Foto: inromania.info

În acest izvor de tămăduire ‘orbii câștigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bărbații puterile’, nota bardul de la Mircești.

‘Vestitorul românesc’ nu mai contenea cu știrile despre persoane ilustre care făceau cure balneare pe malul lacului.
Care erau principalele ‘suferințe’ pentru care medicii vremii recomandau apele lacului? Într-un articol publicat în ziarul ‘Românul’ la sfârșitul secolului, intitulat ‘Băile țării noastre’, se enumerau calitățile curative ale apelor lacului Balta Albă. De altfel, acesta a acumulat cele mai multe nominalizări.

‘Emoroizii’ se tratau la Călimănești, Strunga, Balta Albă ș.a. O altă categorie de boli tratabile în această stațiune se referă la ‘ficat, umflătură, învârtoșare’. Tot la Balta Albă, doamnele din înalta societate bucureșteană puteau ameliora ‘Ipocondria’ și ‘Migrena’. Pentru ‘Nervozitate’ erau recomandate localitățile Constanța și Bălțățești.

Singura zonă balneară care vindecă psoriazisul și bolile de piele era considerată Balta Albă. Lacurile din Câmpia Râmnicului erau recomandate și pentru ‘tumorile albe’, reumatism, paralizii periferice, dar și pentru … neputință bărbătească.

Stațiunea propriu-zisă a fost înființată în anul 1838, primul hotel a fost construit în anul 1872, iar al doilea în anul 1884. C. Heptes a făcut prima analiză a apei în 1847, iar Carol Davila în 1873, dar adevărata probă a apei și nămolului o face doctorul Ionescu Călinești, inventatorul Pell-amarului.

În 1847, la Balta Albă veneau circa 15.000 de oameni magnetizați de ideea apei ,,făcătoare de minuni’, cifră astronomică, dacă ne gândim că drumul se făcea pe jos sau cu ,,caroutza’, acel vehicol cu efect special asupra sistemului nervos.

Nu numai Alecsandri, dar și Odobescu și mulți alții s-au grăbit să ne lase impresiile lor despre Balta Albă, impresii construite pe contrastul dintre satul cu stuf pe acoperișuri și mirarea călătorului care găsea aici salon cu ruletă. Dar nimeni nu s-a gândit să spună posterității dacă apa sau nămolul fuseseră bune la ceva. Astfel că după 1873, an când râul Buzău se revarsă peste lac, renumele Bălții Albe începe să scadă, iar redobândirea Dobrogei și a litoralului românesc de către statul român o fac să cadă într-o uitare vrednică de civilizațiile antice.

Cei care i-au păstrat renumele au fost totuși oamenii locului, care s-au zbătut mereu să-i lămurească pe alții că Balta e cu adevărat miraculoasă, mai bună chiar decât lacurile numite ,,ghiol’. Și, timid la început, a pornit din nou pelerinajul. După anii ’60 ai secolului al XX-lea a apărut Stațiunea Balta Albă cu un hotel, camping cu căsuțe, tratament supravegheat de medici specialiști, cu împachetări, vibromasaj, aerosoli și cu cea mai modernă aparatură de electroterapie din țară.

Dr. Ionescu-Călinești este omul de știință care s-a bătut toată viața pentru victoria ,,pell-amar’-ului de Balta Albă, posesor al patentului de fabricație. În 1977, doctorul Călinești era deja expert ONU pentru dezvoltarea centrelor de reabilitare și primul medic din lume care a obținut un extract pur din nămoluri terapeutice. Conducea Centrul Pell Amar din Hotelul Parc din București și coordona 12 stațiuni balneare, unde aplica propriile terapii pe bază de extracte din nămol. Lucra deja la Ministerul Turismului.

După ce Lacul Amara a fost inundat cu apă dulce în urma inundațiilor de la începutul anilor ’70, profesorul a descoperit nămoluri similare în lacul Balta Albă, lângă șoseaua dintre Buzău și Brăila. În perioada anilor 1989 — 1996, doctorul Ionescu-Călinești a lucrat în Uruguay, la o clinică de boli reumatice și de piele, făcând cunoscute produsele Pell Amar în toată America.

În anul 2010, nămolul de Balta Albă a revenit în atenție odată cu crearea unei societăți comerciale care să pună în valoare invențiile profesorului Ionescu-Călinești.

Fabrica de la Băile, de lângă Balta Albă, livrează produse de specialitate pentru cabinetele dermatologice pentru proceduri de întinerire și împotriva acneei și pare să scoată fosta baltă vindecătoare dintr-un nedrept anonimat.

Lacul Balta este o arie naturală protejată cu o suprafață de 1.167 hectare, aflată în Câmpia Râmnicului pe raza comunei cu același nume. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă un lac natural, luciu de apă, și zona împrejmuitoare, turbării și pajiști, care asigură condiții de hrană, cuibărit și viețuire pentru mai multe specii de păsări migratoare, de pasaj sau sedentare. ‘Mii de păsări își fac cuibul în zona lacului, pescăruși, lebede, fazani, rațe sălbatice și gâște sălbatice, din cauza sărurilor ce se depun pe marginea lui în timp de secetă unele dintre ele mor, dar cele mai multe s-au adaptat noilor condiții’, a declarat, pentru AGERPRES, primarul localității Balta Albă, Georgian Calotă.

Stațiunea Balta Albă își are numele de la lacul din apropiere care datorită sărurilor ce se depun în anii secetoși crează iluzia albului infinit. Nămolul de Balta Albă are proprietăți curative datorate sărurilor și mineralelor. Apa din lac este clorurată, sodică, slab magnetizată și sulfatată, ajutând în tratamentul bolilor locomotorii, dermatologice, reumatismale, ginecologice sau neurologice. Nămolul are proprietăți biotrofice, regeneratoare, antiinflamatoare, analgezice, sedative și vasodilatatoare, demonstrate în cercetări clinice.

Potrivit tradiției, localitatea a fost atestată în secolul al XVIII-lea, când un boier al locului, Dumitru Seceleanu, a ridicat un campus pentru tratamentul afecțiunilor reumatice, pentru ca în 1872 să fie ridicat primul hotel.

După 1989, stațiunea a intrat în anonimat, doar câțiva turiști străini care se ghidau după hărți turistice vechi nimerind din greșeală la baza de tratament. De câțiva ani însă, în satul Băile funcționează o fabricuță de Pell-amar, iar baza de tratament a fostei stațiuni a fost cumpărată recent de doi investori germani.

‘Baza de tratament a fost privatizată prin metoda Mebo și mai apoi abandonată. În 2013, doi investitori germani au preluat o parte din construcții și vor să redea stațiunii măreția de altădată’, a declarat, pentru AGERPRES, primarul Georgian Calotă.

