșterii o reprezintă coloniile de lilieci care numără circa două mii de exemplare. Specia este una comună, care se mai întâlnește și an alte zone din țară, iar primăvara și toamna, atunci când se pregătesc de hibernare sau intră la hibernare, pot fi admirați strânși în colonii, câteva sute.

Peștera Muierilor a fost prima peșteră electrificată din țară, amenajările fiind începute în anul 1963 și finalizate în 1978, obiectivul devenind astfel cel mai vizitat și popular din România în acest sens. În anul 1955, peștera a fost declarată monument al naturii, iar etajele inferioare capătă statut de rezervație științifică speologică.

Pentru o modernizare a sistemului de iluminat din peșteră, dar și a zonei în care se află, precum și pentru o promovare mai bună și, implicit, atragerea unui număr cât mai mare de turiști, autoritățile locale au în plan ca, până la sfârșitul anului, cel târziu la începutul anului 2015, să acceseze fonduri europene pentru a putea realiza o schimbare totală a peșterii.

Foto: (c) NICOLAE BADEA/ AGERPRES ARHIVA

“Am tot încercat în ultimii ani să accesăm fonduri, sperăm ca la sfârșitul anului, dacă nu cel târziu la începutul lui 2015, să accesăm și să investim, dorim să realizăm o schimbare totală a peșterii, iluminatul se va face cu lumină rece, cu leduri care să nu mai emane căldură, să nu mai influențeze microclimatul din peșteră, vom amenaja o sală de așteptare modernă unde intrarea se va face cu cartelă, balustradele schimbate, iar turiștii nu se vor mai întoarce pe șosea înapoi la mașini circa 800 de metri, vom amenaja un loc de promenadă pe malul apei”, a spus Constantin Ispas.

În zona respectivă mai sunt alte trei peșteri — peștera Iedului, peștera Corbului și peștera Pârcălabului — cu un nivel mai mare de carstificare, dar care nu sunt însă deschise vizitării. Cea mai mare dintre ele, peștera Iedului, cu statut de rezervație, are o lungime maximă de 300 de metri, iar galeriile sunt înguste și joase, pe anumite porțiuni trebuind să se meargă pe burtă. Autoritățile spun că în viitor este posibil ca și aceasta să fie inclusă în circuitul turistic, dar numai după ce va fi amenajată corespunzător.

La Peștera Muierilor se ajunge de pe DN 67 Târgu-Jiu — Râmnicu — Vâlcea, virând la stânga pe DJ 655 spre Baia de Fier, la circa 45 de kilometri de Târgu-Jiu. După intrarea în localitatea Baia de Fier, se urmează indicatoarele către peșteră, distanța de la intrare până la obiectiv fiind de circa 5 kilometri.

AGERPRES / (AS — autor: Irina Poenaru, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Rezervația științifică Peștera Liliecilor cuprinde peștera, precum și o suprafață de teren de aproximativ șase hectare, situată la exterior, pe teritoriul ariei naturale protejate Rarău — Pietrele Doamnei. Rezervația este inclusă în rețeaua europeană de arii protejate Natura 2000.

Denivelarea peșterii este de 86 metri, iar lungimea tuturor galeriilor ajunge la 340 metri, intrarea în aven făcându-se printr-un puț de aproximativ 14 metri. ”Deoarece este o peșteră mai puțin prietenoasă, coborârea în interior necesită cunoștințe de speologie și echipament specific”, precizează speologul Adrian Done.

Acesta spune că, în timpul iernii, aici hibernează cel mai mare număr de lilieci din estul României, aproximativ 2500 de exemplare din 4-5 specii. În timpul verii, în perioada de vârf de împerechere, în zonă crește numărul speciilor din care se găsesc exemplare, ajungând până la 15, dintre cele 31 care trăiesc în România și 45 în întreaga Europă.

Dintre speciile întâlnite în arealul Rarău fac parte liliacul mustăcios, liliacul de Brandt, liliacul cu urechi mari, liliacul comun mic, liliacul comun mare, liliacul brun urecheat sau liliacul mic cu potcoavă. Coloniile din Peștera Liliecilor sunt constituite însă din două specii importante: Myotis myotis și Myotis blythii.

