Construit între anii 1862 — 1864 în stil baroc austriac, sub îndrumarea arhitectului Wilhelm von Doderer, Cazinoul cu coloane, așa cum era cunoscut, era frecventat în special de elita aristocrației imperiale de la Viena. Clădirea cazinoului a cuprins o sală de spectacole, un restaurant și bazarul cu 14 bolți și 12 ferestre. La etaj se afla ‘Sala de Argint’, unde se jucau ruleta și alte jocuri de noroc.

Pe terasa Cazinoului din stațiunea Băile Herculane, altădată se organizau baluri și se dansau valsuri, iar în salonul de cură s-a compus celebrul vals ‘Suvenir de Hercules Bath’.

‘În vara anului 1903, compozitorul și dirijorul austriac Iakob Patzaler, care dirija Fanfara Regimentului 33 Infanterie din Arad, susținea concerte în pavilionul muzical din Parcul central în sezonul estival. Având un moment de pauză, s-a dus în salonul de cură al cazinoului, s-a așezat relaxat la pian și a început să improvizeze câteva note muzicale. La un moment dat, a observat că din improvizațiile sale a rezultat o temă interesantă, care în cele din urmă s-a dezvoltat într-un vals. În câteva zile, premiera valsului a avut loc chiar la cazinoul din Băile Herculane.

Audiența a fost extraordinar de impresionată. Desigur că la aceasta a contribuit și atmosfera locului’, a declarat, pentru AGERPRES, istoricul Dorin Bălteanu.

Surpriza a fost că, în scurt timp, acest vals a avut un succes cu totul și cu totul neașteptat. S-a cântat la Budapesta, la Viena, Leipzig, Stockholm, la Chicago — SUA, în Japonia, la Tokio. Ziariștii l-au întrebat pe compozitor dacă a avut vreodată senzația că a compus ceva extraordinar, care îl va face faimos în întreaga lume.

‘Răspunsul a fost unul sincer și scurt: Nu! Iakob Patzaler a răspuns că a mai compus multe valsuri, unele poate chiar mai frumoase, însă nimeni nu a observat. În schimb, audiența de la Băile Herculane a fost foarte impresionată. Faima stațiunii, la acel sfârșit de secol al XIX-lea, a adus și faima valsului ‘Suvenir de Hercules Bath’. Nepotul compozitorului, Friederich Patzaler, din Baden-Baden — Germania, mi-a propus să scriu despre acest vals și să reînviu această poveste fascinantă a valsului dedicat stațiunii Băile Herculane, precum și despre bunicul său, compozitorul Iakob Patzaler, lucru pe care îl voi realiza într-o lucrare a mea viitoare. Din păcate, în perioada comunistă, acest vals și această poveste a stațiunii au fost neglijate’, a subliniat Bălteanu.

Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar printr-un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal și Traian.

În anul 1956, clădirea cazinoului a fost cuprinsă de un puternic incendiu, în urma căruia au căzut cinci statui de pe frontispiciu. Din păcate, refacerea interioară a imobilului nu a mai redat întocmai aspectul inițial al cazinoului. Atunci au dispărut și balcoanele din salon. Pe unul din pereții cazinoului trona un portret de mari dimensiuni al împăratului Franz Iosef, pictură care deși a supraviețuit incendiului din 1956, nu a rezistat și furiei comuniștilor care au acoperit-o cu alte decorațiuni, desigur în încercarea de a șterge orice urmă a măreției vremurilor trecute.

Cazinoul din Băile Herculane este monument istoric.

Renumita stațiune este atestată documentar din anul 153 și își trage numele de la Hercules, care era protectorul familiei romane a împăratului Ulpius Traianus, acest loc. Inspirați de frumusețea locurilor și de poveștile acestor meleaguri, mulți poeți și scriitori și-au dedicat creațiile acestei stațiuni, printre care Cristian Andersen, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Al. Petofi, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, N. Xenopol, M. Sadoveanu, I. Minulescu, I. Slavici, Lucian Blaga și mulți alții.

AGERPRES (AS — autor: Paula Neamțu, editor: Marius Frățilă)

Viguros și impunător, cu o circumferință de aproape șase metri și jumătate, arborele multisecular a fost, de-a lungul vremii, martorul a numeroase evenimente istorice, precum semnarea, în apropierea sa, la 27 octombrie 1687, a Tratatului de la Blaj, între Imperiul Habsburgic și Principatul Autonom al Transilvaniei, prin care Imperiul Habsburgic recunoștea privilegiile țării și domnia ereditară a lui Mihail Apafi, iar Transilvania se obliga la plata a 700.000 de florini. Un an mai târziu, Transilvania renunța la suzeranitatea Porții Otomane și accepta protecția Austriei.

Tot la umbra acestui stejar au fost schițate și definitivate, în anul 1737, planurile orașului Blaj de către întemeietorul acestuia, episcopul Inocențiu Micu Klein, potrivit www.voceatransilvaniei.ro.

Cu rădăcini adânc înfipte în pământ, cu o tulpină puternică și cu o coroană bogată, stejarul a fost și martorul discuțiilor purtate la umbra sa de numeroase generații de profesori și elevi ai “Școlii Blajului”, cei care au făcut ca orașul să fie multă vreme principalul centru cultural și politic al românilor din Transilvania. De asemenea a fost martorul discuțiilor despre marile probleme naționale cu care se confruntau românii din Transilvania, purtate de Avram Iancu cu prietenul său din copilărie, episcopul greco-catolic Alexandru Șterca Șuluțiu.

Stejarul lui Avram Iancu ascunde sub coronamentul său bogat numeroase legende, cea mai frumoasă fiind legată, însă, de Revoluția de la 1848, fiindu-i dată această denumire în amintirea celor peste 6.000 de moți prezenți la Blaj la adunările din mai și septembrie 1848. Se mai spune că la umbra bătrânului copac, Avram Iancu obișnuia să stea și să cânte cântece de jale, așa cum arată și www.blajinfo.ro.

