Un OZN pictat acum 400 de ani într-o biserică din România? Chiar și ideea în sine pare exagerată, ce să mai vorbim despre faptul că acest lucru s-ar afla tocmai în țara noastră. Totuși, oricât ni s-ar părea de bizar, de neverosimil, pictura limpede a unui OZN care coboară din nori poate fi descoperită într-o biserică din Sighișoara. I se poate vedea clar forma de disc, dar si coloana propulsoare de foc din spate, care se pierde în nori…
Dar oare ce anume l-a făcut pe pictorul de acum 400 de ani să reprezinte un asemenea obiect straniu pe unul dintre pereții bisericii și cum de comunitatea locală și conducătorii bisericii l-au acceptat? Desigur, nu putem decât să presupunem: probabil că oamenii acelor vremuri au văzut un astfel de obiecte zburător pe cer, i-au dat o conotație religioasă, în sensul că l-au perceput ca pe o minune dumnezeiască sau un semn divin, iar de aici până la pictarea lui în biserică nu a mai fost decât un singur pas.
Să vedem însă ce ne spune prof. dr. Dan Farcaș, președinte al ASFAN și unul dintre cei mai importanți cercetători din România ai acestor fenomene. Iată un fragment din cartea „UFOs over Romania”, apărută în Anglia, în 2016:
DAN FARCAȘ: <<Gilli Shechter şi Hannan Sabat de la Asociația israeliană de Cercetare pentru extratereştri şi OZN-uri, au comentat, într-un articol relativ recent, o fotografie a unei picturi murale din Biserica Mănăstirii, aflată nu departe de turnul cu ceas de la Sighişoara [Fig. 2]. Fotografia reprodusă în articol a fost făcută de Cătălina Borta. Sub imagine este scris, în limba germană, un fragment din Psalmul 130: „Să nădăjduiască Israel în Domnul!”. Imaginea reprezintă o clădire mare, posibil o biserică, deasupra căreia pluteşte, uşor oblic, un obiect discoidal de mari dimensiuni, împărţit în (circa 10) sectoare bombate. Din centrul discului se îndreaptă în jos un soi de ţepuşă scurtă. Deasupra obiectului se află o scurtă coloană luminoasă, în care se văd obiecte greu de identificat.
Nu s-a putut afla nici cine a făcut pictura, nici când. Dar textul nu poate data decât după traducerea şi publicarea, de către Luther, în 1534, a Bibliei în limba germană. Autorii articolului mai observă că acelaşi disc, plutind oblic, împărţit în sectoare şi cu ţepuşa dedesubt, apare pe o serie de medalii din secolul XVII, probabil fise, folosite la jocurile de noroc, despre care s-a speculat mai demult că ar putea fi imagini ale unor OZN-uri. S-a emis opinia că aceste obiecte reprezintă roata carului descris în viziunea lui Iezechiel, atâta doar că în această viziune se vorbeşte de patru roţi, iar aici este doar una singură şi fără car.
O imagine asemănătoare există şi în cartea „Prodigiorum Liber”, scrisă de Iulius Obsequens, un istoric roman din secolul IV. Dar cartea, în care sunt descrise apariţii cereşti neobişnuite deasupra Romei, a fost tipărită prima dată, cu gravuri adăugate, în 1552.>>
Constantin Gruescu s-a născut la 12 aprilie 1924 la Dognecea, în judeţul Caraş-Severin. Provine dintr-o familie de mineri, strămoșii săi migrând în Banat din zona Băii de Aramă.
A fost atras de minerale din tinereţe. Din anul 1945 se ocupă de popularizarea mineralogiei estetice şi de sistematizarea propriei colecţii, care numără azi peste 2.000 de exponate de mare valoare.
În propria-i casă (Ocna de Fier, Str. Vale, nr. 113), într-o încăpere de numai 40 mp, colecţionarul Constantin Gruescu a deschis „Muzeul de Mineralogie Estetică a Fierului”.
Muzeul cristalelor şi mineralelor. Sau muzeul florilor de mină într-un limbaj mai simplu. Adică eşantioane alcătuite din unul sau mai multe minerale, individualizate din masa rocii şi îmbrăcând aspecte geometrice, estetice şi policromatice. Valoarea ştiinţifică, artistică, estetică şi educativă a eşantioanelor este evidentă. Reprezintă un punct de cotitură în documentarea şi formarea ştiinţifică.
Muzeul este unic în lume şi constituie un adevărat patrimoniu geologic, artistic, naţional. Unele exponatele sunt unicate pe plan mondial. Sunt adunate aici atât pietre din străinătate (Brazilia, India, Anglia, Rusia), cât şi din România (Ocna de Fier, Dognecea, Sasca Montană, Ruschiţa, Moldova Nouă). Iar vizitatorii, vin de pe toate continentele.
Constantin Gruescu a descoperit pentru prima dată în lume în anul 1972, într-o mină la Ocna de Fier, o nouă formă de maclare a cuarţului: cea coaxială, cu concreşteri radiale, cu dublă şi triplă maclare. Aceasta îi poartă azi numele în literatura de specialitate (Macla Gruescu).
