Costești

Vâlcea se află la o “margine” a Olteniei, în vecinătatea Ardealului și la intersecția drumurilor Munteniei, o poziționare care i-a conferit variate forme de tradiții, stiluri în arhitectură și urbanism și o istorie aparte. În Vâlcea, influențele transilvane coboară până spre mijlocul județului, odată cu sosirea păstorilor din Mărginime, stilul românesc ortodox predomină în arealul mănăstiresc iar în văile râurilor, apicultura și exploatările forestiere, tipice Olteniei de sub munte, au rămas ocupații preponderente.

Tot acest amestec — păstori, apicultori, sculptori în lemn, pietrari și monahi — este legat de aproape 150 de ani printr-o linie de mocăniță care, printr-un miracol, există încă, fiind singura rămasă în sudul României.

Mocănița la Tomșani

Povestea mocăniței Vâlcii de Mijloc începe la finele veacului al XIX — lea, când se decide prin ordin regal înființarea unei linii de tren cu ecartament redus în județul Vâlcea care să lege economic zona montană a Vaideeniului de orașul Băbeni, aflat pe malul Oltului, un important centru forestier. Aceasta se contruiește în doar 5 ani, pe o rută de aproximativ 50 de kilometri și aduce ani de zile, din munte, lemnele.

Totodată, ea a transportă și pasageri, locuitori din Vaideeni, Costești, Tomșani, Frâncești și Băbeni. Astfel au apărut primele gări din cărămidă roșie cu turn de apă, adevărate bijuterii arhitecturale în zilele noastre.

După construcție, linia de mocăniță are succes 60 de ani, iar după război, autoritățile comuniste își propun desființarea ei, odată cu dezvoltarea infrastructurii de transport rutier. Se decide, astfel, demontarea acestei linii așa cum s-a întâmplat și în alte județe din sudul țării.

Valea Bistriței

Salvarea vine însă de la un activ industrial, prima unitatea economică, Uzinele de Sodă, care se contruiește în reînființatul județ Vâlcea. Conducerea uzinei ia legătură că prim-secretarul Partidului Muncitoresc Român de la Râmnicu Vâlcea și vine cu o idee care salvează de la dispariți primul tren din județ. Uzinele Sodice Govora aveau nevoie de materie primă de la carierele de piatră de la Costești și se propune modificarea traseului mocăniței, păstrând însă 70% din linia veche. Cinci ani durează această modificare de traseu dinspre Govora spre Băbeni și de la Tomșani spre carierele de calcar de la Costești.

Astfel, din 1959 și până în prezent, mocănița reprezintă drumul care unește localitățile Vâlcii de Mijloc.

Gara veche mocănița

Mocănița trece prin vatra comunei Mihăești, azi cea mai mare localitate rurală din județul Vâlcea, unde se regăsește Mănăstirea Govora.

Comuna a fost întemeiată de ciobanii ardeleni care au migrat în timpul împărătesei Maria Tereza și s-au așezat în zona numită azi Munteni, denumire dată veneticilor veniți cu oile de peste munte. După Munteni, mocanița ajunge la Băbeni, orașul unde se regăsesc trei “nații” sau trei culturi — păstorii ardeleni, rudarii cunoscuți prin cioplitul lemnului și rumânii, adică localnicii, cei a căror ocupație era agricultura dar și exploatarea lemnului.

Orașul Băbeni a fost în perioada antebelică, în timpul plutelor de pe Olt, un important centru economic al zonei dar, ulterior, descoperirea petrolului a mutat tot centrul de greutate în această ramură industrială.

Câmpuri petroliere Băbeni

După ce traversează câmpurile petroliere ale Băbeniului, mocănița intră în pădurile Frânceștiului. Comuna Frâncești are două obiective de patrimoniu național — Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Surpatele, lăcașe de cult legate de numele și de martiriul Brâncovenilor.

De aici, de la Frâncești, mocănița începe să urce în zona subcarpatică pe valea Bistriței, râul care a produs cele mai înguste chei în calcar din România. Mocanița merge în paralel cu Bistrița, trecând prin pădurile de stejar și fag, prin zăvoiul plini de anini al râului. Peisajul care se vede de o parte și de alta a trenului combină lanurile de grâu și porumb proiectate pe fundal cu imaginea Munților Căpățânii. Trece printr-un tunel vechi de 150 de ani și intră în ținutul apicultorilor — comuna Tomșani.

Comuna Tomșani este cunoscută cu cei peste 200 de apicultori, deținând cel mai mare număr de familii de albine din România. Mierea de la Tomșani se vinde cu succes în Europa de Vest și peste ocean, dar și în industria farmaceutică. Râul Bistrița este regularizat pe teritoriul comunei Tomșani în trei microhidrocentrale, oferind trei lacuri de acumulare folosite de localnici pentru irigații.

Mocănița traversează Drumul Național 67 Râmnicu Vâlcea — Horezu și intră în zona montană, în comuna Costești, cunoscută drept un imens muzeu în aer liber, unde se regăsesc Muzeul Trovanților și Muzeul Bălintescu, cinci mănăstiri de patrimoniu — Arnota, necropola unde este înmormântat Matei Basarab, Mănăstirea Bistrița, Păpușa, Schitul Peri, Schitul 44 Izvoare și biserica de lemn de la Grămești. Tot la Costești există izvoare minerale și este singura comună despre care se spune că are un munte în mijlocul ei, un versant perfect piramidal, Stogu. Aici are capăt de drum mocănița.

