„Aparatul lui Uriel” de la Sarmisegetusa era mai mobil, cu elemente din lemn

„Aparatul lui Uriel”, de Christopher Knight si Robert Lomas, reconstituie sactuarele circulare cu rol astrologic si astronomic

Lomas si Knight au respectat indicatiile din Cartea lui Enoh si le-a iesit calendarul de la Sarmisegetusa

Cercurile de piatra de la Avebury sunt mai vechi decat cele de la Stonehenge

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decat Stonehenge

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleasi elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai ca este mult mai masiv

Crucea Eroilor Neamului situată pe Vârful Caraiman — 5 iulie 1967
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Monumentala lucrare metalică a fost ridicată cu sprijinul și la inițiativa Reginei Maria și Regelui Ferdinand I al României, între 1926-1928, în memoria eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial în luptele împotriva armatei germane, pentru redobândirea Transilvaniei.

Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecții români George Cristinel și Constantin Procopiu. Construcția monumentului a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Inaugurarea monumentului și sfințirea acestuia au avut loc la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. Din motive de vizibilitate amplasamentul Crucii a fost stabilit pe vârful secundar al Caraimanului de 2291 m, față de cel principal de 2325 m, de unde nu ar fi putut fi văzută decât din apropiere, de pe platou.

Crucea Eroilor Neamului — 14 septembrie 2014
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Este executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat, placat cu piatră, înalt de 7,5 m. Inițial, Crucea a fost introdusă direct în stâncă, însă în anul 1930, la doi ani după sfințire, s-a realizat un soclu din beton armat, îmbrăcat în piatră de calcar fasonată și îngrijit rostuită, pentru o mai bună încastrare a ei. Soclul măsoară 8,37 metri înălțime. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit, la început, generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. În anul 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic național. S-a renunțat astfel la generator ca sursă de iluminare și s-a apelat la sursa cu care era dotată stația complexă de la Coștila (2487 m), legătura făcându-se printr-un cablu subteran.Din decembrie 2004 a fost racordată la energia electrică a orașului Bușteni.

Crucea a fost ridicată sub coordonarea societății ”Cultul Eroilor”, cu sprijinul unui număr mare de voluntari, elevi și studenți, precum și a locuitorilor din zonă. Materialele de construcție au fost transportate, cu trenul până în stația CFR Bușteni, iar de aici cu vehicule trase de boi, pe traseul Bușteni-Sinaia-Păduchiosul-Dichiu-Platou-Caraiman. De asemenea, a fost utilizat funicularul Fabricii de hârtie Bușteni, pe traseul Valea Jepilor-cantonul Schiel-Platoul Bucegi, de unde materialele mai ușoare au fost transportate pe cai, măgari sau chiar cu rucsacii, pe cărări înguste, până în vârful Caraiman.

Crucea de pe Caraiman este iluminată cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare și poate fi văzută de la zeci de km depărtare, pe Valea Prahovei.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu)

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Situat la periferia orașului, cartierul Dumbrava Nord a luat naștere înainte de 1989, peste noapte, în zona industrială a Zalăului, din necesitatea de a oferi un acoperiș deasupra capului miilor de angajați ai fabricilor de atunci. Ca o săgeată aruncată spre cer, clădirea bisericii reformate din acest cartier este una care cu siguranță nu se încadrează în peisajul tern al blocurilor din jur, apărute ca ciupercile după ploaie în perioada comunistă. Este poate, așa cum crede și preotul paroh care slujește acum în ea, una dintre cele mai reușite biserici de după 1989. Lângă ea a crescut, în ultimii ani, cu o aceeași arhitectură nonconformistă, o grădiniță pentru copiii enoriașilor, dar nu numai.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Arhitectul bisericii a fost Galvacsy Laszlo, din Zalău. El și echipa sa au proiectat clădirea, inclusiv grădinița de lângă biserică. Este o biserică modernă, dar totodată una clasică, cu amvonul plasat în mijloc. În bisericile protestante e important ca locul unde se predică să fie într-un loc central. Eu cred că este una dintre cele mai reușite biserici de după 1989. S-au construit multe, dar aceasta este una foarte reușită. La noi nu există canoane privind modul cum trebuie realizată o biserică. Lucrările au început în 1998 și au fost finalizate în 2004. Fondurile pentru biserică au fost de la Secretariatul de Stat pentru Culte, de la partenerii noștri din Olanda și din Elveția, de la Guvernul Ungariei și, bineînțeles, contribuția enoriașilor”, afirmă Olah Mihaly, preotul paroh al Bisericii Reformate Dumbrava.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Clădirea nu impresionează numai la exterior. Odată ce treci pragul lăcașului de cult intri într-un univers sobru, caracteristic cultului reformat, îmblânzit însă de razele soarelui ce pătrund prin vitralii viu colorate. Realizate într-o manieră clasică, gotică, cu borduri de plumb pentru micile bucăți de sticlă colorată, vitraliile dau viață unui spațiu altfel rece și auster. Viziunea artistului maghiar Hevezi Endre, care a decorat o întreagă catedrală tocmai în Etiopia, impresionează printr-o frumusețe de o simplitate extremă. Doar ghidajul preotului te poate face să înțelegi că o stea semnifică sărbătoarea Crăciunului, iar un dreptunghi înconjurat de mai multe cercuri Cina cea de Taină.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Vitraliile au fost făcute de un artist plastic de origine maghiară, Hevezi Endre, care locuiește de mulți ani la Londra, în atelierul său din capitala britanică, în paralel cu construcția bisericii. Este tehnica clasică pe care o puteți admira și în catedralele vechi gotice. Este o tehnică neschimbată de 1.000 de ani. Bucățile de sticlă colorată sunt fixate într-un ancadrament de plumb. Vitraliile sunt non-figurative. Fiecare reprezintă câte un simbol religios important. De exemplu Crăciunul, reprezentat printr-o stea, Cina cea de Taină, cei patru evangheliști — Matei, Marcu, Luca și Ioan, Învierea sau Rusaliile. Deasupra amvonului este un vitraliu care nu are o simbolistică, pentru că nu e voie să aibă vreo semnificație. Artistul care a realizat vitraliul nu mai are lucrări în România. În Ungaria are la un muzeu din Budapesta, dar cele mai mari sunt în Etiopia. Hevezi Endre a realizat și vitraliile și mozaicurile pentru o catedrală din Etiopia. Are lucrări și în Londra. El s-a ocupat mai mult de opere monumentale de arhitectură. Zilele acestea au finalizat de montat la grădiniță și un mozaic pe care l-a realizat tot el, cu tema ‘Pomul vieții’, o temă des întâlnită în Sălaj”, precizează Olah Mihaly.

