PUBLICITATE

Foto: (c) Liviu POPESCU/ Arhiva AGERPRES

“Aici începe sau aici s-a încheiat poate una din poveștile de acum două sute de ani. Sub o cruce de lemn, rezemată de gard, putrezită pe care scria până acum 30 de ani Iancu Nebunu. Din întâmplare am ajuns aici mergând pe firul unei fascinante istorii de început de secol XIX, legată de meleagurile Vâlcii de est, valea Oltețului, una din zonele cu cele mai multe familii nobiliare din Oltenia. Aici au fost Pârâienii, Tetoienii, Măldăreștii, Boiceștii, Poenarii și Zătrenii. Ultimii sunt de fapt eroii noștri pentru că Iancu Nebunu este nimeni altul decât Iancu Zătreanu, unul din descendenții mari familii boierești Zătreanu”, spune Ion Șteflea, scriitor și căutător al poveștilor de odinioară ale familiilor boierești din România.

Povestea se petrece la moșia Zătrenilor de pe Valea Oltețului la început de secol al XIX, când proprietar de păduri, teren agricol, vii și iazuri nu era altul decât Iancu Zătreanu, un tânăr de 35 de ani, descendent al familiei Zătreanu, o puternică familie boierească vâlceană, care a dat Țării Românești și voievozilor mai mulți înalți dregători. Nicolae Iorga, în ‘Istoria bisericii românești’, menționează boierii Zătreni, alături de boierii Drăgoești, ca donatori (între anii 1568-1576) la ridicarea schitului Sfântul Nicolae din Olteni (Bujoreni), sediul vechii Episcopii a Râmnicului”, spune prof. Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

Fiu al postelnicului Danciu Zătreanu și al Maricăi, fiica slugerului Drăgoi din Fălcoiu, vornicul Preda Zătreanu stăpânea, la începutul secolului al XVIII-lea, moșia cuprinsă între Bălcești și Pârâieni, în sud-vestul județului Vâlcea. Preda ridică în Zătreni, în 1734, o biserică de zid, cu hramul Sfântul Nicolae, similară ca dimensiuni și arhitectură cu bisericile “Toți Sfinții” (1762-1764) și “Buna Vestire” (refăcută în 1747-1751) din Râmnicu Vâlcea, dar și cu alte biserici boierești, ridicate sub directa influență a ctitoriei de la Hurezi a Sfântului Constantin Brâncoveanu.

“Dar, în 1740, Preda Zătreanu moare. Moșia lăsată de el este împărțită între moștenitori. În 1754, fratele său, Radu Zătreanu, construiește în apropierea Bisericii Sfântul Nicolae o locuință, respectiv ceea ce azi numim Cula Zătreanu, o locuință feudală fortificată, ridicată pe un beci boltit semicircular, cu ferestre de tragere și ziduri groase de 80 de cm. Camerele de locuire sunt așezate la primul și al doilea nivel. La ultimul nivel se păstrează holurile originare cu bolți semicilindrice, încăperi cu bolți mănăstirești și un foișor cu stâlpi de cărămidă și arcade trilobate, cu o largă perspectivă asupra văii Oltețului”, menționează Ligia Rizea.

Apoi, începe dezastrul pentru familia Zătreanu. Istoricii spun că “prea multe danțuri, prea multe zaiafete la moșie și nu doar de sărbătorile mari de peste an, Crăciunul și Paștile, erau celebrate cu vinuri bune și evident că problemele financiare încep să se facă simțite”.

“Iancu Zătreanu după mai multe vizite la București la curtea domnească se amestecă cu craii de curte veche și începe să fie atras de boema capitalei, de viața de noapte, de jocurile de cărți, de zaiafeturi. Iancu studiase avocatura la Viena și era însurat cu Zița, o frumoasă boieroaică din Moldova. După 10 ani de căsătorie, Iancu Zătreanu găsește însă să-și vândă sufletul unei jupânițe la București, măritată cu un nepot de al lui Caragea. Zița bănuiește că drumurile lui Iancu la București nu sunt legate de treburile moșiei și începe să pună iscoade pentru a afla adevărul. Evident că află cum stau treburile și reușește să-l înștiințeze pe soțul jupâniței despre faptul că e încornorat”, spune Șteflea.

Iancu este prins în “flagrant de amor” și provocat la duel, printre primele dueluri cunoscute din Țara Românească, unde este folosit pistoletul. Iancu Zătreanu câștigă duelul, ucigându-l pe soțul înșelat, dar jupânița este dată dispărută. Nu se știe unde, dar s-ar spune că fie a fost trimisă în surghiun, fie apropiați ai soțului înșelat i-ar fi făcut felul.

“Iancu se retrage definitiv la moșia de la Vâlcea și cade în patima alcoolului și a jocului de cărți. Zița Zătreanu, cu onoarea nereparată, se înamorează și ea de un vechil al moșiei Pârâienilor din apropiere, pe nume Boicescu. Un bulgar înalt cu mustață răsucită și oacheș, dar care era la rândul său însurat. Se pare că el a păcălit-o la sentimente pe Zița, nedorind altceva decât să pună într-un fel mâna pe cula Zătreanu și pe moșie. Astfel, acest Boicescu intră în anturajul de cărți de joc al lui Iancu Zătreanu. Și într-o seară de iarnă, înainte de Crăciun în anul 1810, arendașul reușește să câștige casa și jumate din moșie. Zița e fericită în primă fază, dar în câteva zile realizează că a fost trasă pe sfoară, pentru că Boicescu le cere dur ambilor Zătreni să părăsească până de Anul Nou casa”, spune Șteflea.

Zița moare de inimă rea la auzul acestei dorințe mai ales când realizează că a fost doar “de folos”, iar Iancu pleacă la Craiova la rude pentru a cere adăpost, fiind falit. Nu se mai știe nimic de el, decât faptul că ajunge cerșetor de zi și azilant de noapte în Bănie. Moare în anonimat, în timp ce în Vâlcea moșia Boiceștilor crește.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Cula Zătreanu ajunge pe la 1820 în acte proprietatea lui Miliță Boicescu, apoi a fiicei acestuia Maria (Mița) Boicescu (căsătorită Potamian), care se implică într-o serie de acțiuni filantropice ce au contribuit la dezvoltarea comunei Zătreni.

Între altele, contribuie la înființarea primei școli din Zătreni, un local mare cu sală de festivități, a școlii de meserii, ulterior a gimnaziului agroindustrial și la restaurarea Bisericii Sfântul Nicolae, ctitoria lui Preda Zătreanu. De la Maria Boicescu cula trece în proprietatea nepotului său Hristea Boicescu. Pe acest parcurs, culei îi este alipit un conac cu două etaje, cramă la demisol și două terase generoase, întregul edificiu primind o unitate stilistică. Și, din acel moment, ansamblul arhitectonic devine un adevărat castel medieval.

Castelul de la Zătreni, cum a început să fie astăzi denumit, este compus din două corpuri construite în etape distincte. O culă construită la mijlocul secolului al XVIII-lea și un conac alipit ei în secolului al XIX-lea. De altfel, edificiul, deși în prezent unitar, apare în lista monumentelor istorice din județul Vâlcea cu două numere de cod, unul identificând Cula Zătreanu și celălalt Conacul Boicescu, tocmai pentru a se distinge cele două etape de construire.