Valea Bistriței

Astfel, după trei ore, după ce traversează Vâlcea de Mijloc, de la Olt și până la poalele Munților Căpățânii, în Parcul Național Buila Vânturarița, vechiul trenuleț se oprește pentru a fi încărcat cu piatră și pentru a se întoarce înapoi la uzină.

În anii 2000 s-a vorbit despre un proiect la care să coopereze cele cinci localități — Mihăești, Băbeni, Frâncești, Tomșani, Costești — și Uzinele Sodice Govora pentru a identifica soluții pentru valorificarea potențialul uriaș de turism al zonei, cu ajutorul mocăniței, dar fără a afecta interesele economice ale companiei vâlcene.

Din locomotova mocăniței

Cine știe? Poate că și Vâlcea va fi inclusă, într-un viitor nu foarte îndepărtat, pe harta mocănițelor celebre ale României, devenind o destinație căutată de turiștii care vor să facă o călătorie cu parfum de epocă, într-un tren de epocă.

Mulțumim pentru sprijinul acordat în realizarea reportajului companiei Ciech Soda România.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Descoperirea vine după o amplă campanie de prospectare a unei zone de circa 10 hectare din incinta Complexului Arheologic Porolissum, cu accent pe porțiunea unde se presupune că a existat municipiul roman Septimium Porolissense.

“Municipium Septimium Porolissense este un oraș roman ridicat la rang de municipiu de împăratul Septimius Severus, care prin acest act recunoaște și contribuția trupelor din castru și din zona aceasta la victoriile sale împotriva unor pretendenți la tronul imperial, dar în același timp și evoluția spre urban a acestei așezări aflate la marginile nordice ale Imperiului Roman. În ultimii ani am pornit în mod metodic, printr-o masivă campanie de prospecții la suprafață, făcute cu metode moderne, cu mijloace geomagnetice și prin metoda rezistenței electrice, cu zboruri cu drona, metode care ne-au oferit în final o imagine pe o suprafață de circa 10 hectare pe care presupunem că se întinde acest municipiu. Rezultatul a fost extrem de spectaculos și de pozitiv. În primul rând am reușit să delimităm o zonă pentru acest municipiu, în mare, sigur, fără a putea determina toate structurile de locuite. Pe de altă parte, am putut să ne facem o imagine asupra unor zone mai bine păstrate și cu clădiri monumentale”, a declarat marți, pentru AGERPRES, profesorul doctor habilitatis Coriolan Opreanu, director adjunct al Institutului de Arheologie și Istoria Artei Cluj-Napoca al Academiei Române

Ca urmare a datelor obținute prin prospecțiunile realizate, s-a propus administratorului, respectiv Consiliului Județean Sălaj, extinderea Rezervației Arheologice Porolissum și în această zonă, mai precis un circuit de vizitare care să treacă prin zonele deja cunoscute — Amfiteatrul, Poarta Praetoria și să ajungă și în oraș pentru ca imagine vizitatorului despre amploare locuirii să fie completă.

“Am început anul trecut printr-un proiect pilot prin care am verificat acuitatea imaginilor obținute prin prospecțiile de suprafață și apoi, anul acest am trecut la un proiect real de cercetare pe care l-am intitulat “Viața urbană pe frontiera de nord a Imperiului Roman. Orașul roman Porolissum — monumente publice și rezidențe private”, pentru că, evident, într-un oraș găsim monumente publice, folosite de comunitate, sedii ale administrației locale și chiar provinciale, pentru că Porolissum, foarte probabil, aproape sigur, era capitala administrativă a provinciei Dacia Porolissensis. Găsim și locuințe, găsim și terme și multe alte instalații urbane ce caracterizat și defineau orașul în antichitatea romană”, afirmă sursa citată.

Dintre clădirile descoperite, cea mai importantă pare a fi un edificiu cu dimensiuni impresionante, cu o lungime de 40 de metri și o lățime de 20 de metri, ce a avut destinația de templu sau basilică romană

“Concret, una dintre clădirile pe care am ales-o spre cercetare este una monumentală, probabil cea mai mare, pe lângă amfiteatru evident, pe care o putem găsi la Porolissum. Este o clădire cu niște dimensiuni impresionante, cu o lungime de 40 de metri și o lățime de circa 20 de metri. După lățimea zidurilor — față avem un zid de circa 1,5 metri cu contraforți de doi metri, ne dăm seama că această clădire avea și o înălțime corespunzătoare, probabil pe două nivele. Dacă ținem cont de alte monumente similare, păstrate în picioare în Africa de Nord, cu înălțimi de peste 20 de metri, clădirea pare să fi fost foarte înaltă. În privința destinației și funcționalității acestei clădiri, după prima campanie de săpături avem câteva idei și câteva ipoteze, dar vom ști mai multe numai după cercetări viitoare. După planul clădirii, în primul rând, mai puțin după obiectele descoperite, ar putea să fie un templu masiv — greu de găsit exemple similare în Dacia Romană, dar ar putea să fie foarte bine și o basilica. Această construcție specifică orașelor romane, basilica, este un fel de hală mare acoperită, cu etaj, unde pe timp nefavorabil se desfășurau tranzacțiile comerciale, judecățile făcute de procuratorul provinciei și alte întâlniri sociale. Basilica era întotdeauna vecină Forului, care avea aceeași destinație, doar că era descoperit, fiind folosit vara, pe timp favorabil. Structura acestei clădiri este compusă dintr-o parte orientată spre est, compusă din trei încăperi, dintre care semnificativă este cea centrală, care are în interior o absidă, adică un contur semicircular, unde în cazul templului ar fi trebuit să fie altarul, iar în cazul basilicii era catedra și podiumul pe care stătea cel ce împărțea dreptatea”, precizează Coriolan Opreanu.