Potrivit acestuia, circa 20 de căsuțe au fost redate circuitului turistic, iar un motel găzduiește 20-30 de turiști pe serie. “Sunt semnale că se vor face investiții majore, plaja este amenajată, iar turiștii au tot confortul: umbreluțe de stuf, șezlonguri, piscină, locuri de joacă pentru copii, teren de fotbal pe nisip, dușuri cu apă caldă, nămol terapeutic cu sare și iod, hotel, terase — dintre care una pe pontoane, în mijlocul bălții — două restaurante, căsuțe cu băi proprii, parcare și un chioșc”, mai spune cu optimism primarul Bălții Albe.

AGERPRES / (AS — autor: Dorin Ivan, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES ARHIVĂ

‘Timișoara devine, astfel, o destinație turistică importantă, fiind clasată de Huffington Post în Top 10 al destinațiilor europene de lux cele mai accesibile pentru toamna lui 2014, iar faptul că orașul devine o atracție turistică tot mai mare este susținut și de numărul de înnoptări înregistrate în unitățile de cazare’, a afirmat viceprimarul Dan Diaconu.

Potrivit acestuia, datele INS referitoare la Timișoara arată că trendul ascendent al numărului de turiști s-a accentuat în ultimii doi ani, doar pentru luna iulie, creșterea fiind de 7% în 2013 față de 2012 (de la 59.000 la 63.000 de înnoptări), urmată de o creștere mai accentuată din 2013 până în 2014, de la 63.000 la 68.200 de înnoptări.

Cele mai spectaculoase sunt datele pentru decembrie 2012 și decembrie 2013, care arată o creștere a numărului de înnoptări de 30%, de la 31.000 la 41.600 de înnoptări, sau luna octombrie de la 61.000 la 69.000.

‘Pe ansamblu, ele depășesc dublul mediei de creștere națională, ceea ce arată că Timișoara are un potențial și valorificat turistic, iar datele încercăm să le punem în legătură și cu date pe care le avem din diverse prezentări, de exemplu, ale orașelor care au fost Capitale Culturale Europene (CCE), cum sunt Linz, care a avut o creștere în anul de CCE de 12% a numărului de înnoptări, sau Graz, de aproximativ 25%. Fără a avea un astfel de titlu, în momentul de față, Timișoara se apropie de acești indicatori’, a precizat Diaconu.

Pentru a menține trendul, administratorii orașului pun accent pe îmbunătățirea infrastructurii și pe creșterea atractivității patrimoniului istoric, finalizarea proiectelor europene în zona Cetate și a malurilor Canalului Bega, pe măsuri de îmbunătățire și de creștere a vieții culturale, de organizarea de conferințe, dar și o strategie de vizibilitate și branding a Timișoarei.

Principalele obiective care fac orașul atât de atractiv turistic rămân clădirile istorice triseculare din perioada imperială austriacă, care-i conferă nota de unicitate.

AGERPRES / (A — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă)

Foto. (c) GIL PIETRAR/ AGERPRES ARHIVA

Tradiția cultivării viței de vie și a producerii vinului este veche de circa o mie de ani în zona Beltiugului, dar un accent mai mare s-a pus după colonizarea șvabilor, în secolul XVIII. În prezent aproape fiecare familie are propriul vin, produs după metodă proprie.

Beltiugul este o așezare veche. În localitate a avut reședința câteva sute de ani familia voievodului maramureșean Dragoș, maghiarizat Dragfy, după care a mutat-o la Ardud. Potrivit unei legende, după o bătălie cu pecenegii, regele Ladislau I al Ungariei s-a oprit în zona localității, a cerut ceva de băut și a primit vin într-un dovleac.

Pantele domoale ale dealurilor cu expunere sudică și solul roșiatic, puțin nisipos, fac ca zona să fie foarte bună pentru cultivarea viței de vie.

Pe dealul din Beltiug, beciurile răcoroase, clădite din cărămidă, sunt la câțiva metri distanță unul de celălalt, săpate în stâncă pentru a ține răcoare. Multe sunt construite din secolul XIX, dar sunt și unele noi, acestea din urmă cu toate dotările anului 2014. Beciurile sunt spațioase, în care vinul se depozitează atât în butoaie de lemn, cât și în recipiente din inox pentru o mai bună păstrare peste timp. Câțiva orășeni și-au construit chiar case de vacanță în zonă, cu pivnițe în subsol, zona fiind ideală pentru petrecerea unui week-end.

Despre vinul de Beltiug se spune că este cel mai savuros din județ și este vestit pentru calitatea sa indiscutabilă. Mulți dintre localnici nici măcar nu vor să vândă vin, își pregătesc atât cât au nevoie pentru a bea peste an și de sărbători. Unii dintre producători au reușit să-l îmbutelieze și să-l comercializeze. Alți întreprinzători au reușit să-și creeze deja adevărate branduri și să vândă chiar și peste hotare.

Majoritatea soiurilor sunt cunoscute în întreaga țară, respectiv Riesling, Traminer, Chardonnay, Sauvignon, Pinot Gris, Cabernet Sauvignon, Merlot sau Pinot Noir, dar sunt și soiuri hibride sau vinuri a căror comercializare este interzisă în Uniunea Europeană din cauza cantității mari de substanțe dăunătoare organismului, fiind permis doar consumul propriu.

În scopul promovării intereselor viticultorilor mai mici a fost constituită Asociația Vini-viticultorilor din Podgoriile Tradiționale Sătmărene. Primul obiectiv al acesteia este obținerea dreptului de a folosi ca indicație geografică denumirea “Dealurile Sătmarului”, zonele viticole din județ fiind incluse în momentul de față în regiunea viticolă “Dealurile Crișanei și Maramureșului”.

“Cred că s-a creat o nedreptate că indicația geografică a vinului de aici din Beltiug este Dealurile Crișanei. Noi suntem în județul Satu Mare. Din păcate, unii din Direcția Agricolă trebuiau să fie mai atenți, nu trebuiau să lase ca numele de Dealurile Sătmarului să aibă o suprafață foarte mică. Am pornit demersul și îmi doresc din tot sufletul să reușim ca vinul produs în județul Satu Mare să fie sub indicația geografică ‘Dealurile Sătmarului’. Eu cred că așa este corect, avem peste 1.000 de ha de vie în județul Satu Mare”, a afirmat Adrian Ștef, președintele Consiliului Județean Satu Mare.

Producătorii au încercat în ultimii trei ani obținerea acestui drept de folosință a denumirii, dar a fost nevoie de o asociație care să se ocupe de problemele organizatorice. Un alt scop al noii organizații este de a promova vinurile sătmărene pe piața națională și internațională.

Foto. (c) GIL PIETRAR/ AGERPRES ARHIVA

În județ sunt peste o mie de hectare de viță de vie, producția medie fiind de 5.000 de litri/ha.

