Foto: (c) LIVIU POPESCU/AGERPRES ARHIVĂ

“Pentru comuna Berislăvești, faptul că acest schit vechi de patrimoniu va fi reabilitat și redat circuitului de pelerinaj este un mare câștig. Alături de bijuteriile ecleziaste ale Călimăneștiului — Cozia, Turnu, Ostrov, Stânișoara, iată că Bersilăveștiul revine ce a fost odată. Noi ca primărie am încercat tot ce am putut dar investiția care ar fi trebuit făcută depășea cu mult posibilitățile bugetului nostru.

Schitul a primit 8 hectare de pământ, noi am asfaltat drumul de acces până la poarta mănăstirii. Berislăveștiul intră astfel pe circuitul monahal al Vâlcii”, a precizat Bușagă.

Berislăvești este un ansamblu monahal început în secolul al XVIII-lea de Alexandru Bucșenescu, mare paharnic, și finalizat de egumenul Nicodim Beligrădeanu în 1762. Ansamblul se compune dintr-o biserică, cândva impunătoare, amintind Biserica cu hramul ‘Toți Sfinții’ din Râmnicu Vâlcea, ridicată în aceeași perioadă, inclusiv în ceea ce privește turlele mici de pe pronaos torsate după modelul turlelor de la Mănăstirea Curtea de Argeș, o incintă pătrată, generoasă, având chilii pe două laturi, la est și nord, o frumoasă clopotniță dominând valea spre vest și o stăreție cu o impresionantă pivniță boltită spre nord.

Istoria mănăstirii s-a împletit strâns cu cea a Mănăstirii Cozia, căreia i-a adăpostit în vremuri tulburi documentele și odoarele de preț, motiv pentru care ‘la leatul 1788, în războiul ce au avut Poarta Otomanicească cu Poarta Chesearecească, când s-au ars mănăstirea Cozia s-au ars și Berislăveștii’, cum stă menționat pe un clopot din 1801, refăcut de Teodosie, arhimandritul Coziei.

Mănăstirea a fost refăcută și, un fapt important de menționat, autoritățile comuniste au sprijinit renovarea ei, astfel că au fost făcute reparații în anii 1949, 1966 și 1976.

În ultimii 25 de ani, schitul s-a degradat fiind aproape de prăbușire.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Fotografii: (c) Liviu Popescu / AGERPRES

“Aici pare că se termină Vâlcea și începe Ardealul sau invers”, spune primarul din Câineni, Ion Nicolae.

Jumătate din casele vechi din Câineni au garduri zidite, porți înalte din piatră iar arhitectura te duce cu gândul mai degrabă la sașii sibieni decât la culele oltenești. Și drumurile înguste pietruite, vorba molcomă a sătenilor, toate spun un singur lucru, care are legătură cu istoria locului. E o istorie veche de aproape 300 de ani, când la Câineni se înălța una din cele mai mari cetăți austriece de dincoace de Carpați — “Arxavia” sau “Strassbourg”.

“O cetate despre care și azi se spune că în nopțile lungi de iarnă se vede deasupra comunei, spun sătenii. Se aud lovituri de spadă, muzici, dansuri, nechezat de cai. Ei, sunt povești pe care le-am moștenit cu toții de la bătrânii satului, este povestea uneia dintre cele mai frumoase cetăți austriece care a străjuit poarta defileului de nord a Văii Oltlui”, afirmă edilul din Câineni.

Potrivit istoriei județului, prin pacea de la Passarowitz, în anul 1718, Imperiul Habsburgic preia în stăpânire Oltenia, iar din ordinul contelui Steinville, reprezentantul împăratului Carol al VI-lea pentru cele ‘două Dacii’, inginerul și arhitectul Friedrich Schwantz construiește, în perioada 1718 — 1722, la Malu Podului (toponimul actual), în partea de nord a satului Câinenii Mari, cetatea Arxavia, în latină, și Strassburg, în austriacă.

Profesorul Ligia Rizea, specialist în patrimoniul vâlcean, spune că Arxavia era o cetate înaltă, cu fortificații puternice și care “închidea cu privirea toată Valea Oltului spre Robești, orice inamic care se apropia la 20 de kilometri distanță putând fi ușor reperat, existând timpul necesar pregătirii de apărare” .