Mărețul arbore a fost mereu mândria Blajului, astfel că, prin 1970, era înfățișat într-o fotografie tip carte poștală, pentru a atrage vizitatorii.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Andreea Onogea)

Accesul se realizează cu un autobuz modern și confortabil, în care te urci chiar din fața casei de bilete. Pe site-ul oficial al salinei afli că mijlocul de transport circulă la un interval de 30 de minute, dar orarul nu se respectă întocmai. Adică se pleacă și la mai puțin de 30 de minute diferență de precedentul transport.

Autobuzul trece, mai întâi, pe sub rampele pe care se transportă sarea, strecurându-se abil printr-un spațiu extrem de îngust. Apoi, ajungi în fața unui tunel care te determină să prevezi ce va urma: o cufundare într-o lume necunoscută, dar palpitantă în același timp. Acompaniaţi de muzică clasică de calitate, la un volum care nu deranjează, pătrundem  într-o lume stranie, cu lumini, forme şi culori ciudate, încărcată de gustul şi mirosul sării. În salină indiferent de anotimp temperatura este de 13-15 grade Celsius.

Despre mina de sare de la Ocnele Mari există însemnări încă din perioada dacilor. Conform descoperirilor arheologice, aici s-ar afla centrul tribal Buridava. Exploatarea minei a continuat şi pe timpul ocupaţiei romane. In 1957 mina a fost inchisă din cauza unor surpări. Recent modernizată şi relansată în circuitul touristic, Salina Ocnele Mari continua să atragă turişti din toate colţurile lumii.

Să cobori în Salina Ocnele Mari, poate fi o simplă curiozitate de turist, însă, daca ai astm bronşic sau bronşita cronică, poate fi chiar soluţia suferinţelor tale. În pântecul sărat al Pământului, cu căteva sute de metri de mineral deasupra capului, intrăm într-o lume stranie, cu lumini, culori si forme ciudate, cu un aer special, încărcat de gusturile şi mirosurile sării.

Temperatura constantă, aerul curat şi inhalaţiile sunt principalii factori pentru care oamenii aleg salina Ocnele Mari, ca un mijloc de a-şi menţine o bună stare de sănătate. Chiar aşa o şi recomandă medicii – ca un mijloc de întreţinere a stării de sănătate şi nu pentru a substitui tratamentul medical al unei anumite boli.

Interiorul saline este cu totul spectaculos, copleşind prin măreţie şi unicitate. Parcul turistic al Salinei Ocnele Mari are o biserica, un muzeu, restaurant, magazine de suveniruri, baruri, un teren de fotbal, de baschet, de tenis, masa de biliard, locuri de joaca pentru copii.

Salina Ocnele Mari poate fi vizitată de luni până duminică, de la 9-17, preţul unui bilet pentru adulţi fiind 20 de lei, pentru studenţi sau elevi 10 lei, iar pentru pensionari 10 lei.

Autor: OLOGU NEAGOE OANA ANDRADA

sursa: turism istoric

Cascada Cailor, situată în Munții Rodnei, lângă stațiunea Borșa, are o cădere de apă de peste 90 m, având origine glaciară.

Cascada se află la o altitudine de 1.300 m, iar căderea de apă de peste 90 m este repartizată pe mai multe trepte, cea mai înaltă dintre acestea având 18 m, potrivit www.discover-maramures.com.

Apa ce provine din topirea zăpezii și din ploi se adună într-un circ glaciar și de acolo se aruncă în hău, pe versantul abrupt al Rezervației Piatra Rea, formând o cădere de apă spectaculoasă. Debitul cascadei variază în funcție de ploi și topirea zăpezilor de pe versant.

Denumirea Cascadei Cailor nu are la bază un mit, ci o întâmplare ce s-a petrecut în zonă, se arată pe www.turistderomania.ro. Oamenii își țineau hergheliile de cai, din primăvară până în toamnă, pe pășunile bogate din zonă. Însă, nu a trecut mult timp, și urșii au început să atace caii. La un moment dat, aceștia au reușit să încolțească animalele deasupra prăpastiei de lângă ceea ce astăzi se numește Cascada Cailor. Astfel, unii cai au fost prinși, iar alții pentru a scăpa s-au aruncat în hău.

În urma acestui incident, care a costat averea localnicilor, mai multe locuri din împrejurimi au fost numite Muntele Cailor, Podul Cailor și Izvorul Cailor.

Accesul spre Cascada Cailor se face ușor, fie că se alege drumul pe jos de la Borșa, mergând circa 1 oră și jumătate, pe o potecă prin valea formată în dreapta stațiunii, fie că se alege telescaunul din stațiunea Borșa. De la telescaun se poate ajunge la Cascada Cailor în circa 15 minute.

Orașul Borșa este situat într-un culoar depresionar mărginit de Munții Maramureșului și Munții Rodnei, în județul Maramureș, la 80 de kilometri de Sighetu Marmației și la 145 km de Baia Mare. Borșa se află la o altitudine de aproape 700 m și este cel mai important punct de plecare pentru călătoriile spre Munții Rodnei. Mai mult, Borșa se află între două arii importante, aflate sub protecție: Parcul Natural din Munții Maramureș și Parcul Național din Munții Rodnei.

Parcul Național Munții Rodnei reprezintă cea mai mare arie protejată din Carpații Orientali, cu o suprafață de 47.227 de hectare, din care 3.300 de hectare au fost declarate rezervație a biosferei în 1979.

