Aceste râuri, pe traseul lor montan, creează chei spectaculoase, canioane, lacuri, cascade, peșteri, oferind turiștilor care aleg să petreacă vacanțele în județul Vâlcea trasee și peisaje inedite, locuri de campare, versanți pentru alipinism amator, peșteri verticale ori orizontale, un complex geografic care situează județul Vâlcea printre primele zone ale României ca destinații turistice de excelență.

Un astfel de loc, mai puțin cunoscut dar unic prin fenomenul carstic, se află la 25 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, în cheile râului Lotrișor, în imediata apropierea a defileului Oltului, la Cozia.

Astfel, turistul care alege să facă o drumeție pe Valea Oltului, după ce părăsește zona Mănăstirilor Cozia și Turnu și intră în defileu, va avea o surpriză la doar 7 kilometri distanță. Imediat după ce traversează viaductul Cârligu Mic și un pod paralel cu versanții Munților Lotrului, lung de 800 de metri, în punctul Lotrișor, el va găsi un indicator al Parcului Național Cozia arată o abatere în stânga, spre Cascada Lotrișor.

“Cheile Lotrișorului sunt de departe unele dintre cele mai spectaculoase din județul Vâlcea și care, prin grija Parcului Național, au conservat o vegetație și o faună aproape virgină. Râul de munte a tăiat efectiv acest granit în drumul său spre Olt. Lotrișorul nu este un râu mare, dar atunci când plouă, debitul său are o anvergură care antrenează cu el toate grohotișurile, are o viteză năucitoare și a dăltuit o adevărată dantelărie în pereții aproape verticali ai muntelui. Avem de a face cu un canion în toată regula, distanța dintre pereți, în anumite zone, nu depășește 5 metri și asta pe o înălțime uriașă. Pe aceste creste capra neagră și râsul pot fi des întâlnite”, spune profesorul de biologie Gheorghe Ploaie.

Sunt cinci kilometri de mers prin acest canion al Lotrișorului, pe un drum îngust de munte, amenajat de administratorii Parcului Național Cozia, pe un drum care oferă turiștilor priveliștea dantelăriei săpate în munte, mici peșteri, dispunerea geologică a straturilor de sedimentare dar și vechi albii ale râului care au modelat versanții.

După parcurgerea celor cinci kilometrii de chei, un zgomot din ce în ce mai profund își face simțită prezența iar după ultima curbă, apare pe malul stâng, pe versantul abrupt o cascadă uriașă de peste 50 de metri, de unde apele Lotrișorului se aruncă cu o viteză năucitoare, dislocând bucăți mari de rocă. Această prăbușire a apelor de la înălțimea muntelui produce un iureș care acoperă orice alt zgomot.

“Este un vuiet continuu dar care nu se datorează doar înălțimii cascadei ci și altui fenomen”, spune prof. Ploaie.

Drumul cotește prin două curbe, unde poate fi văzută urma vechii albii a râului, iar în spatele a doi colți de stâncă se află de fapt… minunea.

“În anii 70, din câte știu, râul avea două ramuri, una mare, care continua drumul pe aici, pe lângă versanți, și un mic braț care străpungea muntele. S-a luat o decizie extrem de importantă. Pe vechea albie, atunci când ploua, tot drumul era blocat, nu se putea urca spre păduri, spre stâne, era închis complet. Și atunci s-au gândit autoritățile că cea mai bună soluție este devierea apei”, spune Ploaie.

Astfel, a fost străpuns muntele orizontal, pe o lungime de 30 de metri, printr-un tunel înalt de 3 metri și lat tot de 3 metri, care să anuleze complet albia veche și tot râul Lotrișor să fie ghidat pe acest traseu.

Accesul spre tunel se face din spatele a două stânci, prin coborârea pe trepte improvizate, cinci metri adâncime. Aici se pot vedea micile cascade din amonte și apoi panorama tunelului săpat în stânca muntelui. Un tunel prin care râul trece șerpuind și, după ce ajunge la margine, cade în cascada de 50 de metri înălțime. Astfel, este singura cascadă din România ale cărei ape trec, înainte de a se prăbuși, printr-un tunel.

“Este un fenomen unic în țara noastră, un exemplu în care se vede cât de armonios a lucrat omul și natura în tandem, oferind un autentic spectacol de neregăsit în alte părți din țară. Complexul acesta de cascadă plus tunel de apă este o imagine de neuitat și, prin continuarea cu canionul, spun faptul Vâlcea are multe de oferit iubitorilor muntelui”, a adăugat profesorul Gheorghe Ploaie.

Cascada și tunelul Lotrișor sunt declarate arii protejate, situate în Parcul Național Cozia.

Cascada Lotrișor nu este singura din zonă, în Parcul Național Cozia mai există una spectaculoasă, de această dată în stânga râului Olt, în Munții Coziei. Este vorba de Cascada Păușa înaltă de peste 10 metri, în apropierea Mănăstirii Stânișoara.

De altfel, Parcul Național Cozia este considerat unicat în România prin varietatea faunei și a vegetației. Pe versantul de sud, unde se resimt influențele submediteraneene, există o specie de gorun care crește până la 1000 de metri altitudine. Totodată, aici trăiesc ambele specii de vipere dar și scorpionul carpatic.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Masivul Bucegi, desfășurat sub forma unei potcoave în jurul Vârfului Omu, cu ale sale înălțimi de peste 2.500 de metri și văi abrupte de peste 1.000 de metri, este cea mai atractivă destinație din Carpații românești, cu peste un milion de turiști în fiecare an.

Datorită peisajelor inegalabile și a diversității speciilor de plante și animale, zona munților de piatră din inima României, despre care există referiri încă din secolul al XV-lea, a fost propusă pentru a face parte din structura ariilor naturale protejate, încă din anul 1936.

Denumirea masivului vine de la cuvintele “Buciac” sau “Buceci”, așa cum apare în denumirile medievale ale secolului al XVI-lea, ceea ce, după unii, înseamnă “pădure de fag”, în condițiile în care 65% dintre versanții sub 1.000 de metri altitudine ai acestei culmi montane sunt acoperiți cu păduri de fag, brad sau molid. Alții spun, însă, că “buceagul” sau “bugeacul” pare să fie izvorul denumirii, un cuvânt care în limbajul muntenilor locului reprezintă atât mușchiul din pădure cât și jnepenii.

Rămâne încă prea puțin lămurită originea denumirii exacte a Bucegilor, pentru că desemnează, deopotrivă, covorul de mușchi verde și moale al pădurii, un păduriș des și jos sau chiar pământul pustiu, lipsit de păduri, doar cu buruieni și ierbărie.