Primarul comunei Beltiug, Ioan Bartok Gurzău, a anunțat în cadrul Festivalului Vinului că se fac demersuri pentru includerea acestei zone unice în Europa pe lista UNESCO, astfel încât aceasta să fie protejată și promovată.

“Avem o tradiție de peste 1.000 de ani în vie, mai ales după venirea șvabilor, în 1730. Avem 690 de case și 390 de pivnițe. Cred că suntem unicat în Europa, încercăm să cuprindem pe lista UNESCO această zonă. Aici, tradiția viței de vie este de aproape 1.000 de ani. S-a dezvoltat foarte tare mai ales după colonizarea șvabilor în jurul anului 1730, tradiție care s-a menținut pe parcursul a două secole și jumătate. De altfel, pe timpul împărătesei Maria Tereza s-a cunoscut drumul vinului, din Beltiug foarte mult vin exportându-se în Viena”, a declarat primarul.

În perioada comunistă zona viticolă a avut de suferit, multe culturi s-au distrus. Viticultorii și-au revenit cu greu, au rămas în urmă în privința etichetării și prezentării vinurilor. În ultimii ani, producătorii mai mari s-au dezvoltat destul de mult, cu sprijinul fondurilor europene, și mai au mult de muncă până când zona viticolă își va recăpăta renumele de altădată.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Se știe că pălinca se fabrică din cele mai vechi timpuri, metoda preparării s-a transmis din generația în generație ca un ritual, însă doar din secolul al XVI-lea apare în documentele oficiale din Satu Mare. Astăzi, procedeul producerii pălincii este unul cunoscut de specialiști până în cele mai mici detalii, fiind scrise mai multe cărți. Una dintre acestea este ‘Producerea băuturilor alcoolice tradiționale în Țara Pălincii’ coordonată de prov. univ. dr. Nicolai Pomohaci, în care doctorul în oenologie Ioan Cioltean descrie metodele folosite de producătorii din Satu Mare. De asemenea, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare., Felician Pop, a încercat să afle secretele pălincii, dar să și explice rolul licorii în comunitățile din județ, scriind Povestea Pălincii.
Aflăm astfel că specialiștii sunt de părere că în Țara Oașului sunt cei mai buni pruni pentru pălincă, datorită poziției geografice și condițiilor pedoclimatice. Felician Pop susține că în mod obligatoriu românii trebuie să se definească prin produsul tradițional pălincă, așa cum rușii au vodca, grecii au ouzo, iar scoțienii whiskey.

Pălinca ‘Zetea de Transilvania’, produsă în Medieșu Aurit de către actualul primar al comunei, Silviu Zetea, ce a învățat tainele pălincii de la tatăl său, a obținut numeroase distincții pe plan național și internațional, chiar și medalia de argint de la Concursul Mondial de la Bruxelles din 2001. Prin urmare, Zetea a început să producă o gamă de lux, foarte des întâlnită la nivel de ambasade sau protocoale de nivel înalt.

În județul Satu Mare sunt aproape 5.000 de hectare de plantații de prun, mai mult decât celelalte specii de pomi împreună, din soiuri precum peneghei, albuțe, căiești, marghite sau coucine. Una din cele mai renumite, mai ales în perioada comunistă, era ‘pălinca de Turț’, obținută prin dubla distilare a prunelor peneghei având o tărie de 50 de grade. La începutul anilor 2000, Județul Satu Mare nu a reușit să țină pasul cu dezvoltarea piețelor, cu noutățile din marketing, și din cauza lipsei unor reglementări legislative s-a ajuns ca pălinca de Turț să fie produsă în Maramureș. Pur și simplu unii producători din județul vecin au profitat de brandul construit la nivel național în vechiul regim de către micii producători din Turț. Și-au înregistrat numele și au vândut ‘pălincă de Turț’ pe bani frumoși.

Pălinca din Țara Oașului are câteva caracteristici inconfundabile, este tare, dură și are o aromă aparte. Orice consumator știe că trebuie gustată cu măsură. Nu se știe nici astăzi cum s-a ajuns ca omul să distileze fructe pentru a obține această licoare. Autorul Poveștii Pălincii crede că distilarea ar fi fost inventată de călugării de la începutul Evului Mediu pentru obținerea de elixiruri și poțiuni în scop medicinal și că probabil alambicurile sunt creația neobosiților alchimiști în căutarea unor instalații care să le producă aur.

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Cea mai bună și cea mai recunoscută este pălinca de prune, însă în ultimii ani se fabrică pălincă dintr-un mare sortiment de fructe. Foarte mare succes are pe plan local pălinca de pere pădurețe, care este însă și foarte rar întâlnită. Se mai face în cantități mici pălincă de gutui, vișine, piersici, caise, cireșe, mere, soc, măceșe, sau în ultima perioadă pălincă cu nuci.

Totuși, cea mai bună este pălinca de prune, asta deoarece, susțin specialiștii, condițiile pedoclimatice din județ conferă acestor fructe o savoare deosebită bazată pe o bogată compoziție în vitamine necesare organismului. ‘Calitatea pălincii este determinată în primul rând de calitatea prunelor. Solul din această zonă, ariditatea lui, pantele mai mult sau mai puțin însorite și umiditatea au un important efect asupra prunelor, de unde rezultă pălinca. O teorie spune că pălinca din această zonă este cea mai bună din lume, datorită condițiilor pedoclimatice și a soiurilor arhaice. Nordul țării este limita nordică în care crește prunul. Fructele se culeg la 100 de zile, când s-au copt integral. Astfel, se obține o pălincă având un timbru original, o anumită savoare și culoare ce nu se pot întâlni în altă parte”, spunea Felician Pop.

Calitatea fructelor nu este însă suficientă pentru un produs de calitate. Este nevoie de o distilare după metoda tradițională făcută de un specialist care știe cum și cu ce lemne se fierb prunele. În pălincile tradiționale unitatea de măsură a tăriei este numărul mărgelelor de pe marginea paharului. “În micile pălincii nu prea există posibilitatea determinării exacte a tăriei, a cantității de apă ce se adăugă în timpul fierberii. Pălincaroșii știu că atunci când după ce agită pălinca într-un pahar, iar mărgelele sunt multe, mărunte, se învârt și se deplasează spre margine, procesul de fierbere se apropie de final. Mărgelele trebuie să reziste cel puțin un minut într-un pahar agitat”, a mai arătat autorul Poveștii Pălincii.

De remarcat este faptul că în zonele rurale pălinca a avut și are în continuare un caracter ritualic, având un important rol în socializare, în viața comunității locale. Acest aspect este mult mai accentuat în Țara Oașului, unde viața întregii comunități este marcată de consumul de pălincă. Se servește atât la botezuri, cununii, zile de naștere, sărbători cât și la înmormântări. De asemenea, se servește la efectuarea unei tranzacții, la finalizarea unor lucrări în gospodărie, sau sunt serviți zilierii. În mod obligatoriu, pe lângă mâncare, muncitorii din Oaș trebuie să primească și un pahar de pălincă.