Arheologii au decopertat până în prezent mare parte din cele trei încăperi menționate și zidurile de colț ale clădirii.

Potrivit sursei citate, prin restaurare, clădirea ar putea deveni un punct de reper al Porolissum-ului, atât pentru specialiști, cât și pentru turiști.

“Determinantă pentru alegerea uneia din cele două ipoteze va fi cercetarea zonei adiacente, ce apare pe planuri ca o curte imensă. Dacă ar fi un templu, ar trebui să fie o curte flancată de niște coridoare acoperite, unde se putea sta oamenii pentru odihnă sau, dacă este vorba de o basilica, ar trebui să fie două șiruri de baze care să susțină coloanele, pentru că ea era compusă dintr-o navă centrală mai înaltă și două coridoare mai joase, laterale, toate acoperite. Evident că această clădire monumentală oferă o perspectivă extraordinară unei viitoare restaurări. Dacă această clădire va fi restaurată pe baza unui proiect decent, executat de un profesionist, nu neapărat român, atunci Porolissum-ul va dobândi un monument de excepție care va atrage atenția nu doar specialiștilor, dar și turiștilor și celor celor care vor încerca să înțeleagă ceva din grandoarea acestui oraș de frontieră, pe care îl putem compara cu orașul Volubilis, din nordul Africii. Acela se afla la frontiera deșertului cu berberii, acesta la frontiera nordică, muntoasă, cu alte neamuri cu care atunci când nu existau relații tensionate, se făcea un comerț serios. Acum doi ani, în zona vămii de la Porolissum am descoperit un târg, o zonă comercială cu aceste populații”, menționează specialistul în arheologie romană.

El spune că din monedele de secol III pe care le-a găsit, pare că această clădire face parte exact din programul urbanistic inițiat de Septimius Severus, la începutul secolului III. ”Este aproape sigur că acest edificiu grandios aparține acestui moment când orașul devine municipiu, cu clădiri pe măsura acestui statut”, a conchis sursa citată.

Rezervația arheologică Porolissum este unul dintre cele mai mari și bine păstrate situri arheologice din România. Acest centru militar de graniță a fost stabilit în anul 106, de împăratul roman Traian, pentru a apăra trecerea principală dinspre Munții Carpați (Meseș) spre Dacia Porolissensis. După câteva zeci de ani, Porolissum a evoluat într-un important centru comercial, care facilita schimburile dintre romani și barbari, continuând să prospere vreme de aproape un mileniu după retragerea romană din Dacia, din anul 271.

AGERPRES /(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguț)

Sursa: ctmsomesul.ro

Acestea se află într-un cadru natural impresionant, pe valea pârâului Stăncioi în județul Vâlcea, pe teritoriul administrativ al municipiului Râmnicu Vâlcea. Goranu este un cartier din Vâlcea, iar rezervația se găsește în partea estică a acestuia, la 4 km de centrul orașului.

Sursa: timpuldevalcea.net

Rezervația, monument al naturii, declarată arie protejată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000, se întinde pe o suprafață de 12 hectare între Valea Stăncioiului și Dealul Cornetu. Locul este denumit de localnici “La Ciuroaie”. Aici poate fi observat un ansamblu de piramide, constituite din rocă sedimentară, nisipuri, argile, pietrișuri, formate în urma eroziunii diferențiate a solului prin acțiunea apei (spălare, șiroire) și a aerului (îngheț, dezgheț, vânt), așa cum arată site-urilewww.voceavalcii.ro. și www.viatavalcii.ro.

Sursa:aradeanca.com

Conglomeratele slab cristalizate au o înălțimi ce depășesc, uneori, 80 de metri și oferă un peisaj neobișnuit, îmbinat cu zone de adâncituri de peste 10 metri în versantul văii și forme cu aspectul unor imense tuburi de orgă. Structurile au culori diferite. Unele sunt gri, altele sunt galbene sau roșii.

Sursa: panoramio.com

Piramidele din Valea Stăncioiului au fost descrise pentru prima dată de profesorul universitar Gheorghe Niculescu, în anul 1957. De asemenea, sunt descrise de profesorul Gheorghe Ploaie, într-una dintre cărțile sale: “Șiroirile sau piramidele de pământ de la Goranu sunt formațiuni specifice, unice în Romania. Deosebit este chipul uman modelat în una din râpele de pe versantul drept al văii. Această râpă, de mici dimensiuni, este deosebită de celelalte 11 din cuprinsul văii prin prezența celor două formațiuni asemănătoare căpățânilor de zahăr. Pe cea din stânga distingem, cu puțină imaginație, un chip uman, iar pe cea din dreapta observăm șiroiri incipiente deja adâncite în versant, care pot închipui degetele adunate ale unei mâini. În cele zece sectoare de eroziuni de pe Valea Stăncioiului se întâlnesc diferite forme: creste, piramide, turnuri, jgheaburi etc”.

