Cu o medie de 18.000 de turiști/an, Parcul Național Cheile Nerei — Beușnița adună la porțile sale circa 20% vizitatori de peste hotare. De altfel, pentru finele acestui an, media generală pare că va crește până la 25.000 de turiști.

Dezvoltarea zonei nu se poate realiza fără sprijin financiar pentru derularea de noi investiții. În acest context, Regia Națională a Pădurilor — Romsilva alocă în fiecare an un buget de 600.000 lei, pe baza contractului de administrare aflat în vigoare cu administrația Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița, după cum reiese din datele puse la dispoziție pentru AGERPRES de către Vasile Constantin, directorul obiectivului turistic.

Ecosistemul cascadelor și al lacurilor
Parcul Național este arie protejată administrată în special pentru protejarea ecosistemelor și recreere. Începând cu anul 1943, s-a început protecția pădurii din Valea Beușnița și Nera, obiectivul peisagistic principal fiind cascadele Beușnița. În anul 1973, s-a instituit regimul de protecție asupra versanților împăduriți ai dealului Rol, iar în 1982 au fost create alte trei zone protejate în care nu se întreprind lucrări silvice.

După revoluție, în anul 1990, pentru prima dată se configurează Parcul Național Cheile Nerei — Beușnița, urmând ca, abia în anul 2004, să se întemeieze și Administrația Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița. Administrația parcului s-a format în baza unei Ordonanțe de Urgență emisă în anul 2000, cu referire la regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.

Frumusețea sălbatică a Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița se întinde pe aproape 37.000 de hectare și formează, astfel, meleagurile Banatului Montan. Pădurile, apele, câmpiile și dealurile zonei sunt situate în sud-vestul României, în județul Caraș-Severin. Străbătând Parcul, râul Nera sapă în calcare jurasice cele mai lungi chei din România, care se întind pe aproape 23 de kilometri.

Cheile Nerei, împreună cu numeroasele izvoare petrifiante cu formare de travertin, care dau naștere la impresionante cascade și mirifice lacuri naturale, constituie farmecul acestei zone.

Nu mai departe de zona muntoasă, Lacul Ochiu Bei, cu luciul său de cleștar, aduce la viață povești demult apuse. Legenda spune că un nobil otoman (bei) tânăr și frumos ajuns pe aceste meleaguri s-a îndrăgostit de o mândră ciobăniță. Tatăl lui, împotrivindu-se iubirii lor, hotărăște moartea fetei. Găsindu-și iubita înjunghiată, beiul se sinucide înfigându-și hangerul în inimă. De aici și povestea că lacrimile sale au format lacul ce-i poartă numele, în timp ce apele spumoase ale Cascadei Beușnița ar reprezenta voalul de mireasă al păstoriței.

Un alt fapt inedit este că Parcul Național Cheile Nerei — Beușnița adăpostește în desișurile sale ascunse unele dintre cele mai reprezentative păduri seculare și semi-virgine de fag din Europa. Locul reprezintă, de sute de ani, casa numeroaselor specii protejate de nevertebrate, care depind pentru dezvoltarea lor de arbori bătrâni și cantități însemnate de lemn mort.

Originalitatea locului este dată și de Lacul Dracului, un fenomen unic în țară, format prin surparea tavanului unei peșteri. Ochiul de apă albastru turcoaz are o adâncime de 12 metri, iar nuanțele sale lucitoare se schimbă în funcție de iluminarea produsă în diferite momente ale zilei.

“Podurile din lemn suspendate, Lacul Dracului, Ochiul Bei, cascadele Beușniței și Șușarei, tunelele Dealului Cărăula sunt printre cele mai căutate obiective turistice, acesta fiind motivul pentru care devin vulnerabile și sunt afectate de turismul necontrolat și de lipsa unei educații ecologice în rândul vizitatorilor’, susține Vasile Constantin, directorul Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița.

Albumul cu flori și faună al zonei
Bazinul Nerei prezintă o bogăție floristică încă din cele mai vechi timpuri, însă o cercetare amănunțită este prezentată abia în anul 1968 de L. Schrot, în teza sa de doctorat. În urma acestor cercetări, s-au identificat 1.086 de specii de plante superioare aparținând unui număr de 98 de familii.

După cum se menționează pe pagina dedicată Parcului (cheilenereibeusnita.ro), numărul cel mai mare de specii aparține elementului european (în sens larg), respectiv 603 specii. Dintre acestea, cele mai numeroase sunt specii eurasiatice, urmate de specii europene, central europene și circumpolare.

În parc se întâlnesc asociații vegetale caracteristice pentru partea de sud-vest a țării. Printre acestea se află făgetele cu alun turcesc, tufărișurile de liliac, mojdrean și scumpie, cu numeroase specii însoțitoare saxicole, pajiștile de pe stâncării și asociațiile de stâncărie.

Pe segmentul faunei, Parcul Național Cheile Nerei — Beușnița contorizează specii de amfibieni, chiroptere, vertebrate și nevertebrate, păsări și reptile. Printre acestea se remarcă: libelula, salamandra, vipera, acvila și căprioara.

Dezvoltare și infrastructură
Fondurile alocate anual din bugetul Romsilva, conform contractului de administrare, sunt de aproximativ 600.000 de lei, potrivit datelor oficiale.

Începând cu anul 2004, au fost demarate proiecte în parteneriat cu diverse ONG-uri de mediu, Fundația pentru parteneriat Miercurea Ciuc și Mol România.

În prezent, RNP-Romsilva — Administrația Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița derulează, în parteneriat cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului Timișoara, proiectul “Elaborarea planului de management al Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița (ROSCI 0031 și ROSPA 0020 Cheile Nerei — Beușnița)’, inițiativă finanțată prin Fondul European de Dezvoltare Regională /FEDR/, în cadrul Programului Operațional Sectorial Mediu (Axa prioritară 4 — Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protecția naturii, Domeniu major de intervenție — Dezvoltarea infrastructurii și a planurilor de management pentru protejarea biodiversității și rețelei Natura 2000).

Valoarea totală a proiectului este de 2,976 milioane de lei, din care 2,751 milioane de lei sunt cheltuieli eligibile (finanțare nerambursabilă din FEDR și buget de stat), iar 224.983 lei, contribuția solicitantului.

Conform șefului Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița, în perioada imediat următoare, va începe proiectul “Amenajare Ecoturistică Cascada Bigăr’, desfășurat în parteneriat cu Asociația pentru dezvoltare durabilă ViitorPlus, ca organizator, și Coca-Cola HBC România, în calitate de sponsor.

“Prin prisma proiectelor implementate sau aflate în curs de implementare, Administrația Parcului Național Cheile Nerei-Beușnița a realizat, printre altele: cursuri de formare profesională a personalului administrației și îmbunătățirea și modernizarea infrastructurii de vizitare prin amenajarea a patru poteci tematice și dotarea acestora cu panouri de informare și conștientizare care să prezinte specii și habitate conservate în această arie naturală protejată’, a subliniat Vasile Constantin.

