Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Dovada că Straja este prezentă pe lista destinațiilor de schi din România este oferită de datele statistice care, cel puțin anul trecut, au înscris stațiunea de munte din județul Hunedoara pe locul al treilea în țară ca număr de turiști care au ales să vină aici pentru a se relaxa sau pentru mișcare.

Chiar dacă dezvoltarea stațiunii este relativ recentă, după anul 1990, Straja a reușit să se impună prin construirea durabilă a unui concept de turism ce a încercat să împrumute cât mai mult din ceea ce se întâmplă în alte țări cu tradiție în domeniu.

Situată la o altitudine de 1.445 de metri, în imediata apropiere a orașului Lupeni și a DN 66 Petroșani-Târgu Jiu, stațiunea Straja poate fi considerat locul ideal pentru o vacanță la schi. Așa cum este și normal, principala atracție sunt cele 12 pârtii de schi, echipate cu instalații de nocturnă, ceea ce face posibilă utilizarea acestora până la ore târzii din noapte. Pentru un schior reprezintă mare lucru să-și poată utiliza timpul liber — și așa puțin — la maxim. De aceea, vestea că pârtiile însumează acum 26 de kilometri de domeniu schiabil a fost foarte bine primită între schiori, mai ales că pârtiile sunt prevăzute cu instalații de transport pe cablu.

Cabanierii din Straja au înțeles foarte bine potențialul de care pot dispune și se preocupă pentru ca vacanțele turiștilor să fie așa cum și le-ar dori oricine. Pe lângă pârtiile existente, anul trecut, în zonă, a fost deschisă prima pistă de snow-tubbing, iar vechiul telescaun a fost înlocuit cu o modernă telegondolă. Acest ultim lucru a permis ca una dintre pârtii, ce pleacă de pe vârful Straja (1.868 m) să fie extinsă până la stația de îmbarcare a telegondolei, cu o lungime totală de 8,1 kilometri.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Chiar dacă iarna trecută nu a fost una dintre cele mai fericite pentru cabanierii din Straja, aceștia ar putea spune că o parte din munca lor a fost salvată, în lipsa ninsorii, de tunurile cu zăpadă artificială. Extinderea acestora este prevăzută și pentru acest an, tocmai pentru ca sezonul de schi să se poată derula pe o perioadă mai mare de timp, iar sincopele care țin de vreme să fie mai greu sesizabile.

Concursurile și jocurile sportive reprezintă o constantă a turismului de iarnă practicat în Straja. Aici a fost construit cel mai mare om de zăpadă din România, cu o înălțime de peste opt metri, dar și un festival al oamenilor de zăpadă în care imaginația concurenților poate zburda liberă în încercarea de a găsi o formă originală de exprimare.

Dincolo de aceste remarci tehnice, legate de potențialul uneia dintre cele mai bune stațiuni de schi din România, rămâne calitatea oamenilor care lucrează în turismul din Straja. Oficial, capacitatea de cazare este de circa 3.000 de locuri în 210 cabane, case de vacanță, pensiuni și vile. Dintre acestea, aproape 40 au fost clasificate la 1,2 sau 3 stele, Straja fiind declarată stațiune de interes local în anul 2002.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Noua direcție pe care merge stațiunea indică o dezvoltare a serviciilor și pe timp de vară. Locul este superb, aerul extrem de curat, iar condițiile de cazare sunt bune. De aceea, în ultimii ani, în Straja au fost organizate mai multe tabere pentru elevi, iar una dintre ele este unicat în România. Ne referim aici la tabăra pentru copiii care au probleme cu greutatea și pentru care a fost gândită o lună de vacanță specială, menită să-i ajute să dea jos, într-un mod plăcut pentru ei, kilogramele pe care le-au acumulat în plus din cauza stilului de viață nesănătos.

“Conceptul taberei este ca acești copii să slăbească printr-un program de nutriție și mișcare gândit special pentru ei. Este un program pe care ne dorim să-l continue și acasă, după ce vor pleca de la Straja. În acest sens, ne bazăm pe experiența anilor trecuți, când au fost copii care au reușit să slăbească între 5 și 15 kilograme, prin continuarea celor învățate în tabără”, spunea directorul Taberei de sănătate Platoul Soarelui, Marius Fodoran, la debutul ediției din acest an.

De numele stațiunii Straja este legată și cea mai lungă procesiune religioasă din țară, ce are loc în Vinerea Mare, înainte de Sfintele Paște. “Drumul Crucii” se constituie ca un eveniment major pentru comunitatea religioasă din Valea Jiului. La procesiune participă preoți de la toate confesiunile, iar slujba este săvârșită în aer liber.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Oamenii parcurg pe jos un traseu de 10,4 kilometri, care începe la biserica ortodoxă din orașul Lupeni și urcă apoi până în Masivul Vâlcan, la peste 1.400 de metri altitudine. Credincioșii poartă pe umeri o cruce din lemn de paltin, grea de o sută de kilograme, în care sunt încrustate locașe cu moaștele a 14 sfinți și un fragment din Crucea Mântuitorului.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

“Am decis să inițiem această procesiune în anul 2000, iar cei care parcurg ‘Drumul Crucii’ au timp să mediteze la chinurile la care a fost supus Mântuitorul Nostru pentru ca păcatele noastre să fie iertate. Noi credem că parcurgând ‘Drumul Crucii’, de la Lupeni, la Straja, cel mai lung din lume, Mântuitorul Nostru Isus Hristos ne va ierta măcar o parte din păcatele noastre'”, afirma inițiatorul procesiunii, omul de afaceri Emil Părău.

O excursie la Straja se poate încheia într-un ton mai vesel pentru că aici se află cel mai blând urs din România. Considerat mascota vie a stațiunii montane, ursul Baloo este sărbătorit în fiecare iarnă, în prezența turiștilor și mai ales a copiilor care vin la schi. Au trecut deja 15 ani de când Baloo, pe atunci un micuț pui de urs, a fost găsit singur și bolnav în pădurile din zonă, fiind adus la cabana Montana din Straja pentru a fi îngrijit. Nu a mai plecat de acolo, mulțumit de răsfățul pe care l-a primit din partea turiștilor.

Animalul este foarte blând, dar pentru siguranța turiștilor este ținut într-un țarc de 1.200 metri pătrați, dublu față de ceea ce prevăd normele europene. Aici ursul se poate juca în voie pe tot parcursul anului, mai ales că vara are la dispoziție o piscină pentru zilele călduroase, a precizat Emil Părău. Baloo este hrănit numai cu mâncare preparată, fructe și miere, iar pe timpul iernii hibernează doar câteva zile.

Straja mai are multe de oferit, dar este bine ca unele lucruri să fie descoperite de turiști, la fața locului. De aceea, ultima recomandare ține de accesul spre această stațiune de munte, unde se poate ajunge cu mașina pe DN 66 Simeria-Petroșani și, înainte de intrarea pe Defileul Jiului se urmează indicatorul spre Lupeni. Turiștii pot urca cu telegondola sau cu mașina pe un drum județean asfaltat.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) http://terteci.blogspot.ro/

Supranumit “satul de marmură”, Alunul te întâmpină după un drum greu, care pornește din Hunedoara, trece prin comuna Ghelari și se îndreaptă spre comuna Bunila. Dacă până la Ghelari șoseaua se poate mândri cu un strop de asfalt peticit, mai încolo, spre Bunila, doar un drum pietruit ține cu scutul din fier al mașinii.

Ajungem în Bunila într-o zi de sărbătoare, iar la Alimentara din sat, tapetată și acum pe afară cu afișele decolorate ale unor candidați de la cine mai știe câte alegeri, o mână de oameni stau de povești. Sunt bărbați și femei așezați la câteva mese din metal, afară.

“Haideți, stați jos, că ați făcut drum lung până aici”, ne spune o femeie trecută bine de 60 de ani. Nu o poți refuza pentru că deja s-a ridicat de pe scaunul greu, făcut din șipci de lemn. Este o imagine pe care nu o poți șterge din amintiri foarte repede pentru că ea arată, încă o dată, bunul simț al omului din satul tradițional românesc, acolo unde starletele nu au reușit să le strice educația primită în copilărie.

“Dacă vreți să ajungeți la Alun, trebuie să vă întoarceți și să o luați pe drumul ăla care merge spre vale. Fiți atenți că-i tare îngust”, ne avertizează un bărbat și apoi ne arată arată cam pe unde ar trebui să ajungem. Cel mai bun punct de reper este însă biserica din Alun, care se vede strălucind în lumina soarelui de amiază.

Așadar, trecem din nou la drum și ajungem acolo de unde ar trebui să coborâm o pantă destul de abruptă. De pe culmea dealului se deschide o vale impresionantă, străbătută de o linie albă. Este drumul care duce spre Alun, dar până acolo mai trebuie să coborâm aproape 500 de metri, cu atenție și răbdare, așa cum fuseserăm sfătuiți. Ogașele făcute de torenți își fac simțită prezența, colțuri de pietre se freacă de metalul scutului mașinii și parcă nu poți să nu te crispezi la gândul că se află la numai câțiva centimetri de motor.

Drumul pe care coborâm separă cele două sate, Bunila și Alun, dar și terasele pe care gospodarii și le-au amenajat acum o jumătate de secol pentru a avea cât mai mult teren, atât de necesar pentru a-și planta în pământ culturile necesare traiului. Pavat cu pietre de culoare albă, drumul s-a păstrat într-o stare nesperat de bună, poate și datorită faptului că este circulat atât de puțin, dar și pentru că bucățile de rocă cu ajutorul cărora este pavat sunt așezate aproape simetric.

Ajungem în vale și apoi suntem nevoiți să o luăm la deal, spre Alun. Străjuit de un gard gros din piatră, drumul urcă șerpuitor spre satul despre care s-a vorbit atât de mult. O tablă de culoare verde, ascunsă într-un frunziș, ne anunță că am ajuns, iar în stânga se vede fosta carieră de marmură, în care piatra de culoare albă cu vinișoare ruginii te înconjoară din toate părțile.