Gruparea liliecilor în colonii se face foarte compact, aceștia fiind așezați cu fața în aceeași parte, înghesuiți încât formează un fel de covoraș prins de plafon sau de pereții peșterii. Numărul liliecilor care intră în alcătuirea unei colonii variază de la grupuri mici, de 3 — 12 indivizi, până la grupuri de peste 1000. Coloniile pot fi întâlnite la înălțimea de un metru față de podeaua încăperii, dar pot fi găsite și în punctele cele mai înalte ale sălilor peșterii.

Cele mai multe colonii se formează în sala liliecilor, numărul acestora ajungând de la 40 în februarie la 55 în octombrie. Numărul coloniilor, respectiv a indivizilor, scade în celelalte săli.

În urma observațiilor efectuate în decembrie 1962, de către cercetătorul Niculae Valenciuc de la Universitatea “Al.I. Cuza” Iași, s-a constat că întoarcerea la adăpostul de iarnă al liliecilor are loc începând cu luna august. Majoritatea chiropterelor (70 — 80%) se întorc însă pe parcursul lunii octombrie, când efortul de acomodare la noile condiții este minim, având în vedere că temperatura aerului din exterior este practic egală cu cea din interior, iar umezeala relativă a aerului din exterior este mult mai apropiată de a celei din interior, liliecii trebuind să-și reducă temperatura corpului la 4-5 grade, la hibernare.

Peștera Liliecilor este diferită de celelalte peșteri din țară din cauza lipsei de stalactite, stalagmite sau a oricăror altfel de depuneri calcitice. Spre deosebire de acestea, care au fost create de curgerea apei, Peștera liliecilor din Rarău s-a format prin crăparea blocului de piatră și prin alunecarea pe substratul mai puțin rigid, datorită tracțiunii gravitaționale laterale.

Peștera are în componență șase încăperi — Sala Ascunsă, Sala Ramificată, Sala Dreptunghiulară, Sala Liliecilor, Sala Luminată și Sala Conică — legătura dintre acestea făcându-se prin puțuri de adâncimi de aproape 14 metri. A fost cercetată în 1954 de o echipă de alpiniști de la Casa Centrală a Armatei, iar în anul 1975, Cercul de Speologie “Emil Racoviță” București face prima cartare a peșterii realizând prima hartă.

Peștera Liliecilor este înscrisă în Catalogul Sistematic al Peșterilor din România. Primele cercetări privind fauna din peșteră s-au făcut în 1962, când s-a pus întrebarea unde se duc liliecii din locurile în care formează colonii în timpul sezonului cald. Populația totală a fost evaluată, în acei ani, la peste cinci mii de exemplare.

După cum explică Adrian Done, scăderea populației de chiroptere este determinată de selecția naturală, în condițiile în care o femelă liliac are un singur pui pe an și doar în situații excepționale doi. Ca un amănunt interesant, Done a precizat că liliecii au ”centre de naștere”, unde masculii nu au acces. Un astfel de centru se află, în prezent, în municipiul Suceava, unde, în perioada de gestație, sunt aproximativ două-trei sute de exemplare.

Începând cu 2002, s-au făcut monitorizări ale populațiilor de lilieci din peștera din Rarău, în fiecare iarnă. S-a constatat că în acești ani populația de lilieci a fost relativ constantă, dar la un număr de aproximativ 2000 — 2500 exemplare.

Siturile subterane, cum sunt peșterile, sunt importante habitate pentru liliecii din întreaga lume. În nordul Europei, asemenea adăposturi sunt folosite în principal de chiroptere pentru hibernare.

În Uniunea Europeană, atât liliecii cât și locurile lor de înmulțire și odihnă sunt protejate.

Speologul Adrian Done mai precizează că Peștera Liliecilor din Rarău este un aven care nu prezintă interes turistic, fiind lipsită de formațiuni, iar din cauza fragmentării poate fi un loc plin de surprize neplăcute pentru turiștii neavizați.

Liliecii, care se hrănesc doar cu insecte, sunt importanți pentru că păstrează echilibrul ecosistemului, protejând astfel pădurile, agricultura și oamenii, subliniază speologul.

AGERPRES/(A—autor: Silvia Marcu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Tinerele au cumpărat castelul în 2007 de la moștenitorii familiei Haller, au angajat un arhitect specializat în restaurarea de monumente, iar din anul 2011 au reușit să deschidă aici o pensiune, un restaurant și o cramă, toate păstrând amprenta inițială.