Sursa: cartitaplimbareata.ro

Rezervația naturală unde se află Piramidele din Valea Stăncioiului rămâne unul dintre cele mai atractive obiective turistice din zona Râmnicului.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu

‘Societățile comerciale care-și desfășoară activitatea pe plaja de la Sulina au fost atenționate cu privire la necesitatea respectării legislației de mediu în vigoare. Au început diligențele pentru obținerea autorizațiilor de mediu, dar am cerut actualizarea evaluărilor pe care nu le-am primit, motiv pentru care le-au fost transmise procese verbale de atenționare. Este o situație pe care încercăm să o gestionăm în funcție de infringement’, a declarat pentru AGERPRES guvernatorul Simion.

Procedura de infringement a fost declanșată de Comisia Europeană în urmă cu patru ani din cauza amenajărilor realizate în zonă de Consiliul Județean (CJ), cu sprijinul Ministerului Dezvoltării și Turismului și impune respectarea unor norme stricte de protecție a habitatelor naturale periclitate la nivel internațional.

CJ a finalizat studiul de evaluare adecvată a impactului de mediu al investițiilor realizate pe plaja din orașul Sulina, iar după aprobarea acestuia de către Consiliul științific al Administrației Rezervației, acesta a fost transmis Comisiei Europene.

‘Am transmis clarificările solicitate de CE la studiul de evaluare, iar acum acesta se află la Comisie. Sperăm ca la finele lunii septembrie să convingem Comisia că motivele infringementului nu se regăsesc’, a menționat guvernatorul Rezervației.

Pe lângă diferendul dintre societățile comerciale și autoritățile de mediu române, pe de o parte, și cel dintre autoritățile de mediu din România și CE, pe de alta, potrivit prefectului Marin Bădiță, unul dintre operatorii economici a fost reclamat că pe una dintre pasarelele amenajate de autorități a pus mese cu umbreluțe.

‘Am primit o sesizare din partea unei organizații din Sulina cu privire la un litigiu dintre societățile comerciale care-și desfășoară activitatea pe plajă. Am fost la Sulina, am văzut despre ce este vorba și așteptăm un punct de vedere al ARBDD cu privire la această situație’, a declarat prefectul Bădiță.

Plaja de la Marea Neagră din Sulina, cunoscută drept una dintre ultimele zone sălbatice din România, continuă să fie apreciată de turiști. ‘Vin din nordul îndepărtat al țării, Săpânța, Maramureș, și a meritat să bat atâta drum. Îmi place că este capătul lumii și că zona nu este atât de modernă ca celelalte plaje din țară. E scump, e adevărat, dar merită’, a afirmat Camelia Ștețca, turistă la Sulina.

Plaja din Sulina, potrivit unor documente din arhiva administrației locale, a avut destinație de agrement încă din secolul al XIX-lea, atunci când Comisiunea Europeană a Dunării (CED) a înființat un sediu în acest oraș. În anul 1888, autoritățile urbei au adresat o scrisoare diplomaților români prin intermediul CED pentru a asfalta drumul spre plajă.

Drumul a fost însă amenajat abia în anul 2011 de CJ Tulcea și Ministerul Dezvoltării Regionale, iar conform legislației europene de mediu construcțiile din lemn nu pot fi protejate cu substanțe specifice decât la finele sezonului turistic, atunci când efectul acestora asupra florei din zonă, protejată la rândul ei prin convenții internaționale de mediu, este minim. Iar dacă la începutul iernii, pasarela din lemn se repară, până la deschiderea sezonului turistic ea va fi din nou distrusă din cauza intemperiilor și a animalelor crescute în stare de libertate.

De altfel, din același motiv, nu pot fi date în folosință nici construcțiile din lemn amenajate de cele două instituții române. Campingul are o suprafață de circa 3,5 hectare, iar pe lângă dușurile care au fost deja distruse, are cabane din lemn, dar și un amfiteatru pentru spectacole. Valoarea totală a acestei investiții a fost de 8,7 milioane de lei.

Anterior, cu sprijinul fondurilor de pre-aderare, pe plajă, s-a amenajat o terasă care a iscat, de asemenea, vii controverse legate de protecția habitatelor.

În urmă cu cinci ani, CE a transmis României un prim avertisment în legătură cu aplicarea defectuoasă a legislației europene privind protecția mediului în cazul proiectului de amenajare a zonei de pe plaja Sulina. În anul următor, pe 27 ianuarie, forul european a trimis autorităților de la București un aviz motivat în care cerea statului român să se ocupe de ‘aspectele necorespunzătoare’ de mediu din Delta Dunării.

Conform CE, proiectul a avut deja un impact negativ asupra unei specii endemice (Centaurea pontica) protejată în temeiul directivei Habitate, precum și asupra unui habitat protejat (pajiști sărăturate mediteraneene), autoritățile române susținând însă că investiția nu afectează major zona.

Cel mai estic oraș al Uniunii Europene, Sulina, a fost atestat istoric în secolul al X-lea, pe hărțile vechi ale navigatorilor italieni numele urbei figurând ca singura cale navigabilă întreținută de turci, care au construit aici un far. În urma Tratatului de pace de la Paris din anul 1856, cu sprijinul investițiilor realizate de CED, orașul s-a transformat dintr-o așezare cu câteva case într-una dintre cele mai cosmopolite zone ale României. Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul s-a dezvoltat continuu, cuprinzând 22 de etnii și șapte consulate și fiind considerat “micuța Veneție a Orientului”.