Marmura de Alun este binecunoscută cioplitorilor din țară, fie că sunt constructori sau artiști. A fost folosită la construirea Casei Poporului din București, dar și pentru ridicarea uneia dintre cele două biserici din sat. Este prețuită și acum, iar artiștii spun că se poate compara cu marmura de Carrara prin granulația fină care permite o prelucrare ușoară.

Că este așa, stă mărturie Sergiu Tenț, un tânăr din satul Ghelari, care a avut ideea de a promova marmura de Alun printr-o tabără de creație pe care o organizează în fiecare an. A inițiat un proiect căruia i-a spus “Turism și Artă în Pădureni”, iar acum în curtea pensiunii sale vin studenți de la Facultatea de Arte din Timișoara care, timp de zece zile, în fiecare an, lucrează în bucățile de marmură pe care le primesc de la Alun. “Dorim să sprijinim cultura și pe tinerii artiști, dar doresc să atragem atenția și asupra calităților marmurei de Alun, atât de prețuită peste hotare și lăsată în uitare, pe nedrept, la noi în țară”, spunea Sergiu la debutul unei tabere de creație.

Lăsăm însă cariera și ne îndreptăm spre centrul satului. O singură mișcare se vede pe partea stângă: un bărbat culege niște mere. “Haideți, luați, că țin de sete”, ne îmbie omul, care ne spune că a plecat din sat, de tânăr, ca să lucreze la oțelăriile din municipiul Hunedoara, iar acum s-a întors în locurile natale, doar pentru câteva zile pe an, atunci când își adună câteva fructe din livadă.

Mulțumim frumos și încercăm să luăm pulsul unui sat peste care liniștea apasă într-un mod nefiresc. Ajunși în centrul localității, străzile pietruite parcă vin spre tine, călătorul aflat în căutarea de povești. Niciun alt sunet nu răzbate din curțile caselor care au fundația construită din bucăți de marmură în loc de piatră. Într-o livadă sunt doi cai, și atât. Te simți stingher într-o mare de liniște și te gândești că, obișnuit cu viața trepidantă a orașului, nu ai putea rezista aici mai mult de câteva zile.

Ușor, o luăm la pas prin Alun, cu speranța că poate mai vedem pe cineva. Un sunet răzbate din curtea unei case și cum știm că în satele de munte oaspeții sunt bineveniți întotdeauna, intrăm în curte și-i dăm “ziua bună” lui nenea Ghiorghiuț. Are 60 de ani și este cel mai tânăr din sat.

“Cred că oamenii stabili aici mai pot fi numărați pe degetele de la o mână, iar case în picioare, stabile, mai sunt vreo 60-70”, ne spune acest om care locuiește în sat de când se știe. “Vara mai vin acasă cei care sunt plecați la oraș, unii în concediu, alții să mai pună câte ceva în pământ”, adaugă bărbatul.

Văzuserăm doi cai într-o livadă și-l întrebăm pe gazda noastră dacă în sat mai sunt ceva animale. “Două vaci și trei cai”, ne răspunde râzând, pentru ca apoi să-și aducă aminte că “pe timpuri în sat erau două ciopoare de vaci și copiii stăteau zile întregi cu vitele la pășune”.

Foto: (c)http://terteci.blogspot.ro/

În satul care moare dăinuiește însă o biserică unicat în țară și a doua din Europa. Construită în totalitate din marmură extrasă din cariera satului, biserica a fost ridicată între anii 1937 și 1939 și a costat circa 500.000 de lei. Domină satul și este singura din România ale cărei ziduri au fost realizate din prețiosul material de construcții. A fost pictată între anii 1963 și 1966, iar acum este mult prea mare pentru cei câțiva bătrâni care mai trăiesc în Alun.

În sat mai este o biserică din lemn, declarată monument istoric și veche de aproape 300 de ani. Din păcate, bisericuța este într-un stadiu avansat de degradare și sunt slabe speranțe că se vor găsi bani pentru reabilitarea ei.

Acesta este Alunul, satul din Ținutul Pădurenilor despre care se spune că este construit din marmură. Un loc din care pădurenii au fost nevoiți plece cu sufletul strâns și să-și abandoneze casele pentru a-și căuta un destin mai fericit, condiționat însă de agitația orașelor.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Cercetată sistematic de arheologic începând cu anul 1924, jefuită câteodată de căutătorii de comori, Sarmizegetusa Regia este locul în care turistul ajunge nu chiar foarte ușor și de care se desparte cu gândul că ar mai fi trebuit să afle ceva în plus.

Capitala Daciei este parte a unui ansamblu de fortificații ce ne arată forța poporului dac ce era condus acum 2.000 de ani de regii Burebista și Decebal. Importanța sistemului de cetăți dacice a făcut ca acestea să fie incluse pe lista patrimoniului UNESCO în anul 1999, sub denumirea de “Cetățile dacice din Munții Orăștiei”.

“Sistemul de fortificații realizat de regii daci în Munții Șureanu impresionează prin modul unitar al concepției care a dus la edificarea lui. Scopul este acela de a ridica un brâu de fortificații care să apere capitala religioasă, politică și economică a Regatului Dac — Sarmizegetusa Regia, azi Grădiștea de Munte, comuna Orăștioara de Sus. O serie de cetăți închid principalele căi de acces spre capitala Regatului Dac: Costești — Cetățuie, Blidaru, Bănița, Piatra Roșie, din județul Hunedoara, și Căpâlna din județul Alba; alături înflorind și așezări civile, iar zona fiind în antichitate mai dens locuită decât în prezent”, explică dr. Cristina Bodo, cercetător științific în cadrul secției de arheologie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva.

Specialistul spune că Sarmizegetusa Regia era formată din trei părți distincte, care, împreună, reprezintă o singură aglomerare de locuire din care făceau parte cetatea, zona sacră și “cartierele” cu construcții civile. Acestea din urmă sunt situate la est și vest de primele două.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Mai multe terase găzduiesc construcțiile civile, militare sau de cult ale cetății, însă numai cele religioase, situate în zona sacră, sunt susținute și protejate de ziduri puternice, despre care cercetătorii cred că au măsurat și 12-14 metri înălțime.

Pe unele dintre aceste terase construite de om a fost ridicată o impresionantă incintă sacră, unde, la un moment dat, au funcționat în paralel șapte temple, două circulare și cinci rectangulare, construite din calcar sau andezit, lemn și lut. Cele mai importante temple sunt localizate pe terasa a XI-a.

“Templul mare circular avea diametrul de 29,40 m; la exterior avem un cerc format din 104 blocuri de andezit așezate unul lângă altul. Lipit de acest șir de blocuri se află un al doilea cerc din stâlpi de andezit, grupați câte șase înguști și unul lat, aceasta repetându-se de 30 de ori. În interior au fost găsite urmele unor stâlpi de lemn placați cu lut care susțineau un perete circular întrerupt de patru intrări diametral opuse. Centrul său era ocupat de o încăpere cu absidă. Pe această terasă se află și Soarele de andezit, de fapt un altar din piatră. Diametrul total al altarului era de 6,98 m; se compune dintr-un disc central cu diametrul de 1,46 m și din zece raze lungi de 2,76 m”, detaliază dr. Cristina Bodo.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Aflăm că terasa a XI-a este străbătută de cele două ramuri ale unui canal din elemente din calcar în forma literei U. Acest canal pornea de lângă zidul care sprijinea terasa a X-a, trecea pe sub marginea altarului de andezit, colecta apa și alte lichide rezultate ale ritualurilor efectuate aici, apoi se vărsa dincolo de marginea terasei a XI-a, spre vale.

“Aceste temple au avut un final dramatic, ele fiind distruse sistematic de către romanii învingători, iar preoțimea, probabil, nimicită. Distrugerea s-a făcut prin incendiere și prin decapitarea pe loc a elementelor din piatră ale templelor”, adaugă specialistul MCDR Deva.

Toată piatra care s-a folosit la ridicarea impresionantelor monumente din Munții Șureanu este calcar extras de la Măgura Călanului și andezit adus din cariera Bejan, de lângă Deva.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Activitatea cetății era însă mult mai complexă. În așezarea civilă, care nu este deschisă vizitatorilor, au fost descoperite locuințe, hambare, ateliere, instalații de captare și transportare prin conducte de lut ars a apei potabile. Locuințele aveau două sau trei încăperi și erau de formă poligonală sau circulară.

Pe traseul actual al zidului dintre poarta de vest și poarta de sud al cetății s-au descoperit urmele unui atelier monetar dacic, iar dintr-o groapă au fost recuperate patru ștanțe cu care se băteau asemenea piese.

Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri științifice a avut loc în anul 2013. În urma unei furtuni puternice, un fag secular s-a prăbușit la pământ, iar la rădăcina sa a fost găsită o matriță complexă folosită la confecționarea bijuteriilor. Piesa din bronz, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze în laboratoarele Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

“Este o piesă foarte frumoasă și importantă din punct de vedere istoric, demnă să facă parte din colecțiile celor mai importante muzee din lume. Matrița are o formă hexagonală, cu ornamente pe toate fețele, decorate în negativ. Peste aceste fețe erau așezate foițe din metal prețios, pe care se transfera apoi modelul din negativ”, a explicat, la finalul studiului, conf.univ.dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, coordonatorul științific al șantierului de la Sarmizegetusa Regia.

Matrița prezintă modele diverse, între care un cap de leu și o reprezentare a unui tigru.

“Apariția piesei la Sarmizegetusa Regia arată că acolo era un mediu cosmopolit, care își permitea ceea ce este mai bun”, a apreciat conf.univ.dr. Gelu Florea, în a cărui opinie matrița a fost adusă în cetatea dacică de un meșter bijutier din extremitatea estică a Mediteranei sau din orașele situate la nordul Mării Negre.

De fapt, cercetarea științifică este legată de comorile descoperite în Munții Orăștiei, după ce aici a fost găsit întâmplător un tezaur de monede. Mărturiile adunate în timp vorbesc despre “visele cu comori” ale țăranului David Albu, din satul Chitid, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, moment în care localnicii se duc pe munte, dar nu găsesc altceva decât niște “stâlpi rotunzi”. Câțiva ani mai târziu, un alt țăran din Ocolișu Mic găsește în munți mai multe monede vechi din aur.