‘Castelul a aparținut familiei nobiliare Haller, care avea rădăcini în Germania, iar apoi, după naționalizare, a avut mai multe destinații. În anul 2007, după ce l-au recâștigat, moștenitorii familiei Haller ni l-au vândut. Suntem investitori și am dorit să ne dezvoltăm pe această parte turistică. Împreună cu sora mea conducem afacerea întrucât amândouă am terminat turismul și am dorit să refacem acest castel. Nu a fost foarte ușor, dar cred că cine vrea ceva cu adevărat își poate realiza visul, dar cu multă muncă’, a declarat, pentru AGERPRES, Kinga Foris.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Tânăra a povestit că prima oară când a vizitat castelul — care se afla într-o stare avansată de degradare — a intrat în cramă, unde era o mizerie de nedescris, ambalaje, sticle goale și era multă umezeală, dar a observat farmecul și utilitatea acesteia pentru visele lor. ‘Acum ne bucurăm că am ajuns să o deschidem publicului. Am avut un arhitect din acest domeniu, ne-am luat după poze, după descrieri și am reușit să aducem castelul la starea inițială. Au fost perioade frumoase, dar foarte grele, însă am reușit. Investiția în cea mai mare parte se datorează familiei, părinților noștri, ei ne-au ajutat și noi credem că am reușit să conducem afacerea bine. Am dorit să păstrăm specificul castelului, să nu fie afectat istoricul familiei. Am beneficiat și de fonduri europene, dar încă nu am ajuns la final cu investiția. Încă avem planuri foarte multe, de anul viitor dorim amenajarea unui wellness. Când am absolvit turismul nu ne-am gândit că o să avem un castel, nici acum nu știm ce ne rezervă viitorul. Noi încă învățăm cum să facem lucrurile bine, pentru că noi personalizăm orice — restaurant, meniuri etc. — facem totul cu suflet’, a spus Kinga Foris.

Aceasta a precizat că dacă vreun prieten i-ar cere sfatul în ce să investească, nu i-ar recomanda să investească într-un astfel de castel, întrucât ‘nu e chiar așa de ușor, pentru că turistul de la noi nu știe ce anume redă un castel-pensiune și astfel suntem într-o balanță, muncă foarte multă, investiții mari, iar venituri, așa, între’. ‘Dacă ar fi să o luăm de la capăt probabil că tot asta am alege… dar poate că nu. Când lucrezi cu oamenii nu e deloc ușor’, a susținut Kinga.

Kinga și Reka au la castelul din Ogra 12 angajați, însă necesitățile impun creșterea numărului acestora, în special în perspectiva deschiderii centrului wellness, întrucât castelul are posibilități de cazare în 13 camere și un apartament, un restaurant cu 120 de locuri și o cramă cu 100 de locuri.

Kinga Foris a arătat că înainte ca familia sa să investească în castelul de la Ogra, s-a ocupat de florării și de decorațiuni de nuntă, iar din acest motiv a apărut și conceptul de ‘Nuntă la castel’, pe care îl promovează. ‘Organizăm și nunți pe stil occidental, adică în tot castelul, putem ține nunți care să dureze mai multe zile, în interior, în exterior…e foarte romantic aici. Seara se servește meniul în restaurant, partea de petrecere este peste noapte, jos, în cramă. Oricine vine la noi și își dorește o nuntă nu primește numai nunta în sine, ci și vise. Avem experiență și știm ce își dorește o mireasă. Așa că încercăm să le îndeplinim toate visurile, de la decoruri, mâncăruri. La noi nu vin doar cei din jurul nostru, aici organizează nunți și străini’, a precizat Kinga.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Pentru ca istoria castelului să nu fie uitată, surorile Foris au recuperat o serie de lucruri care au aparținut familiei Haller — mobilier, un pian, picturi, manuscrise, cărți vechi, fotografii și o serie de obiecte personale — și au amenajat o mică expoziție.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Temeliile castelului din Ogra au fost puse în secolul al XVII-lea, după cum reiese din datarea cramei, iar ceea ce se vede astăzi la suprafață a fost construit între secolele XVIII-XIX, în stilul post-baroc, de către familia Haller, care avea reședința în comuna Sânpaul, la câțiva kilometri distanță. După naționalizarea din 1949, castelul a funcționat ca școală, internat, depozit, sediu al Miliției, sfat popular și chiar ca ciupercărie, iar în 2007 acesta era o dărăpănătură cu lacăt pe poartă.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