Munții Rodnei fac parte din grupa nordică a Carpaților Orientali, fiind cei mai înalți și mai greu de străbătut din lanțul Carpaților Orientali. Culmea principală, cu o lungime de peste 50 km și o lățime de 30-40 km, orientată est-vest, este abruptă spre nord și domoală spre sud, potrivit www.parcrodna.ro. Relieful este tipic alpin, format din creste semețe, culmi prelungite, circuri glaciare și văi drenate de cursuri repezi de apă, care formează numeroase repezișuri și cascade. Între Vf. Pietrosu Mare (2.303 m) și Vf. Gropilor (2.060 m) creasta formează un arc de cerc cu deschidere spre vest.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Masivul Buila, cu ale sale stânci izbitor de albe, care răsar pur și simplu din verdele pădurilor de molid, domină întregul peisaj. Frumusețile naturale ale zonei sunt întregite de numeroasele forme de relief carstic prezente prin chei, peșteri și avene.

Totul, aici, este într-o perfectă armonie: splendoarea muntelui, sunetul cristalin al celor 44 de izvoare nesecate din zona Costești, “amprenta” celor 100 de peșteri și…divinitatea care te înconjoară din salba de schituri și de mănăstiri.

O istorie recentă

Parcul Național Buila-Vânturarița, sit al Rețelei Ecologice Europene Natura 2000, a fost înființat prin HG 2151/2004 și este administrat, din 2006, de către Regia Națională a Pădurilor — Romsilva în parteneriat cu Asociația Kogayon, organizație non-guvernamentală din localitatea Costești-Vâlcea. Cel mai mic parc național din România este situat chiar deasupra medianei județului Vâlcea și este vizibil ‘peninsular” din trei părți, de la distanțe de peste 30 de kilometri.

Parcul are șase puncte de intrare, trei prin comuna Costești, unul pe Valea Bistriței vâlcene și două pe Valea Costești. Acesta cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila-Vânturarița, cu o lungime de circa 14 kilometri, de la vest de cheile Bistriței vâlcene, până la est de Cheile Olănești (Folea), creastă dominată de cele două vârfuri care dau numele masivului: Vârful Buila (1.849.metri) și Vârful Vânturarița Mare (1.885 metri). Altitudinea absolută este în Vârful Vânturarița Mare, iar cea minimă la ieșirea Bistriței din chei (550 metri).

Sursa foto: www.buila.ro

Alte vârfuri principale ale masivului sunt de la sud-vest spre nord-est: Arnota (1.183,7 metri), Muntele Cacova (1.525,1 metri), Muntele Piatra (1.643 metri), Muntele Albu (1.658,9 metri), Buila (1.848,6 metri), Ștevioara (1.847 metri), Vioreanu (1.866 metri) și Vânturarița Mică (1.655 metri).

Legătura masivului cu Munții Căpățânii este făcută prin Plaiul Netedu (inter-fluviul dintre râurile Bistrița și Costești), Plaiul Lespezi (inter-fluviul dintre râurile Costești și Cheia) și Plaiul Hădărău (inter-fluviul dintre râurile Cheia și Olănești).

Tradiția locului în faună și diversitate

Datorită caracterului de insularitate și accesibilității dificile, în masiv s-au păstrat nealterate numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii ocrotite ale florei și faunei, situri mineralogice și paleontologice, peșteri. Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic, cu numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, câmpuri de lapiezuri, grohotișuri calcaroase, hornuri, ace, strungi) și endocarstice (peșteri și avene).

Aici se întâlnesc numeroase specii protejate ale florei (floarea de colț, ghințura galbenă, crinul de munte sau cel de pădure, ienupăr, garofițe, orhidee și iedera albă), dar și ale faunei. Masivul oferă condiții pentru supraviețuirea celor mai importante dintre carnivorele mari, precum ursul, lupul sau râsul. Dintre mamiferele mici care înnobilează locurile întâlnim pisica sălbatică, jderul de pădure sau bursucul, iar peșterile ascund nu mai puțin de nouă specii de liliac. Erbivorele mari sunt reprezentate de capra neagră, cerb sau căprior.

Vertebratele își au și ele locul lor în aceste habitate, de aceea regăsim pești (păstrăv, lipan, moioagă, zglăvoc), dar și amfibieni (salamandra, tritonul, buhaiul de baltă cu burta galbenă, broasca roșie de pădure sau broasca râioasă brună). Nu lipsesc reptilele, iar dintre acestea pot fi menționate gușterul, șopârla de ziduri, șarpele de alun sau vipera. Păsările întregesc ecosistemul parcului cu gaia roșie, șerparul, acvila țipătoare mică, vânturelul de seară, caprimulgul, ciocănitoarele de munte și de de stejar, buha, codobatura și cocoșul de munte.

Conform Manualului Habitatelor din România, în Parcul Național Buila-Vânturarița, se găsesc peste 23 de tipuri de habitate, dintre care 17 tipuri au corespondent la nivel european și sunt considerate prioritare.

Potențialul turistic și cultural al zonei

“Poziționarea geografică a Parcului Național Buila-Vânturarița în zona montană cunoscută sub numele de ‘Oltenia de sub munte’, în apropierea stațiunii Băile Olănești și a stațiunii turistice Horezu, favorizează dezvoltarea turismului sub forme diverse. Potențialul turistic al parcului îmbină elemente ale cadrului natural cu peisaje deosebite și numeroase atracții speologice, la care se adaugă obiective monahale de patrimoniu cu valori culturale și istorice deosebite”, a subliniat, pentru AGERPRES, directorul Administrației Parcului Național Buila-Vânturarița, Cosmin Botez.

Nu trebuie uitat faptul că, pentru iubitorii naturii, zona oferă nu mai puțin de 19 trasee turistice.