Castelul nu putea să scape în 1947 de tăvălugul noii orânduiri. Imobilul este naționalizat în timpul regimului comunist. Aici se fac înscrierile forțate în CAP. Beciul este prădat de toate vinurile alese, iar țăranii care refuzau de bună voie înscrierea în colectiv erau legați cu lanțuri și torturați. După încheierea colectivizării, castelul este transformat în sediu al IAS Zătreni. Sunt scoase cărțile, o bibliotecă impresionantă este arsă, pianul este scos în bucăți, tablourile au fost furate, curtea cu grădini de promenadă este rasă la nivel de arbori ornamentali, pentru a face loc tractoarelor și semănătorilor. I se aduc unele modificări și îi este prădat și distrus tot mobilierul interior.

După 1989, revine în proprietatea urmașilor lui Hristea Boicescu, la 14 iunie 2002, și este pus în vânzare. Trece succesiv prin mai multe proceduri administrative privind dreptul de preemțiune stipulat de Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care cere exercitarea acestui drept, pe rând, de Ministerul Culturii, Consiliul Județean și Primărie.

Castelul boierilor Zătreni va deveni în această primăvară obiectiv turistic, după ce firma care a cumpărat această construcție a început lucrările de amenajare a acesteia, spune primarul comunei vâlcene Zătreni, Constantin Lițoiu.

Astfel, din povestea Zătrenilor și dramele acestei familii rămâne un castel, singurul din Vâlcea, o viitoare carte și numele unei frumoase comune de pe Valea Oltețului. De fapt, fiecare familie de boieri vâlceni, fie că sunt Poenarii, fie că sunt Tetoienii, Măldăreștii sau Sineștii, ascunde acolo dincolo de zidurile culelor cel puțin o poveste cu romantism, tragism și mult parfum de epocă.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Biserica Sf. Dumitru din Pârâieni de Sus
Foto: (c) Florin Epure / Arhiva personală

De puternicul neam al boierilor Pârâieni se leagă fapte de arme, zidirea de lăcașuri sfinte sau povești fascinante, cum ar fi legenda comorii blestemate sau inelul cu însemnul voievodal ‘IO’, descoperit în mormântul lui Tudoran de la Aninoasa.

‘Pârâienii au fost un puternic neam de boieri vlastelini, neînfricați, înțelepți și filotimi, care au avut proprietăți în Olt, Dolj, Gorj și Vâlcea, au deținut cele mai înalte dregătorii la curțile voievodale și chiar au intrat în relație de rudenie cu domnitorii țării. Ei nu sunt cu nimic mai prejos față de alte familii boierești, precum Craioveștii, Rudenii, Slăviteștii, Lahovăreștii, Pleșoienii sau Otetelișenii. Ca simbol heraldic, și-au ales ca să le împodobească blazonul familiei lor, leul, care reprezintă curajul, forța și ferocitatea. Hrisoavele și cronica țării vorbesc despre Danciu Zamona, deținătorul moșiei Pârâienilor de la Livezi în anul 1434, despre Banul Hamza Părăianul de la anul 1600, Stanciu Postelnicul și Danciu Pârâianu. Puțini mai știu astăzi că neamul acesta a dat mari personalități culturii românești: Gheorghe Tătărescu, Alexandru Macedonski, George Topârceanu, Alexandru Mitru, Bogdan Amaru, general Barbu Pârâianu, Teofil Pârâian și alții’, a declarat pentru AGERPRES prof. dr. Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea.

Boierii Pârâieni au înălțat numeroase lăcașuri de cult în întreaga Oltenie, astăzi importante monumente istorice, dar, din păcate, multe dintre acestea au fost condamnate la uitare și la ruină. Biserica de la Pârâienii de Mijloc, din comuna Livezi, este una dintre ele. Această bijuterie veche de două veacuri se află astăzi în stare de colaps.

Biserica Întâmpinarea Domnului din Pârâieni de Mijloc
Foto: (c) Florin Epure / Arhiva personală

‘Numeroase lăcașuri de cult au fost zidite de boierii Pârâieni, care apar zugrăviți pe zidurile lor de piatră. Și aici amintim celebra Mănăstirile Polovragi, Lipovul, Corbii de Piatră; Schitul Crasna, bisericile ‘Sf. Dumitru’ din Craiova și Arhanghel de la Râmnicu Vâlcea. Pârâienii au ridicat, deci, adevărate bijuterii, lăcașuri de cult în Vâlcea, la Livezi și Grădiștea, unde își găsesc originea și unde își dorm somnul de veci. Friza acestor importante valori de patrimoniu cultural național îi înfățișează pe boierii Pârâieni cu soțiile și odraslele lor, mândri precum voievozii țării, cu care și-au împreunat sângele nobil”, spune prof. Epure.

Biserica ‘Întâmpinarea Domnului’ și ‘Sfinții Voievozi’ din satul Pârâienii de Mijloc, comuna Livezi, este cea mai veche, dar și cu cele mai grave probleme de conservare. Ea a fost ctitorită de Tănasie, fiul lui Statie Pârâianu, și de vărul său, Matei Pârâianu, și soția acestuia, Constantina, așa cum arată și textul pisaniei, scrisă la data de 31 august 1825.

Tabloul votiv de la Biserica Întâmpinarea Domnului de la Pârâienii de Mijloc-Livezi
Foto: (c) Florin Epure / Arhiva personală

Tot în comuna Livezi, în cătunul Meriș, din satul Pârâienii de Sus, se află o altă ctitorie a Pârâienilor: biserica cu hramul ‘Sfântul Dumitru’, ridicată pe temelia unui lăcaș mai vechi, la anul 1828, de către jupân Gheorghe Pârâianu, împreună cu frații săi Ioan, Ștefan și Stoian, la care se mai adaugă verii și nepoții acestora și preotul Ioan Ciorăscu. Și acest monument istoric necesită o intervenție de urgență pentru că, altfel, la primul seism s-ar prăbuși.

“Pârâienii au construit o biserică cu hramul ‘Sfinților Împărați’ și ‘Sfântul Matei’, la Grădiștea. Constantin Pârâianu și fratele său Matei au isprăvit această biserică la 18 septembrie 1840. Biserica a fost reparată în anii 1859, 1948 și 1951 iar pictura a fost refăcută în anul 1964′, mai spune Florin Epure.

De curând, la Râmnicu Vâlcea, a fost lansat volumul ‘Pârâienii Valahiei’ de Constanța Badea, Petronela Badea și Mihai Pârâianu, prima monografie a acestei familii boierești. Cartea cuprinde o radiografie, realizată științific, accesibilă publicului larg.

‘Pârâienii Valahiei este o lucrare amplă, documentată, care dă la o parte una dintre cortinele ce învăluie încă viața Evului Mediu românesc. Urmărind viața unei familii boierești, desfășurată pe multe veacuri, ea este un tablou al vieții în epoca feudală a Valahiei nu lipsită de culoare locală, privind îmbrăcămintea boierilor, a jupânițelor, aspectul conacelor, al așezărilor sătești. Monografia marilor familii boierești s-a îmbogățit, astfel, cu o lucrare cu profund caracter științific, rod al unei cercetări minuțioase, de confruntare a documentelor, de comparare a diferitelor surse de informație, de descifrare a unor texte nu o dată criptice. Toate s-au realizat prin silința și perseverența autorilor’, a scris în prefața volumului profesorul Carmen Farcaș.