În anul 1609 domeniile Sânpaul și Ogra au intrat în posesia familiei Haller Istvan, care a avut ca reședință de bază castelul din Sânpaul, aflat acum în ruină. Ulterior, familia a construit castelul din Ogra, care păstra luxul celui din Sânpaul, avea camerele boltite, încăperile decorate cu stucatură și picturi murale, luminate de candelabre aduse din Viena și avea mobilier din lemn masiv adus din Paris. Ultima moștenitoare a Castelului din Ogra a fost Ilona Haller, care s-a căsătorit, în 1948, cu Harmat  Francisc Ferentz, iar un an mai târziu proprietatea a fost naționalizată.

Spre deosebire de castelul aceleiași familii Haller, din Sânpaul, care a fost reconstruit până acum de trei ori și tot de atâtea ori a ajuns în ruină — o legendă spune că o vrăjitoare a blestemat familia și castelul la ‘pustiire veșnică’ — castelul din Ogra a fost salvat și a devenit una dintre atracțiile turistice de bază ale județului Mureș.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Localitatea Pleșcoi, menționată pentru prima dată într-un document emis de voievodul Vlad Călugărul la 24 aprilie 1484 în cetatea de scaun Târgoviștei sub numele de Plăcicoi, satul care va păstra, va conserva și va folosi rețeta celor mai vestiți cârnați din zona Buzăului, este una din cele mai vechi localități în Țara Românească, cu peste 528 de ani de existență atestată documentar. Vechimea este principalul argument al păstrării secretului cârnaților de Pleșcoi, susține istoricul Marius Constantinescu.

Mai târziu, după secolul XVII, acest produs se realizează aproape exclusiv în satul Pleșcoi (azi înglobat în comuna Berca), de la care și-au luat numele și renumele actual. Numiți inițial cârnați de Buzău, prepararea lor (din carne de oaie) a fast legată de numărul mare de oi ce pășteau pe dealurile și pe pășunile din Munții Buzăului. Produsul era realizat mai în fiecare casă, se păstrau afumați și uscați și, împreună cu carnea sărată și afumată, cunoscută astăzi sub numele de pastramă, erau, pentru localnici, unele dintre principalele produse ce constituiau rezerva de hrană conservată, care nu se altera.

‘Acești cârnați au apărut în vremuri foarte vechi, în orice caz mai vechi de 2000 — 2500 de ani. Cu ce erau condimentați în acele timpuri, este greu de precizat, dar, cu siguranță, se foloseau condimente adunate din flora zonei — usturoi, cimbru, busuioc, măcriș, pur, mărar, hrean, semințe de mac’, a mai explicat Marius Constantinescu.

Istoricul buzoian consideră că acești cârnații erau deja bine cunoscuți în secolele XIII-XIV și mai ales după întemeierea Țării Românești sub Basarab I (1324-1352), fiind vânduți în Târgul Drăgaica zis și Târgul dintre țări, ce se desfășura timp de două săptămâni, între 10 și 24 iunie, înainte de nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, la poalele Penteleului, din 1778, la Buzău.

‘În târgul Drăgaica veneau cu pește pescarii din bălțile Dunării, veneau cu cereale cei din Bărăganul plin de grâne, delenii cu vinuri alese, muntenii cu renumita țuică de Buzău, alții cu brânzeturi gustoase, veneau cizmarii, croitorii, cojocarii și alți negustori și meseriași de-și vindeau lucrurile confecționate, veneau țărăncile cu pânzeturi de casa ori maicile cu mohairuri, veneau grădinarii cu zarzavaturi. Nu lipseau nici pleșcoienii (s.n.) cu pastrama lor renumită și nici tarafurile de lăutari din Buzău ori din Cândești(…)’, consemnează o sursă a timpului.

La rândul său, Cristina Partal, președintele filialei Buzău a ANTREC, înclină către o altă explicație.