“Conform mărturiilor culese, în 1802, s-a găsit o monedă în pământul scurmat de porci. Săpând, se va descoperi un tezaur de monede. Însă fiscul austriac află în cele din urmă și își trimite reprezentanții la cercetări — mineri sub conducerea lui B. Aigler, care semnalează în raport câteva monumente, cuptoare și obiecte din fier. În ciuda măsurilor dure luate de autoritățile austriece, cum se încălzea vremea satele din zonă se goleau, țăranii urcând spre munte pentru a căuta comori”, afirmă dr.Cristina Bodo.

Aurul dacic a înfierbântat mințile căutătorilor de comori și în zilele noastre. O amplă anchetă realizată de procurorii de la Curtea de Apel Alba Iulia a scos la iveală faptul că braconierii arheologici au descoperit monede și alte obiecte din aur și argint, între care se numără și celebrele brățări dacice din aur. Din cele 15 brățări din aur au fost recuperate 13 piese, iar 12 persoane au fost judecate în celebrul dosar “Aurul dacic”, ajuns acum pe rolul Instanței supreme.

Foto: (c) Mihaela LETA / AGERPRES ARHIVĂ

De un an, cetatea dacică Sarmizegetusa Regia a trecut în administrarea Consiliului Județean Hunedoara, instituție care și-a propus să valorifice potențialul turistic al acestui monument. Accesul în perimetrul sitului istoric a fost reglementat, iar în zonă a fost instituită o pază organizată, inclusiv cu forțe ale Jandarmeriei Montane. Monumentul poate fi vizitat nouă luni pe an, după un orar strict, iar iarna este închis pentru lucrări ce țin de o bună administrare a locului.

În plus, drumul care duce de la Costești spre cetatea dacică va fi reabilitat în baza unei finanțări europene accesată de autoritățile județene din Hunedoara. Lucrările sunt prevăzute să se încheie în decembrie 2015.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Este un loc în care turistul copleșit de stresul cotidian își găsește echilibrul atât de necesar pentru a putea să o ia de la capăt.

Situat în Masivul Retezat, din Carpații Meridionali, Parcul Național Retezat se întinde pe o suprafață de peste 38.000 de hectare. Masivul Retezat se înalță între depresiunile Hațeg și Petroșani, fiind format din Retezatul Mare, bogat în roci cristaline, și partea sudică, Retezatul Mic, cu o structură calcaroasă. Cele două părți ale masivului se unesc în zona lacului Bucura, cel mai întins lac glaciar din România.

Parcul Național Retezat a fost înființat în anul 1935, iar din anul 1979 a obținut statutul de Rezervație a Biosferei. Pe teritoriul său se pot întâlni 20 de vârfuri cu înălțimea de peste 2.000 de metri, cele mai cunoscute fiind Peleaga (2.509 m), Păpușa (2.508 m), Retezat (2.482 m), Vârful Mare (2.463 m) și Judele (2.334 m).

În cei aproape 80 de ani de când există, Parcul Național Retezat s-a constituit ca locul în care natura a avut cel mai puțin de suferit din cauza oamenilor. Cele 1.190 de specii de plante care trăiesc aici reprezintă o treime din speciile de plante din România. Tot aici cresc 90 de specii de plante endemice, care nu mai pot fi văzute nicăieri în lume. Echilibrul natural s-a păstrat în Parcul Natural Retezat, în condițiile în care aici poți întâlni capre negre, cerbi, căprioare, iepuri sau mistreți, dar și urși, lupi și râși.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Pentru turistul care urcă în Retezat locul este unul special mai ales prin salba de lacuri glaciare pe care le poate întâlni pe traseele de munte. Sunt 80 la număr, iar unele, cum este Bucura, se poate lăuda cu statutul de cel mai întins lac glaciar din România. Aflat în căldarea Bucura, sub vârful Peleaga, la o altitudine de 2.040 metri, lacul Bucura are o suprafață de 8,9 hectare, iar ca să-l înconjori străbați 1.390 de metri. Adâncimea maximă a lacului este 15,5 metri, el fiind alimentat din cinci izvoare principale.

Cel mai adânc lac din Retezat este însă Zănoaga. Situat la o altitudine de 2.010 metri, în căldarea glaciară a Judelui, lacul Zănoaga are o adâncime de 29 de metri. Lacul se află la o distanță de trei ore de mers de lacul Bucura și oferă un peisaj deosebit, fiind vizitat de mulți turiști care își instalează corturile pe malul său ori se află în drumeții prin Retezat.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Sunt mii de turiști care au auzit sau au citit despre Parcul Național Retezat și au decis să-și petreacă vacanța aici. Accesul se poate face din depresiunea Hațegului, plecând de la Deva pe DN 66 sau dinspre Caransebeș, pe DN68. Din Valea Jiului, drumul te conduce pe DN 66, iar din Hațeg și Petroșani există mai multe variante de intrare în Parc. Cei care vin cu mașina pot urca până la Centrul de vizitare Nucșoara, unde primesc toate datele necesare și sunt îndrumați apoi pe trasee, în funcție de condiția fizică pe care o au. Cei care vin cu trenul, vor coborî la Ohaba de Sub Piatră și apoi transportul este asigurat de localnici până la Cârnic.

Trebuie știut că vizitarea Parcului Național Retezat se face în baza unui bilet de intrare care costă 10 lei de persoană și este valabil șapte zile, indiferent de numărul de intrări. Biletele pot fi obținute de la Centru de vizitare Nucșoara, Gura Apei, Cârnic, Cabana Pietrele, dar și la alte intrări marcate în parc. Una dintre recomandările importante pe care le veți primi la achitarea biletului de intrare este să nu aruncați gunoiul pe jos și să-l aduceți în afara parcului.

“După estimările noastre, între 15.000 și 18.000 de turiști vizitează, anual, Parcul Național Retezat”, spune directorul Administrației Parcului Național Retezat, Zoran Acimov. “Aici nu am inclus turiștii care vin iarna la schi în stațiunea Râușor și care se concentrează exclusiv pe sporturile specifice sezonului. Dintre turiștii care vin în Retezat, aproape un sfert sunt străini. Vin de peste tot din lume, sunt grupuri mari din Ungaria, din Cehia. Am avut turiști din Spania, Israel și chiar din Marea Britanie. Cu toții au aflat despre valorile naturale ale Parcului, despre peisajele excepționale de aici. Unii ne întreabă despre animalele care trăiesc pe teritoriul Parcului Național Retezat pentru că ar dori să le vadă”.

Pentru acei turiști care sunt obișnuiți cu biroul decât cu mișcarea fizică, au fost gândite câteva trasee tematice, cu diverse grade de dificultate și care pot fi străbătute într-un timp rezonabil.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Unul dintre acestea este “Traseul cu enigme”, pe parcursul căruia amatorii de drumeții sunt invitați să descopere flora, fauna și legendele unor obiective istorice, într-o călătorie care durează aproape patru ore. Lansat acum cinci ani, traseul a fost conceput de Administrația Parcului Național Retezat în parteneriat cu Asociația de Turism Retezat și Primăria comunei Sălașu de Sus.

Traseul începe la Centrul de vizitare Nucșoara, este de dificultate mică, iar turiștii trebuie să urmeze doar marcajul cu bandă albastră și săgețile indicatoare, pentru a nu se rătăci. Pe drum, vor întâlni șase panouri concepute pe înțelesul publicului larg pe care apar fotografii, desene și informații inedite despre animale și plante care trăiesc în Retezat și la poalele muntelui. Informațiile sunt completate cu date despre istoria și tradițiile locului.

“Pentru ca micuții să nu se plângă că-i dor piciorușele, îi facem curioși cu tot felul de enigme, imagini ghicitoare, povești și legende. Ca să găsești răspunsul la enigma de pe un panou trebuie neapărat să ajungi la panoul următor”, spunea, la inaugurarea traseului, Florina Crișan, unul dintre oamenii care au lucrat la acest proiect.

De anul trecut, patru noi trasee îi vor ajuta pe turiști să străbată zone pitorești, printre care și lacurile din căldarea glaciară Bucura, la peste 2.000 de metri altitudine. Traseele au un grad de dificultate scăzut, se pot parcurge în câteva ore, ele fiind pregătite și marcate de către membrii formațiilor Salvamont din județul Hunedoara.

Astfel, drumeții care doresc să vadă cât mai multe lacuri din căldarea glaciară Bucura, vor putea urma Traseul Lacurilor, ce poate fi parcurs în circa două ore și este relativ ușor. Traseul pleacă de la Lacul Bucura, din zona Refugiului Salvamont, și este conceput ca un circuit marcat cu punct roșu pe fond alb.

Un alt traseu pleacă din comuna Râu de Mori spre stațiunea Râușor, urmează Valea Vălăreasca și se încheie pe Vârful Retezat, prin culmea Prelupcele. Se parcurge o zonă de creastă frumoasă, din care se poate vedea Căldarea Șteviei, traseul fiind marcat cu triunghi roșu pe fond alb.

Cel de-al treilea traseu se deschide din zona Brazi, urcă spre barajul Gura Apei, după care, pe Valea Lăpușnicului Mare se ajunge în Poiana Pelegii și pe Șaua Pelegii. Marcajul este punct albastru pe fond alb. Este cel mai greu de străbătut, iar pe timp de iarnă accesul turiștilor pe acest traseu este interzis.

Ultimul traseu pleacă din satul Pui, urcă spre Hobița, Stâna de Râu și ajunge prin Tăul Țapului spre Porțile Închise.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

“Traseele sunt relativ ușor de parcurs, însă pe anumite porțiuni pot fi întâlnite zone cu un grad de dificultate mai ridicat. În rest, sunt accesibile și nu necesită echipamente pentru cățărat. Toate traseele sunt omologate”, a explicat șeful Salvamont Hunedoara, Ovidiu Bodean.

În final, câteva recomandări practice prind bine turiștilor care trebuie să știe că pentru parcurgerea unui traseu de munte este bine să se echipeze cu haine comode și să aibă încălțăminte de munte, antiderapantă. Din rucsac nu ar trebui să lipsească o sticlă cu apă și bomboane cu vitamina C, pentru a preveni febra musculară. Ar mai fi utile o pelerină, o pereche de ochelari de soare și o hartă.