Parcul Natural Bucegi, una dintre cele 27 de arii protejate din subordinea Regie Naționale a Pădurilor (RNP) — Romsilva, se întinde pe o suprafață de 32.497 de hectare și cuprinde întregul masiv Bucegi. Parcul se desfășoară pe teritoriul a trei județe, jumătate în Dâmbovița, iar cealaltă jumătate se împarte în mod egal între Prahova și Brașov. Datorită localizării în apropierea marilor orașe, București, Brașov, Ploiești sau Târgoviște, dar și a accesibilității sale, masivul Bucegi a mai fost denumit și “Bulevardul alpin al Romaniei”. Este suficient dacă menționăm doar câteva dintre cele 46 de monumente naturale (Sfinxul, Babele, Cascada Urlătoarea) sau dintre cele 14 rezervații naturale (Abruptul Bucșoiu-Mălaiești-Gaura, Abruptul Prahovean, Cheile Tătarului sau Turbăria Laptici), ca să înțelegem de ce masivul Bucegi este un adevărat “magnet” pentru iubitorii naturii.

Floră și faună în masivul Bucegi


Parcul Natural Bucegi (PNB) — înființat prin Legea 5/2000 — face parte din rețeaua națională de arii protejate și este inclus în Situl Natura 2000. Parcul este situat în partea estică a Carpaților Meridionali și cuprinde integral Masivul Bucegi.

Diversitatea formelor de relief, structura geologică și amplitudinea altitudinală, între 640 și 2.505 de metri, au oferit condiții favorabile pentru instalarea unei flore pe cât de variată, pe atât de valoroasă, cuprinzând toate grupele mari de plante.

Pădurile ocupă 65% din suprafața ariei protejate, cele mai des întâlnite fiind pădurile de fag, brad, molid, dar și amestecul dintre aceste specii, în funcție de altitudine. La limita între pădure și pășunile alpine, ce ocupă aproximativ 35% din suprafața Parcului, se întâlnesc păduri de molid și larice. De asemenea, pe teritoriul PNB, se găsește o suprafață de 208 hectare acoperită cu jneapan (Pinus mugo), specie protejată de interes comunitar. Covorul vegetal al pășunilor alpine este deosebit de bogat în specii de floră dintre care cele mai apreciate plante sunt: Floarea Reginei sau Floarea de Colț (Leontopodium alpinum), Smârdarul (Rhododendron myrtifolium) sau Crinul de pădure (Lilium martagon).

De asemenea, fauna Masivului Bucegi este foarte diversificată, de la insecte până la specii superioare precum amfibieni, reptile, păsări și mamifere. Dintre speciile ocrotite cele mai cunoscute sunt: Ursul (Ursus arctos), Lupul (Canis lupus), Râsul (Lynx lynx), Capra neagră (Rupicapra rupicapra), Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) sau Corbul (Corvux corax).

Pe teritoriul Parcului au fost identificate 14 Rezervații Naturale, printre care Abruptul Bucșoiu-Mălaiești-Gaura, Abruptul Prahovean, Cheile Tătarului, Turbăria Laptici, Valea Horoabei, Munții Colții lui Barbeș sau Poiana Crucii, precum și un număr de 46 de Monumente Naturale, și anume Sfinxul, Babele, Cascada Urlătoarea, Peștera Ialomiței, Colții Morarului, Peștera Ratei, Hornurile Mălaieștilor etc. Aceste zone necesită un grad mai mare de protecție datorită plantelor, arborilor, formațiunilor calcaroase ce s-au dezvoltat aici și care ocupă circa 12.770 de hectare, adică aproximativ 35% din suprafața Parcului.

Istorie și tradiție

În localitățile de la limita Parcului Natural Bucegi există numeroase mărturii arheologice și istorice care atestă existența omului pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri. Este vorba de o așezare umană stabilă în Valea Prahovei, pe locul stațiunii Sinaia, certificată prin depozitul de topoare din epoca bronzului timpuriu (1.800-1.700 î.Hr), inscripțiile în latină, cu ștampila Legiunii a XIII-a Gemina, imprimate pe cărămizi, descoperite în Pasul Bran, dar și urme ale unor așezări geto-dacice descoperite în perimetrul localității dâmbovițene Moroeni.

Potrivit datelor publicate pe site-ul parcului, www.bucegipark.ro, de aici nu lipsesc nici monumentele și ansamblurile de arhitectură, prezente mai ales în localitățile de pe Valea Prahovei și din Culoarul Bran.

Astfel, în anul 1695, prin construirea Mănăstirii Sinaia a fost impulsionată dezvoltarea zonei în așa fel încât, de la acea dată, drumeagul situat în sectorul montan al Văii Prahovei se schimbă încetul cu încetul, devenind un adevărat drum de acces care a impulsionat și apariția primelor așezări.Trebuie menționat și schitul Peștera, construit la inițiativa Domnitorului Mihnea Vodă (secolul XVI), distrus de patru ori în urma unor incendii, și care a fost reconstruit ultima dată abia la la începutul anilor ’90, după incendiul din 1961.

Deși nu mai are nevoie de vreo prezentare, Castelul Peleș, construcție monumentală realizată în secolul al XIX-lea (1875-1883) în stilul Renașterii germane, ctitorie a principelui Carol de Hohenzollern — Sigmaringen, reprezintă una dintre cel mai ample atracții turistice. Din acest complex mai fac parte Castelul Pelișor, Casa de vânătoare “Foișorul” și un imens parc, opera arhitectului Wilhelm Knechtel.

O altă mărturie a istoriei în această zonă este Castelul Bran, care a fost construit în secolul al XIV-lea pe o stâncă înaltă de 60 de metri, la capătul Culoarului Rucăr — Bran, având ca scop apărarea și în același timp și înființarea unui punct vamal cu Țara Românească.

Nu trebuie uitată nici Casa memorială George Enescu din Sinaia, situată în cartierul Cumpătul, pe malul stâng al Prahovei, care a fost construită după propriile planuri ale marelui muzician român, între anii 1921 și 1922, cunoscută și sub denumirea de ‘Vila Luminiș”.

Itinerarii prin masivul Bucegi


Potrivit directorului Parcului Natural Bucegi, Dumitru Horia Iuncu, cele mai vizitate monumente ale naturii din masivul Bucegi rămân Sfinxul și Babele, însă platoul Bucegi oferă multe alte figuri alpine mai puțin cunoscute turiștilor.