Parcul Național Buila-Vânturarița și zona care îl înconjoară este habitatul unuia dintre cele mai mari efective de capră neagră, fiind muntele transhumanței ce oferă călătorilor cele mai înguste chei în calcar din România — Cheile Bistriței. Trovanții sau “pietrele care cresc”, cum le spun oamenii locului, sunt vedetele comunei Costești, care deține, de altfel, singurul muzeu din lume dedicat trovanților. În zonă sunt expuse, în aer liber, pe o suprafață de un hectar, peste 100 de sculpturi surprinzătoare din piatră: forme bizare, milimetrice sau de dimensiunea unui om, pe care natura le-a creat cu sute de mii sau chiar cu milioane de ani în urmă. Tot din aceste zone izvorăsc cele mai multe râuri din județul Vâlcea: Olănești, Cheia, Govora, Luncavăț, Bistrița, Romani sau Cerna.

Un plus de valoare, unicitate și atracție îl constituie existența în imediata apropiere a parcului a numeroase obiective cultural-istorice, salba de mănăstiri și schituri Horezu, Bistrița, Arnota, Iezer, Pahomnie, Pătrunsa sau Mănăstirea Frăsinei. Numită și Athosul românesc, mănăstirea dintre frasini este un tărâm interzis femeilor, din cauza groaznicului blestem lansat, la 1867, de Sfântul Calinic, care oprește cu strășnicie femeile să intre în mănăstire. Cele care, totuși, s-au aventurat și-au pierdut mințile sau sunt grav bolnave, spun oamenii locului. Nu trebuie uitate nici bisericile rupestre din Peștera Liliecilor, obiceiurile, meșteșugurile și arhitectura tradițională din satele de la poalele muntelui.

Sursa foto: www.buila.ro

Deși parcul nu beneficiază de un număr mare de turiști, cei mai mulți fiind atrași în special de spiritualitatea locurilor, există și zone de escaladă și cățărare situate în Cheile Olăneștiului, Cheile Cheii și Cheile Bistriței. Acestea cuprind cinci zone principale de cățărare, cu peste 150 trasee de diferite grade de dificultate. Trebuie menționate și traseele tematice realizate de-a lungul anilor în parc, respectiv “Porțile Parcului Național Buila-Vânturarița — Natură și spiritualitate” (traseu tematic care începe de la poarta Mănăstirii Bistrița din vecinătatea Cheilor Bistriței și ajunge la Schitul 44 de Izvoare în satul Pietreni), “Traseul Ranger Junior” (începe din punctul Prislop și urcă până în apropiere de Curmătura Builei), “Traseul Poveștile Pădurii” (din satul Pietreni și până în apropierea Mănăstirii Pătrunsa).

De asemenea, în apropierea parcului se află trei obiective majore situate în zona Horezu, respectiv “Muzeul Trovanților” de la Costești, “Piramidele” de la Slătioara, ca obiective naturale, și “Culele” de la Măldărești, ca obiective istorice.

“Numărul mediu de turiști pe an este cuprins între 2.200 și 4.500, iar majoritatea turiștilor sunt turiști monahali, a căror durată de vizitare este în medie de o zi, dar există între 150 și 300 de turiști a căror durată medie de vizitare este între o zi și 3 zile”, precizează șeful Parcului Național Buila-Vânturarița.

Rețeaua unităților de cazare din zona Parcul Național Buila-Vânturarița cuprinde hotelurile din Rm. Vâlcea, Băile Olănești și Horezu, dar și pensiunile turistice din localitățile de la poalele Masivului Buila-Vânturarița: Horezu, Costești, Bărbătești, Cheia și Olănești, precum și unitățile de cazare în Mănăstirile Bistrița și Horezu. În parc există o singură cabană turistică, Cabana Cheia, aflată pe versantul nord-vestic al crestei, la intrarea Râului Cheia în sectorul de chei omonim. În zona montană se află patru refugii turistice amenajate, unde se poate dormi în condiții de bivuac, respectiv Curmătura Builei, Poiana Scărișoara sau Piscul cu Brazi.

Obiceiuri și meșteșuguri

Parcul Național Buila-Vânturarița se află într-o zonă în care locuitorii satelor de la poalele munților și-au mai păstrat tradițiile, meșteșugurile și obiceiurile, iar acestea merită conservate și promovate în continuare, mai ales că locul este vestit pentru olărit (ceramica de Horezu), covoarele oltenești, obiecte artizanale din lemn, portul și tradițiile păstorești, dar și pentru produsele tradiționale locale: fructe, țuică, brânzeturi sau miere.

Arhitectura specifică zonei este bazată pe prelucrarea lemnului și a pietrei, cele mai la îndemână materiale în zona Olteniei de sub munte. Aici, casele construite sunt cu pridvor (prispă) în față, sub care de obicei se află beciul. Temelia este construită din piatră zidită cu mortar, pereții sunt construiți din bârne din lemn tencuite, acoperișurile sunt din șindrilă (șiță), iar magaziile (căsoaie) și adăposturile pentru animale (grajduri, fânare) sunt construite tot din lemn, potrivit informațiilor publicate pe site-ul www.buila.ro.

Legendele locului

Numele localităților aflate în inima Olteniei sunt pline de legendă. Astfel, se spune că aici ar fi existat un cioban bogat care stăpânea ținuturile deluroase de la poalele Builei, după cum reiese din povestea scrisă pe pagina de internet dedicată Parcului Natural Buila-Vănturarița. Ciobanul avea patru fii pe numele lor Costea, Bărbat, Dobre și Bodea, cărora le-a împărțit moșia și care, la rândul lor, și-au întemeiat satele Costești pe Valea Costești, Bărbătești și Bodești pe Valea Otăsăului și Dobriceni pe Valea Dobricenilor.