AGERPRES/(A, AS-autor: Luisiana Bîgea)

Două dintre cele mai importante simboluri naturale ale României, Sfinxul și Babele, se află în Parcul Național Bucegi situat în partea estică a Carpaților Meridionali, cu o suprafață de 32.497 ha desfășurată pe teritoriul administrativ a trei județe: Dâmbovița, Prahova și Brașov. O jumătate din această suprafață este cuprinsă pe teritoriul județului Dâmbovița, iar cealaltă jumătate este împărțită aproximativ egal între județele Prahova și Brașov.

Sfinxul și Babele, create în timp de zeci sau chiar sute de mii de ani, reprezintă martori de eroziune, potrivit geoturism.ro, în care factorul geologic răspunzător este eroziunea eoliană, manifestat prin procese de distrugere, transport și sedimentare a materialului rezultat; în acest fel s-a erodat alternanța de gresii și calcare rezultând forma de acum.

Situat la 2.216 m, cu o înălțime de 8 metri și o lățime de 12 metri, Sfinxul, un conglomerat uriaș și solitar, atrage prin forma sa, pe care natura a sculptat-o de-a lungul timpului. Unii l-au asemuit cu capul unui dac, iar alții cu Sfinxul din Egipt.

Tot aici se înalță un grup de stânci, care sub acțiunea vântului și a ploii, a înghețului și dezghețului, au luat forma unor ciuperci, fiind cunoscute sub numele “Babele”. Datorită apropierii lor de Sfinx, acestea au fost numite și ”Altarele ciclopice din Caraiman”. Unele legende spun că acestea au fost altare dacice unde se aduceau jertfe zeilor.

Babele reprezintă și numele culmii muntoase aflate în partea central-nordică a masivului Bucegi, de unde se poate pleca spre alte puncte de interes, cum sunt Vârful Omu (2.505 m) sau Crucea Caraiman.

În jurul Sfinxului și al Babelor s-au născut o mulțime de legende, unele spun că sunt naturale, altele că ar fi o creație a omului; altele vorbesc despre transformarea Babei Dochia în stană de piatră sau că aceste pietre așezate în vârf de munte emană energii pozitive ce au apărat țara de cotropitori. De asemenea, există și unele ipoteze conform cărora Sfinxul ar fi o stâncă megalitică.

Sus pe Platoul Bucegi se poate ajunge cu telecabina din Bușteni sau pe traseul montan Bușteni-Valea Jepilor-Cabana Piatra Arsă-Cabana Babele.

Parcul Natural Bucegi este unitate cu personalitate juridică a Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva și una dintre cele 27 de arii protejate din Romania, potrivitwww.bucegipark.ro. Zona munților Bucegi, despre care există referiri din secolul al XV-lea, a fost propusă pentru protejare încă din 1936, datorită peisajelor inegalabile și a diversității speciilor de plante și animale. Regiunea a fost oficializată pentru prima dată ca Parc Național, prin ordinul ministrului mediului nr. 7/1990, iar prin Legea 5/2000, i s-a conferit statutul de Parc Natural, ale cărui limite au fost stabilite prin HG nr. 230/2003.

Denumirea Bucegi vine de la ”Buciac” sau ”Buceci” așa cum apare în denumirile medievale ale secolului al XVI-lea, acest cuvânt având semnificația de pădure de fag, care de altfel acoperă o bună parte din versanții sub 1.000 m altitudine ai acestei culmi montane.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Zăcământul de sare se întinde din Depresiunea Maramureș până la Ocna Sibiului incluzând Turda și Ocna Mureș, pe o suprafață de 45 kmp și are o adâncime de 1.200 m, după cum menționeazăwww.ropedia.ro. Conținutul în clorură de sodiu este în jurul valorii de 99%, iar întregul zăcământ este estimat la aproape 39.000 milioane tone. La suprafață, sarea este pură, cristalizată, cu granule mari, iar, în adâncime, are unele intercalații de șisturi argiloase și nisip fin alături de pietriș.

Primul document care atestă existența unei exploatări de sare la Turda este datat 1 mai 1271, fiind emis de cancelaria maghiară, arată salinaturda.eu. Prin actul menționat, se dăruia capitlului din Transilvania ”ocna de sare de la Turda”.

În trecut, exploatarea era organizată în așa-numitele Cămări de Sare. Acestea erau de două tipuri: unele care făceau exploatare, depozitare și transport până la apă, iar altele efectuau transportul pe apă și vânzarea sării. Salina Turda a început să decadă, începând cu 1840, datorită concurenței tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureș. După Primul Război Mondial, exploatarea sării a devenit monopol de stat, însă productivitatea scăzută a dus la închiderea sa în 1932.

Salina Turda a fost redeschisă în 1992, pentru turiști și pentru pacienții cu boli respiratorii, mediul salin și concentrația optimă de aerosoli din galerii fiind recunoscute pentru efectele benefice.

Până la finalizarea proiectului de modernizare a salinei, accesul turiștilor în salină se făcea prin galeria de transport Franz Josef. Săpată între anii 1853-1871, această galerie orizontală avea scopul de a ușura și ieftini transportul sării la suprafață. La terminarea ei avea 780 m, dar până la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost prelungită cu încă 137 m.