Aruncarea oricăror ambalaje și resturi pe traseu este interzisă.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Amplasată într-o zonă de aproape șes, pe drumul național care face legătura între orașele Hațeg și Caransebeș, fosta capitală a Daciei Romane se deschide călătorului chiar de la intrarea în comuna hunedoreană Sarmizegetusa. Zidurile cetății se pot observa din drum, iar turistul care oprește pentru a vedea cetatea are la dispoziție o parcare chiar în fața porții de intrare în incinta monumentului istoric.

Colonia Dacica Sarmizegetusa este apreciată de istorici ca fiind cea mai veche așezare urbană din Dacia Romană și cel mai mare centru cultural și religios. Nu se știe cu exactitate data la care a fost întemeiat orașul care a beneficiat, încă de la început, de o situație fruntașă în cadrul provinciei.

Se cunoaște că pe una dintre monedele din bronz emise la Roma, un sesterț, este redat ritualul religios de fondare a coloniei romane. Pe aversul monedei se poate observa chipul împăratului Traian, iar pe revers este prezent un personaj uman care trage o brazdă de pământ în interiorul căreia se vor ridica zidurile de incintă.

“La Sarmizegetusa guvernatorul D. Terentius Scaurianus trebuie să fi fost cel care, în numele împăratului, îmbrăcat în cinctus gabinius (toga cu acoperământ pentru cap), va mâna plugul ce va marca limitele viitorului oraș, lăsând nearate zonele unde se vor poziționa porțile coloniei. Ar fi fost interesant ca acest lucru să se fi întâmplat imediat după încheierea războiului, însă acest important funcționar și-a desfășurat magistratura cândva între 107-112, dar nu se știe exact când a început-o și când a terminat-o. Prin urmare, datarea exactă a acestui important moment din viața orașului rămâne, încă, o enigmă neelucidată”, afirmă doctorul în arheologie Gică Băeștean, șeful secției Muzeul Sarmizegetusa, parte a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Cu o suprafață de circa 34 de hectare între ziduri și cu alte 60-80 de hectare în afara acestora, Ulpia Traiana se înscrie între orașele de dimensiune medie ale Imperiului Roman. Populația care locuia în acest areal se cifra la aproape 20.000 de oameni. Orașul dispunea însă și de un teritoriu în care se dezvoltau activități agricole sau așezări de rang inferior, cum au fost Germisara (actuala Geoagiu-Băi) sau Aquae (Călan Băi).

Vizitarea monumentului istoric începe cu amfiteatrul care captează imediat atenția turiștilor. Construcția este una de mari dimensiuni și putea primi în tribunele din piatră circa 6.000 de persoane. Aici se desfășurau spectacole cu lupte de gladiatori, dramă sau sport, iar spectatorii își ocupau locurile într-o ordine foarte strictă. Pe băncile de piatră din primele rânduri se așezau aristocrații orașului, apoi cei din ordinul equestru, oamenii de afaceri, iar ultimele rânduri erau rezervate pentru oamenii de rând și femei.

În zona amfiteatrului se mai află templul dedicat lui Aesculap și Hygia, zeii protectori ai medicinei. Mai sunt și alte temple, între care cel al zeiței Nemesis, care proteja și norocul, mai ales că gladiatorii aveau nevoie de așa ceva în timpul luptelor. Între templele de la intrare și zidurile orașului propriu-zis se poate observa un fragment dintr-un drum imperial, care, odinioară, era o rută importantă de circulație de la Vest spre Est.

La intrarea în oraș se află una dintre cele mai importante clădiri, palatul procuratorului financiar al provinciei, un personaj foarte important. Acesta era un fel de ministru de finanțate care se ocupa de strângerea taxelor și impozitelor, doar că avea o contribuție mai importantă în partea armatei.

Ajungem în forul coloniei Dacica Sarmizegetusa, centrul în care se intersectau drumurile principale, partea de nord a intrării fiind mărginită de câte o fântână publică. Curtea forumului era placată cu blocuri de marmură, iar de acolo se trecea în basilica, o clădire de domina prin înălțimea sa întreg ansamblul arhitectonic. Din acest spațiu se putea intra în curia, locul în care decurionii discutau problemele importante ale orașului, prezidați de doi primari.

“În zona forului se găseau și taberna, magazine. Înainte ca forul să fi îndeplinit funcții politice, administrative, era locul unde cetățeanul roman se ducea să schimbe produse. Astfel avem știință de forum boarium (piața de animale), forum piscatorium (piața de pește), forum oleatorium (piața pentru uleiuri). Sistemul de canalizare, blocurile de piatră, tuburile ceramice și conductele de plumb ne îndreptățesc să înscriem metropola Daciei alături de marile orașe ale Imperiului Roman, care au însemnat etaloane și standarde de urbanism și civilizație la cel mai înalt nivel”, menționează specialistul consultat Gică Băeștean.

Un moment important în progresul săpăturilor arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în reprezintă vizita regelui Carol al II-lea, în anul 1934. Însoțit de fiul său, Mihai, cei doi vor semna în cartea de oaspeți a muzeului. Regele Mihai a revenit în 1935 la Ulpia Traiana, alături de colegii săi de școală, pentru ca ultima vizită pe care o face aici să fie în anul 1997, alături de regina Ana.

De-a lungul timpului, însă, între personalitățile care au ajuns la Sarmizegetusa s-au numărat poetul Lucian Blaga, sculptorul Constantin Brâncuși sau istoricul Nicolae Iorga.

Este important ca vizitatorii să treacă și pragul muzeului de la Sarmizegetusa, obiectiv situat chiar peste drum de monumentul istoric.

“Noua expoziție de bază se dorește o îmbinare între vechi și nou, între trecut și prezent. Pe lângă piesele originale descoperite în timpul cercetărilor am încercat, prin intermediul arheologiei experimentale, să oferim vizitatorului o imagine a cum trebuie să fi arătat acestea în urmă cu aproape 2.000 de ani”, spune dr. Gică Băeștean.

În prima sală a muzeului sunt prezentate începuturile Sarmizegetusei, cu soldați din Legiunea III Flavia Felix, piese originale de echipament și reconstituiri ale acestora. Se mai pot vedea gladiatori și o machetă a amfiteatrului. În cea de a doua sală sunt prezentate câteva fragmente de statui imperiale, din bronz aurit, care împodobeau forul orașului, dar și tăblițe cerate pe care se putea scrie cu ajutorul unui styllus din fier sau bronz. Vizitatorii mai pot vedea instalații folosite de romani, inclusiv fragmente din țevi de plumb folosite pentru aducțiunea apei sau modelul de încălzire centrală utilizat în locuințe. Muzeul mai prezintă piese folosite în agricultură, comerț și jocurile care practicau în capitala Daciei Romane.

În ultimii ani, numărul turiștilor care au vizitat Ulpia Traiana Sarmizegetusa este în creștere. De aceea, Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, de care aparține acest obiectiv, are în plan realizarea unui proiect extrem de ambițios, de refacere a amfiteatrului roman de la intrare.

“În urmă cu un an, sprijiniți de Consiliul Județean Hunedoara, am reușit să întocmim primul studiu de fezabilitate la care au participat cei mai importanți specialiști în arheologie și arhitectură. Documentația care a rezultat în acest proiect este extrem de complexă și foarte bine argumentată științific. Suma necesară pentru restaurarea și reconstrucția amfiteatrului la dimensiunile pe care le-a avut acum 2.000 de ani se ridică la cinci milioane de euro, ceea ce nu este mult pentru un astfel de proiect. Acum suntem în etapa în care am reușit să trecem de toate comisiile de specialitate din cadrul Ministerului Culturii, iar acum documentația se află depusă la ADR Vest pentru finanțare”, declară managerul MCDR Deva, Liliana Țolaș.

Se așteaptă definitivarea capitolelor bugetare și apoi încadrarea acestui proiect pe una dintre axele de finanțare europene, în vederea obținerii de fonduri nerambursabile.

“Punerea în practică a acestui proiect ar duce la o dezvoltare a Țării Hațegului. Numărul de turiști la Ulpia Traiana Sarmizegetusa aproape că a ‘explodat’ în ultimii doi ani. Anul acesta mizăm pe 100.000 de turiști. Oamenii sunt din ce în ce mai interesați de acest monument istoric, unde avem specialiști foarte buni care oferă informații vizitatorilor la un nivel academic, în câteva limbi de circulație europeană”, a completat managerul MCDR Deva.

Monumentul este inclus în proiectul european “Ruta împăraților romani”, ceea ce aduce multă vizibilitate acestui obiectiv turistic, inclusiv peste hotare.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES FOTO

Locul în care se află mănăstirea este unul cu o încărcătură aparte, purtând cu el eforturile celor care și-au dedicat viața bisericii și amprenta fostului Ieromonah Arsenie Boca.

Mănăstirea Prislop are o istorie care străbate șase secole de evenimente, cu zile bune și mai puțin bune, dar cu o statornicie dată de îndârjirea muntelui și a credinței adevărate. Ridicată într-o poiană din Munții Retezat, la câteva zeci de kilometri de orașul Hațeg, mănăstirea este astăzi loc de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși din toată țara. Aici vin oameni care își caută liniștea interioară, semeni doborâți de necazuri în așteptarea unor zile mai bune, dar cei mai mulți pelerini sunt români care doresc să se închine la mormântul părintelui Arsenie Boca, sfântul lor nesfințit.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES FOTO

Nu este greu să ajungi la Mănăstirea Prislop pentru că drumul îți arată cursul său începând cu municipiul Hunedoara, prin Silvașu de Jos sau pe a doua variantă, din orașul Hațeg. Șoseaua, relativ îngustă, urcă până în apropierea mănăstirii, acompaniată fiind de tarabele de flori pe care le poți întâlni pe marginea drumului imediat după ieșirea din Silvașu de Jos.

Un spațiu larg, cu multă lumină, înconjurat de dealuri cu brazi, se deschide în fața călătorului chiar în fața mănăstirii. Parcăm cu grijă și trecem pe sub poarta de intrare, nu înainte de a ne pregăti așa cum trebuie, pentru că trebuie să știm că accesul în perimetrul lăcașului de cult este posibil doar dacă suntem îmbrăcați așa cum se cuvine pentru un asemenea loc: bărbații în pantalon lung, iar femeile în fustă.