În ceea ce privește întemeierea Mănăstirii Arnota, legenda spune că, înainte de a deveni domnitor al Țării Românești, Matei Basarab a scăpat de urmărirea unei cete de turci schimbând veșmintele cu un arnăut de-al său, de unde a provenit și numele locului Arnota (muntele și mănăstirea), ascunzându-se într-o mlaștină. Pe locul acesteia a construit ulterior o mănăstire, când a fost înscăunat domn, aceasta fiind de altfel și locul unde se odihnește atât domnitorul, cât și tatăl său.

Legenda Schitului Pahomie și a lui Sava Haiducul spune că Pahomie, numele de călugăr al marelui ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistrița, zidește între anii 1519 — 1520 Schitul Pahomie, în amintirea faptului că la Izvorul Frumos, în pustietatea Masivului Buila, în drumul pe care-l căuta prin pădure ca să ajungă la Sibiu, își găsește salvarea de urgia lui Mihnea cel Rău. Printre prietenii săi se afla căpitanul de oaste Sava, devenit Sava Haiducul, deoarece, zăbovind stăpânul său de mai multă vreme în aceste locuri, a făcut deseori incursiuni prin localitățile învecinate pentru a face rost de hrană.

Schitului Pătrunsa are hramul ‘Cuvioasa Paraschiva’, de la numele mamei episcopului Climent. Acest schit a fost construit în anul 1740 de Episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea nașterii sale în aceste locuri. Mama sa, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, era fugară peste munte de frica unei invazii turcești și, adăpostindu-se la poalele Muntelui Buila, a fost ‘pătrunsă de durerile facerii” în locul numit astăzi Pătrunsa.

Proiecte pentru dezvoltare durabilă

Potrivit informațiilor oferite de directorul Parcului, din 2004 și până în prezent, au fost derulate de administrația parcului, în colaborare cu alte organizații, sau se află în curs de derulare un număr de 16 proiecte. Unul dintre acestea este ‘Revizuirea planului de management al PNBV și strategia de monitorizare a conservării habitatelor și speciilor de interes comunitar’, acesta beneficiind de fonduri europene din POS Mediu în valoare de 1,32 milioane de lei.

În același timp, există multe ale proiecte de valoare mai mică, dar importante, precum ‘Porțile Parcului Național Buila-Vânturarița, natură și spiritualitate’, finanțatori fiind Fundația pentru Parteneriat și Consiliul Județean Vâlcea — cu 35.429 lei, ‘Implementarea Rețelei Ecologice Natura 2000 pe teritoriul PNBV și realizarea Planului de Management al Parcului’ — în valoare de 30.500 lei, sume provenite de la Administrația Fondului pentru Mediu, ‘Ranger Junior al PNBV-Sit Natura 2000’ — 34.450 lei, și ‘Rangeri Juniori, prieteni ai PNBV’ — 27.715 lei, finanțatorii principali ai proiectelor fiind Fundația pentru Parteneriat și Mol România. Mai pot fi menționate proiecte precum ‘Oltenia de sub Munte — destinație ecoturistică — 37.300 lei, sau cele de monitorizare a unor specii reprezentative ale parcului și de reconstrucție a unor refugii turistice.

Sursa foto: www.buila.ro

“Valoarea fondurilor europene și naționale atrase până în prezent se ridică la circa 1,6 milioane de lei, din care fonduri europene 1,032 milioane lei și fonduri naționale — 569.839 lei. Fondurile atrase au fost orientate spre cercetare/monitorizare, dotare cu echipament de cercetare/monitorizare, echipamente de teren, de birou, infrastructură turistică (re-marcare trasee turistice, amenajare poteci tematice, reconstrucție refugii turistice), promovare a parcului (pagina web, pliante, broșuri, albume foto, tricouri personalizate, pălării personalizate, rucsacuri personalizate, broșuri de educație ecologică etc.), dotare cu mașină de teren. Pentru viitor, avem în vedere derularea unor proiecte proiecte care să vizeze monitorizarea speciilor și habitatelor din parc, pentru întreținere/îmbunătățire infrastructură, construire și amenajare centru de vizitare al parcului, dotare cu echipamente (de cercetare, de birou, de teren)”, precizează directorul Cosmin Botez.

Acesta a subliniat că, la momentul actual, parcul nu se confruntă cu probleme majore, chiar dacă și aici, ca și în alte arii protejate din țară, administrația întâmpină probleme legate de mici vandalizări ale panourilor informative și ‘amintiri’ lăsate de turiști sub forma deșeurilor.

Parcul Național Buila-Vânturarița, din regiunea Olteniei de Sub Munte, cu ale sale creste muntoase și peisaje de vis, dar și cu o biodiversitate atât de valoroasă, oferă într-un spațiu restrâns o adevărată splendoare, o resursă inegalabilă de frumusețe naturală, nealterată de mâna omului, care trebuie protejată și pentru cei din generațiile viitoare.

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Oana Tilică)

Indiferent dacă aceste vorbe sunt mituri sau nu, realitatea ne face deosebiţi, iar la capitolul obiective turistice suntem unici în Europa din multe puncte de vedere.

Iată videoclipul care-ţi taie răsuflarea!

Arborii de Sequoia sunt printre cele mai înalte creații de pe Pământ, cresc în mod obișnuit în pădurile din Munții Sierra Nevada, din California, la o altitudine de peste două mii de metri. Pot trăi mii de ani, ajungând la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri. Acești arbori gigantici au fost botezați de botanistul german Stephen Endlicher după numele unui șef de trib local, Sequoyah sau Sikwayi, inventatorul primului alfabet fonetic al indienilor cherokee. Lemnul arborelui Sequoia este dur, puternic îmbibat cu rășină și rezistent la foc datorită structurii spongioase a scoarței, care la rândul ei poate atinge și un metru grosime, fiind impregnată cu o substanță ce alungă insectele. Sequoia Gigantea se înmulțește prin semințe, dar până la vârsta de 20 de ani se poate înmulți doar prin vlăstari.