Cetatea Arxavia era așezată pe un platou drept, de deasupra drumului european 81, în dreptul podului care traversează Oltul la Câinenii Mici. După unele referințe, Friedrich Schwantz, în timpul constuirii cetății, ar fi descoperit urme de construcții romane, care sunt, de altfel, atestate și de arheologi și figurează ca “Așezare — Epoca romană, sec. II-III d. Hr.’, în Repertoriul monumentelor istorice din județul Vâlcea.

Câineniul a devenit astfel un centru militar și comercial al imperiului, aici apărând și primii funcționari austrieci, primii traducători și primele piețe comerciale. În acea perioadă, o populație săsească este adusă în cetatea Arxaviei și se pietruiesc mai multe drumuri și se refac unele din căile de comunicare spre Boișoara și Titești. Tot atunci reapare pe hartă după aproape 1500 de ani, drumul romanilor.

“Încă din 1717, austriecii au deschis pe Valea Oltului “un drum de 11 ore pentru trăsuri, stâncile fiind sfărâmate, rostogolite și nivelate’. Este pentru prima dată când Valea Oltului devine drum de legătură între Oltenia și Ardeal, până atunci existând doar drumul vechi al Loviștei spre Curtea de Argeș. Tot atunci apare și poștalionul”, spune Rizea.

Inscripția pe două plăci de marmură albă de 2,30/1,20 metri, aflate în prezent pe stâncile de deasupra șoselei pe partea stângă pe direcția de mers spre Sibiu începe astfel: ‘Stai călătorule. Unde natura poruncește să te oprești și vitejia lui Traian s-a oprit. (…)’.

“Construirea drumului s-a făcut cu sprijinul secret al boierimii din Oltenia și înainte de intrarea oficială a Olteniei sub stăpânirea austriacă, deoarece, așa cum consemnează inscripția amintită mai sus, din 1717 drumul a primit numele împăratului Carol al VI-lea , “Via Carolina”, asigurând tranzitul comercial și militar pentru vehicole pe patru roți și reintrând în istorie după mai bine de un mileniu jumătate, după ce fusese parcurs pe Valea Oltului de armatele romane ale lui Traian, spre Sarmisegetuza. Dar spre deosebire de drumul roman, care ținea stânga Oltului, Via Carolina a fost construită pe malul drept, iar traseul ei a constituit în bună măsură traseul șoselei anterioare amenajărilor hidrotehnice de pe Olt”, explică profesorul Rizea.

Habsburgii preiau, astfel, sub stăpânire Vâlcea și încep, în foarte scurt timp, să fixeze repere ale imperiului — zecile de construcții, birouri ale funcționărimii imperiale din Râmnicu Vâlcea, cetăți fortificate în zona Călimăneștiului. Marile ansambluri mânăstirești de la Cozia, Episcopia Râmnicului, Dintr-un Lemn, Bistrița, Hurezi, care existau anterior, primesc ca arhitectură zidurile fortificate, impuse de arhitecții habsburgi. Se spune că și zidurile fortificate din centrul municipiului Râmnicu Vâlcea datează din perioada stăpânirii habsburgice.

Așadar, Arxavia nu a fost un caz izolat de construcție austriacă. Cetatea din Câineni a fost vizitată de Eugen de Savoia și multe baluri în onoarea acestuia au fost organizate la aici.

După pacea de la Belgrad din 1739, Arxavia a fost distrusă de turci, azi fiind un teren agricol, dar ochiul avizat al arheologului reperează cu precizie urmele zidurilor, poarta de acces și șanțul de apărare ale cetății. Astfel, după 30 de ani de stăpânire autriacă, Oltenia reintră sub stăpânire otomană și direct supusă prinților fanarioți de la București.

“Păcat. A fost perioada scurtă de înflorire a Văii Oltului, legendele care au rămas despre habsburgi păstrează noblețea acestui mare imperiu apusean. Poate că, cine știe, dacă habsburgii ar fi stat măcar o sută de ani aici, la Vâlcea, ne-am fi putut mândri și noi, azi, cu un județ ardelenesc”, conchide primarul din Câineni.

Și Via Carolina decade treptat după 1739, drumul este fragmentat pe alocuri de prăbușirile de stânci și torente. Cel care încearcă o refacere a lui, în 1818, este slugerul Tudor Vladimirescu în vremea când era vătaful de la Câineni.