‘Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a războaielor ruso — turce care au devastat Peninsula Balcanică, mulți locuitori bulgari și sârbi au trecut Dunărea și s-au așezat în zona Buzăului, unde au creat cunoscutele sârbării. Ei au adus și au implantat aici cultivarea legumelor, contribuind la dezoltarea economică a zonei. Între legumele cultivate de sârbi se afla și ardeiul iute, mult folosit de aceștia în hrana zilnică și în conservarea alimentelor. Unii sârbi s-au așezat și în zona Berca-Pleșcoi, ei au introdus ardeiul iute în condimentarea cârnaților locali, contribuind astfel la definitivarea gustului acestora, precum și la apariția salamului local — babicul, preparat din carne de vită și de porc, de asemenea puternic condimentat. Cu timpul, acești cârnați au ajuns să fie cunoscuți drept cârnați de Pleșcoi, sub această denumire erau vânduți și consumați nu numai în timpul Drăgăicii, ci și de-a lungul anului, fiind unul din deliciile vestitelor crâșme din Buzău și din toată zona’, spune președintele ANTREC Buzău.

Cristina Partal deține rețeta originară a cârnaților: ‘După ce carnea de oaie este curățată de pe oase, într-un ceaun, se fierb oasele și cu zeama rezultată, călduță, se frământă carnea tocată, cu usturoi, cimbru și ardei iute tocat. Compoziția se lasă să stea 1-2 ore, după care se face o ultimă condimentare. Cu această compoziție vor fi umplute mațele de oaie. Cârnații vor fi uscați și afumați, iar aceștia vor putea fi serviți atât cruzi, cât și prăjiți’.

La rândul său, publicistul Viorel Frâncu, autorul mai multor lucrări despre istoria locală, crede că ‘acești cârnați sunt o invenție haiducească’.

‘Haiducii aveau nevoie de provizii bine conservate mai multe săptămâni la rând, iar pleșcoii sunt ideali pentru aventurierii care n-au casă sau masă’, a mai spus Viorel Frâncu.

Pe data de 1 aprilie 2014, Direcția Agricolă Județeană Buzău împreună cu Asociația pentru Protejarea Cârnaților de Pleșcoi a demarat acțiunea de protejare a mărcii tradiționale ‘cârnații de Pleșcoi’, în vederea obținerii atestatului Indicația Geografică Protejată (IGP).

‘Cârnații de Pleșcoi vor deveni prima marcă tradițională din județul Buzău reatestată conform noilor reglementări europene. Zona Berca, patria cârnaților de Pleșcoi, și comunele limitrofe vor avea un brand cu mențiunea I.G.P. cu care vor putea intra pe piața europeană, iar documentația va fi trimisă la Bruxelles’, au declarat oficialii Direcției Agricole Județene Buzău.

Aceștia au salutat inițiativa prin care materia primă pentru mărcile tradiționale va trebui să fie produsă doar în zonă.

‘Până în prezent, oricine putea să producă vestiții cârnați de Pleșcoi, chiar dacă aducea materie primă din orice colț al lumii. Conform noilor norme europene, cum de altfel este și normal, materia primă trebuie să provină din zonă, ceea ce va contribui la stimularea investițiilor și a ocupațiilor tradiționale’, a declarat Marian Grigoraș, fost director al DAJ Buzău.

AGERPRES/(A — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) DORIN IVAN / AGERPRES FOTO

Istoricul dr. Marius Constantinescu susține că Drumul vinului are acest nume încă de pe vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesta era unul dintre cei mai mari proprietari de plantații viticole, primind de la unchiul său, Preda Brâncoveanu, întinse vii între satele Vernești Feliești și Mizil, iar la căsătoria sa cu Marica, ca zestre, alte întinse moșii și vii situate între Săhăteni-Tohani și Urlați-Iordăcheanu-Scăieni. ‘Toamna târziu, după al doilea pritoc, domnitorul încărca vinul din cramele de pe Istrița și Dealul Mare în butii de câte 200 de vedre, circa 2.000 de litri fiecare, cetluite pe care trase de câte două perechi de boi, în total se forma un convoi de 150-200 de care cu butii, care pleca spre nordul Italiei. Primăvara, convoiului păzit de un detașament de călăreți înzăuați se întorcea în țară cu una din butii plină cu bani de aur din vinul vândut’, a explicat Marius Constantinescu.