Câțiva astfel de arbori există și în România, grație unor iubitori de natură care au plantat aceste specii pe meleaguri mioritice, fiind răspândiți, potrivit www.sequoia.ro, în mai multe zone, precum: rezervația forestieră Arborele de Sequoia de la poalele Masivului Vlădeasa, județul Cluj, Dealul Mare din satul Măderat, județul Arad, dar și la Oradea sau Băile Herculane, în județul Caraș Severin.

Sursa foto: youtube.com

Exemplarul de la Băile Herculane, județul Caraș Severin, dovedește prin prezența sa că arborele Sequoia este capabil să se dezvolte și în condițiile unei altitudini reduse, așa cum arată www.sequoia.ro. Așezarea lui pe Valea Cernei, la o altitudine de 160, îi conferă un climat cu influențe mediteraneene. Deși nu a ajuns la maturitate, arborele din Herculane măsoară deja 30 de metri înălțime și un diametru de 1,50 metri.

Arborele de Sequoia din județul Cluj, aflat pe “Dealul Domnului”, între comuna Săcuieu și satul Rogojel, este cel mai impunător arbore din Munții Apuseni. Acesta a fost plantat, în urmă cu mai bine de un secol, la poalele Masivului Vlădeasa, de baronul ungur Gal Silvestru.

Sursa foto: youtube.com

În Arad, pe Dealul Mare din satul Măderat, pot fi văzuți doi arbori similari, aduși din California, în anul 1845, de baronul Dietrich Jozsef, proprietarul unei podgorii din această zonă. Arborii au o înălțime de aproximativ 35 de metri și o circumferință de peste 5 metri.

De asemenea, trei exemplare de arbori Sequoia se găsesc în Oradea, în vecinătatea Școlii Generale nr. 14. Aceștia au o vechime de peste 100 de ani, o înălțimea ce variază între 19 și 22 de metri, și un diametru cuprins între 64 și 90 cm.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Cu un portofoliul plin de atracții pentru fiecare turist, Parcul din inima Vrancei dezvăluie pe cele aproape 30.000 de hectare ale sale, de la est la vest și de la nord la sud, păduri de fag, cascade țipătoare, desișuri, dar și suprafețe aerisite ce urcă și coboară la fiecare pas, în funcție de altitudinea locului.

Parcul Natural Putna-Vrancea se suprapune sectorului central-nord-vestic al Munților Vrancei și se înscrie grupei externe a Carpaților de Curbură, acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna, la care se adaugă spre sud — vest masivele Mordanu și Goru. Zona se suprapune unor unități de relief variate, bine individualizate, dispuse în trepte, ce coboară de la vest către est, dând regiunii aspectul unui imens amfiteatru.

Atracția turistică este mare în Munții Vrancei, iar fluxul de iubitori ai naturii crește de la an la an, numai în 2014 fiind înregistrate 30.000 de persoane care au ales aceste locuri ca destinație de vacanță, după cum a relatat, pentru AGERPRES, directorul Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea, Ion Militaru.

Parcul Natural Putna-Vrancea, emblemă în rețeaua ecologică Natura 2000
Parcul Natural Putna-Vrancea prinde contur ca entitate din patrimoniu național în anul 2004, când, în baza Hotărârii de Guvern nr. 2151, se pun bazele așezământului natural. Zona se află situată în centrul și nord-vestul Munților Vrancei, având o suprafață de 38.204 hectare, echivalentul a mai mult de 41,32% din suprafața montană a județului Vrancea.

Conform Administrației Parcului, ursul, râsul și lupul reprezintă speciile emblemă, constituind populații-nucleu foarte importante la nivel european. Aceste carnivore la care se alătură și vidra fac din Parcul Natural Putna-Vrancea sit de importanță comunitară în cadrul rețelei ecologice Natura 2000. De asemenea, numai puțin de 10 specii de vertebrate, altele decât păsările, sunt sub protecție strictă, iar dintre cele circa 110 specii de păsări întâlnite în zonă, 75 sunt strict protejate conferind Parcului statutul de zonă de protecție acvifaunistică în cadrul aceleași rețele ecologice.

Scopul ariei protejate îl reprezintă protecția și conservarea ansamblurilor peisagistice unde interacțiunea activităților umane cu natura a creat, de-a lungul timpului, o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și culturală, cu o mare diversitate biologică. În plus, publicul are numeroase posibilități de recreere și turism încurajându-se în același timp activitățile științifice și educaționale.

Din datele oficiale postate pe pagina de internet a Parcului Natural Putna-Vrancea reiese faptul că zona este definită și delimitată, după caz, în: zone de protecție strictă, zone de protecție integrală, zone de management durabil și zone de dezvoltare durabilă a activităților umane.

În cazul zonei de protecție strictă, situată în partea de sud a Parcului, aceasta cuprinde aria sălbatică din treimea mijlocie și superioară a Vârfului Goru, în care nu au existat intervenții antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus. Practic, aici se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism.

De asemenea, în cadrul zonelor de protecție integrală, în număr de 12, sunt cuprinse cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul Parcului Natural, fiind necesară, astfel, menținerea proceselor naturale.

Nu în ultimul rând, Parcul Natural Putna-Vrancea conține și zone de management durabil (zonele-tampon), ce fac trecerea între zonele cu protecție integrală și cele de dezvoltare durabilă, pe o suprafață de aproape 30.000 de hectare. În aceste areale se pot desfășura, printre altele, activități științifice, educative, ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții, respectiv intervenții în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate.

Turism în arealul Lepșei și Munților Vrancei
Din punct de vedere turistic, Parcul Natural Putna-Vrancea se constituie într-un spațiu cu un real potențial dat de existența unor valori naturale și culturale de interes național și regional, după cum ne-a precizat directorul ariei, Ion Militaru.