Mina Rudolf, adâncă de 42 metri, lată de 50 și lungă de 80 metri, este ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda. Prin compartimentul de acces, 172 de trepte conduc vizitatorii spre vatra minei. Astfel, se coboară 13 ”etaje”, la fiecare pod de odihnă fiind marcat, în perete, anul în care a fost exploatat nivelul respectiv, menționează salinaturda.eu. Pe tavanul nord-vestic s-au format de-a lungul anilor stalactite de sare. Viteza de creștere a acestora este de cca 2 cm/an, iar lungimea maximă până la care se dezvoltă este de cca 3 m.

Mina Terezia este o mină de formă conică (mină clopot), cu dimensiuni impresionante: 90 m înălțime și 87 m diametru. Adâncimea de la gura puțurilor până la baza minei este de 112 m. Aici există o ”cascadă de sare”, un lac subteran (cu o adâncime cuprinsă între 0,5 și 8 m, fiind extins pe aproximativ 80% din suprafața vetrei camerei de exploatare), stalactite și eflorescențe de sare. În 1880, exploatarea sării în această cameră a fost sistată.

În puțul ”Anton”, extracția a atins adâncimea de 108 m, dar a fost sistată în 1862, din cauza conținutului ridicat de argilă al sării. Este o cameră de exploatare izolată, fără galerii de legătură spre celelalte lucrări miniere din Salina Turda.

În anul în care exploatarea sării la Turda a fost sistată, o serie de lucrări miniere erau în faza de pregătire a camerei de exploatare Gizela. Zona preabataj este situată la—15 m față de nivelul galeriei de transport și constituie o rezervație geologică, accesul turiștilor nefiind permis aici. Infiltrațiile de apă au determinat depunerea de eflorescențe și formarea de stalactite, iar în lacul care acoperă parțial vatra camerei s-au format cristale de sare.

În perioada ianuarie 2008 — ianuarie 2010 au avut loc lucrări de modernizare ale Salinei Turda. A fost reamenjată mina Rudolf, în care a fost construit un amfiteatru cu 80 de locuri, pentru concerte și audiții muzicale, un teren de minigolf și un altul de sport. Punctul de atracție al galeriei este un lift ultramodern, din care poate fi admirată întreaga panoramă pe care o oferă acest mare spațiu al salinei. O altă etapă a vizat mina Terezia, unde a fost amenajat un debarcader, iar în mina Gizela a fost amenajată sala Staționar pentru tratament balnear cu aerosoli naturali.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Primarul Mangaliei a susținut, într-o conferință de presă organizată cu prilejul deschiderii oficiale a parcului, că investitorii optează tot mai mult pentru stațiunile din sudul litoralului românesc — Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus și Saturn, șase stațiuni cu potențial turistic în creștere datorită proiectelor de dezvoltare derulate de municipalitate, proiecte bazate în primul rând pe crearea de spații verzi, parcuri și pe reabilitarea clădirilor existente.

“Mangalia are o pădure foarte frumoasă de peste 400 de hectare, avem lacuri, zece izvoare termale, plaja, avem potențial dar nu l-am pus în valoare. Ne bucurăm că investitorii aleg Mangalia și de aceea susținerea noastră este totală. (…) Încercăm să dezvoltăm această zonă care a fost uitată oarecum și de administrația centrală, dar nici administrația locală poate nu și-a făcut temele așa cum ar fi trebuit. În această zonă se vor întâmpla foarte multe lucruri frumoase, deja foarte mulți investitori vin aici”, a afirmat Cristian Radu, la evenimentul desfășurat sâmbătă.

Potrivit acestuia, printre proiectele derulate se află faleza cu finanțare europeană între Mangalia și Olimp.

“Ne dorim o faleză pietonală de 9 km. Se lucrează deja în zona Neptun, să sperăm că vom da curând drumul și la Saturn. (…) Pădurea Comorova nu se va distruge și vom crea cât mai multe zone verzi, parcuri și sper să reușim să nu se mai construiască nimic. Interesul nostru este ca tot ce este construit să fie pus în valoare, după care vom vedea dacă vom mai construi ceva. Primăria Mangalia nu mai are terenuri de vânzare, tot ce mai are ne dorim să rămână parcuri, zone verzi îngrijite așa cum ar trebuie”, a mai spus primarul.

Președintele Asociației Naționale a Agențiilor de Turism (ANAT), Aurelian Marin, cel ce a investit în construirea parcului de aventură, a spus că de la începutul lunii aprilie și până în prezent parcul a avut aproximativ 10.000 de clienți, ținta propusă fiind de 50.000 de clienți pe parcursul întregului an, pe o perioadă de circa 10 luni cât se preconizează a putea fi ținut deschis parcul.

Investiția se ridică la peste 300.000 de euro, parcul de aventură fiind construit pe o suprafață de două hectare, teren luat în concesiune pe o perioadă de 49 de ani de la Primăria Mangalia.

Potrivit reprezentantului ANAT, în ultimii patru-cinci ani investițiile în stațiunile din sudul litoralului au început să crească, la fel ca și numărul turiștilor care optează către această zonă pentru petrecerea vacanțelor.