Constantin Gruescu a devenit de-a lungul vremii membru a numeroase asociaţii de profil şi colaborator al unor muzee şi universităţi din ţară şi de peste hotare. A organizat expoziţii itinerante în muzeele din ţară şi străinătate, în localitatăţi precum: Bocşa, Reşiţa, Timişoara, Băile Herculane, Caransebeş, Craiova, Galaţi, Bucureşti, Constanţa, Bacău, Cluj-Napoca, Iaşi, Szeged (Ungaria) sau Novi Sad (Serbia). De asemenea, a donat numeroase piese unor muzee din ţară, între care se regăsesc Muzeul Naţional de Mineralogie din Bucureşti şi Muzeul de Științe Naturale din Constanța.
Din anul 1975 Muzeul de Istorie din Reşiţa i-a organizat o expoziţie de minerale, iar la Palatul Culturii din Iaşi a fost amenajată muzeistic o Sală Gruescu.
În semn de apreciere pentru preocupările sale de o viaţă şi pentru a promova fabuloasa sa colecţie, mai mulţi autori i-au dedicat volume, s-au editat cărţi poştale şi a fost realizat un website (http://www.constantingruescu.ro/).
Unul dintre volumele dedicate lui Constantin Gruescu şi colecţiei sale
Grojdibodu este o comună de 3650 de locuitori, situată în câmpia de sud a Olteniei, la jumătatea drumului dintre Corabia şi Bechet, pe malul fostei bălţi Potelu, desecată în 1967. Pe actualul teritoriu al localităţii, conform urmelor de ceramică şi unelte de piatră şi bronz descoperite, arheologii apreciază că a existat o aşezare din neolitic, precum şi aşezarea geto-dacică Sicibida/Sygibida, nume provenit probabil de la neamul Siguinilor sau Syginii, una dintre cele 200 de ramuri ale tracilor de care aminteşte Herodot, părintele istoriei.
Mai târziu, tot aici a fiinţat un vicus roman şi ulterior o villa rustica, unde au fost încartiruite unităţi militare ale romanilor. Hrisovul dat în limba slavonă în anul 1545/7053 de către domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul, prin care confirma posesia lui Badea clucerul şi Crăciun logofătul asupra satului, reprezintă prima atestare documentară a Grojdibrodului.
Descoperirea lui Popa Stan
În anul 1842, preotul Popa Stan a găsit întâmplător “într-un şanţ al grădinii sale, la marginea bălţii” sau, după alţi cercetători, într-un “mormânt vechi de la marginea satului” două tăbliţe de bronz foarte reduse ca dimensiune, prinse între ele cu belciuge, pe care se află inscripţii romane pe toate cele patru feţe, aşezate într-un săculeţ, împreună cu osemintele strămoşeşti care dă de înţeles că au mai fost exhumate şi reînhumate de mai multe ori, cu ritualul cuvenit.
Tăbliţele cu pricina erau nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă militară acordată la … 22 martie 129 de către împăratul Hadrianus unor veterani care au luptat timp de un sfert de secol în armata romană şi pe care îi declara cetăţeni liberi, împropietărindu-i cu pământuri la Grojdibodu, unde îşi vor aşeza familiile şi gospodăriile, alături de populaţia existentă în zonă la vremea aceea.
Prima concediere masivă din istoria lumii
În provincia romană formată de cele două Moesii, s-au descoperit numai trei diplome militare şi un fragment de diplomă care nu are stabilită în mod cert zona de provenienţă. Prima diplomă aparţine lui Traian şi a fost dată la 17 februarie 110, prin care se fac concedieri din trupele întregii Dacii, ceea ce mai în glumă mai în serios poate reprezenta prima concediere în masă atestată documentar din lume!…
A doua diplomă este cea din 22 martie 129, dată de Hadrianus unor soldaţi din vexillaţio Illyricorum equitum, o trupă neregulată cu lagărul necunoscut, dar bănuit a fi fost la Grojdibodu. Diploma face referire numai la trupe ce staţionau în Dacia Inferioară, sub procuratorul Plautius Caesianus, care s-a stabilit tot în provincia unde făcuse serviciul militar, adică în vicusul roman de la Grojdibodu.
A treia diplomă a fost descoperită în nordul Bulgariei, emisă în anul 140, pe când procurator al Daciei Inferioare era cunoscut ca fiind Aquila Fideus, şi prin care se fac concedieri de veterani din 13 corpuri auxiliare ale armatei din Dacia Inferioară.
Fragmentul de diplomă datează din anul 121 şi în afara numelui celui eliberat Iunius Iunianus nu se mai observă elemente de luat în seamă.
De la Caesianus la … Cezianu
Descoperitorul tăbliţelor, Popa Stan, le-a înmânat proprietarului moşiei, nimeni altul decât culcerul Dimitrie Cezianu, zis şi Mitiţă Jianu. Evident, Plautius Caesianus nu putea fi chiar o întâmplare cu … Dimitrie Cezianu. Actul de proprietate a fost donat vornicului Mihail Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica, cu rugămintea de a fi expus în cabinetul de rarităţi al Muzeului Naţiunii.
Al. Odobescu află treizeci de ani mai târziu că obiectul fusese cerut de la moştenitorul lui G.M. Ghica de către Alexandru Ioan Cuza şi oferit lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, ca argument pentru originea latină a poporului român şi pentru recunoaşterea Unirii principatelor.
Colecţia împăratului francez a stat la baza formării Muzeului de Antichităţi Naţionale de la Saint-Germain-en-Laye, unde se află şi în prezent.