În poienița din fața bisericii este multă lume pentru că pe timp de vară numărul credincioșilor care urcă la mănăstirea Prislop este mare. Oamenii vorbesc în șoaptă, iar în mâini poartă buchete de flori pe care le vor depune, mai târziu, la mormântul părintelui Arsenie Boca, din cimitirul mănăstirii.

În stânga bisericii se vede clopotnița din piatră și lemn ridicată de părintele Arsenie Boca, iar puțin mai încolo altarul în aer liber. Ridicat relativ recent, acest altar are ca scop principal să găzduiască slujbele din zilele de sărbătoare, în special vara, atunci când la Mănăstirea Prislop vin foarte mulți oameni, iar biserica mică, devine neîncăpătoare.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES FOTO

Documentele mănăstirii ne spun că a fost ctitorită de Sfântul Nicodim, cunoscut pentru faptul că a îndrumat și reorganizat monahismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Peste ani, aici o găsim pe Domnița Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab din București. Domnița a auzit de puterile vindecătoare ale unui izvor de lângă mănăstire și s-a făcut bine după ce a băut din apa acestuia. În semn de recunoștință, între anii 1564-1580, Zamfira a restaurat biserica mănăstirii și a refăcut pictura în frescă de acolo. De aceea, Domnița Zamfira este considerată, în istoria mănăstirii, ca fiind cel de-al doilea ctitor de la Prislop. Tot aici își are și mormântul.

Mănăstirea Prislop a trecut însă și prin momente extrem de grele. Incendiată în anul 1762 din ordinul generalului Burlow, pentru a-i pedepsi astfel pe călugării ortodocși care nu au vrut să treacă la greco-catolicism, biserica a avut mult de suferit. Chiar dacă pictura i-a fost distrusă de flăcări, s-au păstrat totuși opt scene din “Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar afară se mai poate vedea icoana hramului Sfântul Ioan Evanghelistul și fragmente din “Judecata de Apoi”.

În toamna anului 1948, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, ia decizia să refacă mănăstirea, care a redevenit ortodoxă, așa cum fusese vreme de trei sute cincizeci de ani. Ieromonahul Arsenie Boca este cel ales de către Mitropolitul Nicolae să readucă această mănăstire la viață. Era 25 noiembrie 1948, iar părintele Arsenie Boca primea dificila misiune să restaureze mănăstirea aflată într-o stare jalnică. Din lipsa călugărilor, mănăstirea a fost transformată în mănăstire de maici cu viață de obște.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES FOTO

Împreună cu prima stareță a mănăstirii Prislop, Maica stavroforă Zamfira Constantinescu, părintele Arsenie Boca și-a început munca pentru care fusese trimis acolo. A consolidat dealul de lângă biserică plantând brazi și pini decorativi, iar după patru ani a fost ridicată clopotnița din lemn și piatră.

Începute în anul 1955, lucrările de restaurare a bisericii s-au întins pe mai mulți ani, timp în care a fost realizat un iconostas nou și mobilierul necesar. Au fost reparați pereții exteriori, acoperișul, s-a tencuit naosul și altarul, iar pardoseala a fost schimbată. S-au construit două case noi și s-a introdus curentul electric. Cinci icoane lucrate de părintele Arsenie Boca, considerat al treilea ctitor al mănăstirii, împodobesc iconostasul bisericii.

Eforturile făcute la mica bisericuță din Retezat nu au fost văzute cu ochi buni, iar conducerea statului a decis că mănăstirea trebuie să dispară. Prin urmare, în anul 1960 clădirile de la Prislop primesc o altă destinație și se transformă într-un cămin de bătrâni.

Abia în anul 1976, Mănăstirea Prislop revine la ceea ce a fost, măicuțele de aici continuând eforturile de înfrumusețare a locurilor și de păstrare a obiectelor cu valoare religioasă.

Mănăstirea Prislop are mai multe zile speciale, într-un an. Pe lângă cele două hramuri: 8 mai — Sfântul Ioan Evanghelistul, 14 septembrie — Ziua Crucii, la mănăstire se mai prăznuiesc 13 septembrie — Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie — ziua de pomenire a părintelui Arsenie Boca și 26 decembrie — Sfântul Nicodim. În aceste zile numărul credincioșilor care vin în pelerinaj depășește zece mii, spun autoritățile.

În aceste condiții, întrebarea firească este dacă ar mai fi nevoie de o nouă biserică la Mănăstirea Prislop. Un răspuns ferm este dificil de formulat, deoarece trebuie ținut cont atât de numărul mare de credincioși care vin în pelerinaj la mănăstire, cât și de planurile pe care le-a făcut părintele Arsenie Boca.

În vara acestui an, maica stareță Pavelida Munteanu a avut bunăvoința de a sta de vorbă cu noi, atât cât i-a îngăduit timpul. În opinia sa, la Prislop se poate ridica o nouă biserică, dar trebuie să se țină cont și de conceptul de ansamblu pe care l-a avut părintele Arsenie Boca atunci când a gândit orânduirea locului. Important este, aprecia maica stareță, ca oamenii să vină la mănăstire cu gândul de a-și corecta greșelile, să se reculeagă și să iubească frumosul pentru că, așa cum spunea părintele: “Frumosul este Dumnezeu”.

“Oamenii trebuie să vină aici cu dorința de a-și schimba viața, din răutate spre bine. Să ne punem de acord cu voia lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca ne cerea să ne corectăm viața înspre bine. Acesta trebuie să fie scopul celor care vin aici, de a cunoaște adevărata cale a întâlnirii cu Domnul Hristos. Părăsirea faptelor rele și îndreptarea vieții după voia lui Dumnezeu. Acesta este cel mai bun lucru”, este cuvântul de învățătură al maicii starețe Pavelida Munteanu.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Considerat ca unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România, castelul impresionează prin felul în care s-a păstrat peste secole, acest lucru fiind demonstrat de numărul crescut de vizitatori care-i calcă pragul în fiecare an.

Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara, pe o stâncă la baza căreia curge pârâul Zlaști. Construcția este impunătoare și poate fi observată de la distanță, accesul spre castel fiind posibil pe un drum care ocolește zona industrială a fostului combinat siderurgic din Hunedoara.

Monumentul istoric este prevăzut cu turnuri, bastioane și un donjon, iar acoperișurile înalte sunt acoperite cu țiglă. Considerat ca fiind una dintre cele mai mari proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara, castelul a cunoscut importante transformări. Ultimul turn de apărare, Turnul Neboisa (turnul “nu te teme”) și Galeria castelului s-au păstrat neschimbate încă din timpul lui Ioan de Hunedoara. Aripa Neboisa a castelului a fost deschisă pentru vizitatori abia în acest an, întregind astfel circuitul destinat turiștilor.

Cei care vizitează castelul vor dori să vadă, cu siguranță, și Turnul Capistrano, al cărui nume a fost dat după cel al unui vestit călugăr de la curtea castelului, dar și Sala cavalerilor, o încăpere mare folosită pentru recepții. Lista este completată de Turnul Buzduganelor, Bastionul Alb și Sala Dietei.

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

În curtea castelului, alături de capela ce a fost construită de Ioan de Hunedoara, se află o fântână despre care legenda spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, în schimbul libertății. Se spune că după 15 ani, atunci când au dat de apă, la aproape 30 de metri adâncime, turcii ar fi cerut stăpânilor să se țină de cuvânt, însă au fost refuzați. Supărați, prizonierii au scris un text pe zidul din apropierea fântânii care, pentru turiști este tradus sub forma: “Apă ai, inimă n-ai”. Realitatea este însă cu totul alta, specialiștii descifrând textul în traducerea: “Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”. Caracterele scrise în limba arabă sunt datate în secolul al XV-lea.

În ultimii ani, castelul este vizitat de un număr din ce în ce mai mare de turiști, inclusiv din străinătate. Pentru ei, la castel au fost efectuate mai multe investiții, unele care țin de tehnologia avansată și de gadget-urile lumii moderne. Anul trecut, la Castelul Corvinilor a fost inaugurată prima vizită prin tehnologie wirelles, un sistem complex oferind acum turiștilor posibilitatea de a primi explicații în mai multe limbi străini, chiar pe telefonul mobil. Deoarece “a prins” foarte mult, în special la grupurile mici de turiști, ideea a fost dezvoltată și acum vizitarea castelului se poate face și ajutat de o tabletă ce se închiriază de la poarta de acces contra-cost.

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Cele două forme de ghidaj al turiștilor sunt preferate de grupurile mici, mai ales că informațiile sunt oferite pe măsură ce oamenii ajung într-un anumit loc al castelului. Eficiența sa este dovedită, în condițiile în care cel puțin 300 de turiști apelează la această formă de comunicare, în fiecare lună.

“În 2013 Castelul Corvinilor a fost vizitat de peste 250.000 de turiști, ceea ce reprezintă un maxim al ultimilor ani. Numărul turiștilor este în creștere și în acest an, luna august înregistrând un record absolut de vizitatori la castel. Au fost 61.000 de persoane care au trecut pragul castelului, iar pe 16 august am avut un alt record, de 3.200 de vizitatori într-o singură zi”, spune directorul Muzeului Castelul Corvinilor, Costin Tinca.

Datele statistice arată că aproape 80% dintre turiștii care vin la castelul din Hunedoara sunt români, însă pe lista vizitatorilor se înscriu foarte mulți oaspeți din Ungaria, Polonia, Austria, Cehia și Slovacia. Despre castel au avut cuvinte de laudă și turiști din Germania, Austria, Italia, Spania, Lituania și Ucraina.

“Mi-a rămas în minte replica unui turist italian, arhitect de profesie, care a lucrat și la restaurarea unor clădiri din Veneția. Atunci când a intrat în curte, primul lucru pe care l-a spus a fost că nu-și putea imagina că mai există un castel medieval atât de bine conservat. Apoi a adăugat că acest castel pare să fie o fotografie prelucrată în Photoshop”, își amintește Costin Tinca.

De altfel, reacțiile favorabile ale turiștilor care apreciază felul în care castelul a rămas în picioare după atâtea secole și expozițiile deschise în incinta acestuia, s-au reflectat și în recunoașterea acestuia pe plan internațional.