“Babele și Sfinxul sunt cele mai vizitate monumente ale naturii, formate de-a lungul timpului datorită ploilor și eroziunii vântului, însă foarte puțini dintre miile de turiști care urcă în fiecare an pe platoul Bucegi știu, însă, că aici există multe alte forme și figuri asemănătoare care pot bucura ochiul și sufletul, cum ar fi: Delfinul, Broasca, Gemenii, Câinele, Împăratul sau Șopârla. Pe lângă acestea se mai regăsește și simbolul Bucegilor: Monumentul Eroilor (Crucea de pe Caraiman). Această cruce înaltă de 33 de metri a fost construită la inițiativa Reginei Maria, între anii 1926 și 1928 de către CFR, în memoria eroilor căzuți în luptele de pe Valea Prahovei în primul război mondial”, a precizat pentru AGERPRES directorul Parcului Natural Bucegi, Dumitru Horia Iuncu.

Totodată, Parcul Natural Bucegi ascunde numeroase locuri sălbatice care merită descoperite. În zona de sud a masivului se află o spectaculoasă carieră de piatră roșie dar și cele mai înguste chei din Europa. Sunt zone în masivul Bucegi unde numai vântul, susurul apei sau vulturii pot tulbura liniștea locului.

Astfel, la “Podul cu Flori”, carieră de calcar ce merită văzută măcar o dată în viață, se poate ajunge doar cu piciorul de la lacul Bolboci. Aici, trona vârful Zănoaga, cu o înălțime de 2.240 de metri, dar căruia i s-a retezat toată partea superioară pentru cariera de piatră necesară barajului Bolboci. După încă vreo două ore de mers se ajunge la ‘Cascada celor 7 izvoare”, o minune a naturii. Oamenii locului spun că însuși dacii cu zeul lor suprem Zamolxis își luau apa din aceste izvoare, iar odată cu ea, forța și energia. Tradiția mai spune că toți cei care beau apa celor 7 izvoare se vindecă de orice boală.

Un alt obiectiv pentru turiștii care aleg să meargă în masivul Bucegi este turbăria “Lăptici’, situată tot în apropierea lacului Bolboci, la o altitudine de aproximativ 1.500 de metri și care a deschisă oficial publicului larg din 2014.

Turbăria ‘Laptici’, aflată la cea mai înaltă altitudine din țară, era cunoscută mai ales specialiștilor atrași de biodiversitatea faunei și florei de aici, însă conducerea Parcului Natural Bucegi a hotărât amenajarea acesteia, astfel încât oricine să poată avea acces în micul paradis, unde există o mare varietate de mușchi și ierburi care cresc pe un strat de turbă de peste un metru. Turiștii pot vedea aici salcia bicoloră, mușchiul de turbă, bumbăcărița, dar și două specii de jneapăn. Tot aici trăiește și tritonul carpatic. În plus, acesta este singurul loc din țară în care se găsește “salcia de turbă”, o specie care a supraviețuit erei glaciare.

Traseul pentru turiști este de aproape 800 de metri, pe un podeț de lemn, unde sunt amplasate panouri de informare și prezentare a speciilor protejate, dar și locuri de odihnă. Parcul botanic se întinde pe o suprafață de 15 hectare.

Proiecte pentru conservare


În pofida influenței pe care numărul mare de turiști îl are asupra ariei naturale protejate, administratorii Parcului Național Bucegi au reușit, de-a lungul anilor, să conserve natura zonei într-un mod cât se poate de eficient.

“În anul 2014, Administrația Parcului Natural Bucegi a finalizat implementarea proiectului “Optimizarea managementului vizitatorilor prin completarea infrastructurii de vizitare în Parcul Natural Bucegi-sit Natura 2000″, finanțat prin Programul Operațional Sectorial ‘Mediu’ axa prioritară 4. În cadrul acestui proiect a fost realizat Centrul de Vizitare al Parcului Natural din orașul Bușteni, a fost amenajat Punctul de Informare din comuna Moroeni și au fost amenajate 7 trasee tematice”, a menționat șeful PNB. Valoarea proiectului a depășit 17 milioane de lei.

De asemenea, Administrația PNB a fost partenerul și beneficiarul unui proiect implementat de către Consiliul Județean Dâmbovița care viza “evaluarea stării de conservare a speciilor și habitatelor din Parcul Natural Bucegi, precum si conștientizarea publicului și a factorilor de interes pentru un management protectiv al acesteia”. În cadrul acestui proiect a fost realizat Punctul de Informare Peștera din incinta Salvamont Dâmbovița din zona Peștera și monitorizarea a două specii de importanță comunitară.

Un alt proiect realizat cu fonduri din POS Mediu, în valoare de 749.625 lei, a urmărit “Managementul speciei ursului brun și diminuarea conflictelor directe “om-urs” în PNB ca zonă model și pentru alte arii protejate”.

Potrivit datelor furnizate de Horia Iuncu, PNB a mai fost în ultimii ani partenerul altor 3 proiecte derulate cu fonduri din programele Life+, Programul Europa Centrală sau Fondul ONG în România, acestea urmărind conservarea populației de urs brun în România, managementul asupra habitatelor din ariile protejate în urma schimbărilor climatice sau de conștientizare precum “Natura în școli și școala în arii protejate”.

Chiar dacă începând cu luna octombrie 2014, turiștii care doresc să se plimbe sau să facă anumite trasee prin Parcul Natural Bucegi trebuie să plătească o taxă de 5 lei, acestea sunt valabile timp de un an și pot fi achiziționate fie de la intrările principale în rezervație, dar și prin SMS sau online. Banii obținuți astfel sunt investiți în întreținerea parcului, a traseelor, dar și pentru a ecologiza zona și pentru refacerea marcajelor.

De asemenea, la intrarea principală în Parcul Natural Bușteni există un centru modern de informații, iar cei care îi vor trece pragul vor putea vizita o expoziție specială, dar vor putea accesa și câteva hărți interactive 3D.

Probleme și vulnerabilități 


Ca orice sit natural deschis publicului larg, zona de confruntă cu o serie de vulnerabilități și probleme, care, în timp, dacă nu se vor găsi soluții de ameliorare vor degrada, poate iremediabil, ecosistemul masivului Bucegi.

“Impactul negativ asupra ariei se datorează în special degradării și poluării elementelor de patrimoniu natural, în special din cauza majorării suprafețelor intravilane ale localităților și a domeniului schiabil, ca o lipsă a altor activități ce aduc venit și întrețin bunăstarea comunităților. De asemenea, o altă cauză ar fi legată de nerespectarea prevederilor legale privind acordarea de compensații și despăgubiri pentru suprafețele cu valoare biologică mare pentru care a fost stabilit un regim restrictiv de exploatare a resurselor naturale (pășuni și păduri în zona de protecție strictă și integrală)”, a subliniat directorul Parcului.