‘Neamul Pârâienilor mai așteaptă încă readucerea numelui lor în cărțile de istorie, după un “damnatio memoriae” de aproape cinci decenii de comunism. Hrisoavele și monumentele istorice ne ajută să înțelegem cine au fost acești boieri români, cum au scris ei istoria țării și cum au îmbogățit cultura noastră, timp de câteva secole, dar pentru aceasta trebuie să le acordăm mai multă atenție și respect în viitor!’, a adăugat istoricul Florin Epure.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Imagine din comuna Pietrari
Foto: (c) comunapietrari.ro

În Pietrari sunt și băi sulfuroase pe care autoritățile locale vor să le recondiționeze și să facă din localitatea lor o stațiune balneologică. De fapt, comuna este cunoscută de pe vremea comunismului ca locul unde se “făcea comerț privat cu var și calcar de la cariera Bistriței”. În tot județul Vâlcea, dar și în toată Oltenia, erau cunoscute căruțele pietrărenilor care mergeau cu var de vânzare în toată zona, înainte de Paște și de Crăciun.

Dar nu doar prin var sau izvoarele sulfuroase Pietrariul a devenit celebru. Pietrărenii sunt “urmașii lui Rebus”, spune prof. Soare. Localnicii sunt mândri de faptul că celebra revistă de cuvinte încrucișate pe care o cumpărau toți românii pe vremuri, Rebusul, își are originile în localitatea lor.

“Integramele sunt de import, la Pietrari există Rebus. De ce există Rebus, pentru că la Pietrari s-a născut Nicolae Popescu — Rebus, un prieten cu care îmi face plăcere să mă laud, nimeni altul decât creatorul jocului românesc de cuvinte încrucișate și fondatorul revistei care îi poartă numele. Pentru că așa e, porecla lui Nicolae Popescu s-a transformat în nume”, spune Ion Soare.

Nicolae Popescu Rebus s-a născut pe 22 aprile 1909, în comuna Pietrari. De profesie filolog, a urmat și doi ani de Teologie. Rebus a fost publicist, rebusist de talie națională, prozator, animator cultural-artistic.

Este întemeietorul mișcării rebusiste din România, cu performanțe de nivel european în domeniu și are meritul de a fi introdus rebusismul în școli, ca mijloc eficient de învățare prin joc. A fost redactor la revista ” Realitatea ilustrată” și la ziarele “Dimineața” și “Adevărul”. A fondat și a condus revista ‘Rebus’ (seria veche,1931-1939). După război, a revenit în județul Vâlcea și a intrat ca învățător la școala din comuna natală (din 1948 până la pensionare), unde a depus o bogată activitate pe tărâm cultural (teatru școlar, cor etc.), obținând numeroase premii.

“În dialogul purtat cu mine, înainte de a muri, în anul 2002, întemeietorul rebusismului românesc mărturisea că a conceput, de la bun început, rebusismul nu ca un scop în sine, ca o pură distracție, și argumenta afirmând crezul pedagogic care l-a călăuzit și la catedră. Rebus spunea că pe elev nu trebuie să-l plictisească noțiunile care i se transmit, oricât de grele sau seci ar fi acestea. Dacă metodele și limbajul dascălului sunt cele mai potrivite și mai atractive, școlarul va învăța de plăcere. Învățătura ca joacă sau jocul-învățare — iată cheia reușitei în educație. Cât de eficientă a fost această strategie didactică, atipică, ne putem da seama reamintind că unul dintre discipolii profesorului din Pietrari este universitarul, istoricul și criticul literar Cornel Moraru. Așa încât putem aprecia că N. Gh. Popescu-Rebus a tras (după propria-i expresie) nu numai ‘o brazdă în publicistica românească’, dar a dăruit culturii românești un cărturar de vază”, spune Soare.

Prietenul lui Nicolae Popescu, prof. Ion Soare a evocat pentru AGERPRES și momentul nașterii renumelui Rebus.

“Nicolae era student în 1930, iar żi într-o zi, la o editură, o mare editură din București, “Adevărul”, s-a trezit pe culoar strigat cu numele de “Domnul Rebus” . Nicolae tocmai câștigase campionatul de cuvinte încrucișate în 1929, vara, campionat organizat de editura Gazeta de Duminică, din București, care mai scotea și Oglinda Lumii, două reviste mari deci. Din 1930, porecla i-a devenit nume. Numele Popescu fiind mult prea răspândit, mai ales în Oltenia și Muntenia”, povestește Soare.

După facultate, Rebus revine la Vâlcea dar după zece zile a primește o telegramă de la editura Adevărul cu textul ‘Veniți imediat!’. Ajuns la București, Rebus află că ziarul Universul, care era în mare concurență în țară cu cotidienele Adevărul și Dimineața, organizase o rubrică de jocuri de spirit.

“Și atunci editura Adevărul i-a cerut să facă żilnic o rubrică de jocuri de spirit: enigme, șarade. Rebus a cerut două ore să dea un răspuns și apoi a venit cu ideea de a concepe o mică nuvelă, “Castelul fermecat”. Personajul care circula prin încăperi, pe acolo, trebuia să dezlege câte ceva: de la ușă, la intrarea în curtea castelului și așa mai departe. Mi-a spus că asta i-a venit în minte după o oră, de la ‘Buturuga’ din Cișmigiu, unde luase și o halbă de bere”, mai povestește prof. Soare.

Nicolae Popescu a cerut răgaz o săptămână să înceapă să dea primele două jocuri legate de textul nuvelei. Asta a fost o originalitate, față de ziarul Universul care arunca câte o enigmă pe zi. La Adevărul au apărut astfel, la concurență, opt jocuri de logică legate de textul nuvelei Castelul fermecat. După aceste opt jocuri, după patru săptămâni, atât de mare a fost succesul, că s-au dat și premii în bani și abonamente.

“Așa a devenit Nicolae Popescu o celebritate în gazetăria interbelică din capitală. S-a încheiat concursul și l-au rugat să mai facă, iar el a spus că poate să facă două — trei într-un an. Au fost de acord, la Crăciun a făcut iar un concurs, apoi la Paște a schimbat ceva, propunând careul. Așa s-a născut careul de cuvinte încrucișate cu teme originale. După doi ani, în 1931, a fost din nou chemat de directorul marii edituri, care i-a arătat ziarul Universul, concurența. Scoseseră o mică broșură cu fel de fel de enigme. Directorul i-a cerut să facă și el o revistă cu enigme. Și Popescu a făcut-o. Una care nu se mai făcuse nicăieri, nici în străinătate, foarte originală, cu rubrici diverse. Toate categoriile de noțiuni și-au găsit locul pe acolo, prin fel de fel de careuri, enigme și altele. Popescu a prezentat-o conducerii cu titlul de Enigma. Dar directorul s-a uitat la el și i-a spus sec. Nu, se va numi Rebus. Și uite așa, porecla, pseudonimul lui Popescu, a devenit nume de revistă”, mai spune prof. Ion Soare.

Nicolae Popescu a condus revista opt ani și jumătate, până a început războiul. Apoi s-a retras la Vâlcea și, deși a fost rechemat la București de noile autorități comuniste pentru a conduce din nou revista, a refuzat, preferând să rămână profesor la școala din Pietrari și ulterior la Râmnicu Vâlcea.