Ridicând privirea, un alt element important al bisericii și se dezvăluie. O orgă cu peste 1.200 de tuburi, recent instalată, strălucește în soarele amiezii, filtrat de vitralii. Este opera meșteșugarului Pap Zoltan, care a lucrat la ea opt luni și alte două săptămâni pentru montarea în biserică. Rezultatul este însă unul pe măsură, instrumentul fiind unul de referință pentru Zalău, singurul din județ la care se pot susține concerte și unicul din România cu “zimbelstern”, o stea montată deasupra orgii, ce poate fi rotită și care are atașați clopoței ce sună atunci când întreg ansamblul este pus în mișcare.

“Orga are un rol liturgic în cultul bisericii reformate. Până acum am avut doar o orgă electrică, destul de bună, digitală, dat totuși nu era o orgă clasică. Acum am primit fonduri pentru această orgă. Este unica orgă din Sălaj bună pentru concerte. E de dimensiuni, nu e una foarte mare, dar nici una mică. Are două manuale, pedalier și 21 de registre (seturi de tuburi cu caracteristici constructive și sonore similare, producând frecvențele notelor muzicale — n.r.). Între aceste registre sunt și trei ancii, ce nu se regăsesc la nicio orgă din Sălaj. Ancia produce un timbru, un sunet special produs de orgă. Acestea sunt foarte scumpe și nu se fabrică în țară. Sonoritatea este una barocă, dar se pot cânta și piese romantice, și piese contemporane. Posibilitățile sunt foarte mari la această orgă. Orga a fost realizată integral la Odorheiu Secuiesc, mai puțin cele trei registre de ancii, aduse pe la Pecs, din Ungaria. În total, orga a costat 60.000 de euro, bani proveniți de la Ministerul Resurselor Umane de la Budapesta”, menționează preotul reformat.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Fiind unica ce se pretează la utilizarea în spectacole cu piese scrise special pentru acest instrument, biserica intenționează să o folosească și pentru o mai bogată viață culturală a urbei în care nu există, de altfel, un teatru sau o operă și nici măcar un cinematograf. Olah Mihaly speră că aceasta va fi folosită la cel puțin trei-patru concerte anual. În oraș mai există la principala biserică reformată, din zona centrală, o orgă mai mare, dar care n-a fost finalizată, construcția ei fiind împiedicată de al Doilea Război Mondial, și o altă orgă, mai mică, cu posibilități interpretative limitate, la un lăcaș catolic.

De sonoritățile noului instrument muzical de la biserica reformată din Dumbrava se bucură, duminică de duminică, cei 300-400 de enoriași care vin la slujbă. De parohie aparțin aproximativ 1.800 de suflete, iar preocupările bisericii au avut în vedere și copiii celor care trec pragul lăcașului de cult, în cadrul unei grădinițe moderne, inaugurată în 2014.

“Grădinița a fost inaugurată ca instituție în 2006. Atunci am început într-o altă locație, care a devenit între timp prea mică. Atunci ne-am gândit să construim o grădiniță nouă, lângă biserică. Fondurile sunt în proporție de 90% tot de la Ministerul Resurselor Umane de la Budapesta. Deocamdată avem două grupe, cu 42 de copii înscriși, dar din septembrie vor fi 50 de copii, limita maximă. Nu e vorba numai de copiii reformați. Prioritate au cei care aparțin de parohia noastră, dar dacă sunt locuri — și sunt locuri — atunci poate veni oricine, și catolici, și ortodocși. Au fost și cazuri de părinți români care și-au dorit ca cei mici să învețe limba maghiară. O grădiniță este mai mult decât un curs de limbă maghiară. Cred că și în continuare vom avea copii români”, spune tânărul preot reformat.

În curând, micuții de la grădinița patronată de biserică vor beneficia de o salină, ce va fi amenajată la subsolul, cu sare de la Praid. Mai este nevoie de circa 10.000 de lei pentru această nouă investiție, însă Olah Mihaly este încrezător că se va rezolva și problema banilor. Până atunci, la grădiniță a fost finalizat, chiar în aceste zile, pe un perete aflat în fața ușii principale de intrare, un impresionant mozaic reprezentând “Pomul vieții”, realizat de același artist maghiar care s-a ocupat și de vitralii.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Într-o zi de început de săptămână, chiar dacă biserica este goală la orele amiezii, grădinița freamătă sub ropotul pașilor mici și deși ai micuților. Un semn vine totuși și din lăcașul Domnului. E miezul zilei și clopotele au început să bată.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Ștefan Gabrea)

Fotografii: (c) DORINA MATIȘ/AGERPRES FLUX

Muzeul din Sighișoara are expoziția de bază în Turnul cu Ceas, este structurat pe 6 nivele, cinci dintre acestea închise, până unde se află mecanismul ceasului, iar etajul 6 este balconul. În afara de expoziția de bază, în imediata vecinătate a Turnului cu Ceas se află colecția de arme medievale și vechea închisoare militară a orașului, cunoscută drept ‘Camera de tortură’.

‘Muzeul de Istorie din Sighișoara putem spune că este un muzeu unic pentru că, spre deosebire de alte muzee din țară, este organizat pe verticală. În toate celelalte se intră dintr-o sală în alta, aici se urcă dintr-o sală în alta.

Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas are o expoziție arheologică, o expoziție dedicată istoriei farmaciei și medicinii din Sighișoara, una dedicată mobilierului urban, în sala în care au avut loc ședințele vechiului consiliu orășenesc, o expoziție mare dedicată breslelor meșteșugărești din Sighișoara, o expoziție de orologerie, la care se mai adaugă două expoziții dedicate unor personalități, este vorba despre o mică expoziție dedicată fondatorului muzeului, dr. Joseph Bacon, aflată chiar la intrare, și o expoziție dedicată celei mai mari personalități a orașului, savantul Hermann Oberth, părintele cosmonauticii.