În județul Buzău, Drumul vinul străbate câteva obiective turistice de mare valoare situate între localitățile Pietroasele și Măgura.

* Castrul roman
‘Castrul de la Pietroasele a fost construit înainte de 330 după Hristos și făcea parte, împreună cu castrul de la Barboși și Valul lui Traian, din sistemul de apărare a graniței dunărene a Imperiului roman’, a explicat profesorul Marius Constantinescu. Între materialele arheologice descoperite aici se află fragmente de cărămizi și țigle ștampilate cu sigla Legiunii a Xl-a Claudia.

Foto: (c) DORIN IVAN / AGERPRES FOTO

În urma ocupării zonei de către armata romană, în castru se instalează Legiunea a XI-a Claudia venită de la Durostorum. În necropola alăturată castrului s-au descoperit monede din perioada împăratului Constantin al II-lea. În situl arheologic din apropiere au fost găsite fragmente de olane romane, provenind din rețeaua de alimentare cu apă a castrului și așezării civile din sec. IV p. Hr., precum și o instalație de aducțiune și de distribuire a apei săpată în piatră.

Castrul roman de la Pietroasa (124 m x 158 m) cuprinde și termele romane. Castrul roman va fi prezentat parțial publicului, prin amenajarea unui muzeu ce va cuprinde termele și zidul sudic de apărare.

* Locul descoperiri Tezaurului ‘Cloșca cu puii de aur’
La un kilometru nord-vest de castrul de la Pietroasa, în punctul Grădina Crudului, sub platoul Via Ardelenilor, la 400 m vest de biserica din Ochiu Boului, actualul sat Pietroasa Mică, se află locul unde, la 25 martie 1837, în ziua de Buna Vestire, doi țărani, Stan Avram și Ion Lemnaru, au descoperit faimosul Tezaur ‘Cloșca cu puii de aur”.

Tezaurul de la Pietroasa
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

Cloșca cu puii de aur, considerat timp de aproape 100 de ani, până la descoperirea tezaurului lui Tutankamon cel mai mare tezaur din lume, rămâne piesa a rezistență a afirmării României moderne în lume, susține arheologul Marius Constantinescu, doctor în istorie.

Tezaurul a avut o istorie foarte zbuciumată. El a fost cumpărat de la țăranii care îl descoperiseră de un antreprenor ‘veros’, pe nume Verussi. Acesta a zdrobit cu toporul piesele, pentru a le face mai compacte. A fost recuperat parțial de banul Mihalache Ghica, vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Alexandru D. Ghica, care l-a și adus în atenția lumii științifice a vremii.

Popularitatea internațională a dobândit-o în urma Marii Expoziții Universale de la Paris, din 1867, când a fost restaurat și expus sub supravegherea lui Alexandru Odobescu. Ulterior, Odobescu a publicat monumentala monografie arheologică Le Trésor de Pétrossa (1887-1900). Era pentru prima dată când România participa cu un pavilion propriu la o expoziție internațională, iar autorul, cunoscutul scriitor Alexandru Odobescu, cel care și-a dedicase viața studierii comorii, s-a sinucis câțiva ani mai târziu.

La sfârșitul lunii noiembrie 1875, a fost furat din Muzeul de Antichități din București. A fost recuperat în 1876, însă colanul cu inscripția a fost deteriorat. În anul 1884, acesta este la un pas de a fi distrus în urma unui incendiu, pentru a fi salvat fiind aruncat pe fereastră. În toamna aceluiași an, a fost restaurat la Berlin de Paul Telge, un orfevrier german, și a căpătat aspectul actual.

În 1917, Cloșca cu puii de aur a fost trimis în Rusia, împreună cu restul tezaurului, reîntorcându-se în 1956, iar din 1971 este expus la Muzeul Național de Istorie al României.