Din comunitățile locale lucrurile se văd puțin diferit, însă și aici părerile sunt împărțite. În general bărbații o consumă ca pe un lucru firesc, normal, dar femeile o blamează în general, deoarece consumată în exces a dus de multe ori la tragedii, la destrămarea unor familii, la crearea de dependență. “Pălinca are un caracter ritualic în Țara Oașului, spre deosebire de alte zone unde consumul de alcool este blamat. Menirea pălincii nu este să se transforme într-un viciu, printr-un pahar de pălincă se consfințea o târguială. Se bea în pahare mici pentru a sublinia rolul ei de esență, și acum există obiceiul ca bărbații să bea pe rând din același pahar, primul care servește este chiar gazda. Toată lumea consuma pălincă, dar cu măsură, iar cei care ajungeau victime ale consumului excesiv ajungeau ținta ironiei colective”, a mai punctat Felician Pop.

Dincolo de problemele vieții cotidiene, a tot ceea ce se spune despre consumul de alcool, scriitorul consideră că din când în când merită gustat un păhărel de pălincă adevărată deoarece mai are o calitate importantă: ‘dezleagă limbile și patimile’. “Oamenii se simt în general bine când au pălincă pe masă, sunt veseli. Băut cu știință și cu rost, un pahar de pălincă face parte din micile bucurii ale vieții”, susține Felician Pop.

Nici femeile din zonă nu se fereau de gustatul pălincii. În cultura populară s-au transmis și țâpurituri ale femeilor de la clacă, ironizându-se între ele când n-au știut să se oprească: ‘Pălincuță de cireșe/ Îmbătat-ai jupânese/ Și femei de cele alese’.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Despre Ardud se știe că este o așezare foarte veche, din perioada neolitică, după ce a fost găsit un topor de piatră șlefuită, dar prima atestare documentară datează din anul 1215. Conform monografiei orașului, majoritatea istoricilor sunt de părere că cetatea construită de Bartolomeu Dragfy a fost ridicată pe locul unei foste cetăți dacice, despre care se știu foarte puține lucruri.

Bartolomeu Dragfy (1447-1501), descendent al voievodului maramureșean Dragoș Vodă, a ajuns la vârsta de 21 de ani la rangul de ‘mare paharnic’ al regelui Matei Corvinul, ‘mare cămăraș’ al regelui Vladislav al II-lea, iar la vârsta de 46 de ani voievod al Transilvaniei. El se remarcă drept un iscusit comandant militar, luptând alături de Matei Corvinul, dar sprijinindu-l și pe Ștefan cel Mare, cu care era cuscru, în lupta împotriva invaziei poloneze din 1497, conducând o armată de 12.000 de ostași transilvăneni.

Familia Dragfy a obținut permisul de a construi cetatea din Ardud în anul 1456, una din cauzele ridicării acesteia fiind ‘primejdia otomană’. După aprobare, au mai trecut 25 de ani în care s-a făcut aprovizionarea cu materiale de construcții, astfel că în 1481 începe construirea unei cetăți sub formă de fortăreață din lemn și piatră întărită cu tunuri, ziduri și șanțuri de apărare care să poată fi umplute cu apă în caz de primejdie.

Pe frontispiciul clădirii exista o inscripție care atestă acest lucru: ‘Această cetate a Ardudului a fost începută la 1481, în ziua a 8-a a lunii lui Sfântu Gheorghe (Aprilie) de către Bartolomeu Drafi’. Construirea s-a întins pe mai mulți ani, din cauza faptului că săparea pivnițelor care există și astăzi a fost un lucru dificil la aceea vreme, dar și a faptului că piatra a trebuit adusă de la distanțe mari, din zonele muntoase.

Cetatea avea patru mari turnuri și era descrisă la vremea respectivă ca una dintre cele mai puternice cetăți seniorale din nord-vestul Transilvaniei. A rezistat bine până la stingerea marii familii a Drăgoșeștilor (Dragfy), în 1555, după care a fost asediată și a trecut de la un stăpân la altul, deteriorându-se foarte mult.

De abia în 1730, după ce a intrat în posesia marii familii Karolyi din Carei, este renovată sub formă de cetate-castel cu patru turnuri, clădiri cu mai multe nivele, în stil gotic și baroc, un pod suspendat și șanț de apărare. Încăperile grofilor aveau finisaje fine, cu stucaturi ornamentale, turnul de la intrare având acoperișul poleit cu aur.

Perioada cea mai ‘romantică’ a istoriei cetății, care este pomenită și astăzi de către localnici, este din perioada lui Francisc Rakoczi al II-lea (1676 — 1735), care și-a blestemat propria fiică deoarece ar fi divulgat secretele pivniței unui ofițer austriac. Conform legendei, austriecii nu știau cum să cucerească cetatea în care se afla Francisc Rakoczi și au trimis un tânăr chipeș să o seducă pe fiica principelui, Vilma.

Aceasta s-a îndrăgostit de ofițer și i-a divulgat secretele pivnițelor cetății. În momentul în care austriecii au mers să-l aresteze pe principe, Vilma a recunoscut ce a făcut, cuprinsă de remușcări, și a fost blestemată de tatăl său. Totuși, principele Francisc Rakoczi a reușit să scape. Legenda mai spune să fata lui Rakoczi trăiește și astăzi ascunsă în pivnițe, iar cel care vrea să o scape de blestem trebuie să o sărute de trei ori pe toate cele trei chipuri și pe urmă s-o urmeze în pivniță, unde prințesa îi va arăta tezaurul familiei.

Cel care se aventurează în pivnițe trebuie însă să aibă grijă să nu privească înapoi, altfel se va preface în piatră. Conform poveștii, de-a lungul timpului mai mulți tineri din localitate ar fi încercat să intre după prințesă, dar niciunul nu s-a mai întors. O altă variantă a legendei spune că Vilma apare în mijlocul cetății în noaptea de Paște îmbrăcată de mireasă. De asemenea, se spune că până nu va fi dezlegată de blestem nu are voie să se spele și să se pieptene decât o dată pe an.

În 1847, în capela din incinta cetății s-au căsătorit poetul maghiar Petofi Sandor și Iuliana Szendrei, fiica intendentului cetății.

Chiar dacă cetatea a fost refăcută, ea nu s-a mai ridicat niciodată la importanța pe care o avea în evul mediu. De-a lungul timpului, s-a degradat și a fost abandonată, mai rămânând un turn, misterioasele pivnițe și câteva ziduri. O parte a cetății din Ardud a fost reabilitată printr-un proiect cu finanțare europeană, fiind deschisă oficial publicului în 2012 și inclusă într-un circuit turistic. Astăzi, orice vizitator poate pătrunde într-o parte a pivnițelor și în turnul care și-a recăpătat strălucirea de odinioară.