“Business-ul în sudul litoralului este în creștere evidentă de patru, cinci ani. Saturn are majoritatea hotelurilor renovate. Venus are hoteluri de 4-5 stele acum, Venus care era o cenușăreasă acum peste cinci ani. Jupiter, aproape toate hotelurile sunt renovate, sunt hoteluri de trei stele pentru că acesta este standardul stațiunii. La Neptun situația este într-o zonă gri, dar se îndreaptă spre bine. Și Olimp unde, cu adevărat, lucrurile stau poate cel mai prost din punctul meu de vedere. Dar, totuși, față de acum peste 5 ani, stațiunile acestea arată mult mai bine și asta se vede. Tarifele sunt cu 20-30% mai mici decât în Mamaia. Toate aceste lucruri au impulsionat vânzările și avem creșteri, în ultimii 4 ani, cam de aproape 10% în fiecare an, ceea ce înseamnă un număr din ce în ce mai mare de turiști în zonă”, a menționat Aurelian Marin.

Parcul de aventură construit la Neptun este primul parc de acest gen de pe litoralul românesc, el având 14 trasee diferite ca mărime și dificultate, unele dintre ele ridicate la înălțimi de peste 10 metri, 200 de ateliere de lucru și un panou de cățărare.

Pentru accesul în parcul de aventură, timp două ore și jumătate, copiii de până la 14 ani trebuie să plătească 35 de lei, cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani precum și studenții — 40 de lei, iar adulții 50 de lei.

Investițiile în parc vor continua, conform lui Aurelian Marin, cu amenajarea unei zone de minigolf cu echipamente profesioniste, o zonă de paint-ball și trasee de bicicletă.

AGERPRES/(A — autor: Nona Jalbă, editor: Cristian Anghelache)

Aflat în județul Harghita, la limita cu județul Neamț, lacul este accesibil de pe drumul național DN12C, care face legătura între orașele Gheorgheni și Bicaz.

Situat pe cursul superior al râului Bicaz, la 980 metri altitudine, lacul s-a format în 1837, prin surparea unei porțiuni din muntele Piatra Ghilcoșului spre poalele masivului Suhard, barând valea râului Bicaz.

Aspectul unic al lacului este dat atât de culoarea roșie, cât și de trunchiurile de molid care se văd la suprafața apei. Acestea sunt rămășițe ale pădurii de rășinoase ce acoperea valea înainte de producerea alunecării de teren și inundării văii. Partea de sub apă este conservată de carbonatul de calciu și de oxidul de fier din compoziția apei, însă partea superioară a cioatelor este supusă acțiunii vremii.

Culoarea roșie a lacului este dată de argilele bogate în oxizi de fier, aduse de Pârâul Roșu și depozitate în lac. Totodată, rocile de aceeași culoare ale masivului Suhard accentuează culoarea roșie a lacului.

În volumul menționat mai sus, se arată că lacul are o suprafață de 12,6 ha, o lungime de 2,5 km și o lățime de 100-200 m, un volum de 680.000 metri cubi și o adâncime maximă de 10,5 metri. Două lacuri de acumulare și de decantare a aluviunilor au fost construite, în urma unor puternice colmatări (depuneri de sedimente), în zona superioară a lacului, cauzate de afluenții care se reunesc acolo — Bicaz, Pârâul Oilor, Pârâul Roșu, Licașu ș.a.: unul pe Pârâul Oilor (1960) și altul pe Pârâul Piatra Roșie (1962).

Barna Hegyi, directorul Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, explica, într-un interviu AGERPRES, că ”lacul se află într-un proces natural de colmatare. În plus, având în vedere că pe valea afluentului principal al lacului s-au retrocedat pădurile, iar zona nu este în Parcul Național, versanții au fost defrișați, barajele de retenție construite în anii ’60 s-au colmatat în totalitate și din cauza vremii capricioase, a ploilor torențiale, lacul se colmatează accentuat. Practic uscatul înaintează cam cu un metru pe an, iar în ritmul acesta, dacă nu se intervine, între 50 și 80 de ani lacul dispare în totalitate”.

Împrejurimile lacului au o faună și o floră foarte bogate, predomină pădurile de conifere în amestec cu alunul, salcia de munte, pe versanți cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte, iar dintre animale se regăsesc râsul, capra neagră, lupul, cerbul, mistrețul.

Aici se află și stațiunea cu același nume, care beneficiază din plin de clima subalpină și oferă amatorilor de drumeție itinerarii deosebit de atrăgătoare. Temperatura medie anuală este de 8°C. Media cea mai scăzută de temperatură este de—7/-4°C, iar cea mai ridicată de 14-18°C. Temperatura apei, vara, poate atinge 22°C, iar primăvara și toamna 6-10°C. Iarna, lacul este acoperit de un strat de gheață gros de 60-70 cm. Vânturile sunt moderate.

Denumirea lacului atât în limba română cât și în limba maghiară, potrivit site-ului oficial al orașului Gheorgheni,www.gyergyoszentmiklos.ro, provine ori de la muntele Ghilcoș (ucigașul), ori de la pârâul Roșu (Verescheu). Astfel, în 1864, apare sub denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu a fost denumit Lacul Ucigaș, dar și Tăul Roșu. În 1936 a fost numit oficial Lacu Roșu.