“A fost un mare om, un bun prieten, un dascăl de excepție. A condus corul școlii din Pietrari, a urmat conservatorul, a fost bun prieten cu Tudor Arghezi, au scris împreună o pagină celebră din istoria culturii și spiritualității românești. Era vorba despre opusul comun “Cuvinte potrivite și … încrucișate”. Rebus nu trebuie uitat, pentru că nu sunt cuvinte mari dacă spunem că celebrul careu care îi poartă numele este deja patrimoniu național. Și cred că trebuie întreprinse demersuri pentru a așeza careul lui Rebus la un loc de cinste în zestrea noastră națională”, conchide prof. Soare.

De altfel, primarul comunei Pietrari, Nicolae Moraru, are în proiect ca numele școlii din localitate și o stradă să poarte numele lui Nicolae Popescu Rebus.

“Dacă nu era Rebus, nu era profesorul Cornel Moraru și multe alte personalități ale României, care l-au avut ca dascăl. Merită ca generațiile de azi să știe originea careului de cuvinte încrucișate, pe care îl privesc ca pe un fapt banal în revistele de azi. Acest careu este, mai întâi, al pietrenilor. Noi l-am oferit, apoi, României”, spune edilul din Pietrari.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) www.colegiul-forestier

“Gheorghiu Dej și Ana Pauker au elaborat un plan amplu de construcție a unor noi penitenciare în Oltenia de sub munte, la Râmnicu Vâlcea și la Târgu Jiu. Mai ales că structura de rezistență a penitenciarului de la Ocnele Mari se șubrezise și era pericol să se prăbușească. Au contactat organizația locală a PMR-ului din Râmnicu Vâlcea și au cerut rapid să pună la dispoziție un teren pentru a se construi un penitenciar de mari dimensiuni pentru a aduna pe toți deținuții politici din județ”, spune, pentru AGERPRES, profesorul Nicolae Dinescu.

În Râmnicu Vâlcea, în zona de nord a orașului tocmai fuseseră naționalizate terenurile boierului Săltea, unul din cei mai mari industriași din perioada interbelică, cunoscut însă pentru miile de hectare de plantații de pomi fructiferi și pentru exportul de fructe pe piețele din Viena, Budapesta și Belgrad.

În 1949, potrivit profesorului Dinescu, s-a luat decizia prin ordin al Consiliului de Miniștrii al RPR de a fi construit la ieșirea dinspre Sibiu, în nordul municipiului Râmnicu Vâlcea, a celui mai mare penitenciar din Oltenia, în formă de H, cu beci și un etaj, unde urmau să fie mutați mare parte din deținuții de la Ocnele Mari, dar și cei care urmau să fie capturați în Munții Vâlcii, precum și fruntașii țărăniști.

Foto: (c) www.colegiul-forestier

“Să nu uităm, la Ocnele Mari, unde se crease al doilea fenomen de reeducare după Pitești, erau încarcerați Petre Țuțea, Arsenie Boca, Vasile Militaru și alte mari personalități ale momentului. Acolo fuseseră greve și multe proteste din cauza condițiilor total grele în care se trăia. Erau peste 20 în camere, din cauza aerului salin crescuse numărul de decese. Chiar și pentru comuniști era o problemă managementul vechii închisori de la Ocne. În acest sens, necesitatea unui penitenciar era mai mult decât o prioritate pentru regimul lui Dej”, spune istoricul Sorin Oane.

Investiția în noua închisoare “Penitenciarul Râmnicu Vâlcea” s-a dovedit una destul de costisitoare pentru bugetul României de după război, dar lucrările trebuiau terminate în timp record, adică se dorea ca în 1952 să fie deja finalizate.

Mai ales că în acei ani numărul arestărilor în rândurile clerului și intelectualității, dar și ale țărănimii care refuza colectivizarea ajunsese la cifre record.

“Trăim în cea mai cruntă perioadă stalinistă, se ajunsese la epurări în partid chiar, Securitatea își dimensionase numărul de salariați, grupările de rezistență din Munții Făgăraș și din Munții Căpățânii, Arnota, Bărbătești sporiseră, Vâlcea devenise obiectiv zero pentru partid, un județ cu tradiție boierească și cu mari moșieri și obști montane. Sentimentul proprietății trebuia complet eradicat”, spune Oane.

Foto: (c) www.colegiul-forestier

În 1951, lucrările sunt finalizate în proporție de 90%, potrivit istoricului Oane, și aici este adus să-și facă “ucenicia” temutul Alexandru Vișinescu. “Probabil că deja surpăturile de la Ocnele Mari care se accentuaseră au forțat regimul să mute sediul central la noul penitenciar. Și Vișinescu începe cariera care îl va consacra din păcate drept unul din cei mai aprigi torționari, la Râmnicu Vâlcea”, subliniază Oane.

Despre sfârșitul peniteniciarului circulă mai multe variante, despre care vorbește profesorul Nicolae Dinescu.

“Prima ar fi că în 1954 regimul nu și-a mai permis să aloce fonduri pentru finalizarea lucrărilor și atunci decid să închidă acest penitenciar și să se concentreze pe cele de la Râmnicu Sărat, unde este mutat Vișinescu, sau cele de la Aiud, Sighet, Târgu Jiu”, spune Dinescu.

O a doua varianta menționează o vizită a lui Gheorghiu Dej în zonă și ar fi fost destul de supărat de aspectul “prea frumos și elegant” al închisorii și a cerut imediat desființarea penitenciarului, el spunând că dușmanii poporului nu merită “să trăiască în palat”.

În acest sens, Vișinescu ar fi fost mutat disciplinar la Râmnicu Sărat, iar zelul de care a dat acesta dovadă ulterior a fost tocmai pentru a reintra în grațiile regimului.

Cert este însă că din 1954 Școala Silvică de la Curtea de Argeș se mută în acest local din Râmnicu Vâlcea.

“Pe când eram elev de liceu la Alexandru Lahovary am fost scoși la o muncă practică de a sparge pereții tip celulă ai Penitenciarului și de a-l transforma în școală. În 1967, acesta devine Liceu Silvic cu învățământ de 5 ani, iar eu am fost numit director adjunct. Azi este unul din cele mai frumoase campusuri școlare din județ, dacă nu chiar din țară, are un parc dendrologic cu zeci de specii de arbori și în decurs de 40 de ani a pregătit generații de tâmplari, de pădurari sau de viitori ingineri silvicultori”, a mai adăugat profesorul Nicolae Dinescu.

Fostul penitenciar se află azi într-un din cele mai noi cartiere ale Râmnicului, în apropiere este situat Spitalul de Urgență și nimic nu mai amintește că odată, demult, în sălile actuale de clasă, în loc se fie table și calculatoare, era un hârdău și zgomot de lanțuri.

“E o poveste, deși sinistră la început, azi când primăvara se simte prezentă în parcul din curtea liceului ne face să privim partea optimistă, să spunem că dintr-un iad concentraționar a rezultat această frumoasă unitate școlară, unde tinerii vin să studieze, să se bucure, să privească zâmbitori spre viitor. Poate că de fapt bunătatea celor care au fost închiși aici a rezistat mai departe și nu urâciunea torționarilor”, a declarat profesor Narcisa Popa, director adjunct în prezent al Colegiului Tehnic Forestier din Râmnicu Vâlcea.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Cristian NISTOR/Arhiva AGERPRES

Joia Mare este considerată cea mai importantă zi din Săptămâna Patimilor, atunci când are loc atât pomenirea morților cât și “grijitul copiilor”.