AGERPERS/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Situat în inima Careiului într-un parc dendrologic, castelul arată după reabilitarea capitală și cum ar fi unul nou, însă își păstrează aerul cavaleresc medieval, pe o structură barocă.

Familia Karolyi are o istorie ce se întinde pe parcursul a cinci secole. Descendentă a căpeteniei Kaplony din localitatea care astăzi se numește Căpleni, a dat istoriei oameni importanți.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Prima lor reședință, în secolul al XV-lea, a fost pe locul ocupat astăzi de castel, unde era o clădire ce avea elemente de fortificație, transformată ulterior în cetate cu șanț, folosită în apărarea împotriva turcilor.

Clădirea este refăcută și întărită de mai multe ori de-a lungul timpului, iar în 1792 devine un castel în stil baroc, pe două etaje, cu câte 20 de camere pe nivel ce adăposteau 60 de persoane, din care 30 aparțineau familiei nobiliare, iar restul erau servitori. Nobilii erau oameni cultivați, se învârteau în înalta societate vestică. La parterul castelului existau plante exotice precum palmieri sau portocali, iarna fiind încălziți cu șemineuri uriașe.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul avea o sumedenie de tablouri, copiii erau învățați să cânte la câte un instrument. Astăzi foarte puține obiecte din vremurile apuse se mai găsesc în castel, deoarece au fost furate în 1918. Printre tablourile regăsite este o pictură din 1680 cu contele Karolyi Laszlo, primul prefect al comitatului Sătmarului din această familie.

Castelul cuprinde numeroase săli de primire, de bal, o bibliotecă cu 2.000 de volume în limbile română, maghiară, germană și latină. Stema familiei se poate vedea și astăzi, un șoim care ține în picior o inimă, înconjurat de un dragon.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Arheologul Hago Nandor, șef de secție responsabil cu castelul, afirma că în jurul castelului circulă o legendă care spune că ar exista un tunel care îl leagă cu cetatea din Ardud.

Nu s-au găsit dovezi cu privire la tunel, ci s-au descoperit canale de evacuare a apei. Cu toate acestea, mulți preferă partea misterioasă, a poveștilor, rămânând suficient loc pentru interpretări și fantezie. Nu merită stricată o poveste de dragul adevărului.

O altă legendă spune că fiica unui grof trăiește în subsolurile castelului după ce a fost blestemată de o vrăjitoare. Contesa poate să iasă o dată la șapte ani pentru șapte minute și poate fi dezlegată de blestem doar dacă este sărutată de trei ori și este urmată prin subsoluri, prin depozitele de arme.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Membrii familiei Karolyi erau renumiți generali de război și dețineau proprietăți foarte mari. Din cauza lipsei forței de muncă, au adus șvabi din Germania, înființând aici sate întregi.

Odată cu colonizarea șvabilor, în zona Careiului s-a început și amestecarea popoarelor, pe lângă noii veniți fiind români și unguri, dar grofii au știut să gestioneze situația pentru a nu fi probleme inter-religioase deosebite. La un moment dat i-au despărțit pe români, maghiari și șvabi în sate diferite. Până și astăzi se simte această separare, în jurul Careiului fiind localități aproape în totalitate cu populație de etnie maghiară, șvăbească sau românească.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul, ca și familia nobiliară, are un trecut tumultuos. Din reședință nobiliară, cu opere de artă, mătăsuri fine, a ajuns să fie transformată în garnizoană militară, sanatoriu TBC, liceu zootehnic, iar astăzi un centru cultural și spațiu pentru oficierea căsătoriilor. ‘În primul rând este un simbol pentru oraș. E foarte interesant că timp de 50 de ani de comunism acest castel n-a fost distrus, a fost aici centru cultural, muzeu, casa pionierilor, biblioteca, un plămân.

Noi ne-am trezit cu 40.000 de vizitatori într-un oraș care nu avea nici 2.000 de turiști, dar orașul a resimțit oarecum că a reprimit această clădire. E un caz aparte față de alte castele care n-au fost deschise’, a mărturisit directorul Centrului de Promovare Turistică Carei, Bogdan Georgescu.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Castelul găzduiește trei expoziții permanente, cea privind breslele locale, obiecte descoperite în zonă, o expoziție cu mobilier de epocă, de la sfârșitul secolului XVIII sau începutul secolului XIX, cumpărate din diferite castele din Europa, și o expoziție impresionantă de trofee din Africa de Sud, donată de Sir Panczel Tibor, un important om de afaceri ai cărui bunici au fost careieni. Se mai pregătește deschiderea unei expoziții de figuri de ceară, cu scene de la semnarea Păcii de la Satu Mare din 1711. Vor mai fi scene cu ultima vrăjitoare care a fost arsă pe rug, în jurul anilor 1800, și figuri reprezentative din Carei: Otilia Marchiș, Ady Endre, Kafka Margit. De asemenea, va fi reprezentat regele Ferdinand, care pe 25 mai 1919 a vizitat orașul Carei împreună cu regina Maria.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Urmașii grofilor mai vizitează și astăzi castelul în care au trăit înaintașii lor, anul acesta organizând și o mare reuniune de familie.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Micuțele căsuțe albastre ale oșenilor sunt așezate pe dealul din centrul localității Negrești Oaș. Acestea au fost adunate de prin satele Oașului, dezmembrate, transportate și remontate cu mare grijă în capitala Țării Oașului, încă din anul 1964, cu scopul de a salva patrimoniul local. Astăzi de abia mai există câte o casă tradițională prin sate, oșenii preferând să-și construiască noi locuințe, fiind cunoscut că majoritatea sunt plecați la muncă în străinătate și își construiesc adevărate palate în locul căsuțelor bătrânești.

Muzeul Țării Oașului cuprinde 40 de obiective, case din Cămârzana și Racșa sau alte localități, case monocelulare, o șură din Gherța Mică, o poiată pentru oi, o cămară din Bixad, un coteț circular din Negrești Oaș. În unele case sunt expuse adevărate colecții de țesături, icoane, porturi populare, obiecte de ceramică și piese de mobilier, obiecte de uz gospodăresc.

Muzeul cuprinde și o zonă denumită ‘sector viu’, cu bunuri funcționale, de la vâltoare, la moare de apă, un atelier de fierărie, piua sau chiar o pălincie cu toate instalațiile. În preajma sărbătorilor, mai pot fi văzute femei din zonă care își spală covoarele în vâltoarea din cadrul muzeului. În cadrul muzeului funcționează și un atelier de olărit, unde renumitul meșter popular Istvanfi Geza din Vama face demonstrații, le arată tinerilor cum se făceau vasele, sau chiar îi învață meserie pe unii dintre ei.