Legat de originea lacului, potrivit www.cesavezi.ro, tradiția populară păstrează două legende. Prima legendă este despre o fată care și-a întâlnit alesul inimii. Însă cei doi sunt despărțiți, fata fiind furată de un tâlhar. Acesta căuta să o înduplece să-l îndrăgească, însă fata n-a mai răbdat și a strigat către munți, cerându-le ajutorul. Stâncile au răspuns cu o prăvălire de pietre măturate de o ploaie puternică. Fata și tâlharul au fost prinși sub dărâmăturile stâncilor și apoi, acoperiți de ape, care au format Lacu Roșu (Ucigașul). Cealaltă legendă spune că furtuna ce se apropia i-a făcut pe niște ciobani și oile lor să caute adăpost, însă Muntele Ucigaș, dărâmându-se, i-a îngropat împreună cu oile.

În aval de Lacu Roșu încep Cheile Bicazului, 6 km de chei spectaculoase în Carpații Orientali, pe valea râului Bicaz, care fac legătura între Transilvania și Moldova, și care, împreună, formează un ansamblu turistic unicat în România.

Lacu Roșu face parte din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, alături de Cheile Bicazului și Hășmașul Mare.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Sursa: giurgiu.djc.ro

“Proiectul și finalizarea amenajării Cetății din insulă — Cetatea Giurgiului este de o importanță majoră pentru municipalitate pentru că acel punct este gândit ca bază de plecare a tuturor proiectelor turistice în municipiu, ca trasee turistice, ca zonă turistică. Deci Cetatea este punctul cel mai important pentru depunerea proiectelor privind turismul în municipiul Giurgiu. Este nevoie de a pune în valoare ceea ce mai există din cetate pentru că știm că, în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, s-a luat decizia să se dărâme total acea cetate, dar în urma săpăturilor au mai reieșit anumite vestigii, de aceea zona pe care o vedem acum nu mai are un statut de cetate, ci doar de un loc unde a fost cetatea”, a precizat pentru AGERPRES primarul municipiului Giurgiu, Nicolae Barbu.

El a precizat că prin proiectul al cărui finanțare ar putea fi asigurată prin programul transfrontalier România-Bulgaria cetatea ar putea fi pusă în valoare.

“Deci nu va fi reconstruită cetatea în sine, zidurile cetății, pentru că nimeni nu mai știe cum a fost și e greu să faci acest lucru și nici nu ar avea vreo utilitate dacă am face o construcție supraterană, de aceea am avut o primă discuție cu arhitecți de la Universitatea de Arhitectură ‘Ion Mincu’ că ar fi binevenit dacă finanțarea proiectului ne va permite o exemplificare a cetății printr-un joc de lasere”, a afirmat primarul.

El spune că proiectul se va realiza în comun cu bulgarii, cu orașul Ruse, iar traseul turistic ar urma să aibă și o componentă ecumenică, traseu urmând să cuprindă Bisericile Sfântul Nicolae și Buna Vestire, Catedrala Episcopală cu hramul Adormirea Maicii Domnului și Biserica Sfântul Gheorghe, dar și să pună în valoare zona istorică strada Gării-strada Ștefan cel Mare.

Costurile proiectului se ridică, a menționat Nicolae Barbu, la aproximativ două milioane de euro.

Primarul municipiului Giurgiu spune că acest proiect va fi depus până în luna septembrie acest an și crede că în vara anului viitor se va semna contractul de finanțare pentru ca în următorii trei ani de zile să fie implementat.

Potrivit istoricilor, prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, când aceasta apare sub forma de Zorio, însemnând ‘loc pustiu’. Aceasta a sugerat specialiștilor că cetatea fusese distrusă în timpul campaniei otomane din 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.

În 1420 a fost cucerită de Imperiul Otoman care deținea astfel controlul traficului pe Dunăre.

Prin existența Cetății lui Mircea cel Bătrân, orașul fortificat de la Dunăre a fost de multe ori atacat pentru importanța strategică la Dunăre, Giurgiu fiind un cap de pod în drumul spre capitala țării. Mihai Viteazu a reușit, prin marea victorie de la Giurgiu, din 1595, să păstreze pentru câțiva ani cetatea, dar după numai doi ani, turcii au revenit, au refăcut și au mărit cetatea, astfel încât, după alți doi an de la recucerire, în 1599, puteau încăpea aici aproximativ zece mii de oameni față de trei sute cât era capacitatea acesteia la jumătatea secolului al XV-lea.

Mihnea al III-lea este ultimul voievod român care încearcă recucerirea cetății în septembrie 1659, dar, după o lună de asediu, află de înfrângerea aliaților săi și se retrage în interiorul țării. Cetatea lui Mircea cel Bătrân își păstrează importanța la aproape patru sute de ani de când a fost construită, astfel încât, în timpul luptelor ruso-otomane, (1768-1774) are rolul de bastion de apărare.

Cetatea a fost cucerită de ruși dar prin înțelegere a revenit tot turcilor, care au fortificat orașul, iar în cetate au depozitat muniții.

În toate războaiele ruso-austro-otomane, cetatea a fost asediată. Giurgiu a fost retrocedat Țării Românești în 1829, dar turcii, înainte de retragere, au distrus complet zidurile și fortificațiile.

La mai bine de șase sute de ani de la ridicarea Cetății, în apropiere funcționează Zona Liberă, iar din această primăvară câteva sute de giurgiuveni au primit repartiții în noi blocuri ANL construite în zonă. În jurul cetății urmează să se amenajeze o zonă pentru petrecerea timpului liber, cu alei pietonale, terase de flori, parcări, zonă de agrement pentru ambarcațiuni ușoare și restaurante cu specific pescăresc.

AGERPRES/(A — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)