“De dimineață se face un foc mare în curtea caselor, din boji uscat, pentru alungarea duhurilor rele, după care se pune în mijlocul curții o masă scundă cu trei picioare și de jur împrejur scaune. Pe masă se pun străchini cu apă și linguri de lemn. Se așteaptă ca morții să revină la ei acasă pentru a bea și a mânca. În acest timp ei sunt strigați în grădini sau la cimitir. Se numește bocet, de regulă îl fac femeile care îi strigă pe cei dragi care s-au dus dintre noi”, spune prof. Stoica.

Începând cu ziua de joi și până la Înviere, credincioșii vor elimina din alimentație toate preparatele din urzici și nu vor mai folosi oțetul la pregătirea salatelor.”Este o tradiție care se respectă cu desăvârșire pe tot teritoriul județului Vâlcea. Gospodinele nu mai gătesc mâncăruri sau ciorbe din urzici, și nimic nu se mai acrește cu oțet, începând cu Joia Mare, adică odată cu patimile Mântuitorului. Se știe că oțetul și urzicile au fost folosite la torturile la care a fost supus Iisus Hristos și atunci, evident, se respectă acest sacrificiu. Pentru cei care țin post sunt celelalte plante cum ar fi loboda, dragaveiul, macrișul sau ciorbele de salate”, a precizat Elena Stoica.

La slujba Deniei din Joia Mare, se duce la biserică un coș cu pâine și un colac pentru pomenirea morților care se așează în fața altarului pentru a fi sfințite, după care se dau de pomană. “Tot joi începe roșitul ouălor. Operațiunea începe joi și se încheie vineri. Roșitul se face cu frunze de ceapă roșie, niciodată în Vâlcea nu se încondeiază. Anumite ouă se bagă în ciorapi cu frunze de leuștean sau coada-șoricelului pentru a rămâne forma acestora pe ouă. Tot joi încep de fapt pregătirile pentru bunătățile care se vor pune pe masă de Paște”, spune directorul CJCPCT.

Vineri și sâmbătă se ține post negru, nu se mănâncă nimic, iar cine poate nu bea nici apă. Nu se consumă alcool, oțetul este dosit din cămară și lumea se pregătește pentru a merge la slujba de la biserică.

“Copiii cu flori de primăvară în mână, zambile și narcise, și părinții vor trece de trei ori pe sub o masă pusă în mijlocul bisericii. Pe masă sunt așezate Sfântul Epitaf și Sfânta Evanghelie. Florile sunt lăsate pe masă iar lumea rămâne la slujbă în continuare. Tot vineri seara se înconjoară biserica de trei ori, cifra trei simbolizând Sfânta Treime”, adaugă prof. Stoica.

Ziua de sâmbătă este o zi specială. Femeile vâlcene scot costumul de cununie, cel popular, pe care l-au cusut cu mâna lor, iar copiii primesc haine noi. “Toate acestea se vor purta la slujba de Înviere. Acel costum popular pe care femeile l-au cusut înainte de cununie, special pentru nuntă, este cel care reprezintă puritatea. Este cel mai sfânt costum cu care femeile vor și înmormântate. Tot sâmbătă se încheie și grijitul copiilor și spovedaniile. După care seara, toți vin cu coșurile cu mâncăruri la biserică și vor participa la slujba de Înviere. Această slujbă se încheie de regulă la 3 — 4 dimineața”, spune directorul Centrului județean.

Duminică dimineața, înainte de a intra în casă, se așează în fața pragului o brazdă verde de iarbă, pe care este obligatoriu să se calce înainte de a intra înăuntru. Se împarte paștele sfințit la cei care nu au putut participa sau rămâne la slujba de Înviere, după care se pregătește masa de Paște. Înainte de a se pune masa, este ritualul ciocnitului ouălor roșii.

“Bărbatul, capul familiei, este cel care începe acest ritual, el este cel care ciocnește cu femeia, urmează apoi copiii. Cel care are oul spart îl dă celui care i l-a spart. Masa de Paște este una bogată, ciorba de miel și friptura de miel nelipsind de pe masa creștinului din Vâlcea”, a mai adăugat prof. Stoica.

Fetele nemăritate se spală duminica într-un vas cu apă “neîncepută”, unde se bagă un ou roșu și un bănuț, pentru a avea o față îmbujorată și parte de bogăție în viitor.

Ritualul Paștelui nu se încheie însă aici. Duminică, de la ora 17,00, în biserici are loc “Mica Înviere” sau slujba mironosițelor, unde merge toată familia cu coșuri cu bucate. La finalul slujbei, după ce aceste bucate sunt binecuvântate, creștinii merg în sat și le împart la vecini.

“Este Pomana viilor de această dată, față de Joia Mare unde am avut Pomana morților. Duminică seara se încheie cu hora satului, petrecere de nou început, o nouă viață, o înfrângere asupra morții”, mai spune prof. Elena Stoica.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO

Cu toate acestea, comuna Roșiile apare în primele documente oficiale drept comuna “Roschy, sat cu o biserică, o curte boierească, un pod, o moară, o pădure, vii pe Tzerna, situat pe Oltezul”.

Localitatea este de fapt legată de istoria polcovnicului Nicolae Pleșoianu, polcovnicul fiind grad militar în armata polonă, dar date mai multe nu sunt încă pe această linie. Decât despre faptul că polcovnicul este membru al uneia din cele mai mari familii boierești, cunoscută prin contribuția la revoluția pașoptistă și la emanciparea românilor, Pleșoienii fiind dregători ai statului în secolul al XIX-lea și cei care au pus bazele primelor garnizoane militare din județul Vâlcea.

Dacă originile comunei Roșiile se pierd într-o legendă poloneză, un alt mister, de fapt o legendă dăinuie și astăzi cu privire la existența unei biserici pe teritoriul localități, biserica din Pleșești, denumită și mănăstire, deși nu are chilii, nu are un sistem de organizare tipic acestor lăcașe de cult, dar care s-a născut extrem de greu, o zidire ce a durat aproape 200 de ani.

Mănăstirea Pleșești cunoaște o legendă însă pe două planuri, ce însă aduce cu sine și anumite anomalii în care și acum cred localnicii din Roșiile.

“În memoria colectivă, biserica de la Pleșești este denumită ‘mănăstire’, deși împrejurul ei nu au fost descoperite urme de chilii, dar în mod similar, la Vaideeni, de pildă, localnicii își denumesc bisericile de zid ‘mănăstiri’, probabil prin asociere cu biserica mănăstirii Hurezi și pentru a le deosebi de vechile biserici de lemn, cărora și astăzi le spun ‘cimitire’.

Legenda haiducului Dragu, ctitor de biserici la Pleșești, Roești și Grădiștea, s-ar putea referi la biserici mult mai vechi decât cele actuale, deși este foarte puțin probabil ca un haiduc să fi construit o biserică în arealul puternicilor boieri Pârâieni sau Pleșoieni”, a declarat prof. Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.

Cu toate astea, biserica din Pleșești, Roșiile, este printre puținele din țară care are pictată “Moartea cu coasa”, nu se cunoaște pictorul, iar ctitorirea acesteia a durat aproape 200 de ani. Pentru simplul fapt că mai multe întâmplări neobișnuite, spun legendele, s-au petrecut cu meșterii zidari. Mulți dintre aceștia, fie s-au îmbolnăvit de tot felul de boli, fie în mod neobișnuit “au murit sau au rămas schilozi după ce au căzut de pe schele”.