Acesta a menționat că “se luptă” cu abandonarea de deșeuri în zonele neautorizate de picnic din apropierea căilor de transport auto, cu abandonarea de resturi alimentare în habitatele specifice unor animale, dar și cu degradarea monumentelor naturii din cauza inscripționărilor făcute de turiști.

“Potecile turistice suprasolicitate au dus la degradarea pajiștilor alpine, a covorului vegetal și chiar a solului în imediata apropiere a cabanelor și a celor mai vizitate monumente ale naturii — Babele, Sfinxul, Poteca spre Crucea Caraiman. Părăsirea traseelor marcate duce la apariția de trasee alternative diverse sporind gradul de afectare a unor habitate naturale, iar poluarea generată de ape menajere uzate de la cabanele montane și deversarea detergenților și a altor produse petroliere în apele curgătoare, toate reprezintă alte pericole pentru această zonă”, a adăugat șeful PNB.

Nu în ultimul rând, turismul în peșteri a dus la degradarea acestora atât prin dispariția cvasitotală a speleotermelor, a modificării parametrilor de habitat prin introducerea iluminatului artificial, precum și la poluarea cu deșeuri sau la inscripționarea pereților.

Bucuria de a trăi în armonie cu natura, de a face lucrurile firesc și de ajuta astfel de zone în care simți mereu că ești mult mai aproape de cer pot salva acest colț de rai de la pieire.

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Andreea Marinescu)

Peisaj din Arieșeni

În termeni de specialitate, izbucul este un izvor cu activitate intermitentă, funcționând pe principiul sifonului: apa adunată într-un gol carstic iese brusc la suprafață în momentul în care atinge nivelul cotului sifonului. Este caracteristic ținuturilor carstice.

Sursă foto: captură YouTube

Apele intrate în subteran prin imensa deschidere a peșterii Coiba Mare, și mai, apoi, prin peștera Coiba Mică, ies la suprafață prin Izbucul Tăuzului situat la 2,5 km în aval, aflat la baza unui perete stâncos ce se îndreaptă aproape vertical către cer.

Primele tentative de pătrundere în acest mare sistem de peșteri, au fost făcute în 1982, potrivit www.speosub.ro, când scufundatorul maghiar Czako Laszlo, sprijinit de Liviu Vălenaș și Halasi Gábor, a reușit să treacă de primul sifon. Ajungând într-un clopot de aer, el a reușit să parcurgă și al doilea sifon până la adâncimea de 47 m.

Următoarele tentative au aparținut unui grup de scufundători cehi, care prin Lubomir Benysek au atins adâncimea de 70 m, după ce au trecut de mici îngustări ale galeriei în zona dintre cotele — 60 și—70 m (1988). În 1993, speologul elvețian Jean-Jaques Bolanz s-a scufundat până la adâncimea de 32 m.

La începutul anului 2001, polonezul Wiktor Bolek a reușit să atingă recordul de 79.4 m. În luna august a aceluiași an a atins adâncimea de 85 m, aflată la 250 m de la intrare.

După accidentul din octombrie 2002, când speologul polonez Rafał Garsk și-a pierdut viața, eforturile au fost reluate în august 2003. În toamna lui 2004, un alt cunoscător al locului, Włodzmierz Szymanowski depășește vechiul terminus, și străbate sala de la — 85 m, care se înalță vertiginos. Reușește să urce în hornul scufundat, cu un diametru de 20 m, până la circa—50 m. În ianuarie 2005, Szymanowski revine și reușește să urce până la adâncimea de—30 m.

În septembrie 2014, în cadrul unei tabere de explorare româno-finlandeze organizată de Societatea Națională de Speologie, Sami Paakkarinen și Patrik Grönqvist reușesc trecerea sifonului 2. După parcurgerea unei scurte galerii aerate ajung la sifonul 3, adânc de circa 5 m și lung de 20 m. Explorarea s-a oprit după 300 m în sifonul 4, la adâncimea de 60 m.

Izbucul Tăuzului se află în Parcul Natural Apuseni situat în vestul României, în partea central-nord-vestică a Munților Apuseni și se întinde pe o parte din masivele Bihor la sud și Vlădeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei județe — Cluj 40%, Bihor 32% și Alba 28%), potrivit site-ului oficial www.parcapuseni.ro.

Primele inițiative în vederea constituirii unui parc în această zonă îi aparțin omului de știință Emil Racoviță, care la primul Congres al Naturaliștilor din România din aprilie 1928, a formulat clar scopul și obiectivele creării unei arii protejate de dimensiuni mari în Munții Apuseni. În anii ’70 s-a pregătit prima documentație științifică privind declararea parcului. Aceasta era însoțită și de o primă hartă prin care se evidenția faptul că această zonă este printre ultimele zone naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa.

Primul act normativ prin care a fost declarat parcul, inițial ca și “Parcul Național Apuseni” a fost Ordinul de Ministru 7/1990, urmat, după zece ani, de Legea 5/2000 privind amenajarea teritoriului, Secțiunea a III-a, arii protejate, unde este menționat ca ”Parcul Natural Munții Apuseni”. Prin Hotărârea de Guvern 230/2003 s-au stabilit limitele Parcului Natural Munții Apuseni, care au dat și suprafața totală de 75.784 ha.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiță)

schelet de urs în Peștera Urșilor

Peștera Urșilor se află la ieșirea din satul Chișcău, comuna Pietroasa, spre satul Giulești și Păstrăvăria Chișcău, potrivitwww.pesteraursilor.net. La Chișcău se poate ajunge dinspre Oradea — Beiuș sau din direcția Deva — Stei, pe DN 76 (E79), până în dreptul platformei industriale din Sudrigiu, de unde drumul continuă pe DJ 763.

Peștera Urșilor

Monumentul a fost descoperit în septembrie 1975, în urma unor lucrări executate la o carieră aflată în imediata vecinătate a satului Chișcău, menționează același site. Peștera a fost descoperită de minerul Traian Curta, care lucra la carieră. În urma unei explozii controlate, de rutină, acesta a observat o crăpătură în rocă, care ulterior s-a dovedit a fi singura cale de acces către o lume extrem de spectaculoasă.

Inițial s-a încercat distrugerea acesteia, însă până la urmă s-a reușit salvarea, conservarea și amenajarea peșterii pentru a fi inclusă în circuitul turistic, arată același site. Peștera a fost atent cercetată, iar o parte a fost amenajată. Cu toate că amenajarea s-a încheiat în 1978, Peștera Urșilor a intrat în circuitul turistic abia la 14 iulie 1980, dată la care a fost inaugurată oficial.

Denumirea de Peștera Urșilor provine de la numeroasele oase de urs găsite în peșteră.