Turism în natura Cheilor Nerei — Beușnița
În anul 2015, șefii Parcului Național Cheile Nerei — Beușnița au estimat un număr de 20.000 — 25.000 de vizitatori, din care aproximativ 20% sunt reprezentați de turiști străini. Odată cu aplicarea tarifului de vizitare se face și o monitorizare a ecoturiștilor în punctele de acces principal.

Media pe anii 2012, 2013 și 2014 a fost de aproximativ 18.000 de turiști. Începând cu anul 2013, s-a observat o creștere semnificativă față de anii anteriori, până la 20.000 de turiști.

“Acesta se datorează promovării în mass-media națională, cât și internațională, a unui obiectiv turistic din parc: Cascada Bigăr. Cascada a fost clasată de revista ‘The World Georgraphy’ pe locul I în lume, la categoria ‘Cea mai frumoasă cascadă’, loc prin care trece și paralela 45. De asemenea, a fost declarat și cel mai vizitat obiectiv în anul 2013, în județul Caraș-Severin’, a menționat Constantin.

În ultimii 3 — 4 ani, datorită unor activități outdoor, de tipul festivalurilor rock sau folk în zona Sasca Romană, s-a observat creșterea numărului de vizitatori din Europa de Vest din țări precum: Ungaria, Cehia, Polonia, Germania și Slovacia.

Cu toate acestea, directorul Parcului Național consideră că “promovarea existentă, în acest moment, instrumentele relativ limitate de promovare, slaba integrare a acestora, modul de distribuire a materialelor, calitatea și accesibilitatea informației fac ca zona să nu fie percepută de turiști și de tour-operatori ca o destinație turistică, având o imagine proprie, clar diferențiată de alte destinații’.

Printre obiectivele de rezonanță ce merită admirate se află: Râul Nera (cu o lungime de 131 km), lacurile naturale Lacul Dracului și Ochiul Beiului, mănăstirea Călugăra sau Cascada Bigăr.

Cheile sălbatice ale zonei sunt cele mai lungi din țară (20 de kilometri), cu toate fenomenele carstice posibile (lapiezuri, doline, văi seci, văi oarbe, peșteri, izbucuri etc.). Peisajul cheilor este dominat de pereți abrupți surplombați pe alocuri, la baza cărora Nera a creat numeroase meandre încătușate, marmite de eroziune și sectoare de tunele și praguri de acces săpate de om. Altitudinea zonei variază între 160 și 1.160 de metri.

În tăcerea naturii, Lacul Dracului clipocește pe cei 700 de metri pătrați ai săi, iar speciile de pești și moluște își duc traiul în adâncimile sale ce ajung până la 12 metri. La rândul său, un alt lac natural, Ochiul Beiului, se dezvăluie în toată splendoarea sa pe aproximativ 284 metri pătrați.

Nu mai departe de Valea Miniș, pe DN 57B, în dreptul paralelei 45, se află izvorul Bigăr, cu debit permanent, ce izvorăște de la poalele unei stâncării de lângă peștera cu același nume.

Natura continuă să-și lase, zi de zi, amprenta pe locuri legendare, iar unul dintre acestea este, fără doar și poate, Parcul Național Cheile Nerei — Beușnița. Foșnetul frunzelor, ușor de deslușit în bătaia discretă a vântului, acompaniat de acordurile agitate ale apelor căzătoare, conturează tabloul idilic pe care orice turist îl poate descoperi și admira în locuri unice, pline de legendă…

AGERPRES/(AS — autori: Daniel Badea, Mariana Nica, editor: Oana Tilică)

Aflat în Parcul Național Cheile Nerei — Beușnița, din județul Caraș-Severin, la limita Munților Aninei cu Munții Locvei, pe Valea Râului Beiu, crează un cadru de poveste alături de Cascada Beușnița și Cascada Bigăr, așa cum arată www.ghiduri-turistice.info.

Situat la o altitudine de 310 metri, lacul are forma unui crater oval, sau a unui ochi, cu un diametru de 15 metri și o adâncime maximă de 3,5 metri. Apa acestui lac nu îngheață niciodată, datorită izvorului carstic subteran care îl alimentează în permanență. Temperatura rămâne constantă tot timpul anului, între 4 și 8 grade Celsius, fapt ce a determinat ca lacul să devină un adăpost pentru păsări migratoare precum stârci cenușii ori rațe sălbatice.

De asemenea, apa sa este atât de curată, încât păstrăvii care înoată în el pot fi admirați în toată splendoarea lor. Transparența aparte a apei în care se oglindește peisajul sălbatic din zonă și culoarea sa turcoaz fac din acest loc unul magic, potrivit siteului www.turistderomania.ro. În zonă se spune că, dacă fiecare român ar trece măcar o dată pe an pe la Lacul Ochiul Beiului, ar fi mult mai sănătos, iar depresia, o boală tot mai la modă, ar rămâne o necunoscută.

În privința formării Lacului Beiului circulă și câteva legende. Conform DEX, termenul ”bei” înseamnă guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. Una dintre aceste legende spune că lacul s-ar fi format în urmă cu câteva sute de ani, după ce fiul unui renumit bei turc, pe nume Beg, ce domnea asupra ținutului, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor, în timp ce se afla la vânătoare. A răpit-o și a închis-o în Turnul Mare din Cheile Nerei. În timpul nopții însă, cu ajutorul unei funii împletită din propria-i rochie, fata reușește să scape și să fugă, venind la baza stâncii, în Valea Nerei. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi îi poartă numele, dar și culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viață, fiul beiului și-a pus, în același loc, capăt zilelor. Se mai spune că fata s-a transformat în râu — Râul Beușnița, iar tânărul, în lac — Lacul Ochiul Beiului.

O altă legendă spune că în noaptea de Sânziene (24 iunie), în jurul lacului se strâng ielele, care sunt foarte frumoase și care îi vrăjesc pe bărbați prin farmecul lor. Ele sfârșesc jocul înainte de ultimul cântat al cocoșilor, din ograda pădurarului de la cantonul silvic Bei. Localnicii leagă dispariția celor plecați și pierduți prin pădurea virgină, de puterea amăgitoare a celor șapte iele.

Se mai spune că zona este bântuită de vrăjitoarele ce vin la cules de plante cu puteri miraculoase, între Sânziene (24 iunie) și Sfânta Maria Mare (15 august), buruieni și plante de leac crescute din… lacrimile beiului.

Lacul Ochiul Beiului rămâne unul dintre cele mai atractive obiective turistice din județul Caraș-Severin. Accesul spre acest monument al naturii se face pe traseul pentru Cascada Beușnița, din DN57 (Oravița — Moldova Nouă) spre Sasca Montană, prin localitatea Potoc, până la Podul Bei. De aici se poate urca cu mașina până la Păstrăvărie pe un drum forestier, de-a lungul Văii Bei.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Parcul cuprinde numeroase grote, forme carstice, puțuri naturale și avenuri, reprezentând, totodată, locul ideal pentru numeroase specii de animale, peste 400, dintre care unele pe cale de dispariție și protejate de legi naționale și internaționale, dar și peste 700 de specii de plante deosebite.