Cert este că biserica apare ca începând a fi construită în 1633, iar data finală este 1791, anul când lucrările au fost terminate.

“Această biserică este printre puținele care are pictate moartea cu coasa. De asemenea, inedit este și faptul că de-a lungul timpului mulți enoriași au încercat să o văruiască, dar au avut o moarte suspectă la scurt timp. Dacă ești în apropiere sau în incintă nu trebuie să vorbești de ea pentru că ți se întâmplă lucruri neobișnuite”, este de părere și preotul paroh Băescu.

În cea de a doua variantă, mai aproape de adevăr, este faptul că biserica a fost zidită timp de 200 de ani de săteni, funcție de contribuția lor financiară.

“Cei care au ridicat biserica ‘din temelie’, așa cum reiese din pisania din pridvorul bisericii, de deasupra ușii de la intrare, sunt membri ai familiei Pleșescu, preoți și diaconi, cu fiii, frații și, probabil, alte familii înrudite cu aceștia, ajungându-se la aproape toată comunitate.

Numele ctitorilor menționați sunt următoarele: popa Ioan Pleșescu și popa Preda Pleșescu și diaconul Marin Pleșescu cu frații lui și Iordache Pleșescu și popa Ioan etc.

Ctitorii de mai sus încep pictarea bisericii în 1803, iar pictura este finalizată în 1828. Realizarea ei se face cu sprijinul polcovnicului Nicolae Pleșoianu (menționat împreună cu soția sa Maria) și al jupânului Dumitru Suditu, epitrop (împreună cu soția sa Casandra). Pomelnicul de pe peretele de nord din altar este foarte extins, conținând peste 130 de nume, adică tot satul Pleșești de la acea vreme”, spune prof. Ligia Rizea.

De altfel, în pomelnic apare și numele domnitorului Ioan Dumitru Ghica, precum și al episcopului de Râmnic din acea vreme.

Există însă date cu privire la o biserică de lemn ce ar fi existat chiar pe locul acesta și care ar fi putut să fie ctitoria haiducului Dragu, numai că s-a luat decizia după ce boierii au cumpărat moșiile respective, de a fi dărâmată, doar era opera unui haiduc, dușman clar al familiilor nobiliare, și de aici blestemul posibil abătut asupra meșterilor care au început lucrarea la noua biserică de zid.

Nu se știe care este varianta adevărată, un lucru este cert, mănăstirea din Pleșești, o biserică cu trei cupole, acoperită cu șiță, cu trei stiluri de frescă, s-a născut înaintea ctitoriei de la Hurezi și întregește tabloul frumoaselor schituri, biserici și mănăstiri ale Vâlcii, tărâm ce poartă o istorie ecleziastă veche de peste 500 de ani, în urma căreia județul a primit denumirea de “Athos românesc”.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) George CĂLIN / Arhiva AGERPRES

“Nu vreau să mă laud gratuit, dar cei opt bucătari din comuna noastră gătesc cel mai bun produs de patiserie românesc. Este vorba de cozonacul de casă, fie cu stafide, fie cu nuci, fie cu rahat. Acest cozonac folosește cele mai bune și ecologice ingrediente și mă refer la ouăle din curtea omului, nu din comerț, laptele de vacă de țară, făina este din grâu netratat. Rețeta este una la care nici eu nu am acces, deși am vorbit cu investitorii. Este o rețetă de sute de ani, moștenită de la femeile satului. Procedura de coacere este tot una tradițională, prin cuptoare clasice. De aceea, acest cozonac de Slătioara este un produs pufos, moale la gust și care, chiar dacă stă afară mult timp, nu se întărește”, susține primarul Romcescu.

Fabrica respectivă se află la început și are în vedere mărirea producției, o dată cu promovarea produsului.

“Nu doar cozonacul de Slătioara este produsul nostru autentic. Numai cine a cunoscut dulcețurile din fructe de pădure și din alte fructe, siropurile și compoturile de aici are drept să comenteze. Toate acestea sunt preparate strict ecologic, după rețete tradiționale, nescrise pe hârtie”, a mai adăugat edilul din Slătioara.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO

Pelerinul care ajunge în județul Vâlcea și întâlnește o biserică impunătoare ridicată pe vârf de deal, la margine de pădure sau izolată într-o luncă de râu trebuie să știe că respectiva biserică deține un secret.

“De obicei, bisericile de mir sunt ridicate în mijlocul comunității, sunt cele pe care le știm cu toții și care fac parte din viața normală a satului românesc. Bisericile mănăstirilor, ca de altfel întreg ansamblul monahal, se află undeva la marginea comunității sau în mijloc de pădure, la margini de ape, loc în care vodă sau nobilul de numele căruia se leagă această ctitorie, loc în care acesta a vrut să fie tărâm de pace, de liniște, unde monahii să propovăduiască numele Domnului”, spune prof. Ligia Rizea.

Astfel, pe Valea Topologului, în comuna vâlceană Galicea, întâlnim o biserică impunătoare, care vine de peste 500 de ani. Puțini știu că este ce a mai rămas din fosta Mănăstire Flămânda, ctitorie din secolul al XVI-lea, al cărei destin este împletit strâns cu destinul marelui logofăt al lui Mihai Viteazul, Teodosie Rudeanu, înmormântat chiar la această fostă mănăstire.

De altfel, Teodosie Rudeanu este autorul unei cronici a domniei lui Mihai Viteazul, folosită de cronicarul silezian Baltasar Walther în biografia pe care o face lui Mihai Viteazul, apărută la Görlitz: Rhambau, 1599.

“În țară, scrisurile lui Rudeanu stau la baza cronicii lui Stoica Ludescu din timpul lui Șerban Cantacuzino și a Cronicii Buzeștilor, despre care se spune că a fost scrisă de Sima, soția lui Stroe Buzescu. De altfel, mare parte din istoria marelui voievod al Țării Românești pe care o cunoaștem azi o știm pe baza cronicilor lui Rudeanu, cu nimic mai prejos fiind decât mari cronicari moldoveni cum ar fi Neculai Milescu”, mai spune Rizea.

Teodosie Rudeanu a fost o personalitate de seamă a epocii, a făcut parte din sfatul țării 35 de ani, cu unele intermitențe, începând cu domnia lui Petru Cercel, în timpul căruia devine mare spătar. A fost căsătorit de două ori, cu Stanca, fiica lui Radu ban (după V. Brătulescu), care moare la 24 de ani, și cu Dobra din Mănești.

“Om energic și diplomat abil, cel mai profund om de sfat al domnitorului Mihai Viteazul, așa cum spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu, în 1595, face parte din solia boierilor munteni, conduși de mitropolitul țării, cea care încheie la Alba-Iulia un tratat cu Sigismund Bathory. Logofătul îl însoțește pe Mihai Viteazul în campania din Transilvania și face parte din Divanul din Alba-Iulia. În august 1600 este trimis sol la împăratul Rudolf II, la Praga. În timpul campaniei împotriva lui Ieremia Movilă, este, pentru un timp, guvernator al Transilvaniei, dar, după înfrângerea lui Mihai, trece de partea Movileștilor și este numit mare logofăt”, după cum declară istoricul Florin Epure.