* Cetatea dacică de la Gruiu Dării

La 2,5 km nord de castrul de la Pietroasa, în punctul Gruiu Dării, se află vestigiile singurei Cetăți dacice cu zid de piatră de la Curbura Carpaților. Folosită încă din epoca pietrei — neolitic, în epoca bronzului — cultura Monteoru, în prima epocă a fierului — Hallstatt, până în Evul Mediu, cetatea de la Gruiu Dării a cunoscut cea mai intensă locuire în vremea dacilor. Locuirea dacică din Grui a început cândva în secolul IV î. Chr. și a durat până după cucerirea Daciei de către romani, la începutul secolului II d. Chr. Apărată natural dinspre sud și est, cetatea dacică a fost fortificată, în secolul II î. Hr., cu un zid gros de 2 metri pe laturile de vest și nord, mai expuse datorită pantei ușoare a terenului. După ce au folosit-o un timp ca așezare, dacii au transformat cetatea într-un centru de cult frecventat, foarte probabil, de locuitorii multor așezări geto — dacice din zonă. În această vreme au fost amplasate pe platoul cetății numeroase complexe cu caracter magico-ritualic, amenajate sub forma unor ringuri cu depuneri succesive, constând dintr-o mare aglomerare de materiale arheologice.

* Termele romane

Clădirea este amplasată la circa 400 de metri de castrul roman și reprezintă un adevărat palat cu o incintă construită de circa 900 de metri pătrați pe fiecare nivel. A fost destinat unui înalt demnitar roman, probabil lui Dalmatianus, fiul lui Dalmatius, fratele vitreg al împăratului Constantin cel Mare.

Foto: (c) DORIN IVAN / AGERPRES FOTO

Potrivit arheologului Marius Constantinescu, ‘edificiul cu hipocaust a fost construit cu materiale asemănătoare castrului roman ridicat de împăratul Constantin cel Mare între anii 324-330, și dispunea de multiple facilități cum ar fi bazinete mari pentru igiena trupei din garnizoana castrului militar, de bazinete mici pentru tratamente și uzul personajelor importante, de săli pentru practici rituale, lectură, muzică și dans, dar și pentru exerciții sau antrenamente’.

* Cetatea dacică de Cârlomănești

Muzeul județean Buzău a lansat în această lună proiectul ‘Parcul arheologic Cârlomănești’. În zona cetății dacice de la Cârlomănești vor fi reconstituite mai multe case, cuptoare de ars ceramică, sanctuare de cult și o parte din zidul cetății.

‘Zona Cârlomănești a fost locuită peste cinci milenii. În urma săpăturilor arheologice, putem reconstitui o locuință și anexele din Epoca pietrei, una, două locuințe din Epoca bronzului, cultura Monteoru, precum și o locuință din perioada migrației popoarelor’, a explicat pentru AGERPRES directorul Muzeului județean Buzău, Sebastian Matei.

Potrivit aceleiași surse, campania arheologică 2014 a scos la iveală zeci de morminte de inhumație vechi de peste 4.000 de ani, cu numeroase vase ceramice de ofrandă, mărgele de chihlimbar și de caolin, piese rare din bronz.

Cercetarea arheologică de la Cârlomănești a debutat în 1967, apoi a fost reluată în 2001, după o pauză de 20 de ani. Din perioada dacică au fost cercetate cinci sanctuare și numeroase construcții civile, a fost descoperit un tezaur de monede de argint și celebrele statuete din lut, cunoscute astăzi în toată lumea drept ,,plastica de la Cârlomănești’. Celebra statuetă zoomorfă cunoscută drept ,,Lupul de la Cârlomănești’ a fost găsită în această locație.

* Mănăstirea Ciolanu

La 34 kilometri depărtare de orașul Buzău, în comuna Tisău, înconjurată de păduri seculare, își duce existența, din jurul anului 1570, dar atestată documentar abia la 15 ianuarie 1600, o mare a așezare monahală, mănăstirea Ciolanu.

Se practica aici și pustnicia, cum o dovedește azi topicul ‘la pustnici’, departe de mănăstire, unde existau peșteri locuite de pustnici, azi dispărute prin exploatarea pietrei. Tradiția afirmă că acești viețuitori veneau la slujba de noapte cu torțe aprinse. S-a împletit aici rugăciunea cu munca, monahii practicând, în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, diverse meșteșuguri: pictura, sculptura, gravura (cu o veche tradiție, pentru că monahul Damaschin, în 1868, săpa literele latine pentru tipografia Episcopiei Buzăului). Exista și o școală practică pentru pregătirea cântăreților bisericești de la sate.