Piesa de rezistență este Biserica de lemn din Lechința, veche din 1635, singura clădire de acest gen din Țara Oașului. Deși toate bisericile din Oaș erau din lemn, de abia una singură a supraviețuit, în mod miraculos, și aceasta la presiunile marelui fotograf Ioniță G. Andron. Biserica a fost salvată în anii ’70 la după ce cunoscutul fotograf a trimis memorii conducerii de la acea vreme: Comitetului Regional Oaș al PCR, Comitetului de stat pentru cultură și artă din regiunea Maramureș, dar și Comisiei Monumentelor Istorice de pe lângă Academia Republicii Socialiste România.Artistul a realizat primele fotografii cu lăcașul de cult în anul 1939, le-a trimis autorităților pentru a o salva și a revenit cu un memoriu și fotografii în anul 1966 în care arăta starea avansată de degradare a bisericii.

“Dacă mi-ar fi spus cineva că poate arăta și în felul acesta o construcție protejată în mod special de lege fiind MONUMENT ISTORIC, cu siguranță nu aș fi crezut, dar de această realitate m-am convins personal, iar prin fotografiile alăturate caut să informez organele de drept, socotind că prin aceasta am tras clopotul de alarmă și că am făcut cel puțin atât, pentru a determina forurile competente, ca în cel mai scurt timp posibil, acest monument istoric, singura biserică veche de lemn din toată Țara Oașului să fie reconstruită — deoarece despre reparație nu mai poate fi vorba — și ridicată în centrul de raion Negrești, unde să rămână mărturie peste alte veacuri viitoare despre dăinuirea noastră aici”, a scris Ioniță G. Andron, în memoriul din 4 noiembrie 1966.

Cunoscutul fotograf a subliniat că biserica a fost declarată monument “datorită vechimii și caracteristicilor ei de construcție de-a dreptul impresionante prin dimensiunile ei miniaturale”. Biserica a fost dezmembrată, transportată în Negrești Oaș unde în același an a fost deschis Muzeul Țării Oașului, și reconstruită pentru prima dată între anii 1977-1980, cu unele părți noi. A doua oară a fost reconstruită în 2006, printr-un proiect european.”Este o biserică de tip vechi, iar ca mărime este printre cele mai mici. N-am găsit o explicație de ce restul bisericilor nu au supraviețuit. Se construiesc biserici din zid din a doua parte a secolului XIX. Am găsit urme din biserici la o moară. Este ceva ciudat cum în zonele învecinate, Maramureș, Țara Lăpușului, Chioarului s-au păstrat biserici și aici asta este singură. Dacă nu era Ioniță G. Andron, nici ea nu supraviețuia”, a explicat Remus Vârnav, directorul Muzeului Țării Oașului.

Directorul Centrului Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, crede că această biserică a supraviețuit deoarece s-a aflat într-o comunitate mică, unde a fost construită o biserică din piatră mai târziu decât în celelalte localități. “Biserica a supraviețuit pentru că a fost într-o comunicate mică. După ridicarea bisericii de piatră, aceasta a fost abandonată și a supraviețuit în mod miraculos după intervențiile lui Ioniță G. Andron, cel mai mare fotograf din Oaș. În general, în Oaș bisericile din lemn au fost abandonate după ce s-au zidit altele noi care nu au nicio valoare arhitecturală”, a mai spus Felician Pop.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Biserica datează din 1175, a fost construită ca mănăstire romano-catolică, dar în timpul marii reforme a fost transformată în biserică reformată, rămânând astfel până în zilele noastre.

Biserica este construită în stil romanic iar planul basilical are trei nave poziționate pe axa est — vest. Dacă unii cercetători susțin că nu a fost tencuită tocmai pentru a respecta regulile romanice, toate bisericile din vremea respectivă fiind fără tencuială, localnicii dau crezare mai degrabă unei legende, care spune că au existat tentative de tencuire a pereților exteriori, doar că tencuiala pur și simplu nu se prinde de cărămida roșie din care este construită.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit directorului Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Felician Pop, construirea bisericii a fost făcută de către banul Akos, care făcea parte din neamul Akoșilor care s-a mutat din Sciția în Panonia, alături de șapte conducători ai sciților. Familia nobiliară a donat mănăstirea Ordinului Benedictin. În secolul al XVI-lea, neamul Akoșilor s-a stins, mulți dintre ei fiind uciși.

După ei a rămas astăzi biserica, în care se oficiază slujbe în fiecare duminică, și numele localității, Acâș în limba română și Akos în maghiară.

Soarta avea să rezerve destule surprize și necazuri. În anul 1642, în urma unui incendiu, biserica a ars și imediat după aceea au venit turcii, care i-au dat foc din nou. ‘O altă legendă este legată de semiluna islamică din vârful turnului bisericii. Legenda spune că semiluna a fost ridicată în turn deoarece turcii nu ar ataca lăcașurile care au semnul mahomedan. Nu este exclus ca această idee să le fi venit localnicilor după ce turcii au distrus biserica proaspăt renovată în 1642. De abia peste 90 de ani, în 1732, credincioșii au refăcut acoperișul și turnurile. În acest interval slujbele au fost oficiate sub cerul liber’, a spus Felician Pop.

După ce a trecut prin foc și furia turcilor, o altă nenorocire a lovit biserica. În septembrie 1834 a avut loc un mare cutremur în zona Careiului, fiind distruse mai multe așezări.

Biserica din Acâș a suferit mari daune, dar nu s-a prăbușit, a rămas în picioare. Preotul din acea vreme a consemnat evenimentul în registrul bisericii: ‘anul acesta a fost foarte secetos până pe 15 septembrie, atunci porni o ploaie înceată, înaintea ploii s-a produs un puternic cutremur de pământ între ora 7 și 8 dimineața în timp ce tocmai voiam să intru în biserică. După aprecierile mele a durat cam 5 minute. Uitându-mă din curte cum se mișcau cele două turnuri am crezut că se vor prăbuși. Dar har Domnului abia că au rezistat.

La unul din turnuri s-a distrus acoperișul, iar biserica a suferit cinci crăpături … în mai multe locuri a izvorât apa din pământ’.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ
Oamenii s-au chinuit să adune bani să refacă biserica, dar din cauza sărăciei n-au reușit să adune fonduri suficiente și biserica a rămas în aceeași stare până în 1862 când a fost cuprinsă de un incendiu devastator.

Atunci, focul a ars trei zile în continuu și a devastat jumătate din sat. Cu mari greutăți în perioada 1896—1902 biserica a fost renovată cu sprijinul financiar al comisiei pentru ocrotirea monumentelor de artă. ‘Băncile din biserică sunt de factură populară fiind pictate cu motive florale de o mare valoare artistică, fiind executate în perioada 1750—1776 în stilul Renașterii florale transilvănene târzii.