Rudeanu avea moșii în peste 15 sate vâlcene, care se întindeau de la Runcu la Popești și Slătioara.

Despre necropola sa de la Flămânda, I. Ionașcu, în “Documente privitoare la Oltenia și județul Olt”, menționează un hrisov din 15 iunie 1659, unde, într-o judecată între boierii Rudeni și Slăvitești, pentru niște ocine din hotarul Pleșoiului, se spune că Teodosie Rudeanu a pus Mănăstirea Flămânda pe moșie “cu sila când au fost părinții lor pribegi”.
Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO

Mănăstirea Flămânda a fost ridicată între anii 1596 — 1597 și refăcută în secolele XVIII, XIX. Din pisanie aflăm că la început a fost schit de călugări, patronat de Mănăstirea Hurezi la sfârșitul secolului al XVII-lea, și că s-a refăcut în secolul al XIX, când pictura mai veche a fost pierdută în mare parte, biserica fiind retencuită și pictată din nou. În 1950 și în 1986-1988, biserica a trecut prin noi reparații capitale. Din vechiul ansamblu, azi se mai păstrează biserica, zidurile de incintă și turnul clopotniță, care joacă și rolul de poartă de acces în incinta fostei mănăstiri.

“Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de la Flămânda este suplă, cu fațadele marcate de un brâu median încadrat între două șiruri de cărămidă în dinți de fierăstrău, care revin și în partea superioară a fațadelor, unde suprapuse în mai multe rânduri alcătuiesc cornișa. Pe fațadele laterale și în zona altarului este decorată în ambele registre cu șiruri de arcade oarbe, elegant ritmate, cu arcele în plin centru din cărămidă aparentă. Are un pridvor îngust, susținut pe stâlpi masivi de zidărie, pronaos de dimensiuni reduse, naos alungit și flancat de abside laterale și altar semicircular. Recent, fațadele au fost pictate în exces, ceea ce intră în contrast neplăcut cu eleganța și monumentalitatea edificiului”, adăugă prof. Rizea.

Teodosie Rudeanu și prima lui soție, Stanca, sunt înhumați în pronaosul bisericii. Stanca moare foarte tânără, în 28 mai 1584, inscripția de pe piatra ei tombală lăsând să se întrevadă că a fost o domniță iubită — “și a fost milostivă, în tinerețea ei la 24 de ani; în anul 7092; și blândă la casa ei” (Constantin Bălan, “Inscripții medievale și din epoca modernă a României”, Editura Academiei, București 1994). După 37 de ani, în anul 1621, tot pe 28 mai, își va ocupa locul de veci în pronaosul bisericii de la Flămănda și asprul feudal, recunoscutul cărturar și diplomat Teodosie Rudeanu, căruia îi datorăm cunoașterea glorioasei epoci a lui Mihai Viteazul.

Despre Rudeanu există și o variantă extrem de controversată legată de un act de înaltă trădare. După înfrângerile lui Mihai Viteazu la Mirăslău și Curtea de Argeș și după pierderea tronului, se spune că marele logofăt l-ar fi trădat pe Mihai și ar fi trecut de partea lui Movilă, de altfel primind și mare funcție la curtea domnească după decapitarea domnitorului primei uniri.

Piatra tombală, așezată în pronaos, în partea din dreapta, având în câmp cinci motive ornamentale, are o inscripție deteriorată, care astăzi nu mai poate fi citită. Reproducem textul așa cum l-a descifrat regretatul Constantin Bălan, în urmă cu mulți ani: “Aceas[tă] piatră [este] [pre] groapa jupa[n(ului) Theod(o)sie logofet, feciorul logofetulu Ivan d(in) Ruda] […] [și s-au p]rista[vit | în zilel(e) Radu(lui) voevod s(i)n Mi(h)ni voevod, luna mai 2[8] zile], [v(ă) l(ea)]t 7129 [1621]”.

Tot în pronaos, în partea stângă se află și mormântul soției sale, Stanca: “A răposat roaba lui Dumnezeu, jupânița Stanca a jupânului Teodosie mare spătar, fiica lui Balea [sau Vladul] ban din Cocorăști, în zilele domnului, Petru voievod, luna mai, în [.], ziua înălțarea Domnului; și a fost milostivă, în tinerețea ei la 24 de ani; în anul 7092; și blândă la casa ei […] veșnica ei pomenire”.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Florin Marin)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO

Chiar dacă teoria este controversată, există indicii că la Drăgoești ar avea adevăratele origini domnitorul primei uniri. Biserica Sfinții Trei Ierarhi a fost recent reabilitată pe un grant european, Primăria comunei reușind să argumenteze prin documente că este locul de botez al marelui domnitor.

Cozia, mănăstirea care “liniștește” Oltul după ieșirea acestuia din defileu, este locul unde Mircea cel Bătrân a ales să își doarmă somnul de veci și unde mii de pelerini vin săptămânal să se reculeagă la mormântul singurului domn din istoria noastră care a învins armata unui sultan și nu oricare, chiar Baiazid, cuceritorul Constantinopolului.

Arnota, unde domnitorul Matei Basarab, cel care a adus carte, tipar și a înnobilat școala monahală românească, a ales să fie înmormântat, pe versantul sudic al munților Buila, într-o bijuterie arhitecturală cochetă, mănăstire situată la 700 de metri altitudine.

Și nu în ultimul rând, “perla coroanei”, Hurezii, mănăstirea sfântă pe care Constantin Brâncoveanu a ales-o să-i fie mormântul și unde o parte din rămășițele sale pământești au fost aduse în vara anului trecut, de către PF Daniel.

Dar mai există și Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Drăgoești, unde, după anumiți istorici, ar fi adevăratele origini ale lui Mihai Viteazul, unde acesta ar fi fost botezat.

Povestea începe pe malul stâng al râului Olt, la limita dintre Subcarpați și dealurile viilor. Comuna Drăgoești, așezată pe malul stâng al Oltului, este “localitatea boierilor”, cum o cunosc istoricii vâlceni, de aici începând podgoriile, în jos, spre Drăgășani, iar în sus, pădurile, spre munte.

“Aici începe povestea pe care istorici cum ar fi E.M. Krețzulescu o certifică la Arhivele Naționale și chiar documente aflate în custodia Râmnicului o confirmă. Și anume faptul că Mihai Viteazu s-a născut la Drăgoești, după care este dus în secret, adică după botezul de aici, de la biserică, la Târgul de Floci. Oricum, în legătură cu originea marelui voievod sunt și acum multe neclarități, unele izvoare spun că, de fapt, nu este fiul lui Pătrașcu, ci al unui grec, alte izvoare îl certifică pe Mihai ca fiind fiul lui Pătrașcu Vodă și al Teodorei. Cei mai mulți însă merg spre varianta că Mihai este fiul lui Pătrașcu Vodă”, declară, pentru AGERPRES, primarul comunei Drăgoești, Gheorghe Melente.
Istoricii vâlceni vin să argumenteze, la rândul lor, acest aspect, că locul de naștere al lui Mihai Viteazu este în Drăgoeștii Vâlcii, bazându-se nu doar pe datele episcopului Râmnicului de la sfârșitul veacului al XIX-lea, Ghenadie Enăceanu, dar și pe faptul că toate rudele lui Mihai sunt înmormântate la Vâlcea.