Cât despre Arxavia sau Strasburg, în nopțile lungi de iarnă, ea apare semeață, ca o fantomă, pe versantul de deasupra Câineniului și vag un acord de vals vienez reușește să răzbată de dincolo și se apoi se pierde pe Olt în jos, prin defileu, până departe spre Dunăre.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Dar nu sunt doar cruci, sunt o serie de bolovani, unii destul de mari pe care sunt fie semne crestate, fie înscrisuri în latină, fie în slavonă, semn că drumul care pleca din Câineni și mergea către Argeș era de departe una dintre cele mai importante rute comerciale ale Europei.

Atât profesorul Mihai Călinoiu, cât și primarul Ion Sandu din Perișani au afirmat vineri că drumul de tranzit care străbate Țara Loviștei este unul care vine din Evul Mediu timpuriu și mai multe sute de ani a fost de fapt singura legătură în diagonală care traversa această parte de țară, legând Occidentul de Orient.

“Chiar dacă nu este vorba de celebrul drum al mătăsii al antichității, este vorba de acest drum care a fost studiat de mai mulți istorici de la Universitatea București și se poate afirma cu precizie că acest drum are obârșia odată cu primele cruciade ale Apusului. De aceea, probabil, și crucea malteză, simbol creștin care a fost preluat ulterior și de creștinii ortodocși din zonă. Drumul este cel despre care noi, vâlcenii, spunem că este și ruta pe care a ales-o nefericit inspirat regele Carol Robert de Anjou când a fost învins de Basarab I”, spune prof. Mihai Călinoiu.

De altfel, din punct de vedere geografic, drumul care trece prin Țara Loviștei, străbătând patru comune, este și acum cea mai scurtă legătură între Sibiu și București, prin evitarea rutei Valea Oltului.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Iar dacă punem la socoteală multitudinea de pietre tombale de pe acest drum care au inscripții fie în slavonă, fie în latină, atunci avem o imagine clară a faptului că acest drum a fost de fapt ruta comercială a Occidentului cu Orientul în perioada medievală. Legăturile comerciale dintre Imperiul Habsburgic și cel Otoman și de aici cu restul lumii asiatice și arabe nu aveau altă variantă de transport decât pe aici prin Loviștea”, susține prof. Mihai Călinoiu.

Primarul din Perișani vine cu un argument care aduce mult mai devreme originile acestui drum, menționând castrele romane de pe teritoriul comunelor loviștene — două în Racovița și câte unul în Titești, Câineni și Perișani.

“Nu știm însă dacă drumul romanilor mergea spre Argeș sau era doar unul care venea dinspre sud de la Dunăre spre Ardeal, dar este cert că și romanii foloseau pe teritoriul Loviștei aceeași rută militară și comercială în timpul stăpânii Daciei”, afirmă primarul Ion Sandu.

Revenind la pietrele care marchează drumul Loviștei de intrare până spre Argeș, primarul din Perișani le-a adunat pe toate și le va expune în Muzeul Posada, alături de alte artefacte militare.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“În ultimii zece ani am depus o muncă mai mult voluntară de a aduna toate pietrele care sunt, după părerea multor specialiști, borne ale acestui drum deschis de cruciați și ulterior bătut de comercianți dinspre Apus spre Orient. De ce am făcut asta? Pentru a le avea la un loc și pentru ca arheologii să le poate analiza și compara simbolurile care sunt trecute pe ele. Aici se va deschide cu siguranță o tabără arheologică permanentă, date fiind descoperirile din toamnă în zona Posadei, mă refer la acele săgeți, vârfuri de sulițe și alte artefacte militare”, spune primarul din Perișani.

În colecția de pietre a Primăriei Perișani stau deja mai bine de 20 de bolovani încrustați sau sculptați aduși din Țara Loviștei și care au mărginit drumul axial care urcă de la Câineni spre Argeș. Cea mai interesantă piesă rămâne însă placa de doi metri de pe teritoriul comunei Titești, care are în centru simbolul Crucii Malteze, iar în lateral mai multe rânduri scrise în latină. Această placă a fost găsită din întâmplare la reabilitarea unei rigole de apă, când lucrătorii au dorit să îndepărteze un podeț de piatră, situat pe marginea drumului Loviștei.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Nu mare le-a fost mirarea când, întorcând podețul cu fața în sus, au rămas uimiți când au descoperit pe partea de dedesubt inscripția. Cu siguranță avea o legătură directă cu acest drum comercial”, menționează prof. Mihai Călinoiu.