Despre minunățiile create de natură în Defileul Jiului, mai mult sau mai puțin cunoscute, despre locurile istorice sau de legendă, despre peisajele unice și impresionante care răsar de o parte și de alta a Jiului, dar și despre nevoile și necesitățile zonei, am stat de vorbă cu Marin Șerban, directorul Administrației Parcului Național Defileul Jiului.

Ecosistemul din defileu…
Acest râu sinuos, Jiul, cu apele sale deopotrivă zbuciumate și liniștite, străbate parcul pe o distanță de 30 de kilometri, de la nord la sud, oferind nu doar posibilități de cercetare științifică a ecosistemului acvatic, ci și unele dintre cele mai bune condiții pentru practicarea raftingului sau canoe, dar și de pescuit sportiv sau, de ce nu, de picnic.

Defileul Jiului este unul unul dintre cele mai spectaculoase și sălbatice defileuri din Munții Carpați, iar șoseaua și calea ferată ce-l străbat dezvăluie ochilor sectoare cu văi adânci de frumuseți copleșitoare, tunele și viaducte, practic un întreg univers oferit în primul rând de natură, dar și de iscusința omului de a construi una dintre cele mai spectaculoase căi de acces de pe teritoriul României.

Nu trebuie uitat faptul că Defileul Jiului a fost și locul unor bătălii crâncene între armata română și cea germană, iar în anul 1916 generalul Ion Dragalina a murit din cauza rănilor pricinuite în luptele ce s-au dat în aceste locuri, lângă Mănăstirea Lainici. Tot aici, la Mănăstirea Lainici, dar pe la 1817, Tudor Vladimirescu a încercat să se ascundă de turcii care îl urmăreau pentru că luptase împotriva lor, în perioada războiului ruso-turc, de la începutul secolului al XIX-lea.

Floră și faună în aria naturală Natura2000
Parcul Național Defileul Jiului este o arie protejată de interes național și european, recent constituită, fiind inclusă însă și în rețeaua de arii naturale de interes european — Natura 2000. Cu o suprafață totală de 11.109 hectare, situată în partea de vest a Carpaților Meridionali, între Munții Vâlcan și Munții Parâng și perimetrul adiacent din nordul județului Gorj și sudul județului Hunedoara, parcul natural cuprinde “cele mai sălbatice chei transversale ale Carpaților românești” (academician Constantin Orghidan, 1969—n.r.). Această arie protejată a fost înființată prin HG 1581/2005.

Teritoriul Parcului Național Defileul Jiului, amplasat într-un peisaj legendar, este străbătut de la sud la nord de DN 66 Filiași — Deva, cale de acces deschisă pentru prima dată pentru căruțe în secolul XIX, pentru automobile în perioada interbelică și asfaltat abia după anul 1960, dar și de calea ferată Bumbești Jiu-Livezeni, inaugurată în urmă cu 67 de ani.

“Cercetările științifice în zonă, începute în anul 2004, au stabilit un prim inventar al speciilor de floră și faună, dar și al celor mai importante habitate ce se pot întâlni în Parcul Național Defileul Jiului. Acest inventar cuprinde un număr total de 1.142 de specii, dintre care 441 specii de faună — 168 protejate — și 701 specii de floră, din care 35 protejate, atât la nivel național, cât și internațional”, explică Marin Șerban, directorul Parcului.

Dintre speciile de faună protejate, cele mai cunoscute sunt: ursul brun, lupul, râsul, vidra, în timp ce erbivorele sunt reprezentate de căprior, cerb și capră neagră, declarată monument al naturii. În pădurile Parcului trăiesc diferite specii de chiroptere, printre care se numără speciile vulnerabile: liliacul mare cu nas potcoavă, liliacul cârn, liliacul cu aripi lungi, dar și unele specii periclitate, precum liliacul mic cu urechi de șoarece sau liliacul mare cu bot ascuțit.

Totodată, Defileul Jiului este menționat în literatură ca fiind unul dintre principalele culoare de imigrație ale păsărilor, drept pentru care a fost denumit “drumul centro — europeano — bulgar”. Aici se pot întâlni exemplare de cocoș de munte, acvilă de munte și șoim călător, specii ocrotite prin legi naționale și internaționale.

Existența calcarelor în aceste locuri face ca zona să fie populată de reptile, cum sunt cele două specii de vipere: vipera cu corn — specie endemită pentru zonă — și vipera comună. De altfel, viperele sunt speciile de care locuitorii zonei se tem cel mai mult, deși nu au fost înregistrate cazuri de atacuri asupra celor care vin să caute fructe de pădure. Familia șerpilor întâlnită în Valea Jiului este completată de șarpele lui Esculap, șarpele de alun, șarpele de casă sau șarpele de apă.

La capitolul “insecte”, croitorul alpin este protejat la nivel național și internațional, această specie preferând habitatele de fag bine reprezentate în Parcul Național Defileul Jiului. De asemenea, a fost semnalată în zonă și prezența bine-cunoscutului croitor (Cerambyx cerdo), a rădașcăi și, nu în ultimul rând, cea a scorpionului carpatic — endemit carpatic românesc.

Nu trebuie uitate nici speciile vegetale protejate, precum garofița, ce se poate observa în zilele de vară pe taluzul stâncos din ampriza DN66, inul galben de Banat, crucea voinicului, clopoțelul sau ghiocelul.

Teritoriul parcului este acoperit aproape în totalitate de păduri (85%), iar o parte dintre acestea intră în categoria așa-numitelor “păduri virgine și cvasi-virgine”. Neacoperite sunt doar abrupturile și pajiștile montane. Pădurile naturale compacte sunt constituite din arborete în care predomină fagul și gorunul. Acestea adăpostesc și specii mediteraneene, precum carpenul și frasinul, dar și specii dacice ce fac din defileu “o adevărată grădină botanică didactică”.

“În ampriza DN 66, supraviețuiesc arbori aparent insignifianți, dar care, în realitate, sunt biotopuri tradiționale pentru insecte relictare (specifice unei lumi dispărute). Este cazul insectei Limoniscus violaceus, localizată în scorburile minerale, a gândacului sihastru (Osmoderma eremita), localizat în scorburile înalte sau Aggnathus decoratus, localizată strict în trunchiul arborilor de anin din defileu. Din aceste motive cred că putem spune că arborii reprezintă ‘mai mult decât o scândură sau un furnir'”, precizează Marin Șerban.

Habitatele reprezentative ale zonei sunt pădurile de fag, de gorun, pădurile aluviale de anin (arin) negru de pe cele două maluri ale Jiului și în vecinătatea DN 66 Bumbești Jiu — Petroșani, dar și pajiștile montane cu țăpoșică (Nardus stricta).

Turism, tradiție și istorie în Defileul Jiului
Pe raza parcului se află amenajate două trasee tematice: primul se află în zona Meri, cu punctul de plecare din gara Meri, și cel de-al doilea în zona Lainici, cu punctul de plecare în zona Mănăstirii Lainici, informațiile necesare pentru parcurgerea acestor trasee putându-se obține din pliante și broșuri sau de pe site-ul parcului național.