Cunoscutul portal turistic TripAdvisor l-a inclus între primele cinci destinații de vacanță din România, poziția ocupată fiind datorată voturilor favorabile primite din partea turiștilor care au vizitat acest monument istoric. O dată cu această nominalizare, castelul a primit din partea TripAdvisor un certificat de excelență pe anul 2014, fapt ce îl plasează automat pe harta atracțiilor turistice din România și din lume.

Dincolo de itinerariile turistice, Castelul Corvinilor este locul în care se desfășoară o serie de manifestări culturale de amploare, cel mai cunoscut eveniment fiind Festivalul de operă în aer liber “Opera Nights”. Timp de cinci zile, în luna iulie, curtea interioară a castelului se transformă într-o sală de spectacol cu o acustică aparte, în care răsună arii din cele mai cunoscute opere ale lumii.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Tot la castel au fost filmate diverse producții cinematografice, începând cu filmele artistice, continuând cu cele documentare și anumite spoturi publicitare. Filme care au ca personaje principale pe Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu, Francois Villon, Marthin Luther, Henric al VIII-lea, sunt doar câteva repere în care apare castelul din Hunedoara.

Castelul Corvinilor se află acum într-un proces de reabilitare a acoperișului, distrus în ultimii ani de ploi și furtuni. Reparațiile trebuiau să fie făcute pentru că altfel apa s-ar fi infiltrat și ar fi putut distruge pereții monumentului istoric. Munca la acest proiect este extrem de migăloasă, deoarece țiglele trebuie așezate “în solzi”, iar în cazul turnurilor este nevoie ca din fiecare să fie decupată o bucată de circa un centimetru. Procedura este absolut necesară pentru ca țiglele să se așeze corect, pe o anumită curbură determinată de forma circulară a acoperișurilor.

Castelul are și mai multe legende, iar una dintre ele este legată de blazonul familiei Corvinilor, un corb care ține în cioc un inel din aur. Se spune că Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din Țara Hațegului, Elisabeta. Pentru a o feri de necinste, regele i l-a dat de soț pe Voicu, unul dintre cavalerii săi, dăruindu-i un inel pentru copilul nenăscut, pentru ca acesta să fie recunoscut când va fi mare și va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii, familia lui Voicu a uitat inelul pe un ștergar ce fusese așternut pentru prânz. Atras de strălucirea inelului, un corb l-a luat de lângă merinde și a încercat să zboare de acolo. Copilul Ioan de Hunedoara l-a văzut, a tras cu arcul în pasăre și a recuperat inelul.

Povestea a impresionat la curtea regală, iar de atunci blazonul familiei hunedorenilor a rămas corbul cu un inel de aur în cioc.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Cunoscută pentru calitatea pârtiilor de schi, stațiunea Straja este un loc plin de surprize pentru călătorul care alege să urce în Masivul Vâlcan, pe drumul județean care pleacă din Lupeni și ajunge la altitudinea de 1.440 de metri.

O cruce din metal, ctitorită de Exploatarea Minieră Lupeni și ridicată de creștinul Emil Părău în anul 1996, veghează asupra ținutului. Comparabilă cu cea din Caraiman, crucea din Straja are o înălțime de 18,6 metri și o anvergură de 9 metri, fiind situată pe un mic deal, în imediata apropiere a unui schit din lemn construit în același an.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Bisericuța din lemn poartă hramul Sfinților Apostoli Constantin și Elena și a devenit, alături de cruce și un calendar pictat, unul dintre simbolurile stațiunii, mai ales că este foarte frumoasă. Aici este locul unde se organizează slujbe la sărbătorile de peste an, cel mai mare eveniment fiind legat de Vinerea Mare, atunci când este depusă crucea din lemn de paltin ce este purtată pe umeri de credincioși cale de peste 10 kilometri, pe Drumul Crucii, de la Lupeni, la Straja.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

Ninsorile mari din timpul iernii, viscolul care suflă cu putere și troienește zăpada, dădeau însă suficient de furcă celor care se ocupau de bisericuța din lemn și care și-au dorit ca oamenii să poată ajunge oricând la acest lăcaș de rugăciune. Așa s-a înfiripat ideea construirii unei tunel care să facă legătura între drumul principal din stațiunea Straja și bisericuța din lemn. Lucrările de construcție ale tunelului s-au încheiat în anul 2006, iar ceea ce a rezultat din mâinile meșterilor a luat forma unui calendar special, unic în România.

“În Straja este foarte multă zăpadă și tot timpul se ajungea destul de greu la schit. De aceea, am zis să facem acest tunel până la schitul Straja. Și ca să dăinuiască în veci, l-am făcut din beton. După aceea, în timp ce mă uitam la un calendar ortodox, am zis că noi, ortodocșii, avem în fiecare zi câte un sfânt. Așa mi-a venit ideea ca în acest tunel să pictăm tot calendarul ortodox, de fapt, să fie un calendar ortodox în imagini”, spune Emil Părău, cel care a finanțat integral construcția schitului și a tunelului.

A durat aproape doi ani până când pictura interioară a fost gata. Calendarul ortodox pictat pe interiorul tunelului începe cu data de 1 septembrie, urmând astfel cutuma anului bisericesc. Lunile anului ocupă partea stângă a tunelului, de la intrare spre curtea interioară a bisericii, iar pe tavan sunt pictate scene din Vechiul și Noul Testament. Pe partea dreaptă sunt reprezentate 12 prăznicare ortodoxe, alături de cele 10 porunci creștine.

O candelă este veșnic aprinsă în acest tunel și este mutată în fiecare zi în fața icoanei sfântului care marchează data curentă din calendar.

Oamenii apreciază acest inedit tunel al sfinților. Intră în tunel pe o poartă mare din lemn vopsită în alb, își caută ziua de naștere și apoi văd chipul sfântului din acea zi, așa după cum este trecut el în calendarul ortodox. După câteva minute își aduc aminte de cei apropiați, din familie sau de prieteni, și le caută zilele de naștere în orânduirea lor creștină.

Foto: (c) Sorin BLADA / AGERPRES ARHIVĂ

“Eu cred că pe lângă lucrurile lumești pe care facem atunci când venim într-o stațiune, ar trebui să ne apropiem și de Dumnezeu. Aici sunt pictate icoane, scene biblice. Imaginile completează, întotdeauna, ceea ce știm noi despre religie, iar icoana este poarta către Dumnezeu”, a explicat părintele Valentin, împreună cu care am vizitat tunelul celor 365 de sfinți.

“Turiștii apreciază foarte mult acest tunel și schitul de aici, din Straja. E un loc unde își găsesc liniștea sufletească. Pot să vă spun că o dată cu apariția acestui schit, numărul turiștilor a crescut foarte mult. Poate că la acest aspect a contribuit și apariția schitului, pentru că omul, pe lângă faptul că vine la Straja să schieze sau să se relaxeze în timpul anului, aici poate să se și reculeagă. Pot să vă spun că aproximativ 90 la sută dintre cei care vin în Straja trec și prin acest tunel și merg la schit pentru a spune o rugăciune”, a adăugat Emil Părău.

Există și o poveste legată de tunelul, schitul și Crucea Eroilor din Straja. În anul 1996, la Cabana Montana, chiar de Sfinții Constantin și Elena, un turist a aprins lumina într-o încăpere. Becul s-a ars, iar flama de la filament a imprimat pe interiorul becului o cruce. Becul a fost spart de către unul dintre turiști, dar după numai două săptămâni fenomenul s-a repetat. Becul acela poate fi văzut la schitul Straja, iar interpretarea dată atunci de un călugăr a fost legată de cei opt sute de ostași care au murit în zonă în Primul Război Mondial.

Așa a fost construită Crucea Eroilor în memoria militarilor români, după care a fost ridicat schitul din lemn și, mai apoi, tunelul celor 365 de sfinți. Se spune că din luna octombrie a anului 1996, de când a fost ridicată Crucea și până în prezent, niciun turist nu și-a pierdut viața în Straja.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARHIVĂ

În anul 1862 moșia a fost cumpărată de Alexandru Ioan Cuza. Devenit pentru scurt timp reședința primului domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan I, Palatul de la Ruginoasa — comparativ cu alte construcții din Moldova ridicate în aceeași epocă, ocupă un loc cu totul aparte atât din punct de vedere istoric, cât și arhitectural.

“‘Aici, în palatul boieresc și mai apoi domnesc, s-au petrecut o serie de evenimente importante din istoria țării, între care trebuie să amintim întâlniri ale revoluționarilor români de la 1848 și plămădirea unora din îndrăznețele reforme din anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza. La acestea trebuie adăugate legătura domnitorului față de moșia și Palatul de la Ruginoasa, precum și afecțiunea lui pentru oamenii de aici. Castelul luxos, cu mobilier scump, adus din străinătate, era plin de lume, de viață și de veselie, în special în timpul verii, când boierii stăteau la țară, sau iarna când veneau la vânătoare. Ruginoasa era paradisul Elenei Cuza, ea îi scria adesea mamei sale, la Solești, că numai acolo se simte fericită și bine dispusă. Nu se mai sătura de farmecul acelei minunate așezări de la țară, care o încânta și o vrăjea la tot pasul și în toată clipa cu fiecare colț din casă. Aici, Doamna Elena a crescut cu mult drag pe cei doi copii ai lui Cuza și înfiați de ea: prinții Alexandru și Dimitrie. În testamentul lui Alexandru Ioan Cuza, toată averea lui era lăsată fiilor, ca singuri moștenitori, Elenei Cuza lăsându-i “usufructul unei a treea părți”, a explicat profesorul muzeograf Simona Ionescu.

Din anul 1890 și până în anul 1900, proprietatea Palatului și moșia Ruginoasa revin prințesei Maria Moruzzi, soția prințului Alexandru. După moartea doamnei Elena Cuza, moșia și palatul Ruginoasa sunt donate spitalului ”Caritatea” din Iași, care înființează aici un spital de copii: “Cuza Vodă”.

În anul 1936 spitalul cedează actul de proprietate Regiei CFR care organizează în palat un spital TBC. Regia face modificări interioare necesare funcționării unui spital.