Până una-alta, astăzi acest drum, DN7D, este singurul drum național de pământ din România. De 20 de ani autoritățile locale și județene au cerut asfaltarea acestuia, mai ales că este cea mai scurtă legătură dintre Sibiu și Pitești, prin Curtea de Argeș, evitându-se Valea Oltului, actualul DN7.

Drumul străbate Țara Loviștei prin patru comune cu specific păstoresc, parte din ele întemeiate de ciobanii sibieni. Acestea sunt Câineni, Boișoara, Titești și Perișani. Pietrele bornă care au marcat de sute de ani acest culoar comercial urmează să fie expuse în Muzeul Posada de unde vor putea fi studiate de cei care doresc să afle mai multe despre originile acestui “drum al mătăsii” în varianta românească.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Ștefan Gabrea)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FLUX

Dacă depresiunea Horezu constituie un centru ecumenic și cultural românesc, străbătut de axa sfintelor mănăstiri Hurezi, Bistrița și Govora, adevărate școli și tipografii de carte veche, regiunea Olănești aduce cu sine un alt culoar spiritual, mituri și legende, spiritualitate și noblețe. Nu mai puțin de patru mănăstiri urcă spre munte din Valea Cheii, până sus, în adâncul pădurilor de fag ale Munților Căpățânii. Acestea sunt Sărăcinești, Iezer, Pahomie și Pătrunsa, dispuse ca niște trepte spre cer, unde pelerinii merg alături de apele reci ale râului Cheia.

După ce pelerinul trece de sfântul schit Iezer, locul unde în urmă cu sute de ani s-a produs cel mai crud asasinat, zeci de călugări fiind omorâți pentru a destăinui locul unde a fost îngropată comoara lui Mihai Viteazul, drumul se afundă în pădurile din Munții Căpățânii, ajungând la un lăcaș de cult despre care nimeni nu știe când a fost zidit — Pahomie sau ”schitul haiducilor”. Biserica centrală este pe trei sferturi acoperită de stânca sub care a fost construită. Este o biserică simplă, sub formă de navă cu un pridvor mic și sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă.

Lăcașul de cult se află la poalele Muntelui Buila din Masivul Căpățânii, pe Valea Cheii, la 7 km. de schitul Iezer, pe drumul care duce apoi la Schitul Pătrunsa, ”schitul copiilor” cum mai este cunoscut.

Istoria schitului Pahomie este păstrată de memoria celor bătrâni de la poalele muntelui, fiindcă date scrise despre începuturile lui nu s-au păstrat. Nici măcar pomelnice, “e ca și cum Dumnezeu l-a ridicat, fără să spună nimănui”, spune istoricul vâlcean Ion Popescu.

”După tradiție, schitul ar fi fost durat în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către postelnicul Popa, devenit în călugărie Pahomie, feciorul stolnicului Iordache Pâșcoveanu’, Valeriu Anania în lucrarea sa ”Cerurile Oltului’. Iordache Pâșcoveanu, căsătorit fiind cu Ancuța, fiica lui Preda Brâncoveanu, era prin urmare, unchi al marelui voievod.

Dar ca în toate poveștile Căpățânilor, există și o altă legendă, spune istoricul Ion Popescu, care leagă începuturile schitului de amintirea banului Barbu Craiovescu, unchi al domnitorului Neagoe Basarab și întemeietor al Mănăstirii Bistrița. Se spune că Barbu Craiovescu s-ar fi retras aici pentru a scăpa de atacul lui Mihnea cel Rău asupra Mănăstirii Bistrița, pe care a pus tunurile și i-a smuls până și copacii din rădăcini, în anul 1509. Printre însoțitorii banului se afla și căpitanul Sava Haiducul căruia i s-a spus așa deoarece “pribegii au zăbovit mai mult timp aici și pentru a hrăni oamenii, el a fost nevoit să procure hrană prădând gospodăriile mai înstărite ale localnicilor din jur’, spune prof. Ion Popescu. Cei doi ar fi întemeiat schitul drept mulțumire că au supraviețuit ascunși în acest loc.