În urma cercetărilor și analizelor efectuate de către specialiști, s-a stabilit că acele schelete aparțin unei specii dispărute de urs de cavernă (Ursus Spelaeus). Potrivit acelorași cercetări, s-a aflat că cele mai vechi oase au o vârstă de 100.000 ani, iar cele mai recente, “doar” 17.000 ani.

Urșii de cavernă aveau dimensiuni impresionante față de speciile de urși care se găsesc în prezent, în Romania. Ursul de peșteră avea aproximativ 4 metri înălțime, atunci când se ridica în două labe, și o greutate impresionantă de 1.000 kg.

La momentul descoperirii Peșterii Urșilor, existau 5 schelete complete din specia Ursus Spelaeus. Un al șaselea schelet complet se află într-o zonă care nu se vizitează, aflată în Rezervația Științifică. În capătul Galeriei ”Emil Racoviță”, a fost reconstituit un schelet al ursului de cavernă pentru a exemplifica vizual dimensiunile acestei specii.

Peștera Urșilor este formată din patru galerii — Galeria Oaselor, Galeria ”Emil Racoviță”, Galeria Lumânărilor și Rezervația Științifică. Accesul în Galeria Științifică, aflată în continuarea Galeriei ”Emil Racoviță” și accesibilă numai printr-un puț de 30 m, este destinată speologilor profesioniști, potrivit www.pesteraursilor.ro.

Galeria Oaselor este secțiunea din peșteră care se află la intrare, numele provenind de la numeroasele oase ale urșilor de Cavernă, găsite în acest loc. Oasele au rămas în același loc în care au fost găsite. Grosimea tavanului la intrarea în Peștera Urșilor, în punctul în care s-a intrat pentru prima dată, este de numai 2 metri, fiind cea mai mică grosime din toată peștera.

stalactite în Peștera Urșilor

Galeria ”Emil Racoviță” este cea mai mare galerie din porțiunea amenajată a peșterii și a fost denumită după marele speolog și cercetător Emil Racoviță, de al cărui nume se leagă mai multe descoperiri importante. Galeria conține formațiuni calcaroase spectaculoase, stalactite, stalagmite, coloane, care au diferite forme și mărimi. În această galerie, tavanul are grosimea cea mai mare din toată peștera.

Pot fi admirate și superbele formațiuni de stalactite și stalagmite, dintre care se remarcă cele numite Palatele fermecate, Lacul cu nuferi, Mastodontul, Căsuța Piticilor, Draperiile din Galeria Urșilor, Portalul, Pagodele și Sfatul Bătrânilor. Tot timpul anului, temperatura din peșteră este de 10 grade.

stalactite și stalagmite în Peștera Urșilor

Galeria Lumânărilor din Peștera Urșilor și-a primit numele după numeroasele stalactite care seamănă cu niște lumânări. Aceasta duce spre ieșirea din peșteră, o ieșire creată în mod artificial pentru ca turiștii să ajungă într-un loc cât se poate de apropiat față de punctul de plecare.

Ținutul în care se află Peștera Urșilor este deosebit de bogat în obiective turistice, printre care: Muzeul etnografic Flutur, stațiunea montană Stâna de Vale, Parcul Natural Padiș, cu Cetățile Ponorului, Peștera Focul Viu, Valea Sighiștel, presărată cu multe peșteri.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Are 40 de metri înălțime, trunchiul său poate fi cuprins doar de brațele a trei oameni și este cel mai bătrân arbore identificat până acum în Parcul Național Cheile Bicazului—Hășmaș.

La bradul secular am ajuns foarte ușor, dinspre orașul Bălan, folosind o mașină de teren a Parcului Național Cheile Bicazului—Hășmaș și fiind însoțită de directorul parcului, Hegyi Barna, și de doi dintre rangerii din zonă, Bereczky Reymont și Laczko Zoltan. Aici se ajunge foarte ușor și pe jos, cei mai mulți dintre drumeți folosind această variantă.

Aveam în plan să mergem la Piatra Singuratică, obiectiv turistic foarte iubit în zonă, dar mi s-a spus că facem o oprire la un popas amenajat pentru turiști și la o potecă tematică, fără să mi se dezvăluie exact despre ce e vorba.

După ce trecem pe lângă popasul amenajat pentru turiști lângă un mic izvor, la care mulți își potolesc setea înainte de a urca pe creste, pornim pe o potecă străjuită de arbori din specii diferite, de la frasin și fag până la mesteacăn și salcie și îmi atrage atenția panoul pe care stă scris: ‘Poveștile seculare ale celui mai bătrân brad din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș’. Priveliștea este superbă și aproape nu-mi vine să cred că la o distanță atât de mică de căile de acces se ascunde o pădure atât de frumoasă. După aproximativ 400 de metri, în fața ochilor mi se înfățișează, semeț, o minune de arbore. Este uriaș, aproape nu-i vezi vârful și e atât de impresionant încât primul impuls a fost să merg și să-l îmbrățișez.

Mi se spune că a fost descoperit recent, din întâmplare, în timpul patrulării rangerilor prin parc și reprezintă un mister cum de a scăpat, până acum, de tăietorii de lemne. Analizând înălțimea, grosimea, solul în care își are înfipte rădăcinile seculare, s-a ajuns la concluzia că are aproape 500 de ani.

‘Am dat peste el patrulând pe teren, din greșeală, pur și simplu. Ne-a atras atenția dimensiunea sa deosebit de mare. Ceea ce este interesant este că este la margine de drum, nu este într-un loc ascuns, este într-un loc accesibil și nu a fost tăiat până acum. Are o înălțime de 40 metri, o circumferință de aproape cinci metri și diametrul este de 2 metri și 10 cm’, îmi explică Bereczky Reymont.

La rândul său, directorul parcului, Hegyi Barna, îmi spune că în parc nu sunt exemplare mai mari de arbori, întrucât pădurile naturale, virgine, se află în zone cu strat subțire de sol și arborii nu au putut ajunge la mărimi considerabile.

‘În parc nu sunt exemplare atât de mari. Pădurile naturale, virgine, au rămas cele care sunt pe stânci, în zonele greu accesibile, iar arborii nu pot ajunge la această mărime pentru că nu au nici cantitatea de hrană și nu pot să-și susțină greutatea în solul acela’, explică Hegyi Barna.

Pentru că și-au dat seama imediat că arborele poate oricând să fie tăiat, mai ales că este la limita parcului, zona nefiind strict protejată, rangerii l-au inclus într-un proiect, au amenajat o potecă tematică, au amplasat mai multe bănci în jurul trunchiului său uriaș și i-au invitat pe iubitorii de natură să-i asculte poveștile.