De asemenea, muzeul mai are, în apropiere, o bogată colecție de arme, atât arme medievale, cât și arme moderne și, de asemenea, în fosta închisoare militară a cetății este organizată o cameră de tortură cu replici după obiecte de tortură de secol XVIII’, a declarat Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei.

Potrivit acestuia, cel mai vizitat este Turnul cu Ceas, iar anual Muzeul de Istorie are peste 150.000 de vizitatori, de diferite vârste și diverse naționalități, cei mai mulți în perioada de vară.

Deși muzeul sighișorean deține numeroase comori, conducerea instituției susține că exponatul care captează cel mai mult atenția vizitatorilor este macheta orașului așa cum arăta acesta în anul 1735, care a fost realizată în 1952 de către Julius Misselbacher, cel care a realizat și macheta Cetății Dacice de la Costești.

‘Dacă ar fi să facem o analiză, cea mai interesantă piesă pe care o avem este macheta orașului. De ce spun asta? Pentru că este destul de recent făcută, undeva în anii ’50, dar reconstituie fidel, în proporție de 90%, orașul Sighișoara în anul 1735, pe baza unor vechi hărți cadastrale austriece consultate în perioada interbelică, la Viena.

Este opera unui comerciant sighișorean, Julius Misselbacher, și această machetă are o relevantă importanță istorică pentru că arată o realitate din acele vremuri și, în același timp, este și un obiect didactic extraordinar pentru că atât copiii, dar nu numai, pot să afle pe viu foarte multe lucruri vizavi de ceea ce s-a întâmplat la Sighișoara în secolele trecute’, a spus Teșculă.

Julius Misselbacher, care a avut preocupări intense în domeniul istoriei artei și istoriei Sighișoarei, a realizat macheta pe baza planului orașului aflat în arhiva de război din Viena, a completat-o cu desene și planuri din perioada anilor 1700 și doar 3 până la 5% din aceasta a fost realizată fără documente, însă a fost făcută în analogie cu case similare vecine.

De asemenea, în Muzeul din Turnul cu Ceas inclusiv ceasul este unic: figurinele sunt realizate din lemn de tei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiind în mare parte opera unui meșter peregrin, Johann Kirchel, care apare în Consiliului Orașului menționat ca ‘Orologus et automotorus’, fiind menționat ca și creator al păpușilor, făcute după ‘un baroc mai țărănesc’.

‘Johann Kirchel este cel care a realizat și sferturile, probabil era mecanismul mai vechi.

Ele sunt poziționate spre cetate și spre oraș; spre cetate este un toboșar care anunță ora exactă, o altă păpușă care simbolizează pacea, două figurine mari, care simbolizează justiția — cea cu balanță, justiția umană, cea cu sabia, justiția divină — este foarte interesant faptul că justiția divină are ochii legați, nu justiția umană, și era vorba despre secolul al XVII-lea, și doi îngerași, ziua și noaptea, care își schimbă poziția dimineața la 6,00 și seara la ora 18,00. Partea opusă are un alt toboșar care anunță ora exactă pentru locuitorii din oraș.

Lângă, un alt personaj, este vorba de călău, ceea ce arată faptul că Sighișoara avea un mare privilegiu, dreptul de a condamna la moarte, Jus gladii în Evul Mediu, și 7 figurine așezate pe un carusel, care anunță ziua săptămânii. Ele își mișcă poziția la miezul nopții și reprezintă zeii patronimici romani: luni-Diana, marți-Marte, miercuri-Mercur, joi-Jupiter, vineri-Venus, sâmbătă-Saturn, iar duminică, Soarele’, a precizat Nicolae Teșculă.

Directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara mai spune că instituția deține și alte piese unicat, în funcție de colecție. ‘De exemplu, putem să ne lăudăm că avem una dintre cele mai mari colecții de obiecte din perioada bronzului, este vorba de Cultura Wittenberg.

De asemenea, avem din epoca dacică, din același sit arheologic, niște piepteni dacici făcuți din os, de o acuratețe și o frumusețe extraordinară, adevărate opere de artă, din câte am înțeles de la arheologi, sunt cam unici în Transilvania. La colecția de farmacie avem truse medicale, de exemplu truse de chirurgie, una ginecologică și una pentru amputație de la finele secolului al XVIII-lea, cei care studiază istoria medicinii spun că sunt foarte importante pentru că atestă aceste practici din cele mai vechi timpuri. Avem un clavicord, un prim pian care este realizat în apropiere de Sighișoara, la Biertan, la începutul secolului al XIX-lea’, a spus Teșculă.

Clavicordul de la Sighișoara este unicul de valoare din România aflat în perfectă stare de funcționare. Acesta funcționează pe principiul coardelor lovite și nu al coardelor ciupite, ca în cazul instrumentelor mai apropiate lui ca vârstă și aspect, cum ar fi clavecinul, spineta și altele.

Clavicordul a fost construit în anul 1825 la Biertan, județul Sibiu, de către Samuel Maetz, meșter transilvănean specializat în instrumente cu claviatură, care provine dintr-o familie germană cu tradiție în construcția de orgi. În anul 1924, instrumentul a fost donat Muzeului de Istorie din Sighișoara de către o familie de sași din oraș. În anul 1999, instrumentul a fost supus unei expertize de către Benedikt Claas din Northeim (Germania), la solicitarea Societății Bach din România, conduse de Dan Racoveanu, iar în anul 2005 restauratorul englez de instrumente de epocă, Edmund Handy, a restaurat toate componentele sale originale, cu excepția corzilor.

Instrumentul din colecția Muzeului Sighișoarei este confecționat din lemn de diferite esențe — cireș, fag, brad și stejar — dispune de 5 octave, claviatura este lucrată în fildeș și abanos, iar conform normelor de interpretare a muzicii vechi, instrumentul este acordat în La = 415 Hz.

Trecând la expoziția de bresle, muzeul sighișorean prezintă o serie de obiecte care sunt capodopere de meșter, adică obiecte confecționate de pentru examenul prin care o calfă ajungea meșter.