Prezența unui haiduc la ridicarea unui schit, păstrată în memoria colectivă, este explicată de Valeriu Anania în cartea menționată mai sus: “(…) o ctitorie haiducească nu putea să existe decât în Țara Jianului și a Vladimirescului. Zice-se că peștera de deasupra schitului — azi năpădită de trunchiuri și rădăcini — slujea odinioară drept adăpost a haiducilor (…) După un veleat de hoție și omor, ei își schimbau numele și, în parte năravurile, călugărindu-se”.

Așadar, schitul Pahomie se pare că a fost întemeiat de haiduci, schimbând astfel imaginea acestor hoți de codru, pentru că acești fugari după ce “oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, spune prof. Popescu. Este astfel o imagine care vine să îmblânzească figura tâlharului valah care la bătrânețe schimba pușca cu sutana călugărească, venind spre Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor din vremurile de răzvrătit.

Primele date scrise despre schit apar în două documente: în 1793, pe timpul domnitorului Alexandru Moruzi și în 1798, pe timpul lui Constantin Hangerii. În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râmnicului se consemnează că biserica schitului era total ruinată, iar în 1945 se mai zăreau doar o parte din zidurile roase de vreme și temeliile a trei chilii, adaugă profesorul Ion Popescu.

Schitul haiducilor a fost readus la viață de ieromonahul Veniamin de la Schitul Pătrunsa, cu sprijinul preotului Boboacă, a locuitorilor din Bărbătești, a preoților și protopopului din Horezu, episcopului Iosif al Râmnicului și Argeșului și al patriarhului Justinian.

Denumirea pe care o mai are lăcașul, schitul de la Izvorul Frumos, are legătură cu o cascadă din apropierea bisericii centrale. De altfel întreg complexul monahal este așezat într-o căldare de munte, pe malul Cheii. De aici, drumul se duce spre inima munților, în sălbăticie. Pahomie este hotar pentru mulți pelerini pentru că mergând mai departe pădurea devine tot mai deasă, mai întunecată, iar apele râului Cheia devin repezi și aleargă din cascade în cascade, acolo unde doar vulturii se încumetă să trăiască.

“În acești codrii au trăit și s-au născut poveștile haiducilor fioroși, spaima poștelor și conacelor boierești din zona Olănești, care, la vârsta senectuții, și-au ascuns definitiv viața de blam sub crucea sfântă a lui Hristos”, încheie povestea schitului Pahomie, istoricul vâlcean.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Clădirea care adăpostește muzeul este monument istoric, construit, în stil neoromânesc, în anul 1940, de către arhitecții Gheorghe Simotta și Nicolae Lupu și a aparținut familiei Nae și Tita Simian, proprietari ai unei fabrici de încălțăminte în Râmnicu Vâlcea, la jumătatea secolului al XX-lea.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

În construcția casei sunt îmbinate armonios elemente stilistice romanice, gotice și renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existența grădinii interioare, terasată, cu portic și acoperiș din olane. Structura arhitectonică a casei însumează două tipuri de spațiu, unul punând în valoare expresivitatea casei vechi a familiei Simian, din 1940, și altul neutru, funcțional pentru necesitățile unei galerii de artă, construit odată cu transformarea locuinței în muzeu de artă, în anul 1968.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

Expoziția permanentă a muzeului reunește lucrări de valoare de pictură și de sculptură românească aparținând unor artiști de renume de la sfârșitul secolului al XIX-lea precum Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Storck, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Ion Țuculescu sau Camil Ressu. Din prima jumătate a secolului al XX-lea sunt expuse lucrări semnate de Gh. Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Corneliu Michăilescu.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

A doua jumătate a secolului al XX-lea cuprinde în expunere lucrări de pictură ale artiștilor Henri Catargi, Florin Niculiu, Margareta Sterian, Michaela Eleutheriade, Lucia Demetriade Bălăcescu, Corneliu Baba, Horia Bernea, Virgil Almășanu, Dan Hatmanu, Sabin Bălașa, Ion Sălișteanu, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Marin Gherasim, Viorel Mărgineanu. De asemenea sunt expuse lucrări de sculptură între care se remarcă cele realizate de George Apostu, Ovidiu Maitec și Costel Badea.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

Muzeul deține și un tablou din Școala venețiană, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dar și o bogată colecție de lucrări donate din partea artiștilor Gheorghiță și Gregorian Rusu.