“Nici cei din Ialomița nu au dovezi clare că Mihai s-ar fi născut în Târgul de Floci, dar la Vâlcea există câteva repere care nu pot fi ignorate. De exemplu, la Proieni există biserica unde sunt documente că Mihai s-a căsătorit cu doamna Stanca. Doamna Stanca a murit de ciumă în 1603, iar mormântul ei este la Arhiepiscopia Râmnicului. Mama lui Mihai, Teodora, este înmormântată la Mănăstirea Cozia, după ce a murit în anul 1605. Iar faptul că Pătrașcu Vodă a stat un an la Râmnic, anul de dinaintea morții, toate vin ca argumente să susțină teoria că Mihai s-a născut la Drăgoești”, a declarat pentru AGERPRES prof. dr. Sorin Oane.

În acest sens vine ca un ultim argument faptul că Mihai Viteazu a terminat de construit biserica Cuvioasa Paraschieva din Râmnicu Vâlcea, biserică începută de Pătrașcu Vodă, iar în actele acestei biserici menționează faptul că a terminat “zidirea tatălui său”.

Așadar, în anul 1557, varianta care apare și în înscrisurile lui Kretzulescu și ale episcopului Enăceanu, Pătrașcu Vodă fiind grav bolnav, se retrage cu o parte din curtea sa la Râmnicu Vâlcea. Alături de Pătrașcu se aflau Socol Vornicul, Tudor vel Logofăt, Dragomir Vistier, Stanciu Spătar, Radu Stolnic, Vlad Comis dar și soția sa de a doua, Teodora, însărcinată. Pătrașcu moare, iar Mihai este fiu postum.

Acesta este ținut în secret la Drăgoșeti și botezat la biserica Sfinții Trei Ierarhi.

“Cum vedem, Mihaiu Vodă a rămas mic de tot și, date fiind împrejurările vremei, el a fost crescut departe și de bună seamă nu sub nume de voevod, ci sub alt nume”, se arată în cronicile lui Enăceanu de la Râmnic.

Astfel, biserica din Drăgoești ca și cea din Proieni, unde Mihai s-a căsătorit cu doamna Stanca, vin să întărească alături de Cozia, Arnota și Hurezi, că Vâlcea a fost un județ domnesc, unul ales de marii voievozi ai Țării Românești să fie loc de spiritualitate, de cultură și loc de odihnă de veci.

“Nu-i puțin să spui că Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazu, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați și Constantin Brâncoveanu au ales Vâlcea ca loc privilegiat al domniei lor, au ales să facă aici adevărate academii ecleziaste, au ales loc de închinăciune, au ales să fie înmormântați în acest frumos județ, primul din țară, atestat documentar”, conchide profesorul Oane.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Legendele spun că aici ar fi existat cnezatul lui Seneslau, iar un mormânt cu inscripții slavone ar aparține tatălui acestuia, Miraslau, însă istoricii nu confirmă ipoteza. Tot în Titești se află și o celebră placă pe care se află gravată crucea malteză, a cărei origini se pierd în secolul XIV.

Însă comuna mai deține un lucru care cu timpul a devenit o curiozitate pentru turiștii sau călătorii aflați în trecere pe aici: satul părăsit. Cum te abați de la primărie în jos, pe panta unui deal, se vede un grup de 30 — 40 de case pustii, înconjurate de buruieni și arbuști.

“Este vorba de satul Cucoiu, sat vechi, care a fost abandonat în ultimii 25 de ani iar toată populația a migrat aici sus pe culme, refăcându-și efectiv gospodăriile. A fost o acțiune neimpusă de cineva decât de natură”, a declarat, pentru AGERPRES, primarul din Titești, Cătălin Daneș.

De fapt satul Cucoiu, vechi de peste 500 de ani, a fost un sat de fugă, ascuns la baza versantului și ferit din calea invadatorilor. Satul era sub cota drumului comercial sau militar, funcție de situație, care venea dinspre Ardeal spre Muntenia.

“Acum nu se știe exact de ce străbunii celor din Cucoiu au ales să-și facă vatra chiar acolo jos. Cert este că nu se vede de sus de pe culme, decât dacă dacă privești cu atenție printre pâlcurile de arbori. Dar să ne imaginăm că în urmă cu sute de ani nu erau case mari, ci unele mici. Acest drum al Loviștei era folosit de armate, fie cele habsburgice, fie otomane și deci era extrem de periculos să ai casa în drum. Nu mai spun de cei care veneau să strângă birurile”, spune Daneș.

Dar ceea ce a însemnat pe vremuri un avantaj geografic, s-a transformat în ultimii 50 de ani într-un coșmar pentru sătenii din Cucoiu. Toate ploile și toți torenții curgeau chiar peste case. În timp s-au format adevărate mlaștini care le distrugeau oamenilor grădinile. Se formau chiar lacuri pline de noroi care în timp au afectat structura de rezistență a caselor și a școlii.

“Autoritățile comuniste nu au vrut să-i ajute pe oameni, probabil că nu au uitat faptul că prin anii ’50 loviștenii au luat arma în mână și au umplut munții din zonă cu cuiburi de partizani. De aceea au tărăgănat strămutarea”, a mai spus edilul Daneș.

În cele din urmă, când deja ruperile de maluri au pus în pericol toată linia estică a satului Cucoiu, obștea din localitate le-a dat oamenilor locuri de noi de casă și, în cele din urmă, în 10 ani tot satul s-a mutat chiar pe culme, pe marginea vechiului drum al Loviștei.

Satul Cucoiu are case cu un etaj, tipic de munte, cu gard înalt, însă așezării îi lipsea ceva. Biserica. Biserica veche rămăsese acolo în zona înnămolită și chiar dacă exista una nouă aproape de centrul comunei, cei care se strămutaseră doreau biserica lor.

“Un fiu al satului, Viorel Barbu, a luat decizia de a ridica o nouă biserică, dar una diferită, care să exprime faptul că acest sat e unul nou, unul dârz, unul care privește spre cer. Și astfel biserica propusă a se ridica a fost aleasă să fie una pe model maramureșan. Singura de acest gen din tot județul Vâlcea. Toată comunitatea a contribuit la înălțarea acestei biserici de lemn. Au fost tăiate lemnele, pregătite, măsurate, sub supravegherea unor meșteri tocmai din Maramureș. Și uite așa s-a născut una dintre cele mai frumoase biserici de lemn maramureșene la Titești”, a declarat Daneș.

Biserica de lemn din Cucoiu se află chiar la marginea versantului și este locul de unde se vede cel mai bine fosta vatră a satului. Oamenii mai au acolo jos pământ, mai coboară vara, au fânețe dar au un reper, acolo, pe vârful dealului, biserica maramureșeană care este semnul renașterii.

“Îmi amintesc acei ani ai strămutării, oamenii aduceau pe lângă paturi și alte obiecte de uz casnic icoanele. Cred că erau o moștenire din moși-strămoși, de când s-a înființat satul ascuns. Multe dintre icoane au fost aduse aici, la biserica nouă. Și mai e ceva de spus. Titeștiul a fost în calea tuturor, că se numeau romani, că au fost cruciații, că au fost habsburgii, otomanii, imperii nu glumă, aceste imperii nu mai sunt azi. Satul Cucoiu este însă. Aici, sus, pe culmea dealului, în jurul unei biserici cu arhitectură românească, de acolo, din altă zonă istorică, plină cu oameni mândri, Maramureșul…”, conchide primarul din Titești.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)