De asemenea, la colecția de arme, aflată într-o clădire de la poalele Turnului cu Ceas, muzeul deține inclusiv arme exotice, cum ar fi armele africane, iar unic, la camera de tortură, aflată în apropiere, s-a păstrat o piatră de 6 kilograme, care era legată de gâtul celui care era condamnat să stea la stâlpul infamiei din Piața Cetății. ‘Piatra are și o inscripție interesantă în limba germană, care tradusă ar suna cam așa: ‘trăiește creștinește, ferește-te de cele rele și astfel piatra nu-ți va mai atârna de gât’. La stâlpul infamiei erau cei care făceau mici furturi, găinării, supuși oprobriului public’, a precizat Nicolae Teșculă.

Primul curator al muzeului a fost Joseph Bacon, medic de profesie dar foarte pasionat de istoria locală, care a adunat obiecte valoroase pe care le-a aranjat și le-a structurat într-o expoziție în Turnul cu Ceas. Muzeul avea la început un caracter mixt, conținea elemente ecleziastice, dar baza consta, ca și astăzi, din obiecte, unelte și produse ale breslelor sighișorene, mai ales că breasla era celula economiei medievale.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) facebook.com/7scari

Aflat în Masivul Piatra Mare, Canionul “Șapte Scări” reprezintă niște chei săpate în calcar având o lungime de 160 de metri și o diferență de nivel de 60 de metri, la o altitudine de 950 de metri. Defileul este format din șapte trepte între 2,5 și 15 metri, ce îi dau numele, și care se transformă în cascade când volumul de apă al pârâului Șapte Scări, afluent al râului Șipoaiei este crescut. În cuprinsul canionului există șapte cascade, cea mai înaltă fiind de 35 de metri. Frumusețea canionului constă în desele schimbări de direcție, care împiedică privirea să cuprindă în ansamblu tot canionul, astfel că nu știi la ce să te aștepți în continuare.

Canionul “Șapte Scări” a fost reabilitat în totalitate anul trecut în perioada iulie-octombrie, fiind redeschis la începutul lunii noiembrie 2013.

Scările și pasarelele sunt din fier zincat, 100% mai sigure pentru turiști, s-au refăcut panourile de informare și cabinele PSI, iar pe traseul dintre Cabana Dâmbu Morii și Canionul “Șapte Scări” de peste doi kilometri au fost montate 20 de seturi de mese și bănci, precum și vetre de foc pentru turiștii care fac popasuri. Investiția a fost de 330.000 de euro, din partea Regiei Pădurilor Săcele care administrează Canionul “Șapte Scări”.

Turiștii copii primesc la intrarea în canion echipament de protecție și siguranță format din hamuri și căști pentru a-i feri de eventuale accidentări. Începând din luna octombrie, turiștii care ajung la Canionul “Șapte Scări” au la dispoziție și o tiroliană al cărei traseu măsoară 2.174 de metri și pornește de la baza canionului până la capătul drumului forestier Șipoaia.

Diferența de nivel este de 300 de metri, pleacă de la altitudinea de 995 de metri și ajunge la o altitudine de 680 de metri. Sistemul este compus din 21 de segmente, cel mai lung măsoară 307 metri, iar cel mai scurt 60 de metri, capacitatea de transport fiind de 60-70 de persoane. Copiii au la dispoziție propriile segmente de 50 de metri, în apropierea cabanei de jos. Greutatea minimă a unei persoane care folosește tiroliana este de 45 kg și 1,40 înălțime, iar greutatea maximă de 95 kg. Cablul tirolienei este de 12 milimetri și rezistă la o greutate de 16.800 kg. Investiția a costat 200.000 de lei, bani din bugetul Regiei Pădurilor Săcele. După reabilitarea Canionului “Șapte Scări”, numărul turiștilor a crescut considerabil.

“În acest an 47.900 de turiști plătitori de bilet au vizitat Canionul ‘Șapte Scări’, dar putem spune că numărul total a fost de peste 50.000 având în vedere că au fost zile când am avut o serie de evenimente, iar intrarea a fost liberă. Noi am prognozat în acest an să avem 22.000 de vizitatori, dar văd că numărul este dublu, ceea ce înseamnă că orice îmbunătățire adusă unui obiectiv turistic, orice investiție indiferent de cât a costat face ca numărul turiștilor să crească. Până la primăvară vizitarea Canionului ‘Șapte Scări’ se face doar în zilele de sâmbătă și duminică între orele 10.00 și 16.00. Din cauza stratului gros de zăpadă, de peste un metru, în aceste zile Canionul ‘Șapte Scări’ este închis. Dacă ninsoarea se va opri și ne va permite să facem o cale de acces până la intrarea în canion, atunci în cursul săptămânii, în zilele libere până în 4 ianuarie, va fi deschis turiștilor”, a declarat pentru AGERPRES Popa Cristian, șeful Serviciului Investiții din cadrul Regiei Pădurilor Săcele.

Accesul până la Canionul “Șapte Scări”, care se află în partea vestică a Masivului Piatra Mare, se face din DN1, zona Dâmbu Morii, pe un drum marcat, în lungime de 2,8 kilometri, ce se parcurge în 45 de minute.

AGERPRES/(AS — autor: Jana Pintili, editor: Ștefan Gabrea)

Photo credit (c) cesavezi.ro

The geological structure of the Casin-Bisoca area, with very many shifts and made up of sedimentary rocks (gritstones, clay, ash tuff) of the Miocene Epoch, correlated with the lack of some deep underground waters, favours the surfacing of some dry gas emanations accumulated in the underground that catch fire, usually from the sun beams. When it rains they are put out, with water bubbles being visible in the place where the burning gas was coming out.

There is not a stable number of the places where the hydrocarbon comes out of the earth, as they shift along with the appearance of new orifices or with the coverage of others on an area that specialists approximated at 40 hectares. The intensity, duration and the height of the flames also vary on a temporal basis (daily, weekly, seasonally). According to the extended observations of the locals the flames height reaches from a few centimetres to almost half a metre. During earthquakes, the fire beams exceed two metres in height. The highest flames burn in some micro formations with alveolar shape. The gas emanation flow is influenced by precipitations and the variation at the level of the underground water. Recent monitoring carried out by specialists at six such alveolar orifices point to the fact that they were emanating approximately 24 tonnes of methane or marsh gas per year. For the entire area a 50 tonne annual output is estimated. Together with this gas smaller quantities of carbon dioxide, nitrogen or helium also emerge to the surface.