În partea finală a textului diplomei “honestae missionis” emisă la 22 martie 129, s-a menţionat că un duplicat al acesteia a fost încastrat în zidul din spate al templului Minervei de la Roma.
Vă invităm la o lectură inedită despre cel mai mare și cel mai bătrân arbore de pe Pământ, arborele Sequoia. Un exemplar poate fi văzut în municipiu la Lacul Pădurice, iar alții doi la 40 de kilometri de Arad, la Măderat.
Sunt adevărate monumente ale naturii și sunt oglindirea perfectă a forței și a echilibrului perfect al naturii. Este vorba de arborele Sequoia, cel mai bătrân și cel mai mare de pe Pământ, denumit și „arborele mamut”. Arborii sequoia pot atinge înălţimi de 145 metri la maturitate, iar circumferinţa trunchiului poate ajunge la 40 metri, încât abia poate fi cuprins de 30 de oameni cu braţele deschise.
Rădăcinile acestui arbore au o grosime de 3 metri şi o lungime de 50 – 60 metri. Cel mai vechi arbore de pe planetă, Sequoia Gigant, are 3.500 de ani – vârstă calculată prin numărarea inelelor trunchiului, iar cel mai înalt copac din lume este Arborele Hyperion (115 m) – din specia Sequoia Sempervirens. Numele “sequoia” a fost dat în cinstea liderului indienilor cherokee Sequoyah (1776–1842), cel care a inventat un alfabet unic, învăţând-şi poporul să citească şi să scrie. Una din primele cărţi scrise în limba cherokee a fost Biblia (1825).
Aduși în România
Deşi habitatul natural al arborilor sequoia este în California, aceşti copaci magnifici au fost cultivaţi în toată lumea, chiar şi în România. Oradea este oraşul cu cei mai mulţi arbori Sequoia din ţara noastră (trei arbori Sequoia gigant, ce au o vechime de peste 100 de ani), dar astfel de arbori mai pot fi găsiți la Băile Herculane şi în sate din judeţele Cluj şi Arad. În municipiu, un exemplar poate fi admirat în Parcul Pădurice, iar alte două exemplare la Măderat.
Două exemplare la Măderat
„Potrivit localnicilor, baronul Dietrich Jozsef, proprietarul unei podgorii din această zonă, a adus din California, în anul 1845, trei puieţi de sequoia gigantea pe care i-a plantat pe Dealul Mare din apropierea localităţii Măderat. Cu toate că, pentru a-şi întinde rădăcinile şi pentru a se dezvolta, arborele avea nevoie de un strat de pământ cu o grosime de cel puţin 10 metri, el s-a adaptat foarte bine în localitatea arădeană unde solul are o adâncime de numai 2 metri. Toţi trei puieţii s-au prins şi s-au dezvoltat normal, însă, în urmă cu mai mulţi ani, unul dintre ei a fost lovit de un fulger şi s-a uscat. Ceilalţi doi, însă, care se constituie într-un adevărat punct turistic, au aproximativ 35 de metri înălţime, iar circumferinţa lor a ajuns să măsoare peste 5 metri, putând fi cuprinşi cu greu de patru oameni cu braţele deschise”, se arată pe www.sequoia.ro.
De zece ori mai mare decât balena albastră
Pe platforma netezită a unui ciot de Sequoia Gigantea, cu un diametru de 16 metri, pot staționa comod până la 12 limuzine, ori se poate improviza un ring de dans, unde, alături de orchestră, încap 30 de perechi de dansatori. Recordul oficial al mărimii este deţinut de un sequoia gigant, numit „General Sherman”, ce se găseşte în Parcul Naţional Sequoia din California. Se ridică la 83,8 m (cât un bloc cu 36 de etaje), are 31,3 m la bază şi (cu posibila excepţie a unei reţele subterane de fungi – ciuperci) este cel mai mare organism existent pe Pământ. Grosimea lui este de mai bine de zece ori mai mare decât cea a unei balene albastre. La cei 1.486 metri cubi estimați, el conţine suficient material lemnos cât să se poată zidi 40 de case cu câte 5 camere fiecare. Despre scoarţa sa exterioară se spune că are mai mult de 1,3 m grosime.
Șitați că?
– Lemnul arborelui sequoia este foarte dur, deoarece este îmbibat puternic cu răşină. S-au descoperit cioturi de sequoia de la începutul paleoliticului (cea mai veche epocă din istoria omenirii, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră cioplită) – resturi ce nu au putut fi distruse în mii de ani nici de agenţii chimici din sol, nici de cei atmosferici.
– Scoarţa unui arbore sequoia este impregnată cu un tanin al cărui miros alungă insectele.
– Din cauza structurii spongioase a scoarţei lor, arborii sequoia au o rezistenţă la foc aproape identică cu cea a azbestului. Incendiile forestiere nu numai că nu doboară aceşti arbori uriaşi, ci chiar favorizează înmulţirea şi regenerarea lor, deoarece inhibă dezvoltarea vegetaţiei la sol, favorizând astfel vlăstarii de Sequoia în perioada de creştere. De asemenea, aerul cald generat de foc usucă şi deschide conurile, care eliberează cantităţi mari de seminţe peste solul optim dezvoltării vlăstarilor. Un exemplar matur poate avea aproximativ 11.000 de conuri. Datorită înălțimii impresionante, sămânța poate fi purtată de vânt pană la 200 metri distanță. Incendiile de pădure mai ajută şi prin cenuşa de la sol, care protejează seminţele de sequoia de razele ultraviolet.