‘Eu am aproape 500 ani, talia la bază aproape cinci metri și diametrul trunchiului meu depășește doi metri. Cîndva și eu am fost un brăduț firav, am avut locul meu la poalele Hășmașului Mare, binecuvântat de soare și adieri blânde de vânt. Frații mei mai înalți, ceilalți pini și brazi care creșteau în jurul meu, îmi șopteau povești zi și noapte. Am avut tot ce mi-aș fi dorit și, totuși, nu eram fericit pentru că doream foarte mult să fiu ca tovarășii mei mai înalți. S-a întâmplat ca securea oamenilor să mă ocolească timp de jumătate de mileniu și mi s-a împlinit visul’, își spune povestea, de pe un panou situat în apropiere, bradul alb cu dimensiuni impresionante.

Tot de acolo mai aflăm că bradul alb este un arbore de talie mare, care face parte din specia cea mai înaltă de conifere din Europa. Este o specie foarte longevivă, care trăiește până la 700-800 ani, poate depăși 50-60 metri înălțime, cu diametrul trunchiului de până la doi metri. Preferă locurile cu umbră, cu climat răcoros și este mai rezistent la vânt decât molidul.

Bradul secular îi mai atenționează pe cei care ajung în preajmă că un exemplar de talia sa poate produce cantitatea de oxigen necesară pentru trei oameni, ‘de aceea este importantă păstrarea și ocrotirea semenilor mei, a pădurilor naturale virgine și existența codrilor seculari’.

Așezată pe o bancă, la câțiva metri de bătrânul arbore, mă gândesc la câte întâmplări istorice a asistat, la câte bucurii și tristeți a fost martor și câte povești minunate a auzit, dar pe care putem doar să ni le imaginăm.

Directorul Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Hegyi Barna, îmi dezvăluie că un astfel de exemplar poate cădea foarte ușor pradă tăietorilor de lemne și de aceea a fost nevoie de un proiect de protejare, mai ales că știe pădurari invidioși că trebuie să exploateze doar copaci uscați sau doborâți, iar un asemenea exemplar, ‘din care s-ar scoate multe transporturi de lemne’, trebuie să rămână în picioare.

Și pentru că ocrotirea naturii se învață din primii ani, în proiectul de protejare a bradului de 500 ani, finanțat în cadrul programului Spații Verzi al Fundației pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc, au fost atrași numeroși copii din zonă, care au participat la activități de informare și de instruire de tip Junior Ranger, au mers în excursii, li s-au arătat arbori seculari și li s-a explicat cât este de important să fie protejate pădurile virgine.

De asemenea, o atenție deosebită a fost acordată și arborilor seculari din zona Cheile Bicazului, zeci de copiii din județul Neamț fiind implicați în activități de informare și conștientizare, în cadrul unui proiect finanțat de firmă care exploatează calcar în zonă.

Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș are o suprafață de 6.800 de hectare, dispunând de bogății naturale și peisagistice deosebite, precum Lacu Roșu, Cheile Bicazului, Hășmașu Mare sau Piatra Singuratică. Tot aici au fost identificate 1.147 de plante superioare, dar și toate carnivorele mari din România, cum ar fi râsul, lupul sau ursul.

Mii de turiști străbat, anual, traseele din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, admiră peisajele extraordinare și se odihnesc la umbra unor arbori seculari, care le șoptesc povești neștiute și îi îndeamnă să protejeze pădurile virgine ale României.

AGERPRES/ (A-AS-autor: Gina Ștefan, editor: Mihai Simionescu)

”Popasul păsărilor de la Sânpaul” se întinde pe o suprafață de 210 hectare, cuprinde mai multe heleștee situate în valea râului Homorodul Mare, precum și împrejurimile acestora. Inițial, în locul respectiv a fost o mlaștină, unde poposeau păsările în timpul migrației de primăvară și de toamnă, iar în anii ’80 s-au amenajat lacuri piscicole, pentru pescuit industrial, iar locul a fost declarat rezervație naturală. Și după 1990, zona a beneficiat atât de protecție la nivel județean cât și național, iar acum face parte și dintr-un sit Natura 2000.

Încet-încet, Popasul păsărilor de la Sânpaul s-a transformat într-un mic rai al păsărilor, unde înaripatele se odihnesc atunci când se află în timpul migrației, iar unele dintre ele au început să cuibărească aici.

La rezervația naturală de la Sânpaul se ajunge ușor, accesul făcându-se atât dinspre Miercurea Ciuc, prin Lueta, cât și dinspre Odorheiu Secuiesc.

Cei care vizitează pentru prima dată Refugiul Ornitologic de la Sânpaul se întreabă dacă nu cumva au greșit județul, pentru că vegetația este specifică Dobrogei, cu stufăriș și păpuriș, iar sutele de păsări te duc cu gândul la Delta Dunării.

Potrivit observațiilor efectuate de ornitologi, până în anul 2015, pe teritoriul rezervației au fost observate 265 de specii de păsări, ceea ce este o raritate la nivel european. Dacă multe dintre ele își refac puterile în timpul lungului drum parcurs în timpul migrației, există și 63 de specii cărora diversitatea habitatului le-a oferit loc pentru cuibărit.

”Sufletul” acestui loc este dr. Szabo Jozsef, care efectuează din anii ’70 observații ornitologice aici și care are grijă ca păsările să nu se afle în pericol. Pentru că în această perioadă dr. Szabo nu era în zonă, ghid ne-a fost ornitologul Ambrus Laszlo, voluntar la Asociația Otus din Odorheiu Secuiesc, cel care ne-a dezvăluit faptul că rezervația reprezintă o raritate întrucât, într-un loc atât de mic, a fost observat un număr atât de mare de păsări.

”Observații ornitologice au fost făcute încă din anii ’50, iar din anii ?70 au fost observate săptămânal. A fost un declin în anii ’90, când pescăria de stat a fost abandonată și lacurile au secat, dar după aceea a fost privatizată, lacurile s-au umplut încet-încet și păsările și-a găsit aici un loc foarte bun. (…) În timpul verii sunt mai puține specii, dar mai multe exemplare, iar în timpul migrației sunt mai puține exemplare, dar mai multe specii. Primăvara sunt foarte multe, mai ales rațe, corcodei, lișițe, e o atmosferă de Deltă, cu stuf, cu de toate’, a declarat Ambrus Laszlo.

În timp ce vorbește, ornitologul se oprește pentru a-mi arăta un stîrc cenușiu, o familie de corcodel mare, mai multe berze, lișite, cormorani sau pescăruși.