The area where the flammable natural gas catches fire can be easily visited due to the access infrastructure, being delimited by a cement wall, and the access is made on a set of stairs. Climbing the approximately one hundred steps, a plateau is reached, where, through the shifts of the earth shell, the natural gas burns with multi-coloured flames. Near the living fire there is a watch tower allowing tourists to take shelter from sun or rain or simply to admire the landscape.

Tourists who come to Andreiasu can enjoy a real spectacle of nature, especially during the night, when the yellow, reddish or even blue flames give a mystical touch to the place. Moreover, they can find out various legends, tales or traditions related to the living fire from the locals, who are known for their hospitality. For instance, the place has a powerful religious symbol, being regarded as a protector of animals. Locals also say that the moment when the flames exceed two metres in height they forecast an earthquake.

The truth is that Andreiasu de Jos is an area with a special tourist potential, those coming here having the opportunity to enjoy the fresh air, charming landscapes and, of course, flames surfacing the earth. The local authorities say they are constantly trying to draw more tourists to the area through new facilities, but also through organising each year a folk traditional festival, called ‘The Living Fire,’ meant to highlight this wonder of nature, as well as the landscapes or the hospitality of the people in the area.

Near the living fire of Andreiasu de Jos there are three lakes — Mocearu, Meledic and Limpede. Also, the muddy volcanoes and the caves in the area can be visited.

The accommodation facilities provide offers affordable for everyone, from a tent on the Milcov River bank, to some local’s house or one of the guesthouses near the village, in Mera or Odobesti. Besides the nature trails in the geological reserve or on Milcov River Valley, tourists can organise off-road and hunting competitions, visits to the wine cellars where they can taste the best wines, accompanied by traditional foods of the area.

Declared natural reserve in 1967, by a Decree of the County People’s Council and then through Law No 5/200 on the setup of the national territory, the living fire tourist landmark is not the only protected area of Vrancea, other such 20 areas having acquired the same statute over the past 20 years.

AGERPRES

Fotografii: (c) Cornel Cepariu/ AGERRES

“Neîndoielnic, sorgintea unor asemenea elemente, aparent fără vârstă, se află, cel puțin în fondul scitic, varianta daco-getică, suferind mai apoi diverse influențe. Folclorul vrâncean cuprinde fapte ale căror ‘semne’ prezente au rămas să îmbogățească formele artistice de manifestare ale sătenilor, dar ale căror origine ori semnificație s-au pierdut. În creația artistică arhaică din zonă, mentalitatea magică are un rol esențial”, spune Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului.

Un exemplu aparte privind filoanele magice ale artei populare vrâncene îl oferă “Chipărușul”, dans funerar unic în Europa, după etnologi, un ritual-joc cu măști de priveghie, al cărui rost originar era, pe de o parte, de a proteja familia îndoliată împotriva revenirii, se consideră nocivă, a celui mort printre cei vii, iar, pe de altă parte, de a-l încadra “lin” pe acesta din urmă în ciclul lumii de dincolo.

Obicei geto-dacic care se bazează pe principiul regenerării și învierii naturii și sufletului și practicat, din perioada precreștină în zona rurală vrânceană de munte, dar și în prezent la nivelul comunei Nereju, acesta constă în realizarea unui dans ritualic în fața casei celui mort. Doisprezece bărbați având fețele acoperite de măști tradiționale din blană de oaie argăsită, așezați unul în spatele celuilalt și legați cu “lanțul vieții”, dansează în jurul unui foc. Din când în când sar peste flăcările acestuia, ca simbol al purificării sufletului celui decedat.

“Finalitatea cea mai izbitoare, încă vădită, a acestui obicei cu măști rămâne, însă, aceea de a înveseli asistența îndurerată a mortului, fapt ce amintește nu numai de daci, ci chiar de sciți și greci. Simbolistica focului, care se regăsește în acest dans ritualic ce vorbește de purificare, poate fi explicată prin faptul că în zonă au trăit sciți, fapt confirmat, de altfel și material, prin descoperirea în zonă, la Bârsești, a unui sit arheologic ce cuprinde tumuli de incinerare datând din secolele VII-VI î.Hr”, subliniază Traian Negulescu.

Potrivit acestuia, trebuie menționat faptul că “rosturile magice nu consfințeau, încă de la început, întreaga funcționalitate a faptelor folclorice, iar de la zămislirea lor și până astăzi acestea din urmă au cunoscut un profund proces de demagizare, de laicizare, chiar de deplasare spre spectacol în vremea noastră, de convertire la fapt artistic ori de prezență în cadrul alaiurilor din sărbătorile de iarnă”. În prezent, este interpretat mai mult ca un dans semnificând moartea anului vechi care lasă locul celui nou, alăturându-se, astfel, măștilor Baba și Moșul sau figurilor zoomorfe cunoscute, cum ar fi capra, ursul, calul sau barza.

Dansul autentic “Chipărușul” se mai păstrează drept ritual în satele vrâncene de munte doar la înmormântarea persoanelor în vârstă.

Așa a fost cazul chiar la priveghiul lui Neacșu Păun, cel care, în 1957, a înființat Ansamblul folcloric “Chipărușul” din comuna Nereju pe care l-a condus, apoi, vreme de mai bine de o jumătate de secol, promovând cu deosebit talent și mândrie specifică mocanilor vrânceni cele mai valoroase creații ale culturii tradiționale nerejene la înalt nivel artistic și spectacular. La aproape 90 de ani, în 2010, nea Neacșu, sufletul creator al acestei formații folclorice, se retrăsese din cauza problemelor de sănătate, dar continua să-i îndrume pe membrii ansamblului ce își cucerise o celebritate nu numai în țară. Trecerea în “lumea de dincolo” a lui Neacșu Păun, vestitul animator și fluieraș din munții Vrancei, cel care a lăsat caiete întregi cu notițe consemnând, de la înaintașii săi, tot ceea ce înseamnă tradițiile folclorice ale locului, s-a făcut întocmai obiceiului pe care l-a promovat toată viața.