Nu apar in manualele de istorie, insa povestea lor este spusa, in mod explicit, de istoricii antici. Este vorba de imparatii de origine daca ai Romei. Sunt consemnati trei dintre acestia, doi dintre ei simplii uzurpatori ai tronului imperial, in timp ce al treilea a fost un respectat tetrarh.
In secolul al III lea d. Hr., in maretul Imperiu Roman de odinioara domnea haosul. Marii imparati reformatori sau razboinici precum Octavian Augustus,Traian, Hadrian sau Marcus Aurelius erau doar o amintire. Ultimul imparat care a reusit sa restaureze o efemera ordine a fost Aurelian, in perioada 270-275 d.Hr.
Imparatul Caracalla
Prin legea lui Caracalla din 212, toti oamenii liberi din imperiu primeau cetatenia. Conservatorismul si exclusivismul roman disparusera. Se ridicau din randul soldatilor generali barbari de diferite neamuri care ajungeau chiar pe tronul imperial, fie prin ascensiuni sociale si politice misterioase, fie ridicand legiunile la revolta si starnind haos pentru doar cateva luni de domnie.
Printre barbari care au ajuns imparati pe tronul Romei se numara si trei daci. Toti de conditie joasa, s-au ridicat in mod misterios de la ciobani la cei mai puternici oameni ai celui mai intins imperiu.
Povestea lor este relatata mai mult de istoricii occidentali, inspirandu-se din izvoarele antice, scrie Adevarul.
Intre 253 si 268 d Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alaturi de tatal sau, Valerian. Domnia sa a fost marcata de asa-numita criza a secolului al treilea, momentul de cumpana cand imperiul a fost la un pas de dizolvare. Atat Gallienus, cat si Valerian, au incercat sa promoveze oameni din provincii, de multe ori barbari in fruntea armatei sau in aparatul de stat, pentru a asimila mai usor populatiile existente in imperiu, dar si pentru a preveni revoltele. Efectul a fost contrar: barbarii ajunsi in functii importante tanjeau dupa deminitatea imperiala. Gallienus s-a confruntat cu numeroase revolte si a trebuit sa faca fata multor uzurpatori de neam barbar.
Unul dintre acestia a fost Regalianus, un comandant de armata de origine daca. Despre acesta aflam din Historia Augusta, dar si din scrierile lui Eutropius si Aurelius Victor. In Historia Augusta, Regalianus este prezentat in partea intitulata „Tyranni Triginta”.
Imparatul Gallienus
Autorii Historiei Augusta ne spun ca era de origine daca si, mai mult decat atat, urmas al lui Decebal. ”El a fost un dac prin nastere si ruda, dupa cum se spunea, cu insusi Decebalus”, se arata in Historia Augusta. Tot de aici, dar si de la Eutropius, aflam ca a fost comandant militar in Illiricum, foarte apreciat de oamenii sai. Culmea, a fost promovat in cariera militara de imparatul Valerian, la fel ca si majoritatea generalilor de origine barbara care au vanat tronul imperial. Regalianus a fost proclamat imparat in anul 260, dupa ce imparatul Valerian a fost invins si capturat in Orient, iar celalalt imparat, Gallienus, era ocupat cu invaziile allamanilor si revolta din Pannonia a generalului Ingenuus, un alt uzurpator care dorea demnitatea imperiala.
Dacul Regalianus a fost ales imparat imediat dupa infrangerea lui Igenuus. in timpul scurtei sale domnii de doar cateva luni, a reusit sa faca fata cu succes invaziei sarmatilor, distingandu-se ca un conducator viteaz. „Regalianus, care detinea comanda provinciei Illiricum, a fost declarat imparat, in principal de moesieni. si, intr-adevar, a facut multe fapte de vitejie in luptele contra sarmatilor”, se arata in Historia Augusta. in cele din urma, domnia lui Regalianus se va termina tragic. Istoricii antici arata ca a fost omorat de roxolani, un neam sarmatic care a dorit sa se razbune pe imparatul dac. De altfel, totul s-a realizat cu ajutorul propriilor sai soldati, speriati de represaliile imparatului Gallienus.
Despre Aureolus aflam informatii in principal de la Zosimos, autorul lucrarii Historia Nova, dar si de la istoricul bizantin Zonaras sau din Historia Augusta. A fost, la fel ca si Regalianus, un uzurpator si a ajuns imparat doar pentru cateva luni. Zonaras spune ca Aureolus era dac la origine, nascut chiar in Dacia, fiind un simplu pastor. Se inroleaza in armata romana si se evidentiaza ca un soldat viteaz, mai ales in trupele de cavalerie. Este remarcat de Gallienus si promovat in mod miraculos in functii de conducere, ajungand sa comande noile trupe de cavalerie de elita ale Imperiului, „phronistes”, noua oaste destinata sa aiba o mai mare mobilitate si eficienta in fata barbarilor. Datorita calitatilor sale remarcabile, dacul Aureolus ajunge in anturajul imparatului si castiga, cu noile sale contingente de cavalerie, lupta de la Mursa in 260 d Hr, contra uzurpatorului Ingenuus. Culmea, Aureolus este cel care va lupta pentru Gallienus contra tuturor uzurpatorilor si contra lui Macrianus.