În expunerea muzeală sunt incluse și obiecte de artă veche românească, icoane și obiecte de cult reprezentative pentru județul Vâlcea. Astfel, se păstrează piese unicat precum ușile împărătești de la Mănăstirea Govora (1497) sau icoana pe lemn “Duminica Floriilor” (1668), dar și un crucifix cu elemente din epoca Renașterii germane (sfârșitul secolului al—XVI-lea), icoane și alte obiecte de cult ortodox.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Anual, Muzeul de Artă “Casa Simian” organizează expoziții temporare de pictură și sculptură contemporană, tabere de creație, astfel că din anii 1990 colecțiile muzeului au fost îmbogățite cu o serie de lucrări de grafică, desene și acuarele, ale unor artiști contemporani precum: Vasile Tolan, Horia Petruțiu, Vioara Bara, Mircea Cătușanu, Adrian Chira, Ion Augustin Pop, Ștefan Pelmuș, Epaminonda Tiotiu.

Muzeul de Artă “Casa Simian”, mică bijuterie arhitectonică, rămâne printre cele mai importante obiective turistice din Valea Oltului, anual trecându-i pragul peste 2000 de vizitatori.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Unul din aceste daruri sfinte, zestre a spiritualității românești, este Mănăstirea Surpatele, ctitoria doamnei Maria Brâncoveanu, care în 1706 — 1707 a construit pentru ”călugăricioarele’ de aici o biserică nouă și a împodobit-o cu pictură, tâmplărie sculptată din lemn de tei aurit, icoane, candelabru de aramă făcut de meșterul Hans Georg Beck, odoare și averi din care să se poată întrețină obștea de călugărițe. Pictorii pe care i-a ales Doamna Maria au fost Andrei, Iosif ieromonahul, Hranite și Ștefan, ai renumitei echipe de zugravi hurezeni conduși de Constantinos.

Pisania de deasupra ușii de la intrare amintește că mai înainte mănăstirea avea o biserică ce ”zidită a fost oareș-cându de Buzești, însă mică și prost lucrată’—(Constantin Bălan, ‘Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea’).

“Deși mică și neînsemnată, mănăstirea de la Surpatele apare înainte de a se ocupa doamna Maria Brâncoveanu de ea, într-un număr mare de documente ale vremii, peste 30, care îi leagă istoria de boierii Drăgoești și potrivit legendei chiar de voievodul Ștefan Surdul (1591 — 1592), după cum afirmă Doru Căpătaru în cartea pe care o dedică mănăstirii. Tehnic vorbind, biserica mănăstiri Surpatele este armonios construită, are planul triconic cu turla înălțată deasupra naosului și pridvor deschis susținut pe stâlpi legați între ei prin arcade în acoladă”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

Decorațiunea exterioară este simplă, dar plină de rafinament, brâul floral în relief, ancadramente de piatră la ferestre, înconjurate de chenare decorative. Inițial incinta era compusă din corpuri de chilii care formau în jurul bisericii un patrulater cu cerdace și galerii elegante.

După secularizarea averilor mănăstirești, așezământul monahal de la Surpatele a fost abandonat din lipsa posibilităților materiale și financiare de a mai fi întreținut. Începând cu anul 1927, prin strădania unor maici venite de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, ansamblul a fost refăcut.

Comisiunea Monumentelor Istorice a restaurat complexul monahal între anii 1927-1935. Au urmat lucrări de consolidare între anii 1958-1959 și în anul 1984, când biserica a fost învelită cu tablă de plumb, din îndemnul și sub conducerea episcopului Râmnicului, Gherasim Cristea, și tot prin strădania acestui adevărat ctitor pentru multe dintre mănăstirile din Vâlcea și Olt, fresca și iconostasul de la Surpatele au fost restaurate în anul 2004, de Simona Cătălina Petrescu și Anca Corina Nicolaescu.

Dar amintirile și legendele mănăstirii leagă acest lăcaș de suflet al doamnei Maria Brâncoveanu de perioada în care i-a servit ca loc de reculegere după martiriul soțului și copiilor, împreună cu cealaltă văduvă a tragediei, soția lui Ianache Văcărescu, decapitat și el alături de Brâncoveni, dar și de trei povești de iubire care îi au ca protagoniști pe zugravul Gheorghe Gherontie, Iancu Jianu și Anton Pann.