“Nea Neacșu și-a dorit să prezentăm la priveghi ritualul cu măștile care îmblânzesc moartea”, declara pentru AGERPRES inimosul localnic Ștefan Harabagiu, cunoscut ca nea Doldor, cel ce preluase ștafeta de lider al Ansamblului “Chipărușul” de la inițiatorul formației. De altfel, cei doi își împărțeau foarte clar atribuțiile. Nea Neacșu se ocupa de fluierași, iar nea Doldor de dansatori. Din păcate, fluierașii l-au pierdut pe cel mai priceput dintre ei, dar le-a rămas tot ceea ce Neacșu Păun i-a învățat.

În prezent, componența echipei ce joacă “Chipărușul” include bărbați trecuți de 60 de ani. Natalia Dudu, directorul Căminului Cultural din Nereju, afirmă, însă, că există în paralel și un ansamblu de 14 copii, cei mai mici fiind de clasa a II-a, formație susținută de autoritățile locale direct, prin participare unora dintre liderii comunității în orchestra ce susține partea muzicală a partiturii folclorice.

“Sunt copii care provin din familii cu tradiție, în total 30 cu tot cu colindători. La noi se mai păstrează obiceiul ca în prima zi a anului tinerii să se mascheze și să se adune în centrul satului pentru a merge apoi pe la casele localnicilor să ureze”, menționează Natalia Dudu.

Chipărușul ar putea deveni un brand local pentru promovarea Vrancei ca destinație turistică. Cei 12 bătrâni care formează ansamblul ar putea fi protagoniștii următorului film documentar al echipei care a realizat și filmul “Vrancea, locul în care istoria se împletește cu legenda”. Această producție, inițiată și realizată de Consiliul Județean Vrancea și selectată pentru a fi prezentată la ediția din decembrie 2012 a Festivalului Filmului Românesc de la Montreal (Canada) a inclus și momente succinte din dansul “Chipărușului”, dar regizorul Radu Tora declara că își dorește să aprofundeze tema dansului ritualic unic.

“Propunerea poate fi ca o soluție care să contribuie la conservarea, dar și de promovare în același timp a acestui obicei absolut fascinant, astăzi, aproape dispărut, a cărui apariție datează, cel mai probabil, chiar din perioada de formare a poporului român”, consideră Traian Negulescu.

“Chipărușul” reprezintă, însă, doar un crâmpei din însăși tradiția și spiritualitatea vrânceană, folclorul reprezentând pentru județul în care istoria se întâlnește cu legenda domeniul principal de afirmare a creației populare. În lungul șir de asemenea reprezentări ale sufletului vrânceanului se află balada “Miorița”, vie și potențatoare de talente. Interpretată vocal în acompaniament de fluier, este denumită, în funcție de variantele sale, “Șreagul”, “Poneala oilor”, ori “Când și-a piedut ciobanul oile”. Mioriței i se alătură și alte balade de obârșie locală cum ar fi “Cântecul lui Bahnă”, “Cântecul lui Gherghilaș”, “Ghiță Cătănuță” și “Cântecul gerului”, ultimele două având o “respirație” mai largă.

Pline de vitalitate se dovedesc a fi melodiile, strigăturile din cuprinsul jocurilor populare legate de ceremonialul nunții ori specifice sărbătorilor de iarnă. Acestea din urmă prilejuiesc evoluția “crilelor”, adică cetelor de colindători, vrâncenii, mai ales cei din zona de munte, considerați neîntrecuți în cântatul din fluier, caval, cimpoi, ocarină, chiar bucium, împletind partea muzicală cu dansul. Jocurile în Vrancea se dansează cu multă rapiditate și forță. Cel mai caracteristic joc din zona Vrancei este “De tare”, vechi dans bărbătesc, care pretinde multă îndemânare și virtuozitate. Nu mai prejos se află jocurile din partea subcarpatică și de câmpie a județului. Reprezentativ este acolo “Brâul mare” ori “Brâul pe opt”. Acesta solicită nu numai vigoare și vioiciune, dar și ritm precis și o deosebită tehnică în execuția mișcărilor. Alte dansuri cunoscute în zonă sunt “Hora lui Taftă” și “Sârba lui Darie”. În multe cazuri, aceste dansuri reprezentau un prilej de întrecere între flăcăii satului sau veniți de aiurea, care doreau să obțină atenția ori mâna unor fecioare dintr-o comunitate rurală.

Între formațiile care duc mai departe faima folclorică a Vrancei se află “Fluierașii” din Paltin, “Cimpoierii” din Nistorești, “Buciumașii” din Spulber, “Colindătorii” din Râmniceni ori Soveja, “Uncheșii” din Păunești.

Formația de fluierași de la Paltin a fost înființată de fostul primar al comunei, Ionașcu Nichitaș, care a și organizat în 1967 prima ediție a festivalului “Pe Plaiul Tojanului”. Același primar-artist popular a încheiat un contract cu etnomuzicologul D.D. Stancu, directorul muzical al Radio România, pentru a-i instrui pe membrii ansamblului din Paltin. Primul concert al acestuia, implicit al formației de fluierași i-a uimit pe spectatorii de la Sala Uniunii Compozitorilor din București, care “au rămas fără cuvinte” în fața măiestriei de care au dat dovadă vrâncenii fără cultură muzicală din Paltin.
Din păcate, din grupul de fluierași, care număra cândva chiar și 40 de membri, au mai rămas 15-18, dintre care doar doi din formația renumită pe plan național. Aceștia, spune Tudorel Bâtcă, cel care mai animă în prezent formația, nu îi mai însoțesc pe colindători de Anul Nou.

“Când eram eu tânăr, ceata Plugușorului era compusă din tineri mai dezghețați la minte, ce făceau versuri despre localnici, consiliul local și cine mai era, colindători ce erau însoțiți de fluierași. Acum mai merg doar cei care își mai aduc aminte de tinerețe, căci tinerii sunt plecați de Revelion în altă parte să petreacă. La noi populația este îmbătrânită, nivelul de trai este scăzut, oamenii sunt preocupați să-și câștige existența și nu prea mai au timp de cântat. Doar cei care mai au în vene tradiția creației populare mai dau semne de vigoare. Dar sunt puțini și pentru că nu a existat în ultimii ani interes pentru susținerea valorilor folclorice”, afirmă Tudorel Bâtcă.