Distrus în timpul celui de-al doilea război mondial, palatul și-a recăpătat strălucirea arhitecturală și farmecul specific, după anul 1982, când a fost restaurat și amenajat ca Muzeul Memorial “Alexandru Ioan Cuza”.

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES FLUX

Trupul neînsuflețit al domnitorului Al.I.Cuza a fost adus, în 1873, de la Heidelberg — Germania, și înmormântat la Ruginoasa, lângă biserică. În 1944, osemintele domnitorului au fost evacuate la Curtea de Argeș, preventiv, însă după război, deoarece biserica a fost grav avariată, osemintele au fost depuse la biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi.

Lăcrămioara Stratulat, directorul Complexului Muzeal Național “Moldova”, a declarat că Muzeul Memorial ‘Alexandru Ioan Cuza’, edificiu care a fost principala reședință din Moldova a principelui Unirii, a făcut obiectul unui amplu program de restaurare în cadrul proiectului guvernamental “Reabilitarea Monumentelor Istorice din România” cu finanțare de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Această etapă a fost urmată de faza de reamenajare a expoziției de bază la standardele europene contemporane, cu scopul de a imersa vizitatorul contemporan în atmosfera aristocrației veacului al XIX-lea. Aceste lucrări au vizat refacerea integrală a interiorului palatului, așa cum a fost pe vremea când Elena Doamna a locuit aici. Costul lucrărilor este în valoare de aproximativ 7,8 milioane de lei.

După șase ani de lucrări de reabilitare, reconsolidare și reamenajare, Muzeul Memorial “Alexandru Ioan Cuza” a fost redeschis marelui public în februarie 2013, în prezența ministrului Culturii de la acea vreme, Daniel Barbu. În niciun an de zile de la inaugurarea deschiderii, Muzeul Memorial ‘Alexandru Ioan Cuza’ a fost vizitat de 18.000 de persoane.

Foto: (c) Adrian CUBA / AGERPRES ARHIVĂ

 “Din dorința de a transforma spațiul muzeal într-un spațiu accesibil tuturor categoriilor de public s-au introdus noi funcțiuni și elemente interactive precum info-touch-ul, plasme multi-touch, proiecții video, aceste noi funcțiuni își propun să suplimenteze informația vizuală. În acord cu noile cerințe, modalitatea de prezentare a informațiilor din fiecare încăpere s-a concretizat în diagrame de sală. Vizitatorul va intra în contact pentru prima oară, urmând circuitul expozițional cu o serie de elemente noi, printre care amintim: proiecția holografică a Domitorului Al. I. Cuza care îl înfățișează pe acesta în mărime naturală rostind câteva din celebrele sale discursuri”, a spus profesor muzeograf Simona Ionescu.

Puțini știu că în apropiere de Palatul Cuza se află Hanul domnesc, cândva un mare han unde Mihai Eminescu a scris poemul “Făt—Frumos din tei”, iar Vasile Alecsandri poezia ”Dridi”. Căile de înfăptuire ale actului “Unirii’, după cum povestește Simona Ionescu au fost amplu dezbătute de criticul Garabet Ibrăileanu alături de Constantin Stere, Petre Carp, Botez, Lucrețiu Pătrășcanu, George Topârceanu. La Hanul domnesc au poposit și Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Nicolae Iorga, A.D.Xenopol, Petre Andrei, Petru Poni, Dimitrie Gusti, Tudor Arghezi. Acum Hanul e o ruină, în perioada regimului comunist încercându-se o renovare în stil propriu.

“În orânduirea feudală, Șaua de la Ruginoasa prilejuia o bună trecere dinspre Iași spre Valea Șiretului și de aici spre Baia, Suceava sau spre munți. Prin mijlocul satului trecea drumul principal care lega partea de răsărit cu cea de apus a Moldovei. Oastea în timp de război sau populația în timp de pace își găseau loc pe aici. Așezat pe drumul comerțului și al poștalioanelor domnești, satul a fost loc de staționare pentru negustorii și cărăușii care transportau mărfuri. Pentru popasul călătorilor s-au construit de-a lungul timpului câteva hanuri. Marele han din inima satului are o vechime de câteva sute de ani, fiind construit cu mult înaintea palatului. Aici făceau drumeții popas de noapte. Rădvanele, poștalioanele și căruțele umpleau toloaca din față. Noaptea, călătorii se strângeau în jurul meselor, începând să curgă, la un pahar cu vin de Cotnari, poveștile și povestirile populare. Adeseori, când vinul era proaspăt scos din beciurile de sub han, începea veselia și cântecul alături de lăutari și hangițe oacheșe”, povestește profesor muzeograf Simona Ionescu.

Condica Șcheiană sugerează data când Ruginoasa a intrat în posesia familiei Sturză. Tatăl lui Sandu Sturză, al cărui nume pare a fi Ion, a cumpărat “satul întreg Ruginoasa cu vecinii” de la Constantin Ducă Voievod (1693-1695). În manuscris se afirmă că satul era “de la neamul nostru Prăjești”.

“Așezat pe drumul comerțului și al poștalioanelor domnești, satul a fost loc de staționare pentru negustorii și cărăușii care transportau mărfuri. Pentru popasul călătorilor, s-au construit, de-a lungul timpului, câteva hanuri. Marele han din centrul satului, are o vechime de câteva secole, fiind construit cu mult înaintea Palatului și a Bisericii. Anul construirii hanului de la Ruginoasa nu se cunoaște, însă se știe că în timpul domniei lui Vasile Lupu, se reorganizează transporturile de persoane cu căruțele de poștă speciale. În acest caz, hanul de la Ruginoasa, devine și stație de poștalioane. Se poate trage concluzia că el exista deja. Nu se cunosc nici ctitorii săi. Se crede că a fost construit la inițiativa unui întreprinzător, care și-a dat seama de vadul comercial deosebit de bun”, mai spune profesor muzeograf Simona Ionescu.

Poveștile bătrânilor din sat spun că demult, când satul era atacat și prădat de diverse hoarde, locuitorii satului se refugiau prin tunel, la adăpostul palatului.

În 1905, hanul fiind incendiat, a fost refăcut fără a se mai construi etajul. S-a refăcut podul cu acoperișul în șarpantă, acoperit cu draniță, iar ferestrele podului au fost refăcute sub forma arcurilor frânte, tip gotic, fiind vizibilă influența Palatului gotic din apropiere.

“Hanul de la Ruginoasa nu a fost unul oarecare, ci unul binecunoscut în Moldova. Despre acest han se fac și se desfac istorii felurite. Aici se zice că ar fi apărut și tânărul de Verești care a fugit cu preafrumoasa soție a boierului Balș, din Dumbrăveni, la care era în slujbă și tatăl lui Eminescu. Se istorisește că tânărul Mihai Eminescu, impresionat de romantica poveste de dragoste, ar fi venit la Ruginoasa pe urmele tinerilor îndrăgostiți și la han ar fi scris vestitul poem Făt—Frumos din tei. Tot la Ruginoasa, la han, ar fi sosit și Vasile Alecsandri, scriindu-și poezia Dridi”, a precizat muzeograful Simona Ionescu.

“Multe despre povestirile despre Cuza-Vodă, își au fundalul, în încăperile primitoare ale hanului sau ale palatului. Se spune că domnitorul deghizat avea plăcerea de a merge la han pentru a afla despre necazurile poporului, pentru a-l prinde pe hangiu cu “ocaua mică’. După înmormântarea lui Cuza la Ruginoasa, se crease tradiția de a se face pelerinaje anuale la mormântul său. Astfel la han poposeau diferite personalități, dar și foarte multă lume”, a mai declarat Simona Ionescu.

Acum Ruginoasa reprezintă un pios loc de pelerinaj, luminat de amintirea celui care a fost Alexandru Ioan Cuza, primul principe domnitor al României moderne, simbol viu al Unirii din 1859. Aceasta pentru că, așa cum spunea M. Kogălniceanu, cu prilejul înhumării din 1873, “câtă vreme va avea țara aceasta istorie, cea mai frumoasă pagină va rămâne aceea a lui Alexandru Ioan Cuza”.

AGERPRES / (A — autor: Daniela Malache, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

La o aruncătură de băț de Piața Mare din centrul istoric al fostei Capitale Culturale Europene, la etajul unu din Casa Hermes, din Piața Mică numărul 11, își doarme somnul de peste 2.000 de ani un bărbat egiptean, mumificat, chiar în interiorul Muzeului de Etnografie Universală Franz Binder. Aici, cu doar un leu, orice copil aflat în excursie în Sibiu poate vedea singura mumie vizitabilă din Transilvania, asta în condițiile în care mumia de la Cluj-Napoca nu poate fi văzută, muzeul fiind în renovare. Adulții plătesc numai cinci lei ca să vadă mumia de la Sibiu, iar cu alți cinci lei primesc și permisiunea de a o fotografia. Turiștii români pot beneficia de un ghidaj când vizitează mumia, cu doar zece lei, iar cei străini, cu 30 de lei.

“Mumia egipteană cu sarcofag este un obiect foarte rar în patrimoniul cultural istoric din țara noastră. De aici și interesul uriaș pe care turiștii din țară și din străinătate îl afișează pentru vizitarea expoziției permanente în care se regăsește aceasta. Am intitulat sugestiv secvența respectivă din expoziție ‘Gestul încremenit. Atitudinea în fața morții.’ Expoziția este deschisă publicului larg de marți până duminică in Muzeul de Etnografie Universală Franz Binder, situat chiar in centrul istoric al Sibiului”, a declarat miercuri, pentru AGERPRES, Ciprian Ștefan, directorul Complexului Național Muzeal ASTRA.

Conform acestuia, în jur de zece mii de turiști vizitează anual mumia de la Franz Binder. Numai de la începutul acestui an, peste 5.000 de turiști au văzut mumia egipteană de la Sibiu, după ce anul trecut peste 10.500 de oameni au fost aici.

Mumia de la Sibiu are o istorie plină de peripeții. Principala problemă a celor care au văzut mumia a fost să știe cu exactitate care este sexul acesteia. Aproape un secol, toată lumea credea că mumia reprezintă o femeie. Ei bine, mumia de la Sibiu reprezintă un bărbat, lucru constatat de către egiptologul german Renate Germer.