Începând cu luna octombrie 2014, funcționează și “Centrul de vizitare al Parcului Național Defileul Jiului”, situat în localitatea Bumbești Jiu din județul Gorj. Tarifele percepute pentru vizitarea parcului sunt de numai 5 lei de persoană pe săptămână sau de 25 de lei pe an, iar pentru grupurile mai mari de 10 persoane tarifele sunt de 3 lei/persoană/săptămână.

Potrivit datelor furnizate de directorul Parcului, în zona Lainici se află un monument al naturii și anume “Sfinxul Lainici” și rezervația naturală geologică “Stâncile Rafailă”. Tot aici, în ‘trecătoarea Lainici”, se poate vizita mănăstirea cu același nume, considerată de localnici ‘mireasa’ din Defileul Jiului, datorită fațadei sale de un alb puternic și strălucitor.
Mănăstirea a fost construită între anii 1812-1818, în vremea domnitorului Gheorghe Caragea, iar aici s-a ascuns, în anul 1817, Tudor Vladimirescu, îmbrăcat în haine călugărești, pentru a scăpa de urmărirea turcilor, împotriva cărora luptase în războiul ruso-turc din 1806-1812. Mănăstirea a fost desființată ca lăcaș de cult în anul 1961, însă, după 1990, s-a înălțat biserica nouă, lateral sud-est de vechea biserică, cu hramul Izvorul Tămăduirii.

Tot aici se pot vizita așezările ecumenice Schitul Locuri Rele (sau “Locurele”) și Schitul Pustnicului, dar și monumentul ridicat în onoarea generalului Dragalina. De asemenea, la intrarea în defileu, dinspre Târgu Jiu, se pot vizita locuri de o mare însemnătate istorică, dovadă a statuării pe aceste meleaguri a neamului românesc, precum “Castrul roman” sau Mănăstirea Vișina. Înălțată inițial din piatră, sub munte, de către domnitorul Mircea cel Bătrân, lângă un turn dacic de apărare, mănăstirea poate fi socotită printre cele mai vechi lăcașuri religioase din județul Gorj, chiar dacă a fost atestată documentar într-un hrisov din anul 1514, din vremea lui Neagoe Basarab.

Calea ferată Bumbești Jiu — Livezeni
Defileul Jiului nu poate fi întreg fără a menționa calea ferată care îl străbate și care unește Oltenia de Ardeal. Legătura feroviară dintre cele două stații din județele Gorj (Bumbești) și Hunedoara (Livezeni) oferă priveliști spectaculoase, însă reprezintă și un monument al tehnicii românești.

Ideea construirii unei legături între Oltenia și Ardeal apare pentru prima data în anul 1874 în textul ‘Convenției pentru joncțiunea feroviară între România și Austro-Ungaria’, însă abia după 74 de ani calea ferată a fost în întregime realizată. Drumul de fier din Defileul Jiului a fost construit în patru etape, respectiv 1924 — 1931, 1933 — 1934, 1941 — 1944 și ultima, 1 aprilie — 31 octombrie 1948, când au fost aduși nu mai puțin de 28.000 de muncitori pentru a finaliza lucrarea.

Calea ferată din ‘Marele canion al Carpaților Meridionali’ cuprinde de-a lungul celor 31 de kilometri ai traseului opt poduri mari, 27 de viaducte de coastă, 39 de tuneluri, 2.500 de metri de ziduri de sprijin și cinci stații și halte. Și în prezent, calea ferată Bumbești Jiu — Livezeni este de departe cea mai complexă și dificilă rută feroviară construită în România, deși au trecut 67 de ani de la inaugurarea ei.

Proiecte și fonduri pentru dezvoltare durabilă
Potrivit informațiilor furnizate de conducerea PNDJ, administrarea parcului în bune condiții necesită anual un buget estimat între 550.000 lei și 590.000 de lei care se aprobă de către RNP-Romsilva — administratorul celor 22 de parcuri naturale și naționale din România. Nu sunt de neglijat fondurile europene de aproape 3 milioane de lei atrase până în prezent pentru dezvoltarea infrastructurii de vizitare și a capacității instituționale a Administrației Parcului Național Defileul Jiului.

Începând cu anul 2004, când parcurile au intrat sub administrarea Romsilva, au fost derulate două proiecte finanțate din POS Mediu și anume “Măsuri de îmbunătățire a managementului și conștientizare publică în Parcul Național Defileul Jiului” în valoare de aproximativ 941.000 lei și “Elaborarea planurilor de monitoring pentru speciile Natura 2000, dezvoltarea infrastructurii de vizitare și a capacității instituționale a Administrației Parcului Național Defileul Jiului”, de 1,87 de milioane lei.

Fondurile primite în cadrul primului proiect au fost orientate spre serviciile de proiectare a centrului de vizitare al PNDJ, serviciile de cartare specii și habitate, echipamente și dotări, iar banii alocați prin cel de-al doilea proiect au vizat evaluarea stării de conservare și elaborarea planului de monitoring pentru speciile Natura 2000 în aria naturală protejată, elaborarea strategiei de comunicare și publicitate a proiectului, construcția efectivă a centrului de vizitare, echipamente, dotări, cursuri de pază și servicii audit proiect etc.

În ceea ce privește proiectele pe care administrația dorește să le implementeze în anii ce urmează, cu finanțare externă, acestea vor urmări monitorizarea stării de conservare a speciilor și habitatelor care au fost deja identificate și cartate, dezvoltarea infrastructurii turistice în defileul Jiului, continuarea cercetărilor științifice mai ales pe bază de voluntariat, dezvoltarea eco-turismului susținut de comunitățile locale și punerea în valoare a tradițiilor acestei comunități.

Soluții pentru protecția biodiversității
Parcurile naționale păstrează și protejează zone deosebite din punct de vedere al aspectului natural și al biodiversității, dar acest lucru este posibil “doar dacă reușim să reducem impactul antropic asupra lor”, consideră Marin Șerban.

“De aceea, încurajăm activitățile ecoturistice (petrecerea timpului liber în cort, în perioada de vară), cicloturismul, observarea faunei sălbatice, vizitarea parcului național sub îndrumarea unui ghid al administrației, vizitarea celor două trasee tematice din zonă, raftingul sub îndrumarea și supravegherea instructorilor autorizați, vizitarea obiectivelor religioase din zona defileului, excursiile cu rol științific pentru observarea speciilor de flora și a habitatelor, dar și taberele științifice cu voluntari”, explică șeful PNDJ.

Din păcate, activitatea umană din zona parcului își lasă amprenta și într-un mod negativ. Deșeurile menajere sau cele din construcții lăsate la voia întâmplării, introducerea unor specii invazive (ex. câini semi-sălbăticiți) sau poluarea provenită de la autovehiculele ce tranzitează calea rutieră sunt doar câteva dintre cauze. Trebuie menționate ca efecte negative pentru menținerea biodiversității parcului și construcțiile ilegale din zona parcului, tăierile accidentale și cele ilegale de masă lemnoasă, pășunatul excesiv, recoltarea excesivă a resurselor regenerabile (fructe de pădure, ciuperci), accesul necontrolat în aria protejată și incendiile iscate din neglijență.

Tocmai din aceste motive, administrația parcului desfășoară patrulări, acțiuni de supraveghere și control menite să asigure starea de conservare favorabilă a ecosistemelor și speciilor componente.