Imparatul Galerius
Dacul ajunge in cele din urma sa se ridice si el contra binefacatorului sau. Zosimus arata ca Aureolus s-ar fi decis sa conteste titlul imperial, dupa ce Gallienus a lasat neaparata provincia sa natala, Dacia, impotriva barbarilor si a facut parte initial dintr-o conspiratie. in Historia Augusta se arata ca Aureolus a fost numit imparat de legiunile sale din Illiria, care il dispretuiau pe Gallienus. Mai mult decat atat, Aureolus este prezentat ca un imparat puternic, pe care Gallienus nu putea sa-l biruie. „Cand Aureolus a devenit un imparat maret, Gallienus, dupa ce s-a straduit in van sa invinga un om atat de viteaz, si fiind pe picior de razboi cu Postumus, a facut pace cu el”, se arata in Historia Augusta.
Gallienus este asasinat, iar Aureolus parea singurul om care ar mai putea detine puterea in roma. Urmasul lui Gallienus, Claudius „Goticul”, vine cu trupe impotriva lui Aureolus si il invinge, fortandu-l sa se predea in apropierea unui pod, despre care Historia Augusta, spunea ca avea sa se numeasca Podul lui Aureolus.
Langa acest pod, in anul 268, Aureolus este ucis de garda pretoriana.
Cel mai celebru dac ajunge pe tronul Romei
De departe cel mai renumit dac ajuns pe tronul Imperiului Roman a fost Galerius (250 d Hr-311 d Hr). A facut parte din celebra tetrarhie a lui Diocletian, a fost un prigonitor al crestinilor si a fost omul care a trecut prin foc si sabie intreaga Italie. Despre el vorbesc mai multe izvoare scrise, printre care si De mortibus persecutorum al lui Lactantiu. Acelasi izvor, dar si alte lucrari ale istoricilor precum Michael de Maio jr. sau Paul Lemerle, atesta faptul ca Galerius avea origine dacica, prin intermediul mamei sale, si tracica sud-dunareana prin intermediul tatalui sau. Michael de Maio spune de asemenea ca provenea dintr-o familie de conditie joasa, cel mai probabil tarani, nascut la Zaicear, in Valea Timocului, la sud de Dunare, probabil in anul 250 d Hr.. „in aceasta fiara salbatica clocotea o barbarie nativa si o salbaticie straina sangelui roman; si nici nu este de mirare, fiindca mama sa a fost nascuta dincolo de Dunare si a fost obligata de o incursiune a carpilor sa treaca fluviul si sa caute refugiu in Noua Dacie (n.r. la sud de Dunare, dupa retragerea Aureliana)”, se arata in lucrarea lui Lactantiu. A urmat acelasi drum ca si ceilalti daci ajunsi sa dispute tronul imperial. A fost soldat in legiunile romane si nu se stie cum a reusit sa fie remarcat. „De tanar, Galerius a fost un pastor si a primit porecla de Armentarius. Se pare ca si-a inceput cariera militara sub imparatii Aurelian si Probus, fara sa se stie nimic despre el pana nu a ajuns Caesar, pe 1 martie 293”, preciza Michael de Maio jr. Cert este ca i-a castigat increderea lui Diocletian, ultimul mare imparat roman, care a instituit tetrarhia, o forma de guvernamant revolutionara, menita sa asigure stabilitate imperiului zdruncinat de razboaie civile. Puterea era impartita intre doi augusti si doi caesari, ultimii fiind un fel de adjuncti ai primilor. De asemenea, doi domneau in vestul imperiului, in timp ce ceilalti doi domneau in est. Ei, bine, Galerius este ales Caesar al lui Diocletian in 293 d Hr si a devenit stapan peste provinciile dunarere. Lacatantiu il descrie pe Galerius ca fiind un om ambitios, dornic sa capete puterea suprema. Dupa victoriile sale contra sarmatilor, bastarnilor si mai ales carpilor, impotriva carora avea de platit o polita personala pentru mama sa, Galerius si-ar fi dorit sa devina augustus, adica nu doar un „adjunct” imperial.„Dupa aceasta victorie a ajuns la un asemenea avant al orgoliului incat refuza sa fie numit caesar; si cand auzea acesta apelativ in scrisorile adresate lui, urla, cu o privire taioasa si o voce teribila, «Cat timp voi mai fi caesar?»“, se arata in lucrearea lui Lactantiu. Tot in opera istoricului latin se precizeaza ca obiceiurile pagane ale mamei sale din Dacia, care „credea in zeii muntilor”, a inceput sa-i persecute pe crestini.
Mai mult decat atat, spune Lactantiu, Galerius a recizat o serie de atentate crestine pentru a-l determina pe Diocletian sa adopte masuri drastice impotriva crestinilor in 303 si 304 d Hr, urmate de atrocitati nemaintalnite, coordonate se pare de Galerius. Ajunge in sfarsit la demnitatea visata si este proclamat augustus al Orientului dupa moartea lui Diocletian la 1 mai 305. Ca imparat isi afirma originea dacica, spune Lactantiu, si s-a purtat barbar cu romanii, ca o razbunare pentru atrocitatile comise de Traian in Dacia. Tot Lactantiu spune ca Galerius a visat la un Imperiu dacic, ravasind intreaga Italie, dorind sa schimbe cu aceasta titulatura cea de imperiu roman. „Cu mult timp in urma, in momentul cand a o obtinut puterea suverana, s-a declarat dusman al numelui de roman; si a propus ca imperiul sa se numeasca imperiul dacic”, arata Lactantiu. Constantin cel Mare a fost proclamat insa imparat de trupele sale din Britannia, iar tetrarhia se destrama, ca si visele lui Galerius. Moare la 30 aprilie 311 d Hr.