‘Identitatea personajului mumificat care se odihnește în sarcofag este extrem de interesantă. El a fost menționat, pe rând, fie drept un bogat egiptean, fie drept soția unui înalt funcționar. Renate Germer, cunoscut egiptolog din Hamburg, a vizitat muzeul de la Sibiu și a cercetat cu atenție exponatul. Aceasta a spus că este vorba despre un bărbat, și nu despre o femeie, aducând numeroase argumente ‘, conform Ioanei Rasiga, muzeograf la Muzeul Franz Binder din Sibiu.

Înainte de a ajunge la Sibiu, mumia a fost schimbată cu alta, susține arheologul Renate Germer. O inscripție și o pictură pe care este reprezentat un om cu barbă, găsite alături de mumie, arată că este vorba despre un bărbat. Deși veche de peste 2.000 de ani, mumia de la Sibiu păstrează și azi pe pânză o inscripție care demonstrează același lucru.

‘Frumusețea picturii de pe fașă, faptul că este asemănătoare cu cea de pe sarcofag, precum și modul de realizare al sarcofagului dintr-o singură bucată de lemn, și nu din bucăți mai mici închegate între ele, așa cum se întâmpla în cazul oamenilor simpli, ne îndreptățesc să spunem că bărbatul mumificat s-a bucurat pe durata vieții de un statut deosebit. În urma unui studiu atent al scrisorii Norei Hannenheim și al inscripțiilor prezente pe feșele mumiei și pe sarcofagul acesteia, cercetătoarea germană, Renate Germer a ajuns la concluzia că mumia provine din situl de la Gamhud’, a adăugat muzeograful Ioana Rasiga.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

Mumia a stat aproape 20 de ani ”ascunsă” în depozitul Palatului Brukenthal din Sibiu.

De fapt, mumia egipteană de la Sibiu a aparținut unui consul german al Imperiului Austro-Ungar la Cairo (Egipt), numit Hermann von Hannenheim. Acesta, în 1907, a donat mumia Asociației Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu, conform muzeografei Maria Bozan. Aceasta explică că mumia a fost expusă până în anul 1957. În 1972, muzeul se reorganizează, secția de etnografie exotică este desființată și mumia este mutată în depozitul palatului Brukenthal. În 1991, se înființează Muzeul Civilizației Populare din România, iar mumia trece în patrimoniul acesteia. Din 18 mai 1993, mumia poate fi vizitată permanent, în cadrul expoziției Muzeului de Etnografie Universală Franz Binder, departament al Complexului Național Muzeal ASTRA.

Numită de presă foarte mulți ani “femeia cu părul albastru”, mumia cu sarcofag de la Sibiu este de fapt un bărbat, rămas anonim. Mumia este înfășurată în bandaje din pânză de in. Desigur, egipteanul are pe față masca, specifică mumiilor. “Pe labele picioarelor, figurate pe sarcofag în relief, în formă de casetă, sunt pictați cu negru doi șacali, animalele sacre ale lui Anibis, zeul morților, plasați în față. Învelitoarea întinsă peste trup conține din nou gulerul de pe capacul sicriului. La fel, dedesubt, este numită Isis, zeița înaripată. Peste picioare sunt de privit cele patru genii ale morților, care apără intestinele. (…) numele mortului nu este pus nicăieri”, acesta este doar un fragment din prima analiză științifică, făcută mumiei, în 1925 de către dr. Roeder, directorul unui muzeu de egiptologie din Germania.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

Mult mai multe știm despre ”peripețiile” mumiei de la fiica donatorului. Vizitatorii pot citi un fragment dintr-o scrisoare a acesteia, expusă chiar lângă mumie. Astfel aflăm că funcționarul german, cel care a cumpărat mumia, a cheltuit 1.000 de lire la acea vreme, în încercarea de a descoperi o mumie. Când mai avea doar 50 de lire, a găsit un păstor care l-a ajutat să descopere un loc plin de mumii. El a primit cea mai urât mirositoare, pe care a schimbat-o cu o alta, cea din muzeu.

Pentru necunoscători, mumia de la Sibiu nu este foarte mare, este una normală. Mult mai mare este însă sarcofagul, făcut numai din lemn, foarte frumos pictat. “Pe sarcofag este pictată Nut, zeița înaripată a cerului, îngenunchiată, în fiecare mână cu câte o pană a adevărului. (…) Pe sarcofag, pe un catafalc — cap de leu este pictat mortul mumificat. (…) Pe labele picioarelor, figurate pe sarcofag în relief, în formă de casetă, sunt pictați cu negru doi șacali, animalele sacre ale lui Anibis, zeul morților, plasați în față”, descrie Germer, mumia de la Sibiu.

Conform acesteia, mumia de la Sibiu provine din săpăturile de la Gamhud, din centrul Egiptului, la 150 de kilometri de Cairo, cu finanțare ungară, austriacă și poloneză. Din cele 70 de mumii descoperite, cea de la Sibiu a fost dată lui Hermann von Hannenheim, care a donat-o Sibiului și de atunci în fiecare an, 10.000 de oameni vin să o admire, întrebându-se ce mistere ascunde.

Dacă la Muzeul Franz Binder călătorul găsește o mumie cu o istorie misterioasă, mergând la pas prin Piața Mică poate descoperi la o distanță mică, la Muzeul de Istoria Farmaciei, cel mai vechi din România, un panaceu cu puteri miraculoase, care se credea în Evul Mediu că poate vindeca ciuma și holera.

“Mumia vera” e una din principalele atracții la Muzeului de Istoria Farmaciei, “ascuns” în spatele unor mese de la o terasă din Piața Mică. Aici, în fosta farmacie “La ursul negru” odihnește praful de mumie sau ceea ce secole la rând se numea “mumia vera”.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

“Mumia vera sau puterea magică de vindecare a morții este una din atracțiile oferite de Muzeul de Istoria Farmaciei, care numai de la începutul lunii august, până acum a avut peste 1.400 de vizitatori. Anual, aici vin în jur de 10.000 de oameni, de peste tot. E vorba în special de vizitatori care doresc să vadă un muzeu al farmaciei”, a explicat miercuri, pentru AGERPRES, Dana Hrib, director general adjunct al Muzeului Național Brukenthal.

Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu aparține de Muzeul Național Brukenthal.

Deși poate pare greu de crezut în 2014, mii de mumii egiptene au fost înghițite sub formă de praf, de către foarte mulți pacienți din Europa, cu speranța că îi va salva de la moarte. Atât de multe mumii au fost distruse pentru a se face praf pentru bolnavi, încât la un moment dat s-a ajuns la comerț cu morți îmbălsămați, false mumii.

Foto: (c) Isabela Păulescu / AGERPRES

“Avem în colecție, un borcan de lemn și o cutie de lemn, cu praf de mumie. Borcanul e șlefuit, cu inscripția direct pe borcan, fără signatură imperială. Borcanul este din secolul 19, iar cutia din secolul 18. Cele două recipiente au avut în interior, praful de mumie. Acum mai sunt în interior doar rămășițele, pentru că praful a fost extras și depozitat separat, pentru a nu se volatiza și a nu fi inspirat de vizitatori. Praful de mumie a fost folosit în farmacii, o perioadă foarte lungă de timp, încă din Evul Mediu. În perioada Renașterii a fost o explozie a folosirii acestui praf. S-au distrus foarte multe mumii în perioada renascentistă și din păcate a existat un adevărat comerț cu mumii, ajungându-se la praf de mumie fals”, a declarat pentru AGERPRES, Ana-Maria Păpureanu, muzeograf la Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu.

Potrivit acesteia, praful de mumie de la Sibiu e autentic și a fost obținut prin mărunțirea unei mumii.

“Pentru mumiile egiptene, în procesul de îmbălsămare erau folosite foarte multe substanțe, egiptenii nu spuneau rețeta secretă de îmbălsămare. Erau folosite foarte multe uleiuri, foarte multe rășini, aceasta îi dădeau mumiei o proprietate în combinație cu bitumul sau asfaltul, dându-i cadavrului uscat, acele proprietăți de a nu se deteriora. Oamenii au început să folosească acel praf fie ca remediu, fie ca medicament, pentru că doreau să extragă acele proprietăți ale uleiului și ale asfaltului și așa au devenit foarte scumpe. Excesiv de scumpe. Foarte greu de obținut. Așa au apărut mumiile false, făcute de comercianții dornici de profit, care erau oameni morți, îmbălsămați cu anumite substanțe echivalente, ajungeau în farmacii se numea praful mumia vera falsa. Era un mort dar nu era cu toate proprietățile mumiilor adevărate. Praful de mumie era un panaceu universal, pentru foarte multe boli, îndeosebi pentru boli incurabile, mai ales pentru cei care erau în ultima fază a bolii”, a menționat Ana-Maria Păpureanu.

Cu numai 10 lei, orice turist se poate minuna în centrul Sibiului, de celebrul praf de mumie, de la Muzeul de Istoria Farmaciei.

Praful de mumie a fost și analizat de specialiști, conform celor de la Muzeul de Istoria Farmaciei din Sibiu. Astfel, se crede că acesta conține: fibre din bandaje ale mumiilor, fibre de lemn de conifer, substanțe pentru îmbălsămare, constând dintr-un amestec de rășină de cedru, rășină de fistic, ceară de albine, grăsimi, inclusiv sebum uman, țesut și piele de om mumificat, tratate desigur și ele, plus asfalt sau bitum din Marea Moartă, în combinație cu asfalt din alte surse.

Până în 1920, unul din cele mai scumpe medicamente, praful de mumie, era obținut prin … măcinarea mumiilor de mii de ani. Canibalismul medicinal a existat cu adevărat, iar o bucățică din el este expusă dincolo de o cutie de sticlă, în ultima încăpere a Muzeului de Istoria Farmaciei din Sibiu.

În jur de 10.000 de turiști din toate colțurile lumii, din cele sute de mii care vin în fiecare an, la Sibiu, sunt atrași de misterele mumiei și ale “mumiei vera” din Sibiu.

AGERPRES / (A,AS—autor: Isabela Păulescu, editor: Adrian Drăguț)