Indiferent de anotimp și de vremuri, Jiul continuă să curgă cu apele sale repezi prin albia sugrumată parcă de pereții verticali ai stâncilor oferind, acum, sau poate pentru totdeauna, priveliști copleșitoare prin defileul care îi poartă numele.

AGERPRES/(AS — autori: Daniel Badea, Mariana Nica, editor: Oana Tilică)

Peștera Scărișoara se găsește în aria Parcului Natural Apuseni, în apropierea comunei Garda de Sus (cătunul Ghețari), județul Alba, și face parte din sistemul carstic Ocoale-Ghețar-Dobrești.

Nu se știe data la care peștera a fost descoperită, însă primele observații și prima hartă a Peșterii Scărișoara au fost realizate de geograful austriac Adolf Schmidl în 1863. Primele cercetări științifice au fost făcute de marele speolog Emil Racoviță, care între anii 1921-1923 a vizitat de mai multe ori peștera. Constatările și ipotezele sale au fost publicate într-o lucrare, în 1927, precizează site-ulwww.travelguideromania.com.

Peștera Ghețarul de la Scărișoara a fost declarată monument al naturii și rezervație speologică, în 1938, devenind astfel primul obiectiv speologic din România. Următoarele etape ale studierii peșterii s-au desfășurat între anii 1963-1968 și 1982-1992.

Peștera se găsește la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Lungimea totală a peșterii este de 720 m, având o adâncime maximă de 105 m. Caracteristica peșterii este dată de prezența, în interiorul ei, a unui ghețar cu o vechime de peste 3.000 de ani. Accesul se face printr-un aven (intrare verticală de peșteră) de 48 de metri adâncime și 60 de metri în diametru. Marginea estică a avenului este amenajată cu scări pentru a ușura accesul în peșteră. Sectorul turistic ce poate fi vizitat măsoară 260 m, reprezentând avenul, Sala Mare și Biserica, restul de până la 720 m fiind deschis doar speologilor.

La baza avenului se găsește poarta propriu-zisă a peșterii care dă acces la o sală imensă, numită Sala Mare, cu un diametru de aproximativ 47 m, ce se continuă spre NV cu alte două săli dispuse una în continuarea celeilalte: Sala Mică și Biserica, se arată pe site-ul www.parcapuseni.ro. În partea de sud a Sălii Mari se deschide intrarea largă de 15 m și înaltă de 7 m a Galeriei ”Maxim Pop”, care după ce coboară 68 m, continuă cu Rezervația Mare a peșterii.

Se urcă, apoi, în Catedrala lipsită de gheață, dar cu multe concrețiuni. Din Catedrală se trece în Culoarul Coman, cel mai cald sector al peșterii (5 grade Celsius) și, de asemenea, lipsit de gheață, dar bogat în concrețiuni calcitice. Tot din Sala Mare se ajunge în Rezervația Mică, prin coborârea unei faleze de gheață înaltă de 14 m. În sectorul nord-estic al Rezervației Mici se găsește Palatul Sânzienei, lipsit de gheață și concreționat. În faleza de gheață de-a lungul căreia se coboară în peșteră, se observă benzi orizontale de impurități, situate la niveluri diferite, pe baza cărora s-a putut stabili vechimea ghețarului.

Impresionantul bloc de gheață are o suprafață de 5.500 mp, un volum de circa 75.000 mc și o grosime medie de 16 m, care, pe alocuri, depășește 200 m. Ghețarul se află în Sala Mare, formând podeaua acestei săli, de unde se prelungește sub forma unor limbi de gheață în Rezervația Mare, Biserică și Rezervația Mică. În aceste trei săli se dezvoltă stalagmite de gheață, cu dimensiuni variabile, de la câțiva cm la peste 10 m. Acestea se pot topi de la un an la altul, dar se și pot reface, sau chiar dispărea cu desăvârșire în unele perioade.

Formarea și menținerea ghețarului timp de mii de ani se datorează condițiilor unui regim de ventilație special care determină un topoclimat subteran de factură glaciară, potrivitwww.travelguideromania.com. În timpul iernii, aerul de la exterior este mai rece și are o densitate mai mare decât cel din subteran, pătrunzând în peșteră. Curentul relativ mai cald iese la suprafață. În timpul verii, raportul termic se inversează. Schimburile de aer nu se mai efectuează, aerul rece din subteran fiind mai greu, nu se mai poate ridica la suprafață. Iarna, datorită schimburilor de aer cu exteriorul, temperatura poate să scadă extrem de mult. Cea mai joasă temperatură constatată a fost de minus 20 grade Celsius. În cursul verii, temperatura din peșteră este de aproximativ 0,5 grade Celsius.

Avenul peșterii se remarcă printr-o vegetație variată care, datorită adâncimii mari, este dispusă într-un mod caracteristic, diferențiată pe mai multe niveluri. În ceea ce privește fauna, cea mai reprezentativă este o mică insectă Pholeuon proserpinae glaciale, de numai 2-3 mm lungime.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

“Călimăneștiul, dincolo de stațiunea vâlceană cu renume în balneologie, deține și un loc pe podium în privința localităților pe teritoriul cărora se află un număr mare de mănăstiri alese, din care una fiind necropola domnească Sfânta Mănăstire Cozia. La aceasta se adaugă Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Ostrov, Mănăstirea Berislăvești și această bijuterie din inima Munților Cozia, Mănăstirea Stânișoara, loc de reculegere și loc sfânt încă de la finele secolului al XVI-lea”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.

Astfel, de pe malul stâng al Oltului, un drum care pleacă din Călimănești și urmează valea pârâului Păușa, poartă pelerinul spre inima și vârful ultimului versant al Făgărașilor, Munții Cozia.

“Multă lume spune că muntele Cozia este de fapt muntele sfânt al dacilor, locul unde s-a născut Zamolxe și că steagul dacic urmează exact linia crestei vârfului Cozia. Există și teoriile de origine cumanică ale acestui nume de munte, cert este însă că este înconjurat de lăcașe de cult iar marele voievod Mircea cel Bătrân s-a simțit legat sufletește de aceste locuri. Aici a preferat să fie îngropat după moartea sa. Viața la Stânișoara începe în secolul al XVI-lea”, spune Rizea.

Mănăstirea Stânișoara se află la capătul unui drum de 8 kilometri prin pădurea de fag și care urcă spre vârful Cozia. Un drum care merge pe valea îngustă a Păușei, care realizează pe alocuri chei pitorești și care, în imediata apropiere a lăcașului de cult, formează o cascadă de 9 metri înălțime, una dintre cele mai mari și mai frumoase din județul Vâlcea. Din spatele mănăstirii, drumul de munte se îngustează și duce turistul sus la cota 1.700, pe vârful Cozia.

Primii sihaștri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai câțiva kilometri distanță. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă și unii sihaștri din Mănăstirea Cozia. Aceștia din urmă, după mai mulți ani de nevoință în obște, se retrăgeau în liniște, fie pe muntele Nucet, fie pe alți munți din împrejurimi.