În schimb, la Nistorești, consiliul local și primăria încearcă să stimuleze bănește ori prin susținerea transportului la diverse manifestări în țară formația de cimpoieri din localitate pentru a-și continua evoluția artistică. Aceasta, deoarece, laureată a multor festivaluri naționale, echipa mai are numai vreo zece membri, cu trecerea anilor mulți dintre ei decedând, iar tinerii nu par a fi atrași de continuarea acestei tradiții.

“Activitatea culturală se face din suflet, inimă și cu pasiune. Tineretul a plecat, migrația este un fenomen. Dansul și cântecul s-au născut datorită statorniciei. Doar în zonele în care mai există pasiune se mai mențin tradițiile. Doar bucuria spectatorilor la spectacol a rămas aceeași, reflectând valoarea și virtuțile artei interpretative la cimpoi”, mărturisește Ion Gogoriță, primarul comunei Nistorești, el însuși pasionat de cântatul la fluier.

Potrivit acestuia, “din fericire, în zonă se mai păstrează astăzi obiceiul ca în prima zi a Anului Nou tinerii să meargă la horele care se organizează în localitate, unde sunt prezenți și cimpoerii, spre bucuria părinților care-și văd copiii dispuși să renunțe la o noapte în discotecă în favoarea unei astfel de petreceri ca în vremurile de demult, când mamele priveau cum sunt dansate și curtate fetele”.

“În comuna noastră, îmbrăcămintea oamenilor este în general modernă, dar în prima zi a Anului Nou tinerii, la fel ca bătrânii, îmbracă straiul popular și merg cu Plugușorul”, spune primarul. Faptul constituie un semnal pozitiv de care autoritățile locale vor să profite pentru “redeșteptarea spiritului artistic”, materializându-l prin înființarea grupului folcloric “Nistoreasca” și a formației de dansuri “Plai de dor” care au în componență tineri. Școala din Nistorești are o colaborare cu Școala Populară de Artă din Focșani, o clasă de tineri ai locului perfecționându-se în arta confecționării cimpoaielor.

Și la Spulber “Buciumașii” se adună greu și numai la insistențele unor oficiali, care îi stimulează de multe ori chiar prin contribuții personale. Și grupul de colindători de la Râmniceni are o medie de vârstă înaintată, iar tinerii nu se arată foarte interesați de a duce mai departe tradiția colindelor unice în Vrancea și poate în întreaga țară.

La Soveja s-a încercat reînvierea tradițiilor cu ajutorul elevilor. Numărul tinerilor care au plecat la colindat a scăzut de la an la an, poate și din cauza încetățenirii ideii că se merge la cerșit, majoritatea celor ce băteau din poartă în poartă provenind din familii sărace. Prin urmare, cadrele didactice au îndemnat elevii să preia obiceiurile pe care le-au promovat, apoi, sub genericul “În ulița satului”. Iar rezultatele au apărut.

“Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din finalul anului trecut și debutul acestuia pe care ne pregătim să-l încheiem, am constatat că numărul de colindători a crescut, mai ales că am încercat să înlăturăm această idee a cerșetoriei”, spune profesorul Constantin Macarie, președintele Fundației “Simion Mehedinți — Miorița” din Soveja.

În prima zi a Noului An tinerii merg cu Plugușorul, cu pârâitori, buhaie și bice, precum și cu semănatul, acest din urmă obicei fiind practicat de copii de 12-14 ani care sorcovesc la vecini și la rude. Specific Sovejei este “Botezul apelor”, ce are loc pe 6 ianuarie, de Bobotează. Evenimentul se bucură de un succes “poate neașteptat”, constând în sfințirea apelor pârâului Dragomira, după slujba de Bobotează. Flăcăi îmbrăcați în straie populare, cu o sanie trasă de cai, și preotul satului merg la pârâu unde are loc slujba de sfințire a apelor, totul încheindu-se cu un spectacol care semnifică și finalul sărbătorilor de iarnă.

“Uncheșii” din Păunești vin în fiecare început de an în Piața Unirii din Focșani îmbrăcați, dând frâu liber imaginației, în costume tradiționale cu măști confecționate din piei de oaie și înarmați cu talăngi uriașe pentru alungarea spiritelor rele, după ce mai întâi, în prima zi din fiecare an, conform unei tradiții ce se pierde în negura timpului, defilaseră prin centrul comunei costumați cât mai înfricoșător “pentru a goni spiritele malefice din anul care tocmai a venit”. În fruntea grupului s-a aflat, în ultimii ani, Marian Chiriac, directorului Căminului Cultural, cel care în momentul de vârf al trecerii “uncheșilor” rostește un plugușor tradițional, plin de umor, care bine dispune asistența.

La Păunești, pe 1 ianuarie se desfășoară un adevărat spectacol de carnaval, în care peste 100 de localnici se îmbracă în diverse costume, își pun măști și defilează prin centrul comunei, înconjurând, în frunte cu “Uncheșii”, biserica și piața, pe jos, în căruțe, tractoare, mașini care de care mai ciudat ornate. Pe lângă ținutele tradiționale, mulți poartă costume și mesaje care au legătură cu politicienii și cu ceea ce se întâmplă în țară.

“Tabloul” sumar al prezenței diverselor formații și grupuri de folclor tradițional ce mai activează, încă, în Vrancea, poate fi completat și cu menționarea existenței unor creații contemporane care fie se înscriu în tematica repertoriului tradițional ori, mai frecvent, oglindesc profundele mutații petrecute în viața și mentalitatea vrâncenilor.

Reprezentanții Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea spun că misiunea lor este, însă, tot mai grea. Ei argumentează prin migrația locuitorilor de la sate lipsa de rezonanță la nivelul tinerilor care mai rămân în localitățile rurale, dar și prin lipsa de interes în unele cazuri a comunităților locale ce “nu înțeleg că uitând tradițiile se pierd nu numai tradiții, dar și rădăcinile, legătura cu trecutul”.