‘Totuși, există o infrastructură precară care are ca efect negativ distrugerea patrimoniului natural. Existența doar a unei rețele de canalizare și a stației de epurare aferente în Lepșa nu este suficient. Este nevoie de o corelare a capacității de primire a turiștilor cu capacitatea de suport a zonei’, a adăugat șeful Parcului Natural Putna-Vrancea.

Parcul este străbătut de la est la vest de drumul național DN 2D ce face legătura cu Brașov. De la intrarea în parc (localitatea Tulnici) se întâlnesc o serie de atracții turistice. La aproximativ 9 kilometri de Tulnici, găsim un spectacol feeric al naturii, Cascada Putnei, cu o cădere principală de apă de 76 de metri lungime. Lacul care se formează din apa care se strânge are o adâncime de aproximativ 12 metri. Cascada a fost declarată Monument al Naturii în anul 1973, atunci fiind realizate de altfel și primele amenajări pentru vizitare.

Legenda spune că un cioban care își pierduse oile în apropierea cascadei le-a căutat ore în șir, până când l-a prins noaptea și a adormit. În somn, i-a apărut o lumină puternică, iar când s-a trezit, norul de lumină s-a transformat într-o prințesă frumoasă, care i-a șoptit că la răsăritul soarelui își va găsi oile. Înainte de a se face nevăzută, i-a dăruit ciobanului o pungă cu pietre prețioase. Povestea mai spune că, o dată pe an, aici, după miezul nopții, apare o tânără femeie care dăruiește celui care se află în preajmă un pumn de pietre prețioase. Deoarece nimeni nu știe care este noaptea cu pricina, mulți tineri și-au încercat norocul, chiar și în zilele noastre, stând de veghe nopțile la Cascada Putnei.

Un alt obiectiv turistic important în zonă este reprezentat de Rezervația Naturală Cheile Tișiței, o arie protejată ce se întinde pe 8 kilometri. Este o rezervație de tip mixt, ce înglobează un imens tezaur de elemente fito, zoo-geografice și geologice, cât și ansambluri peisagistice unite într-un sistem de mare valoare științifică. Printre frumusețile rezervației se află și stâncile denumite în popular de localnici — Căciulata de Vrancea și Cușma Tișiței. Oamenii locului spun că, în trecut, Cheile Tișiței erau traseul pe care austriecii cărau material lemnos, iar dovadă stau tunelurile de la capătul rezervației.

Traseul începe din stațiunea turistică Lepșa, de la șoseaua principală, și se parcurge în trei zile ajungându-se în cele din urmă în satul Coza. Acest drum a cunoscut încercările timpului și ale istoriei, fiind construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către germani cu scopul de a înlesni accesul între Coza și Lepșa. Mai departe, în interiorul stațiunii Lepșa găsim crescătoria de păstrăvi de la poalele muntelui cu același nume, una dintre cele mai mari de acest gen din țară. Anual, aici se vând 8 tone de pește. O delicatesă specifică zonei este ‘hârzobul’ preparat de localnici, adică păstrăvul pus la saramură și păstrat în cetină de brad. Puțin mai jos de Lepșa, turiștii pot admira o rezervație unică de pini, unde funcționează Tabăra Gălăciuc și unde anual vin sute de copii.

De-a lungul drumului național ce însoțește apa râului Putna, se ramifică numeroase alte căi de acces ce conduc, pe drumuri forestiere ori poteci, în zona centrală a munților Vrancei, de o frumusețe deosebită pentru amatorii de trasee montane. În aceste locuri, călătorul poate înnopta la una dintre cabanele puse la dispoziție de către Administrația Parcului.

‘Pe raza parcului sunt amenajate 9 trasee turistice de diferite grade de dificultate. Acestea au fost re-marcate corespunzător de către administrația parcului în colaborare cu Serviciul Județean Salvamont Vrancea și a voluntarilor, în decursul anului 2011. În prezent, acestea se află în grija Serviciul Județean Salvamont Vrancea’, a subliniat directorul Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea.

Referitor la numărul de turiști ce aleg ca destinație de vacanță unul dintre obiectivele prezente în parc, acesta este de aproximativ 30.000 persoane/an. Toți cei care aleg să contemple frumusețile locului au la dispoziție, în momentul de față, în satul Lepșa, un centru de informare turistică ridicat de Asociația pentru Conservarea Biodiversității — Focșani. Cu ajutorul noului punct de interes se preconizează o creștere a numărului de turiști pentru sezonul 2015-2016.

Diversitate faunistică și florală
Condițiile favorabile, determinate de poziția geografică, structura geologică, clima, temperatura, cât și complexitatea geomorfologică etajată, au favorizat dezvoltarea unei flore bogate și diversificate. Flora Parcului Natural Putna-Vrancea este alcătuită din circa 650 de specii de plante superioare, iar din punct de vedere conservativ, mai importante sunt speciile: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), jneapănul (Pinus mugo), arborele de tisa (Taxus baccata), bulbucul de munte (Trollius europaeus) și, bineînțeles, floarea de colț (Leontopodium alpinum).

Pe raza parcului sunt identificate 184 specii de vertebrate, care sunt protejate de unul sau mai multe acte legislative naționale și europene, printre care Directiva Habitate, Directiva Păsări, Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 57/2007, Convenția de la Berna (Conservarea vieții sălbatice și a habitatelor europene) și Convenția de la Bonn (Convenția pentru protejarea speciilor migratoare). Nu mai puțin de 10 specii de vertebrate, altele decât păsările, sunt sub protecție strictă. În plus, din cele circa 110 specii de păsări descoperite și monitorizate în acest areal, 75 sunt strict protejate.