Mult timp nu a existat în zonă o construcție, monahii alegeau să trăiască în peșterile și grotele din Munții Cozia. Aici se spune că erau ascunse odoare și alte lucruri sfinte de la mănăstirile “de jos”, de pe Valea Oltului.

Primul nume al schitului a fost Nucet, după cel mai apropiat versant din apropiere. Pustnicii cunoscuți de tradiție, Meletie, Neofit și Isaia, au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii iar primii pelerini care veneau aici pentru a se închina lui Dumnezeu erau ciobanii, fie cei care au fugit din Transilvania, fie cei care locuiau deja în Valea Oltului.

“De aici probabil și numele actual al mănăstirii. Atunci când erau zile mari de sărbătoare, toată poiana din căldarea muntelui era plină de oi, iar familiile de păstori veneau să se roage în sfântul lăcaș. Schitul începe să prospere, în 1747 clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au poposit în zonă și au îndrăgit mica viață spirituală a muntelui și au zidit o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și câteva chilii pentru călugări. Astfel, sihaștrii părăsesc peșterile din munte și formează prima obște mănăstirească cu rânduielile clasice dar cu o viață de austeritate”, spune Rizea.

Din păcate, Mănăstirea Stânișoara a trecut și printr-o mare tragedie în existența sa. În timpul războiului din anul 1788, armatele turcești au ajuns până la schit, au dat foc bisericii și chiliilor, iar pe călugări i-au omorât. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate și părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.

Abia în 1807, odată cu sosirea a doi călugări, Sava și Teodosie, de la Muntele Athos, viața monahală revine la Stânișoara. Se ridică o nouă biserică, cu sprijinul episcopului de Argeș și noua mănăstire primește numele oficial de Stânișoara, în semn de respect pentru păstorii care au avut grijă de aceste locuri după marele prăpăd din 1788. În 1903, starețul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. Pisania bisericii spune “Întru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904, august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălțatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș, prin osteneală și stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori”.

Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcție masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos. Împreună cu pronaosul formează un singur spațiu mare, pridvorul este deschis, fiind susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.

Stânișoara, cu povestea ei și locurile de sihăstrie, cu așezarea ei la poalele Coziei sub cascada Păușei, contribuie la patrimoniul național ecleziast, dând noblețe județului Vâlcea, cunoscut prin faptul că deține cele mai multe lăcașe de cult din România.

“Pentru cei care ajung la Călimăneștii Vâlcii, o plimbare de 40 de minute pe valea Păușei îi duce la 5-a minune a Munților Cozia, după mănăstirile Turnu, Cozia, Ostrov și Berislăvești. Merită să străbați pădurile Parcului Național pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, acolo sub cascada Păușei, la Stânișoara”, conchide Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

‘Ierbarul’ Parcului Național Domogled — Valea Cernei se poate lăuda cu peste 1.100 de specii floristice, în timp ce peșterile termale din zonă aduc unicitate locului, la nivel mondial. Cătunele cu aură de poveste dezvăluie oameni, caractere și obiceiuri cum mai pe nicăieri nu găsești. Așa auzim de Ineleț, Scărișoara, Prisăcina sau Dobraia…

Despre istoria locului scrisă în zeci de ani, despre modul în care s-au menținut nealterate peisajele mirifice, dar și despre situația actuală și planurile pe termen mediu, a vorbit pentru AGERPRES administratorul Parcului Național din inima Cheilor Țesnei, Ioan Gașpar.

Radiografia istorică a locului

În urmă cu 83 de ani, în 1932, este oficializată înființarea Rezervației floristice și peisagistice Muntele Domogled, una dintre cele 11 rezervații din interiorul Parcului Național Domogled-Valea Cernei. Până la semnătura prin care zona avea să fie cunoscută sub titulatura Parcul Național Domogled-Valea Cernei trec 58 de ani, astfel încât, în anul 1990, se întâmplă și acest proces. Ulterior, în anul 2003, se constituie Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei.

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

Locul de poveste întins, astăzi, pe 61.211 de hectare este situat în extremitatea sud-vestică a Carpaților Meridionali, acoperind în acest crâmpei trei județe: estul județului Caraș-Severin (23.185 hectare), vestul județului Mehedinți (8.220 hectare) și vestul județului Gorj (29.806 hectare).

‘Parcul Național Domogled — Valea Cernei este o arie naturală protejată înzestrată cu o mare diversitate de valori naturale. Datorită complexității aspectelor staționale, fizico-geografice și climatice, Parcul Național Domogled — Valea Cernei este caracterizat de o diversitate floristică remarcabilă, inventarul însumând circa 1.110 specii. Așadar, și-au găsit refugiul în această regiune, îndeosebi pe calcare, inul galben de Banat, ciuboțica cucului bănățean, pojarnița lui Rochel sau scaunul cucului’, menționează Ioan Gașpar, șeful administrației Parcului Național Domogled — Valea Cernei.

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

Un alt detaliu care prinde viață și trebuie amintit se referă la îmbinarea diverselor elemente naturale. Peșterile termale unice în România și foarte rare pe glob, alături de făgetele nepătrunse de intervenția omului, care dăinuie de veacuri, și cascadele zgomotoase redau o desfășurare altitudinală spectaculoasă ariei naturale protejate, între 170 și peste 2.000 de metri.

Bogăție faunistică și florală în acord cu natura

Un lucru interesant este pomenit pe pagina oficială a ariei naturale protejate, domogled-cerna.ro: primele date privind cercetarea faunei (insecte, păsări) din regiunea Parcului Național Domogled-Valea Cernei apar încă din anul 1794 și îi aparțin lui Johann Centurius von Hofmannsegg din Dresda.

Cele peste 1.500 de specii de fluturi continuă de ani buni să se prindă într-un dans frenetic la răscrucea dintre înălțimi. De altfel, datele oficiale arată că zona deține cea mai ridicată biodiversitate din punctul de vedere al lepidopterelor sau fluturilor, 45% din această faună cunoscută la nivel național fiind concentrata în Parcul Național Domogled — Valea Cernei.

Reptilele sunt și ele prezente destul de frecvent, începând cu etajul alpin al locului, la fel și amfibienii. De asemenea, prin apele râurilor în zona din amonte de Băile Herculane pot fi observați păstrăvi indigeni, lipani sau mrene.

Nu mai departe de segmentul faunistic regăsim ursul brun, râsul sau capra neagră. Mamiferele sălbatice mari reușesc să conviețuiască în zonă, dar stăpân peste aceste meleaguri este, de departe, ursul…

Pe de altă parte, fauna guanoului de liliac este bine reprezentată într-una dintre peșterile termale ale parcului — Peștera lui Adam — situată pe versantul drept al Cernei, sub vârful Ciorici, care conține cele mai mari depozite de guano din peșterile românești.

La nivel peisagistic, Parcul Național Domogled — Valea Cernei excelează, fără doar și poate, prin combinația armonioasă dintre relieful carstic și vegetație, îndeosebi cu aportul speciei Pinul negru de Banat.