Tot legenda spune că biserica din Acâș ar fi legată printr-un tunel de castelul din Ardud, care la rândul său printr-o rețea de alte tunele ar fi fost legat de cetățile Sătmar și Medieș. Legenda tunelurilor este încă prezentă în conștiința sătmărenilor cu toate că nimeni nu se poate lăuda că ar fi făcut un drum subteran între aceste localități. Probabil că tunelurile din preajma bisericilor și castelelor erau mult mai scurte și aveau rolul de ieșiri de salvare în caz de pericol’, a mai precizat Felician Pop.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ
Directorul CJCPCT consideră că biserica din Acâș este una dintre splendorile artei romanice europene ale evului mediu timpuriu, aparținând ca structură arhitectonică stilului inițial al Abației din Cluny, localitate aflată în provincia Burgundia din Franța. ‘Asemănarea dintre cele două biserici arată faptul că societatea, civilizația de pe aceste meleaguri, în liniile ei esențiale, a fost conectată încă de timpuriu la civilizația apuseană’, a mai spus Felician Pop.

Din păcate, monumentul arhitectonic nu este promovat pe măsura importanței acestuia, nefiind inclus în circuite turistice. Informații despre biserică se găsesc foarte puține, într-o mică broșură editată de parohia din localitate.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) maramuresmuzeu.ro

Coiful de la Ciumești a fost descoperit întâmplător, în anul 1960, de un localnic care efectua săpături pentru construirea unor grajduri pentru CAP-ul din localitate. Alături de coiful din fier încoronat cu un șoim au mai fost găsite o cămașă de zale din fier, cnemide și fibule din bronz, un inel, două brățări și mai multe vase de lut. Mormântul, unic în lume ca și coiful, a fost denumit “mormântul cu coif de la Ciumești”.

Obiectele au fost ridicate de autoritățile de la acea vreme, duse la Muzeul din Baia Mare, de unde coiful a fost transferat la Muzeul Național de Istorie din București, având o importanță deosebită, unde este expus și astăzi.

Coiful din secolul IV î.Hr este unul lucrat până în detalii, are o apărătoare pentru ceafă, apărători pentru obraz, pe creștet sunt lipite picioarele unui șoim ce are aripile prinse în balamale pentru a se putea mișca în timpul deplasării.

Istoricii susțin că războinicul era o persoană foarte importantă, iar rolul coifului și al celorlalte piese descoperite este de a-l deosebi de ceilalți luptători din comunitate, dar și de a se face remarcat în alte comunități.

Foto: (c) maramuresmuzeu.ro

Mai multe izvoare istorice antice menționează portul, de către căpeteniile celților, a unor coifuri cu păsări sau animale, sau cămăși de zale. De asemenea, acestea apar și pe reprezentații iconografice precum cazanul de la Gundestrup, din Danemarca, însă descoperirile arheologice au fost prea puține.

Săpăturile efectuate ulterior în Ciumești au scos la iveală în total 35 de morminte celtice, dintre care șase erau de înhumație și 29 de incinerație. Celții obișnuiau să-și incinereze defuncții, după care să le îngroape rămășițele alături de vase funerare, oale de ofrandă și obiecte personale, din metal sau bronz. De cele mai multe ori, pe acestea rămâneau urme de trecere prin foc. “Indiscutabil, cel mai senzațional artefact din întreaga lume a celților este coiful de la Ciumești, unic în lume. El a aparținut unei căpetenii celte, un om foarte înalt. Aceste coifuri sunt văzute pe câteva vase celtice descoperite în Bulgaria, Germania, Danemarca, dar sunt doar reprezentări grafice. Un coif adevărat este cel descoperit la Ciumești, în anul 1960, absolut întâmplător când se săpa o fundație pentru grajdurile CAP-ului de atunci. În zonă s-au găsit mai multe morminte de inhumație și de incinerație. Ce este interesant este că artefactele găsite aparțin mai multor culturi.

Cnemidele, apărătoarele gambelor sunt de bronz, sunt de origine grecească, un fapt care întărește ideea că celții au servit în secolul III înaintea erei noastre drept mercenari pentru regii din Asia Mică. Probabil că și acest războinic de la Ciumești cu acest coif păstrat miraculos aproape intact a fost unul dintre căpeteniile mercenarilor care cutreierau la vremea aceea în Europa”, a declarat directorul Centrului de Creație Satu Mare, Felician Pop, autor al “Istoriei secrete a Sătmarului”.

Cel mai probabil, căpetenia a organizat trupe de mercenari care au acționat lângă Mediterană, în zona grecească, fiind descoperite și alte elemente elene, cum ar fi vase pentru vin sau monede.

Celții puneau un mare accent și pe aspectul fizic în timpul luptelor, purtau coifuri metalice, păr lung adesea dat cu var pentru a fi țepos, cămăși de zale și scoteau țipete pentru a-și intimida pe adversari, creându-și în timp imaginea de luptători crânceni și invincibili. Așa au ajuns să controleze ținuturi uriașe, din Franța până în nord vestul României de astăzi și sudul Ucrainei. Cercetătorii presupun că celții aveau un rol deosebit de important în zona ocupată de nord vestul țării, fiind posibil ca de aici să se fi angajat ca mercenari pentru diverse armate, însă deocamdată nu s-au făcute suficiente studii pentru a se trage o concluzie sigură. Un alt aspect care lasă ca bună parte din presupuneri să rămână o enigmă este faptul că celții nu lăsau urme scrise, cercetătorii fiind nevoiți să se documenteze din referirile altor popoare despre marii războinici.

“Descoperirile din județul Satu Mare în ce privește civilizația celților sunt spectaculoase și fiecare an aduce noi și noi dovezi ale unei puternice civilizații celtice pe meleagurile județului. Cimitirul de înhumație de la Petrești este unul din cele mai mari cimitire celtice descoperite vreodată și probabil o cercetare mai atentă și sistematică ar putea scoate la iveală rolul și importanța acestei civilizații. Știm foarte bine că Burebista în anii ’80 î. Hr. s-a luptat aici cu celții, boii, tauriscii și a întins regatul dacilor până în Germania de astăzi. Coiful este un artefact unic, el este un simbol al județului, al luptei, al eroismului care ni s-a transmis prin veacuri”, a spus Felician Pop.