”Pescărușii au început să cuibărească aici acum 4-5 ai, până acum erau în vizită. Au găsit condiții prielnice și au rămas’, a spus Ambrus Laszlo. În arealul Refugiului ornitologic de la Sânpaul au fost observate păsări dintre cele mai diverse, cum ar fi lebăda, gârlița mare, rața roșie, mai multe specii de chiră, codobatură albă și galbenă, pescărușul albastru, acvila țipătoare mică sau vulturul pescar. Numărul lor este, însă, mult mai mare, motiv pentru care locul atrage ca un magnet iubitorii de fotografie, dar și ornitologii.

Potozky Laszlo este directorul Fundației pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc și un fotograf pasionat de păsări, motiv pentru care își petrece zeci de ore în observatorul de la Sânpaul, de unde surprinde cele mai frumoase imagini.

”Mă atrage abundența numărului de păsări. Am reușit să fotografiez peste 100 de specii de păsări până acum. Evident, cum am puțin timp, mă regăsesc acolo, mă trezesc foarte devreme dimineața, pentru că cea mai bună lumină este la începutul și la sfârșitul zilei și calmul pe care ți-l insuflă când ești în observator și când le privești, te face să uiți de tot stresul cotidian, de toate problemele pe care poți să le ai într-o zi’, spune Potozky Laszlo.

Acesta ne dezvăluie că are și o pasăre preferată—pescărușul albastru—cu care a reușit să facă mii de fotografii.

”Pescărușul albastru pur și simplu mă fascinează, câteodată îmi place să spun că simt un grad de rudenie cu el. Am reușit să fac peste 5000 de fotografii, în ultimii doi ani, cu această specie minunată’, afirmă Potozky Laszlo.

Directorul Fundației pentru Parteneriat, una dintre cele mai mari fundații finanțatoare a proiectelor de mediu din România, consideră că Popasul păsărilor de la Sânpaul se află pe primul loc în Harghita, în ceea ce privește abundența biodiversității.

”Este o zonă foarte specială, mai ales prin prisma faptului că o abundență a biodiversității ca acolo nu găsim nicăieri în județ. Deci, în opinia mea este numărul unu în ceea ce privește biodiversitatea din Harghita. Este un paradis al păsărilor, din studiile și cercetările făcute de anumiți prieteni, ornitologi, am aflat că s-au observat peste 260 de specii de păsări și când spun asta întotdeauna fac o comparație în minte cu Delta Dunării, unde știm că se vorbește de existența a peste 300 de specii de păsări, dar Delta Dunării, fiind raiul păsărilor de pe pământ, putem să ne imaginăm, la o scară mult mai mică ca și teritoriu, ca suprafață, un mini-rai, care are aproape 80 la sută din numărul de specii care se regăsesc în Deltă. Deci, aici, în acest colț de țară, care este mai mult renumit pentru frigurile pe care oamenii le suportă, să avem un asemenea loc, cu o asemenea varietate de specii de păsări și nu numai, fiindcă avem și mamiferele locului—de la căprioare, la vidre—este o binecuvântare’, conchide Potozky Laszlo.

Pe lângă păsări, pe teritoriul rezervației trăiesc și alt specii de animale rare la nivel European, precum broasca roșie de munte, broasca de pământ brună, izvoraș cu burta galbenă, broasca țestoasă de apă, hermelina, nevăstuica, bursul sau vidra.

Pentru a conștientiza comunitatea în legătură cu valorile naturale pe care le are în preajmă, pentru ca mai apoi să le protejeze, Fundația Otus derulează un proiect, în cadrul Programului Spații Verzi, prin care elevii află informații despre rezervația naturală, vizitează locul sau participă la concursuri. De asemenea, au fost editate mai multe broșuri și a fost construit un observator unde va fi montată o cameră video, care va transmite imagini online prin Internet și pasionații de natură vor putea să vadă măcar o mică parte din viața păsărilor de la Sânpaul.

Iar toți cei care doresc să viziteze Delta în miniatură din Harghita trebuie să știe că au de respectat mai multe reguli, normale într-o rezervație naturală, dar totul este compensat de peisajele minunate, de sutele de păsări care îți încântă auzul și privirea, și de liniștea pe care ți-o oferă acest loc.

AGERPRES (A-AS-autor: Gina Ștefan, editor: Adrian Drăguț)

În paralel, 500 de piese arheologice, ce au fost descoperite cu ocazia săpăturilor sistematice din Munții Orăștiei, vor fi scanate de specialiști cu ajutorul tehnologiei 3D și vor completa “zestrea” muzeelor virtuale ce vor fi realizate, în colaborare, de către ingineri, informaticieni și istorici.

Proiectul este unicat în România și propune înființarea, la Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva și la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, din Cluj Napoca, a două săli multimedia dotate cu tehnologie de înaltă performanță, care va permite vizualizarea în format 3D a monumentelor istorice și a pieselor arheologice descoperite de specialiști. Cele două săli vor funcționa apoi ca un spațiu virtual în care publicul va putea interacționa cu monumentele și piesele prezentate în format tridimensional, grație unor proiectoare și ecrane de înaltă rezoluție și de mari dimensiuni. Din aceste săli se va putea “intra” în incinta unui monument istoric, vor putea fi văzute locuințele celor care au trăit acolo sau obiectele pe care dacii le foloseau acum 2.000 de ani.

“Mi se pare un proiect foarte important pentru că va aduce informația istorică mai aproape de public, cu mijloacele cele mai accesibile. Vom folosi toate rezultatele cercetărilor de acolo. Proiectul are caracterul unei premiere muzeistice pentru că sălile hi-tech vor fi materializate în aprilie anul viitor și vor constitui, după părerea mea, un element de atracție pentru foarte multă lume, în special pentru tineri”, a declarat conf.univ.dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, coordonatorul științific al șantierului arheologic de la cetatea Sarmizegetusa Regia.

Proiectul va permite punerea în valoare a unui patrimoniu muzeistic imposibil de prezentat în formatul unor expoziții clasice, dat fiind numărul diferit de piese care se pot expune în mediul real și în cel virtual. De asemenea, specialiștii vor reconstitui virtual monumentele descoperite în zona cetăților dacice, pe baza informațiilor colectate în urma cercetărilor științifice.

“Încercăm să aducem în fața publicului reconstituiri ale acestor monumente și alături de ele să așezăm și piesele descoperite în astfel de construcții. Prin unele aplicații vor putea fi create chiar și vase similare celor care le foloseau dacii din Munții Orăștiei”, a explicat cercetătorul științific Cristina Bodo, de la MCDR Deva.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, piesele selectate sunt scanate cu ajutorul unor lasere de înaltă tehnologie, în paralel cu digitizarea la precizie de un milimetru a zonei sacre din cetatea Sarmizegetusa Regia.