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

Încă din secolul trecut, de la începutul anului 1800, bogăția inegalabilă a florei din acest areal a fost descoperită de către Kitaibell. La ora actuală, conform datelor de specialitate, din totalul celor 1.100 de specii de plante superioare existente în Parcul Național Domogled-Valea Cernei, 66 de specii sunt taxoni periclitați, rari și în parte endemici. De asemenea, specii rare necunoscute în alte părți ale țării fac onoare locului: borceagul balcanic, barba caprei balcanică, cornutul bănățean sau urzica moartă, originară din Bithynia.

Pe de altă parte, la nivelul comunităților din interiorul Parcului Național, cătunele aparținătoare comunei Cornereva din județul Caraș-Severin (Ineleț, Scărișoara, Prisăcina, Dobraia etc.) reprezintă o atractivitate cu totul specială, datorită oamenilor care trăiesc în condiții modeste și, totuși, în armonie cu natura.

Fonduri pentru dezvoltarea zonei

Din punct de vedere al fondurilor pe care Regia Națională a Pădurilor — Romsilva le alocă Parcului Național Domogled — Valea Cernei, datele oficiale arată că bugetul minim se ridică la valoarea de 630.000 de lei. Suma este acordată în baza contractului de administrare încheiat între Romsilva și Administrația Parcului Național.

Cât despre investiții, în anii următori sunt propuse proiecte pentru refacerea infrastructurii turistice, respectiv trasee turistice, dar și pentru construirea sau amenajarea punctelor de informare în cele trei județe care își pun amprenta pe frumusețile locului, respectiv Caraș-Severin, Mehedinți și Gorj.

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

În acest context investițional, începând din anul 2003 și până în prezent, patru proiecte majore au primit finanțare europeană. Este vorba despre: inițiativa ,,Pădurile cu pin negru de Banat” — parte a Rețelei Natura2000 (finalizare de proiect în anul 2007), proiectul ‘Educație ecologică pe traseul Domogled’ (derulat pe parcursul anului 2006), proiectul ‘Explore nature across borders’ (încheiat la finele anului 2014) și, nu în ultimul rând, proiectul ‘Managementul conservării biodiversității în Parcul Național Domogled-Valea Cernei, ca sit Natura 2000’, ce are ca dată-limită de finalizare anul 2015.

‘Valoarea fondurilor europene și naționale atrase până în prezent este de 3.019.971 euro. Acestea au fost orientate către menținerea sau îmbunătățirea stării de conservare a habitatelor și speciilor, elaborarea sau revizuirea planului de management, investiții în infrastructura turistică și cea pentru uz public orientată spre protecția și gestionarea mediului, activități de instruire și creștere a capacitătii instituționale de gestionare a ariilor naturale protejate și dezvoltarea turismului în zona de graniță România-Serbia. De asemenea, banii au fost utilizați pentru activități de consultare, conștientizare și informare’, a subliniat directorul Parcului Național Domogled-Valea Cernei.

Pe urmele turiștilor…

Pașii fiecărui vizitator urmează, în fiecare zi, potecile și văile pline de viață ale Domogledului și Cernei. Natura, în strânsă legătură cu omul, modelează ceea ce fiecare dintre noi admirăm în poze, filmulețe sau, pur și simplu, la fața locului. Fără tăgadă, Domogledul și Valea Cernei au nevoie de turiști, au nevoie de viață, de admirație, de frumos…

Fascinația fiecărui drumeț dintre cei 10.000 care pășesc, anual, în Parcul Național Domogled — Valea Cernei este infinită. Orice colțișor fotografiat pe cele 34 de trasee turistice, în mare parte marcate, înseamnă o natură redescoperită.

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

‘În Parcul Național Domogled-Valea Cernei există 34 de trasee turistice în majoritate cu marcajele turistice refăcute și prevăzute cu săgeți indicatoare, din care 20 sunt omologate. Aceste trasee sunt de diferite grade de dificultate și înzestrate cu diverse obiective turistice (…) Numărul aproximativ de turiști care intră în Parcul Național Domogled-Valea Cernei este de peste 10.000, anual. Însă, numărul de turiști care vizitează aria naturală protejată poate să fie mult mai mare, ținând cont de faptul că majoritatea acestora aleg ca destinație principală stațiunea Băile-Herculane și zonele aferente acesteia, iar pe parcursul șederii lor în zonă vizitează și obiectivele turistice din parcul național’, povestește Ioan Gașpar.

Ineditul de la Moara dracilor, localizat în rezervația Cheile Țesnei, este că roata morii se învârte invers acelor de ceasornic. La fel de interesantă este și legenda care dăinuie asupra Cheilor Corcoaiei. Despre aspectul acestui loc se spune că eroul mitic Iovan Iorgovan a spintecat muntele în două cu sabia lui.

Abrupturile calcaroase cu Pinul negru de Banat și vârfurile bogate în vegetație sub-mediteraneană par desprinse dintr-o altă lume, din alte sfere…

Tot la nivel turistic, cătunele localizate în Munții Cernei fac tranziția și conexiunea cu tradițiile și modul modest și simplu de trai în armonie cu natura. Nu trebuie uitată, de asemenea, Piatra Pușcată, obiectivul care stăruie de pe vremea Imperiului Austro-Ungar fiind săpat în stâncă de calcar. O altă atracție ce nu trebuie ratată este Izbucul Cernei, considerat cel mai puternic izvor din România, cu un debit de 1,5 — 1,6 mc/secundă.

‘Vedetele’ zonei sunt de departe peșterile și cascadele. Dacă prima categorie, în care sunt prinse peste 400 de asemenea locuri, inclusiv peșteri termale, aduc unicitate României la nivel global, cascadele sunt dintre cele mai spectaculoase. Aici amintim Cascada Vânturătoarea, cu a sa cădere de apă de 40 de metri. În același timp, Cascada Cociu al cărei salt al apei de la 120 metri înălțime face din aceasta, după unele scrieri, drept cea mai înaltă cascadă din țară.

La vremuri noi, probleme vechi

În orice sistem de arii protejate, managementul se face diferențiat, în funcție de caracteristicile acestora. Măsurile active de gospodărire vizează menținerea habitatelor, protejarea anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice.

‘Pe lângă activitățile științifice, după caz, pot fi admise activități turistice, educaționale, organizate, chiar și unele activități umane de exploatare a resurselor sau de dezvoltare. Sunt admise unele activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale și sunt interzise folosințe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Activitățile din teren au pus în evidență anumite activități umane care pot pune în pericol integritatea ariei protejate, a habitatelor și speciilor existente în cadrul acesteia. Astfel, principalele activități umane care pot prejudicia biodiversitatea sunt: exploatările forestiere ilegale, pășunatul intensiv, activități turistice haotice, braconajul, abandonarea deșeurilor, construcțiile ilegale etc’, notează directorul Administrației Parcului Național Domogled — Valea Cernei.

Foto: (c) Administrația Parcului Național Domogled — Valea Cernei

Acesta a adăugat că ‘o soluționare a acestor probleme este impunerea măsurilor necesare pentru prevenirea activităților mai sus menționate și informarea tuturor factorilor interesați cu privire la măsurile stabilite’.