Fauna Parcului Natural Putna-Vrancea este una tipică zonelor montane. Pădurile sunt populate cu numeroase specii de mamifere, cum ar fi: cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), vulpea (Vulpes vulpes), bursucul (Meles meles), pisica salbatică (Felis silvestris), iepurele comun (Lepus europaeus) și capra neagră (Rupicapra rupicapra).

Carnivorele mari, precum ursul, lupul sau râsul, alături de vidră, sunt cele mai importante specii faunistice, atât prin faptul că sunt prioritare pentru desemnarea de arii de protecție, conform Directivei Habitate, cât și prin faptul că sunt populații-nucleu foarte importante la nivel european, se notează pe pagina de internet dedicată Parcului,putnavrancea.ro.

Conservarea primelor trei specii de carnivore mari amintite se realizează pe baza planului de management local, realizat în cadrul proiectului LIFE02NAT/RO/8576 și pe existența unei rețele ecologice locale pentru protecția carnivorelor mari din județul Vrancea. De altfel, prin intermediul acestui proiect, populațiile de carnivore mari de pe raza parcului sunt subiectul unei ample monitorizări, iar rezultatele obținute stau la baza aplicării unor măsuri speciale de conservare.

În afară de speciile de carnivore mari, reprezentative pentru zonă din punct de vedere conservativ, descoperim și o serie de mamifere de talie mică și mijlocie: șoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), pârșul de alun (Muscardinus avellanarius) și veverița (Sciurus vulgaris).

Păsările se întâlnesc într-un număr mare, multe dintre ele fiind specii protejate prin legislatia națională și internațională: cocoșul de munte (Tetrao urogalus), ierunca (Tetrastes bonasia), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), vânturelul roșu (Falco tinnunculus), uliul păsărar (Accipiter nisus), huhurezul mare (Strix uralensis), buha (Bubo bubo), ciuful de pădure (Asio otus), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopos leucotos) și ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major).

Fauna zonei este completată de familia reptitelor cu: salamandra (Salamandra salamandra), tritonul alpin (Triturus alpestris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), vipera comună (Vipera berus), șopârla de ziduri (Podarcis muralis), șopârla de munte (Zootoca vivipara), șarpele de sticlă sau năpârca (Anguis fragilis) și șarpele de alun (Coronella austriaca).

Parcul Natural Putna-Vrancea, între iresponsabilitatea turistului și subfinanțare
Făgetele, pajiștile muntoase și pădurile dese din zonă trec, an de an, examenul rezistenței nu atât în fața naturii, cu ale cărei capricii sunt obișnuite, cât mai ales în fața comportamentului turistului român, încă rămas corigent, dacă nu chiar repetent, la capitolul educație de mediu.

Pe lista problemelor ce apar, frecvent, în Parcul Natural Putna-Vrancea se regăsesc: degradarea peisajului prin abandonarea activității de cosit și prin exploatarea nerațională a pădurilor, abandonarea de deșeuri menajere de către turiști, abandonare resturilor de lemn rezultate din exploatările forestiere, lipsa unor locuri de campare care să limiteze locările haotice, subfinanțarea activității administrației de parc, braconajul la speciile cinegetice și cele piscicole, precum și tăierile ilegale de lemn.

Responsabilii cu destinul Parcului apelează la o serie măsuri menite să micșoreze impactul acestor probleme și realizează, împreună cu Jandarmeria Montana și Garda Națională de Mediu-Comisariatul Județean, o serie de patrule comune în vederea identificării celor care contribuie la degradarea habitatelor din zonă și sancționarea acestora.

În privința subfinanțării unor activități ale Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea, se are în vedere accesarea de noi proiecte care sa finanțeze activitățile stabilite în Planul de management.

La capitolul atragerii de fonduri europene și naționale, oficialii Parcului au precizat că valoarea acestora a ajuns, până în prezent, la 1,54 milioane de lei.

‘Până în prezent au fost atrase fonduri europene și naționale în valoare de 1.543.299 lei. Aceste fonduri au avut drept scop principal realizarea unui inventar al biodiversității din Parcul Natural Putna-Vrancea, mai precis speciile și habitatele prezente în acest spațiu. Totodată, s-a avut în vedere și s-a realizat formarea profesională a angajaților prin absolvirea unor cursuri de specialitate, cum ar fi: tehnici de monitorizare, tehnici de comunicare și management al ariilor naturale protejate. Suma de 15.810 de lei a fost alocată proiectului ‘O șansă pentru Parcul Natural Putna-Vrancea’, pentru realizarea unor tabere Junior Ranger în scopul dezvoltării dragostei pentru natură. Prin proiectul ‘Pe urmele carnivorelor mari din Rezervația Naturală Cheile Tișiței’ s-a realizat o potecă tematică despre carnivorele mari în rezervația naturală Tișița, unul dintre cele mai vizitate obiective din parc. Prin aceste finanțări s-a realizat un site al parcului (www.putnavrancea.ro) și a fost dotat sediul Administrației cu mobilier și calculatoare’, a explicat Ion Militaru.

Administrația Parcului Natural Putna-Vrancea are stabilit un buget anual minim de 494.327 de lei, în conformitate cu actul adițional din noiembrie 2009, atașat la Contractul de administrare semnat cu Regia Națională a Pădurilor — Romsilav, în 2005.

Pentru anul 2015, RNP Romsilva a aprobat pentru Administrația Parcului un buget de venituri și cheltuieli în valoare de 576.000 lei, dar necesarul estimat de către responsabilii ariei este aproape dublu, respectiv 972.433 de lei, conform analizei financiare realizate printr-un proiect GEF.

Inima naturii continuă să bată de sute de ani în zona arhitecturală a Munților Vrancei. Bogăția și unicitatea locului vorbesc de la sine despre potențialul României în materie de ‘verde’, neatins și frumos, moșteniri pe care trebuie, fără doar și poate, să le păstrăm.

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Andreea Marinescu)