Pe an ce trece se fac descoperiri tot mai importante, cum ar fi centrul metalurgic al dacilor liberi de la Iojib, în apropierea cuptoarelor dacice de la Medieșu Aurit, cele mai mari centre din Europa Barbară, astfel că nu ar fi exclus ca tot întâmplător să iasă la suprafață dovezi cu totul surprinzătoare, care să facă lumină în privința a tot ce se crede despre trecutul zonei și mai ales al popoarelor.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES FLUX

De abia în anul 2010 s-au făcut cercetări cu metode moderne, folosind unde geomagnetice, și s-a făcut o descoperire senzațională, încă 200 de cuptoare dacice mai sunt îngropate în pământ, schimbând cu totul importanța sitului arheologic. Astfel, s-a constatat că aici există cel mai mare centru ceramic din Europa barbară cunoscut până în prezent. În acest an s-a descoperit și un centru metalurgic, care vine în sprijinul teoriei ce susține că în zonă ar exista o mare cetate a dacilor liberi care este încă îngropată.

Potrivit arheologului Robert Gindele, cercetările de la Medieșu Aurit au început în 1964 după ce localnicii care arau terenul au descoperit bucăți mari din obiecte ceramice. Până în anul 1970 au fost dezgropate și cercetate 10 cuptoare de ars ceramica. După cioburile găsite, arheologii și-au dat seama că vasele erau produse de către dacii liberi.

Atelierele erau specializate pe producția vaselor pentru provizii de mari dimensiuni, cuptoarele erau masive, aveau diametrul de peste doi metri, cu un perete masiv ce susținea un grătar. Cuptoarele erau construite în pământ pentru a se elimina pierderile masive de căldură și aveau în partea din față o groapă de deservire de unde se alimenta focul. Vasele erau introduse în cuptor prin orificiul din mijlocul cupolei și erau arse de aerul cald degajat de foc, fără să fie afumate sau arse, sistemul fiind unul ingenios. Lutul a fost unul de o calitate excepțională, cuptoarele erau amplasate în apropierea unei ape și a unor păduri, lucru care a permis fabricarea de produse la scară largă.

La reluarea cercetărilor, în 2010, după efectuarea unui studiu prin metoda geomagnetică pe o suprafață de 18 hectare, s-au descoperit unele ‘anomalii puternic geomagnetice, rotunde’ despre care se bănuia că sunt cuptoare. În urma săpăturilor din 2011 au fost scoase la lumină două centre cu câte două cuptoare, confirmând astfel faptul că în zonă mai sunt 200 de cuptoare. Aproape toate sunt îngropate și în ziua de astăzi. Terenurile respective se află în proprietate privată, aproape toate fiind cultivate an de an. Peste cuptoarele dacice, îngropate la 50-100 cm, cresc anual culturi agricole.

‘Cuptoarele se aliniază pe două șiruri paralele, dispuse de o parte și alta a unui mic bot de terasă flancat la est și la vest de două văi. Se poate observa de asemenea gruparea mai multor cuptoare în nuclee, de la trei până la opt cuptoare, deservite eventual de o groapă comună de alimentare’, susține Robert Gindele.

Cercetările au continuat și s-a mai descoperit că în zonă au existat fântâni, construcții de suprafață, locuințe adâncite în pământ, fiind practic o așezare industrială.

‘În stadiul actual al cunoștințelor, nu știm cu exactitate când a fost începută și când a fost abandonată producția de ceramică din Medieșu Aurit, a funcționat cert în secolele II-III d. Hr. Având în vedere numărul cuptoarelor, putem să spunem că era cel mai mare centru ceramic al Europei barbare. Indicatorii etnici sunt formele de vase dacice arhaice, modelate cu mâna, cu brâuri alveolate, care au fost așezate în cuptoare alături de vasele de provizii’, precizează Robert Gindele.

Arheologul presupune că dacii deserveau un spațiu geografic larg, având probabil un rol în preluarea roții olarului de către vandali. ‘Olarii daci deserveau cu producția lor un spațiu geografic întins, formele medieșene de chipuri regăsindu-se în locuințele vandale din perioada războaielor marcomanice. Centrul ceramic de la Medieșu Aurit a avut foarte probabil o contribuție semnificativă în preluarea roții olarului de către vandali și în răspândirea ceramicii produse cu această tehnologie la nord de Carpați, în sudul Poloniei de astăzi’, a mai arătat arheologul.

O altă descoperire importantă a avut loc în acest an. La nici 10 km de acest centru ceramic, în zona localității Iojib, a fost confirmată existența unui centru metalurgic, fapt care mai aduce un argument în susținerea teoriei care spune că în zonă trebuie să existe și o importantă cetate dacică.

Au fost descoperite 52 de cuptoare de redus minereu, fabricându-se lupe de fier, folosite ulterior pentru fabricarea pieselor metalice. “Am reușit să descoperim 52 de cuptoare de redus minereuri pe o suprafață de 15 pe 15 metri. Este o concentrație enormă, sunt uriașe. Trei oameni de abia au putut să pună lupele mari de fier găsite în camion. Funcționau ca niște furnale, erau umplute cu straturi de mangal, cărbuni de lemn și straturi de fier de baltă nativ. Era alimentat focul ca să ajungă la temperatură mult mai ridicată, să poată topi aceste bucăți de fier nativ și rezultau lupe de fier”, a spus Robert Gindele.

Arheologii bănuiau că în apropierea celor peste 200 de cuptoare ale dacilor liberi din Medieșu Aurit trebuiau să mai existe și altfel de centre, însă aveau nevoie de o confirmare, astfel că au trimis probe la un laborator din Polonia pentru datare cu Carbon 14.

“Nu am găsit datarea, putea să fie de la celți până în secolul XIX. Am bănuit și am sperat să fie din epoca romană, să fim în perioada dacilor liberi. Avem analogii foarte bune în estul Germaniei, și ei extrăgeau acest minereu și aveau centre imense industriale de redus minereu. Neavând nicio datare, negăsind niciun ciob, am trimis probe în Polonia pentru datare cu carbon C 14 și dimineață am văzut emailul, era să leșin, datează din a doua jumătate a secolului II, prima jumătate a secolului III, care era perioada de maximă înflorire a centrului ceramic de la Medieșu Aurit, aflat la numai 10 km de acest centru”, a spus mai Robert Gindele.

El crede că în zonă exista o așezare foarte importantă și speră ca în viitor să fie descoperite și alte centre, inclusiv centrul de conducere sau morminte princiare. “Săpăturile au fost făcute în martie (2014 n.r.), șase luni am stat ca pe jar să primesc acest rezultat. Perspectivele se deschid și sunt fantastice. Avem două centre mari importante într-un spațiu așa de mic. Într-un viitor o să găsim centrul politic, centrul economic al acestei zone și de ce nu, morminte princiare, centrul religios. Este o descoperire senzațională nu numai pentru noi, ci pentru toată lumea internațională a analogiei barbare europene”, a mai spus arheologul.

Aceste descoperiri, alături de alte date istorice din alte perioade, arată că zona numită astăzi județul Satu Mare a fost una destul de importantă, nu un simplu colț de țară.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)