Nimeni nu are curajul să calce prin acele locuri, de frica unui animal unic în lume și extrem de periculos. Zona de stepă, cu stâncă, nisip și ierburi înalte din rezervația ”Dealul lui Dmnezeu”, în apropiere de Uricani (la 35 de kilometri de Iași), este considerată leagănul unor făpturi extraordinare, care și-ar putea afla locul în mitologii.
Puțini oameni le-au văzut, și asta nu neapărat pentru că s-au temut de dintele lor ascuțit cu otravă (deși este și acesta un real impediment). Însă animalele la care facem referinre au capacitatea de a se camufla foarte ușor, astfel încât nu le deosebești lesne de solul pe care se târâie (ceea ce ar putea constitui, de fapt, un pericol în plus pentru aceia care se aventurează prin acele locuri). Pe de altă parte, vorbim de un număr restrâns de exemplare, care trăiesc într-un spațiu endemic rezervat lor de mii de ani, motiv pentru care sunt și protejate de lege. Cei care reușesc totuși să le vadă pot depune mărturie că întâlnirea cu aceste ființe este una marcată de curiozitate, extaz și spaimă.
Este vorba despre o specie unică de reptile, care se găsește numai în România – și pe care unii o identifică cu șarpele biblic (poate de aceea locul se va fi numit și ”Dealul lui Dumnezeu”!). Alte legende spun că ar putea fi din neamul balaurului spintecat de Sfântul Gheorghe.
Vipera-de-stepă – numele comun sub care este cunoscut acesta – face parte din specia Ursinii moldavica și se întâlnește numai în Moldova, în arealul descris. Iese din hibernare în lunile martie-aprilei, după care năpârlesc și urmează perioada de reproducere. În ciuda spaimei pe care o provoacă acelora care se întâlnesc cu „curelușa” din piele cenușie, bătând spre un cafeniu deschis, ori chiar gri-argintie, cu o bandă neagră, în zig-zag, pe spate, totuși vipera-de-stepă este o ființă sperioasă, care se retrage imediat din calea omului. Dacă este însă încolțită, nu ezită să atace și veninul său este extrem de periculos.
Pe de altă parte, se pare că veninul de viperă-de-stepă ar putea fi deosebit de prețios în industria farmaceutică, însă specia fiind protejată, acesta nu poate fi exploatat.
Situați în partea centrală a Subcarpaților de Curbură, în apropierea comunei buzoiene Berca, Vulcanii noroioși sunt printre cele mai cunoscute monumente, dar și fenomene ale naturii de la noi din țară.
Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari, situați în apropierea localității Berca, județul Buzău
Zona Pâclele Mari — Pâclele Mici, unde se află faimoșii vulcani, declarată încă din 1924 monument al naturii, este singurul loc din Europa în care pot fi văzuți vulcani noroioși, fenomene similare înregistrându-se doar în Siberia și în Australia, potrivit descrierii făcute pe site-ul www.primariaberca.ro.
Vulcanii noroioși sunt niște ridicături conice (de forma unor pâlnii cu vârful în sus), se arată pe site-ul de mai sus, care se formează la suprafața pământului, prin erupția gazelor degajate de zăcămintele de hidrocarburi din subsol (compuși chimici, organici, formați din carbon și hidrogen).
Gazele emanate, în drumul lor spre suprafață, pornesc de undeva din adâncul pământului și împing în drumul lor apa și noroiul pe care le întâlnesc în cale. Odată cu gazele care ies în atmosferă (degajând și un miros de sulf), apa și noroiul argilos se revarsă, depunându-se în straturi conice și continuând să bolborosească încet.
În zona Pâclelor Mici, pe o suprafață de aproape 10 hectare, se află cei mai mulți dintre vulcanii noroioși, de forme extrem de variate, dar de dimensiuni relativ reduse. Vulcanii deja formați, cu cratere în forma unor trunchiuri de con, au o înălțime cuprinsă între 2 și 8 metri, iar în vârf există mici lacuri de ”lavă”, un amestec de pământ și apă care clocotește, formând bulbuci provocați de gaze. Noroiul bolborositor este însă rece.
Noroiul este împins continuu de gazele naturale spre gura vulcanilor, de unde se prelinge pe versanții acestora, sub forma unor pârâiașe, care se usucă treptat, modificând astfel în permanență peisajul. Noroiul împins la suprafață face ca aceste cratere să se mărească, întinzându-se unele către celelalte, până se unesc între ele, dând naștere astfel unor guri de vulcani cu diametre de 2-3 metri.