Cu alte cuvinte, educația joacă un rol esențial în existența unei zone naturale, mai ales protejate. Sunt de evitat acele momente în care batjocorirea naturii poate să devină într-un mod rapid sport național, iar pentru asta sancțiunile pecuniare pot fi binevenite.

Colțul de natură pe care stă România la ora actuală reprezintă o comoară națională pe care multe alte țări și-ar dori să o aibă. Culorile sau nuanțele ce ne înconjoară la fiecare pas pot face diferența între respectul față de natură și indiferența celor care bat drumurile Carpaților…

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Nicoleta Gherasi)

‘Cu acest prilej va putea fi vizitat șantierul arheologic, situat pe culmea dealului Cetățuie, unde vor fi prezentate unitățile de cercetare investigate în campania din acest an, în special construcția monumentală din incinta fortificației, stadiul general al cercetării sitului, precum și istoria locului’, a declarat luni purtătorul de cuvânt al MCDR Deva, Daniel Iancu.

Turiștii care vor ajunge la cetatea dacică Ardeu vor primi toate explicațiile necesare chiar din partea arheologilor care au lucrat pe acest șantier arheologic, iar accesul este gratuit.

Cetatea dacică Ardeu este un monument istoric mai puțin cunoscut de publicul larg, cercetările arheologice sistematice de aici fiind începute în urmă cu 15 ani. Fortificația are o vechime de peste 2.000 de ani, debutul acesteia fiind plasat în secolul I, î.Chr.

În prezent, șantierul arheologic ‘Ardeu-Cetățuie’ este organizat de MCDR Deva, iar la săpături participă voluntari recrutați de Asociația ‘Pro Corvina’, precum și studenți de la Universitatea ‘Babeș-Bolyai’ din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timișoara și Universitatea din Viena.

Accesul spre cetate se face din halta de cale ferată Geoagiu, pe drumul județean care duce spre comuna Balșa, sau direct din stațiunea Geoagiu Băi, aflată la circa 10 kilometri distanță de situl istoric.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Diana Dumitru)

În imagine: Mănăstirea Turnu

“Aceste lăcașe de cult, așezate de la nord la sud, sunt zestrea noastră spirituală, sunt moștenirea pe care o avem de lăsat generațiilor care vin. Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Buzeștii, Craioveștii, Zătrenii sunt cei care au lăsat urme adânci nu doar pe tărâmul Vâlcii, ci în sufletul nostru, în spiritul nostru, au pus crucea ca un blazon sacru asupra destinului nostru aici între Olt și munte, de la bolta Ardealului până spre Câmpia Română.

Vâlcea este numit pe drept cuvânt Athosul României”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

Dacă județul Vâlcea este definit ca un adevărat Athos al României, puțină lume știe că aceste mănăstiri sunt legate între ele de un drum care, cu timpul, aproape a devenit unul sacru, un drum pe care de secole au mers călugării, un drum al ”Athosului românesc” care începe de la Cozia și se termină la Hurezi.

Acest drum sfânt, cum este considerat de ierarhii vâlceni, a intrat de curând în atenția autorităților locale și se dorește a fi reabilitat și transformat chiar într-un ”drum al pelerinului” astfel încât credincioșii care vin în Vâlcea să-l poată parcurge de la un cap la altul.

Drumul pornește din zona mănăstirilor din Călimănești — Turnu, Cozia și Ostrov — trei ctitorii din Munții Cozia care, alături de Stânișoara și Berislăvești, pun stațiunea vâlceană pe harta destinațiilor de excelență a credincioșilor.

În imagine: Mănăstirea Cozia

De la chiliile în stâncă de la mănăstirea Turnu, mormântul lui Mircea de la Cozia sau schitul din mijlocul Oltului, pelerinul va pleca pe ‘Drumul Athosului’ spre cea mai severă mănăstire din România prin canoanele pe care le are.

Este vorba de Frăsinei, unde femeile nu au acces, existând o piatră de hotar, unde ctitorul acestui lăcaș, Calinic, a interzis sub blestem accesul oricărei părți femeiești în zonă. ”Drumul Athosului” este un drum care merge pe sub culmea subcarpaților, este un drum de pământ știut doar de călugări și pelerini, de unde pot fi admirate Valea Oltului și dealurile înalte ale Runcului.

Acest drum este propus deja de primăria comunei Muereasca pentru a intra în proces de reabilitare, pentru că de aici, trecând de Frăsinei, traseul urcă spre Olănești.

În imagine: Mănăstirea Frăsinei

“Am reușit să reabilitez această porțiune de drum. Vreau să spun că un turist, un om al credinței de aici, de sus, de deasupra are în față toată deschiderea Munților Builei, a Munților Cozia, se vede Negoiu acolo departe, se vede începutul defileului Oltului. Această rută a fost folosită de monahi pentru a duce odoare de la un schit la altul, un drum ferit, un drum prin pădurile subcarpaților din zonă. Este un drum sfânt pe care sper ca, împreună cu cei din Olănești, să-l putem prinde într-un proiect amplu, astfel încât turiștii care sunt cazați în stațiune să nu facă un ocol prin Râmnic pentru a ajunge aici. Sau cei care trec dincolo de Frăsinei să poată ajunge la mănăstirile din mijlocul județului”, spune Ion Ungureanu, edilul din Muereasca.

”Drumul Athosului” vâlcean ajunge astfel la Olănești, unde pelerinii pot trece pragul schitului Bradu și apoi, continuând pe drumul județean al Râmnicului, se poate continua cu Mănăstirea Sărăcinești, apoi schiturile Pahomie și Iezer.

În imagine: Schitul Bradu


De pe teritoriul comunei Păușești Măglași, unde se află Mănăstirea Sărăcinești, pelerinul ajunge la schitul Jgheaburi, lăcaș de cult aflat pe teritoriul comunei Stoenești, iar mergând mai departe, în comuna Bărbătești, la schitul Pătrunsa, supranumit și ”schitul copiilor”. Urmând cărarea muntelui, întâlnești comuna Costești unde patrimoniul lăsat de strămoși este unul generos — schiturile Peri, Păpușa, mănăstirile Bistrița, Grămești, Arnota, adevărate bijuterii monahale, tot aici afându-se și bisericile rupestre din Munții Vânturariței.

Destinația finală a acestui drum mănăstiresc este Hurezi, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, dar turistul poate urma și rutele către Mănăstirile Surpatele și Dintr-un Lemn.

În imagine: Mănăstirea Hurezi


Primarii localităților traversate de acest “drum al Athosului” au înțeles importanța nu doar spirituală a acestuia ci și latura economică, pentru că odată reabilitat ar crește numărul turiștilor în județ, fapt care s-ar reflecta evident și în economia locală și ar impulsiona apariția unor complexe hoteliere, pensiuni și tot orizontul care ține de acest domeniu.

“Drumul Athosului este plin de legende, de istorie, de drame, avem voievozi asasinați, avem domnitori care au preferat sacrificiul suprem pentru apărarea Ortodoxiei, este un drum unde Dumnezeu a fost de partea călătorului. Acest drum este unic în România, un drum al crucii care trebuie pus în valoare și care cu siguranță va spori numărul celor care doresc să afle mai multe despre istoria și destinul nostru pe aceste meleaguri”, conchide Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)