Proiectul, intitulat ‘Când viața cotidiană antică devine patrimoniu UNESCO. Scanarea, restaurarea digitală și contextualizarea artefactelor dacice din Munții Orăștiei’, este finanțat printr-un grant norvegian în valoare de un milion de euro și este realizat de Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei, Universitatea Babeș-Bolyai și Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva.

Primele expoziții virtuale vor putea fi văzute în luna aprilie 2016.

AGERPRES/(A, AS — autor: Sorin Blada, editor: Vicențiu Purcărea)

Sursa: marasilva.ro

Declarată arie protejată pin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 rezervația se află în parte de nord a orașului Baia Mare, cartierul Ferneziu, la capătul străzii Barajului, colț cu strada Luncii, spre Lacul Firiza, așa cum precizează site-urile www.prinmaramuresbucovina.info, www.marasilva.ro.

Sursa: peterlengyel.wordpress.com


Întinsă pe o suprafață de 3 hectare, la o altitudine medie de 300 metri, stâncăria are mici terase pe care se constată existența unor petece de vegetație ierboasă, astfel că locul duce cu gândul la perioada preistorică, când toată natura era sălbatică, neatinsă de om.

Sursa: romanianturism.com

În arealul său se află roci metamorfice de andezit și dacite piroxenice, constituite din felspați — minerale de silicați de potasiu, sodiu și calciu, de tip dom de lavă — în care, în partea centrală, apar coloanele paralelipipedice, ca rezultat al răcirii lavelor. Pe fisurile de răcire apar filonașe de calcit scalenoedric, cu geode și zeoliți.

Sursa:peterlengyel.wordpress.com


La Coloanele de la Limpedea a fost carieră de andezit, căutată astăzi de alpiniști, având organizate trasee cu grad de dificultate ridicat.

Accesul spre rezervație se face de pe DN18 (confluența Firizei cu Sasarul), din partea estică a municipiului Baia Mare, se urmează drumul spre nord, pe Valea Firizei, prin cartierul Ferneziu, circa patru kilometri.

Rezervația naturală Coloanele de la Limpedea rămâne un interesant obiectiv turistic al orașului Baia Mare. În vecinătatea rezervației se află mai multe obiective de interes turistic: lăcașuri de cult, monumente istorice, arii protejate, zone naturale printre care Centrul istoric, Catedrala Adormirea Maicii Domnului, Turnul Ștefan, sau Rezervația naturală Tăul lui Dumitru.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari, situați în apropierea localității Berca, județul Buzău

Zona Pâclele Mari — Pâclele Mici, unde se află faimoșii vulcani, declarată încă din 1924 monument al naturii, este singurul loc din Europa în care pot fi văzuți vulcani noroioși, fenomene similare înregistrându-se doar în Siberia și în Australia, potrivit descrierii făcute pe site-ul www.primariaberca.ro.

Vulcanii noroioși sunt niște ridicături conice (de forma unor pâlnii cu vârful în sus), se arată pe site-ul de mai sus, care se formează la suprafața pământului, prin erupția gazelor degajate de zăcămintele de hidrocarburi din subsol (compuși chimici, organici, formați din carbon și hidrogen).

Gazele emanate, în drumul lor spre suprafață, pornesc de undeva din adâncul pământului și împing în drumul lor apa și noroiul pe care le întâlnesc în cale. Odată cu gazele care ies în atmosferă (degajând și un miros de sulf), apa și noroiul argilos se revarsă, depunându-se în straturi conice și continuând să bolborosească încet.

În zona Pâclelor Mici, pe o suprafață de aproape 10 hectare, se află cei mai mulți dintre vulcanii noroioși, de forme extrem de variate, dar de dimensiuni relativ reduse. Vulcanii deja formați, cu cratere în forma unor trunchiuri de con, au o înălțime cuprinsă între 2 și 8 metri, iar în vârf există mici lacuri de ”lavă”, un amestec de pământ și apă care clocotește, formând bulbuci provocați de gaze. Noroiul bolborositor este însă rece.

Noroiul este împins continuu de gazele naturale spre gura vulcanilor, de unde se prelinge pe versanții acestora, sub forma unor pârâiașe, care se usucă treptat, modificând astfel în permanență peisajul. Noroiul împins la suprafață face ca aceste cratere să se mărească, întinzându-se unele către celelalte, până se unesc între ele, dând naștere astfel unor guri de vulcani cu diametre de 2-3 metri.

La câțiva kilometri spre nord-est este situat platoul Pâclelor Mari, cu o suprafață de aproape 20 de hectare, numele acestuia fiind legat de dimensiunile foarte mari ale celor trei vulcani principali aflați în centrul platoului. Diametrul fiecăruia dintre acești trei vulcani măsoară peste 100 de metri, la baza acestora apărând mai multe cratere secundare și limbi lungi de noroi, adesea amestecate cu șuvițe de țiței.

În timpul perioadelor de secetă, pe platourile Vulcanilor noroioși, se dezvoltă o eflorescență salină, care ia naștere prin cristalizarea sării, în urma evaporării apei din noroiul aruncat în timpul erupției.

Aspectul aproape selenar al întregului platou este dat de lipsa totală a vegetației, de culoarea gălbui­albicioasă a noroiului uscat, de formele poligonale, rezultate în urma uscării straturilor de noroi și, mai ales, de conurile care domină platoul și din care se scurge, în mod constant, noroiul. Peisajul este completat de bolboroselile continue ale conurilor vulcanice.

Deosebit de importantă din punct de vedere geologic și botanic, în Rezervația naturală a Vulcanilor noroioși, la marginea câmpurilor de noroi cresc câteva plante halofile. Aici se dezvoltă endemic doi arbuști, declarați monumente ale naturii: gardurarița (Nitraria schoberri) și cătina țepoasă (Obione verrucifera). La rândul ei, fauna acestui loc înregistrează prezența a două specii rare: scorpionul și termita.

Astăzi, se poate ajunge la Vulcanii noroioși, pe un drum modernizat, din DN10 (Buzău-Brașov), de la Sătuc (20 km), prin schela Berca sau prin Joseni-Policiori-Beciu (DJ102F). În zonă, Vulcanii noroioși sunt cunoscuți sub numele de “pâcle” sau ”fierbători”.

În țara noastră, vulcani noroioși pot fi întâlniți și în alte locuri, precum Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, dar și în anumite zone colinare din Moldova, unde micii vulcani sunt numiți ”gloduri” sau ”ochiuri de glod”. Însă, zona cea mai spectaculoasă în care se poate observa acest fenomen natural unic o reprezintă Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici din județul Buzău.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)