Biblioteca are un fond de 1530 de volume, printre ele figurând în trecut și Tetraevanghelul lui Coresi (azi la Biblioteca Academiei), Carte sau lumină (Snagov, 1699), multe tipărituri din secolul al XVIII-lea și o Panihidă ce a aparținut lui Veniamin Costache de pe vremea când era episcop al Romanului. Cea mai veche, situată în incintă, are hramul Sfântul Gheorghe, cu o inscripție târzie (1857) în care se consemnează că, ,,fiind prea veche nu s-a găsit nici o inscripție de cine s-a zidit și în ce an, numai din tradiție se zice că s-a zidit de Doamna Neaga soția lui Mihnea Vodă Turcitul-anul 1590 . . .”

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Celei de-a doua biserici, de mari dimensiuni, construită în stil neoclasic, cu pridvor deschis, i-au fost ridicate zidurile “până deasupra ferestrelor” cu fondurile mănăstirii și donațiile monahilor și ale comunității. În 1825, venind la cârma Eparhiei, episcopul Chesarie stimulează lucrarea prin ajutoare bănești și biserica este gata în 1828, dar nepictată. Pentru a strânge fondurile necesare, în același an, starețul Roman trimite doi monahi cu pantahuza pentru colectare de bani, deoarece erau ‘strâmtorați de cele spre trebuință sfântului lăcaș de a veni spre săvârșire”.

Biserica este, deci, o ctitorie obștească, cum de altfel se menționează și în pisanie, unde se consemnează că ‘multă silință și osteneală și ajutor puind și părinții schitului și cu ajutorul de la mai mulți provoslavnici creștini’. În fața acestei realități, nu se mai poate afirma că ,,prin osârdia și cheltuiala episcopului Chesarie s-a făcut și biserica Sfinții Apostoli din Ciolanu’.

A treia biserică a acestei mănăstiri, cu hramul Schimbarea la Față, a fost zidită din piatră, la 1854, pe dealul numit Cetățuia, o fostă așezare dacică, de către Iosif Singhelul cu ucenicii săi, Eftimie și Isidor. La zidirea acestui locaș, episcopul Filotei a donat 500 galbeni.

Biserica a fost pictată pe tablă de Costache Dumitrescu, în 1868, costul suportându-1 domnitorul Carol I, care vizitase această frumoasă zonă în căutare de o viitoare reședință de vară. Pictura a fost renovată în 1898, de către ieromonahul Eftimie Georgescu-Obrogea din mănăstirea Ciolanu.

* Tabăra de sculptură de la Măgura

Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura constituie un început de drum pentru sculptura românească, dar și pentru alte creații asemănătoare care au avut loc pe plan național. Aceasta s-a desfășurat între anii 1970 și 1985, iar la finalul taberei, în poienile Măgurei au rămas pentru eternitate 256 lucrări de artă monumentală, reprezentative pentru cei 163 de sculptori care au participat la cele 16 ediții.

Foto: (c) DORIN IVAN / AGERPRES FOTO

Pisanie cioplită în piatră la intrarea în tabără are dăltuit următorul mesaj: ,,Această piatră s-a înălțat azi ziua de 18 luna august anul 1970 la hotarul de început al acestei așezări dăruite sculpturii de județul Buzău’.

Inițiativa constituirii taberei aparține celebrului sculptor George Apostu. Potrivit unor martori ai vremii, sculptorul George Apostu, sosit din Iugoslavia, (Serbia de astăzi), în anul 1969, unde a vizitat o tabără de sculptură, s-a dus la Brăduț Covaliu, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România și i-a propus ca și în România să fie creată o tabără de sculptură în piatră. Brăduț Covaliu era la acea vreme deputat de Buzău în Marea Adunare Națională și s-a gândit să facă o bucurie alegătorilor săi, mai ales că în colegiul său electoral era prim-secretar Ion Sârbu, un om aplecat spre actul cultural, iar secretar cu problemele de cultură, Lazăr Băciucu, un ziarist cu multiple inițiative în plan cultural. Așa s-a născut în județul Buzău tabăra de sculptură în piatră de la Măgura.

Pentru că George Apostu a fost cel care a avut inițiativa înființării Taberei, el a deschis ediția I-a din 1970 cu sculptura nr.1, intitulată ‘Tatăl și fiul’. Marele sculptor a mai participat la ediția a VI-a, 1975, cu lucrarea ‘Lapone’.

AGERPRES/(AS — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)