La câțiva kilometri spre nord-est este situat platoul Pâclelor Mari, cu o suprafață de aproape 20 de hectare, numele acestuia fiind legat de dimensiunile foarte mari ale celor trei vulcani principali aflați în centrul platoului. Diametrul fiecăruia dintre acești trei vulcani măsoară peste 100 de metri, la baza acestora apărând mai multe cratere secundare și limbi lungi de noroi, adesea amestecate cu șuvițe de țiței.
În timpul perioadelor de secetă, pe platourile Vulcanilor noroioși, se dezvoltă o eflorescență salină, care ia naștere prin cristalizarea sării, în urma evaporării apei din noroiul aruncat în timpul erupției.
Aspectul aproape selenar al întregului platou este dat de lipsa totală a vegetației, de culoarea gălbuialbicioasă a noroiului uscat, de formele poligonale, rezultate în urma uscării straturilor de noroi și, mai ales, de conurile care domină platoul și din care se scurge, în mod constant, noroiul. Peisajul este completat de bolboroselile continue ale conurilor vulcanice.
Deosebit de importantă din punct de vedere geologic și botanic, în Rezervația naturală a Vulcanilor noroioși, la marginea câmpurilor de noroi cresc câteva plante halofile. Aici se dezvoltă endemic doi arbuști, declarați monumente ale naturii: gardurarița (Nitraria schoberri) și cătina țepoasă (Obione verrucifera). La rândul ei, fauna acestui loc înregistrează prezența a două specii rare: scorpionul și termita.
Astăzi, se poate ajunge la Vulcanii noroioși, pe un drum modernizat, din DN10 (Buzău-Brașov), de la Sătuc (20 km), prin schela Berca sau prin Joseni-Policiori-Beciu (DJ102F). În zonă, Vulcanii noroioși sunt cunoscuți sub numele de “pâcle” sau ”fierbători”.
În țara noastră, vulcani noroioși pot fi întâlniți și în alte locuri, precum Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, dar și în anumite zone colinare din Moldova, unde micii vulcani sunt numiți ”gloduri” sau ”ochiuri de glod”. Însă, zona cea mai spectaculoasă în care se poate observa acest fenomen natural unic o reprezintă Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici din județul Buzău.
Monument unic al naturii în Europa, lacul Ursu, cel mai mare lac sărat și helioterm din Europa, are o suprafață de 40.235 mp, o circumferință de 1 180 m și o adâncime maximă ce depășește 18 m.
Foto: (c) Mircea ROȘCA / Arhiva AGERPRES
Aria protejată ”Lacul Ursu și arboretele pe sărături” este amplasată pe teritoriul intravilan al orașului Sovata, în stațiunea turistică, potrivit primariasovata.ro. Aria este definită ca rezervație naturală de interes național conform Legii 462/2001—privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, corespunzând categoriei IV IUCN (International Union for Conservation of Nature). Arboretele de pe sărături de la Sovata.
Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES
În urma unor complexe evenimente geologice, meteorologice și hidrologice petrecute în perioada 1875-1880, prin dizolvarea treptată a masivului de sare de către apele a două pâraie (Auriu și Criș-Toplița), urmată de surparea terenului, s-a format lacul Ursu. Într-o perioadă de aproximativ cinci ani, cele două pârâiașe au umplut golul rezultat din surpare, luând naștere actualul lac. Având o formă asemănătoare unei piei întinse de urs, oamenii din partea locului i-au dat numele de ”lacul Ursului”.
Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES
Procesul de dizolvare a sării din masivul de sare continuă. Astfel, salinitatea lacului Ursu prezintă o variație mare în funcție de adâncime: 0-2 m până la 100 g/l și de la 2 m până la fundul apei 220-300 g/l. Apa dulce a pârâurilor Auriu și Toplița, având densitatea specifică mai redusă decât apa sărată, se menține la suprafață și acționează ca izolator termic: permite penetrarea radiațiilor solare, care încălzesc straturile de apă sărată din interior, dar totodată previne pierderea căldurii acumulate, acest fenomen fiind cunoscut sub denumirea de heliotermie.
Directorul SC Balneoclimaterica SA Sovata, Fulop Nagy Janos, a declarat într-un interviu acordat AGERPRES că ”fenomenul de heliotermie a fost cercetat, studiat intens de institutele de specialitate din țară, un exponent care realizează o comasare a tuturor cercetărilor și dau acceptul pentru a se putea folosi sau a nu se putea folosi un zăcământ mineral fiind Institutul Național de Balneologie, cu sediul în București”.
Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES
Potrivit acestuia, la sfârșitul perioadei de încălzire, respectiv mijlocul sau sfârșitul lunii iunie, temperatura apei la adâncimea de 1,5 metri (termoclima lacului) poate să ajungă la 50 de grade Celsius. La sfârșitul lunii iunie, când se deschide sezonul de balneație, straturile din lac se omogenizează, apa ajunge la 33-34 grade, iar apoi urmează încontinuu să se răcească, în special din luna august, când încep nopțile răcoroase.
Directorul Fulop Nagy Janos a mai precizat faptul că pentru conservarea căldurii lacului, scăldatul este permis doar în anumite perioade ale zilei, dar niciodată înainte de ora 10.00 și după ora 18.00, și doar într-o zonă a lacului. De asemenea, între orele 13.00 și 15.00, zilnic, există o pauză de îmbăiere, deoarece, în acel interval, ”expunerea la razele soarelui asupra luciului de apă este maxim, iar în aceste două ore are loc împrospătarea apei: din acea zonă nefolosită a lacului vin curenții care aduc în permanență apă proaspătă, neutilizată”.
Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES
În Sovata, începând din 1928, există baza de tratament de pe malul Lacului Ursu, primul stabiliment balnear realizat în această zonă, urmat, apoi, de baza de tratament de la Lacul Negru, în 1933, iar, în 1973, de baza de tratament de la Hotelul Sovata, actualul Hotel Danubius Health Spa.
Băile în apele acestui lac sunt recomandate pentru tratarea diferitelor afecțiuni (reumatice, endocrinologice sau cardiovasculare), dar care nu trebuie să depășească 20-30 minute (pentru copii 10-15 minute). Un alt ingredient folosit în mai multe tratamente este nămolul terapeutic peloidogen extras din adâncurile sale.
Un vas unic, vechi de peste 4.000 de ani, provenit din Epoca Bronzului, este expus, de luni, la Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, obiectul fiind găsit în situl de la Șoimuș cu ocazia săpăturilor la autostrada Deva-Orăștie.
Fotografii: (c) Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva
Restaurat în laboratoarele muzeului din Deva obiectul din ceramică este un vas-cuptor denumit de specialiști “pyraunos”, el putând fi descris mai simplu ca o “instalație” compusă dintr-o oală de mari dimensiuni căreia îi este atașată la partea inferioară o cameră de ardere, ce face corp comun cu vasul.
“Denumit în literatura de specialitate și vatră portabilă sau vas pentru gătit portabil, acest tip de instalație este o categorie specifică epocii bronzului. Piesa în discuție, descoperită în timpul cercetărilor arheologice preventive de pe segmentul de autostradă Deva — Orăștie, în situl de la Șoimuș — ‘Teleghi’, se pare însă că a fost folosită în alte scopuri decât cele casnice. În susținerea unei asemenea ipoteze vin și reprezentările plastice ce decorează pereții vasului, reprezentări care luate în ansamblu ilustrează un personaj grotesc”, a declarat purtătorul de cuvânt al MCDR Deva, Daniel Iancu.
Specialiștii muzeului afirmă că vasul cuptor este foarte important din punct de vedere istoric, datorită rarității sale, fiind, de asemenea, și singurul obiect de acest fel descoperit pe teritoriul României și care a putut fi întregit într-un laborator de restaurare.
Piesa arheologică va putea fi văzută de public pe tot parcursul lunii martie într-un spațiu special amenajat în cadrul muzeului.
Cercetătorii români au reușit să descopere singurul loc din lume care va scăpa neatins în cazul unui bombardament nuclear. Locul, special prin natura sa, este situat chiar în județul Constanța. Este vorba de peștera Movile, situată lângă Mangalia, una complet izolată de exterior în care s-a dezvoltat un ecosistem unic, în care insectele și celelalte viețuitoare se hrănesc cu bacteriile care se dezvoltă în interiorul peșterii.
Potrivit Wikipedia, peștera Movile a fost descoperită în 1986, de un grup de cercetători care cercetau solul în vederea construirii unei centrale electrice în zona respectivă.
Descoperirea Peșterii Movile din Dobrogea avea să uimească întreaga lume științifică o dată cu descoperirea unei lumi subterane ostilă oamenilor, animalelor sau plantelor de la suprafață.
A fost prima dată când viața subterană nu depindea de cea de la suprafață: cerc complet închis, un ecosistem în sine, total independent de suprafața Terrei. Acest lucru l-a făcut pe unul dintre cercetători să afirme că dacă în urma unui război nuclear viața de pe pământ ar dispărea, acest ecosistem ar fi un supraviețuitor.
Pana in 1990, cand s-a inceput explorarea pesterii cei 12000 de metrii patrati au fost complet izolati de schimbarile mediului exterior.
Ecosistemul se presupune ca ar fi fost separat de mediul exterior pentru aproximtiv 5.5 milioane de ani, chemosinteza fiind procesul care sta la baza functionarii sistemului. Din punct de vedere geologic, pestera Movile este asezata in Platforma Moesica si dateaza din Cuaternar. Avand o lungime totala de 300 de metri este considerata relativ mica, avand pasaje inguste ce alcatuiesc un labirint de galerii joase, de 1-2 metri, cu profil rotunjit, sapate in calcare oolitice si lumaselice sarmatiene.
Acesta funcționează pe baza chimiosintezei și a fost separat complet de mediul exterior timp de circa 5,5 milioane de ani. În total aici s-au descoperit 35 de specii complet noi care trăiesc într-un mediu foarte bogat în hidrogen sulfurat, cu o atmosferă foarte săracă de oxigen, dar bogată în dioxid de carbon și metan. Abia în 1990 a început explorarea ei, timp în care peștera a fost izolată.
Conținutul de hidrogen sulfurat este de 8-12 mg/l. Atmosfera este săracă în oxigen (7-10%) dar bogată în dioxid de carbon (2-3.5%) și cu un conținut semnificativ de metan (1-2%).
Echipa de cercetători care a studiat “fenomentul Movile” a fost chemată la NASA, care a început să-l cerceteze în amănunt.
Un articol detaliat despre acest ecosistem a fost publicat în populara publicație Science.
March 30th, 2017 |
Articol din 
Constantin Gruescu pictat în ulei de Tiberiu Bottlik în anul 1961