“Este o formă de globalizare care la nivelul comunităților are un efect dezastruos”, crede Eugen Stoianof din calitatea sa de șef secție în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea.

Atragerea în mai multe spectacole a formațiilor și interpreților care mai activează în Vrancea folclorică este percepută ca “un remediu” în salvarea de la uitare a unui valoros tezaur de artă populară.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

Bășcălia, tonul glumeț, dar și ironia ilustrează în doar câteva strofe viața celui care a trecut în veșnicie, fiind unul dintre puținele cimitire din Europa unde vizitatorii privesc cu amuzament trecutul unor persoane necunoscute. Anual, spun operatorii de turism din județul Maramureș, zeci de mii de persoane vizitează cimitirul fie într-o formă organizată, fie într-o formă privată de turism.

“E unul dintre reperele turistice ale Maramureșului, alături de alte trei-patru obiective care stârnesc interesul și-n afara țării. Sătenii au fost destul de inspirați și au dezvoltat micile meșteșuguri care conferă valoare zonei prin micile suveniruri pe care drumeții le iau acasă pentru a le aminti de scurta lor trecere prin Săpânța. Zona are un potențial turistic imens, însă ca orice loc din Maramureș e insuficient promovat și exploatat turistic”, spune Viorel Țura, directorul unei agenții turistice.

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

În ultimii 20 de ani, Săpânța s-a poziționat destul de bine pe harta rutelor interne și externe, iar localnicii, inclusiv cele două culte religioase — ortodox și greco-catolic — contribuie fiecare în felul său în a promova turismul. “Am reanimat viața monahală reconstruind de astă dată pe teritoriul Maramureșului vechea mănăstire din Peri, localitate aflată acum pe teritoriul Ucrainei, locaș de cult ce în urmă cu sute de ani a jucat un rol esențial în menținerea credinței ortodoxe pe aceste locuri. Mănăstirea a fost construită din lemn și are o turlă înaltă de peste 70 de metri, fiind una dintre cele mai înalte clădiri de acest gen din Transilvania, poate și Europa. Viața monahală a fost readusă, iar mănăstirea a intrat deja în circuitul celor care ne vizitează satul cât și Cimitirul Vesel”, a spus preotul ortodox Vasile Luțai din comuna Săpânța.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Faima comunei Săpânța rămâne totuși ‘Cimitirul Vesel”, cu originalele sale opere de artă populară meșteșugărească gândite și lansate prin anii ’40 de meșterul local Ioan Stan Pătraș și continuate, azi, de ucenicul său, Dumitru Pop Tincu. Unele cruci din lemn au fost refăcute la solicitarea urmașilor familiei (Gheorghe Stan, singurul meșter care confecționează crucile din Săpânța), păstrându-și vechile epitafuri, doar că lemnul a fost înlocuit cu un altul mai bine prelucrat și cu o mai mare rezistență la intemperii.

Foto: (c) SILVIU GHETIE / AGERPRES ARHIVA

Culoarea de un albastru intens, combinată cu alte culori, unele destul de stridente, s-a păstrat, iar de-a lungul aleilor mai pot fi întâlnite și câteva cruci vechi de peste 50 de ani, relativ bine conservate, ale căror epitafuri la adresa celor decedați pot fi citite cu ușurință. Crucile atrag atenția privitorilor prin desenele pictate și textul poetic care acompaniază în câteva versuri momente din viața celui decedat.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Practic, meșterul popular concentrează în câteva versuri, unele pline de duh, cele mai surprinzătoare aspecte din viața celui plecat, însă textul epitafului transmite mult optimism care ar putea fi întâlnit de cel decedat odată trecut în viața de dincolo. Câteva exemple sunt mai mult decât convingătoare privind relația dintre viață și moarte: “Aici eu mă odihnesc / și Ioan Stan mă numesc / …fost-am gestionar / și-am umplut păhară bere și vă zic la revedere…” sau “Mi-au cântat cucu-n ogor / Ca să mor lângă fecior / Cât am trăit pe pământ / Prea puțin am feciorit / Moartea m-a luat de grabă / Când ne-a fost lumea mai dragă / Moartea rea cu urât nume / Că tânăr mai dus din lume / Că viața mi-o luai /La 24 de ani”.

Sau “Dorite șogor iubit / lângă tine am venit. / Și-am venit cu coasa mea / Să cosesc iarbă cu ea, / Să dăm la cai de mâncat /
Acum-i timp de arat. / Și să-ți spun ceva cu dor: / Acum Ion îi fecior. / S-a dus la școală-a-nvăța / Că șofer se vrea fa. / Eu viața o lăsai / La 44 de ai”.

Creatorul vestitelor cruci cu epitafuri, Ioan Stan Pătraș, este de asemenea îngropat în Cimitirul Vesel alături de soția sa. Casa și gospodăria creatorului au devenit muzeu și atelier de lucru pentru cei care duc mai departe faima ciudatului cimitir.

Muzeul Casa Memorială Ioan Stan Pătraș
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA
Muzeul Casa Memorială Ioan Stan Pătraș; interior
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Comuna Săpânța a fost vizitată de savantul Nicolae Iorga, care în urma unei cercetări întreprinse a descoperit șaua de cal a unei căpetenii tătărăști, cel mai probabil rămasă de la ultima invazie din anul 1717.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

În ultimii ani, irlandezul Peter Hurley a inițiat un festival purtând numele “Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, primul Festival Intercultural de Tradiție Maramureșeană, combinând muzica veche irlandeză cu muzica populară transilvană într-un adevărat pelerinaj inițiatic ce debutează din București și se termină în aer liber la Săpânța, cu un grandios spectacol de lumini și muzică la care participă întreg satul și sute de turiști atrași de ineditul moment muzical. Două dintre edițiile festivalului au fost filmate de televiziunea publică irlandeză și transmise în mai multe țări europene.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

“Cimitirul Vesel” din Săpânța, indiferent de anotimp, e unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din județ alături de trenul cu aburi “Mocănița” de pe Valea Vaserului și bisericuțele vechi din lemn vechi de sute de ani.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)