La această mănăstire, Maria Brâncoveanu și-a plâns, în ultimii ani ai vieții, soarta crudă care-i răpise, în mod dramatic, bărbatul și copiii. De altfel, drumul care leagă acest mic așezământ monahal de Mănăstirea ‘Dintr-un Lemn’, aflată nu foarte departe, se numește chiar Drumul Doamnei și se spune că Maria Brâncoveanu parcurgea des, mergând pe jos, acest drum de vreo 5—6 km., care străbate comuna Frâncești de la un cap la altul, rugându-se printre lacrimi pentru sufletele răposaților.

Legenda zugravului Gherontie spune că acesta a iubit toată viața pe fiica unui boier de-al locului, dar fără niciun rezultat, domnița respectivă nu i-a răspuns sentimentelor, ba mai mult artistul a fost chiar invitat la nunta domniței. Nesuportând această durere a sufletului, zugravul mănăstirii, Gheorghe Gherontie, a decis să se călugărească.

Cea de a doua poveste care are legătură cu Iancu Jianu ascunde de fapt o tragedie. Circulă de fapt două variante. O primă variantă ar fi cea în care Florica, sora lui Iancu Jianu și logodnică a lui Tudor Vladimirescu, în timpul răscoalei, a fost siluită de guvernatorul Olteniei, serdarul Stoica. Florica a preferat să se sinucidă, nu înainte de a-i povesti fratelui cele petrecute. Iancu Jianu l-a prins pe serdar și ca pedeapsă l-a înjunghiat chiar pe mormântul Floricăi, aflat în curtea Mănăstirii Surpatele. În cea de-a doua variantă, în cauză, victima serdarului Stoica ar fi fost chiar logodnica lui Iancu Jianu, Lenuța Golfineanu.

Ultima legenda are legătură cu Anton Pann, unde lucrurile sunt clare și fac parte din biografia poetului și muzicianului. La Surpatele, poetul s-a îndrăgostit de călugărița Anica, nepoata stareței Platonida de la mănăstirea ”Dintr-un Lemn”, și a convins-o să fugă cu el, trecând-o munții prin Pasul Bran, deghizată în bărbat.

Sunt și alte povești care pot fi auzite de pelerinul sau turistul care alege, preț de un ceas sau mai multe, să se oprească la una dintre cele mai frumoasă mănăstiri, ctitorie a Mariei Brâncoveanu, soția martirului voievod.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

Însă orice creștin care vine aici își găsește liniștea după ce trece pe sub racla Sfântului Grigorie Decapolitul, care se află în naosul bisericii, moaște cunoscute pentru minunile care au adus daruri, au alungat molime (ciuma lui Caragea), au vindecat suflete și trupuri, au îndepărtat seceta sau au oprit urgii.

Păstrătoare a acestor moaște este Mănăstirea Bistrița, leagăn de civilizație, muzeu de carte veche, locul unde a funcționat unul dintre cele mai vechi tipare din Țara Românească.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a înălțat această mănăstire între anii 1492-1494 și a adus de la Constantinopol, în anul 1497, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

“Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduce ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Racla de argint în care odihnesc moaștele sfântului și care se păstrează până astăzi, a fost lucrată de meșterii brașoveni și dăruită mănăstirii de către Constantin Șerban Voievod, în anul 1656. În timpul domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei lăcașul a fost rezidit și înnobilat cu valoarea neprețuită a picturilor interioare realizate de Gheorghe Tattarescu”, spune prof dr. Florin Epure, director al Direcției pentru Cultură și Culte Vâlcea.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

Pelerinii care ajung la mănăstirea Bistrița trebuie obligatoriu să vadă singurele biserici rupestre din județ, aflate acolo unde numai “vulturii pot să ajungă”, spune profesorul Epure. ”Asta deoarece peștera Decapolitului sau Peștera Liliecilor se află sus, în munte, deasupra celor mai înguste chei în calcar din România, pe Valea Bistriței. Drumul nu e lung, dar este pe o potecă de stâncă, trepte săpate de natură până acolo, unde sunt chiliile ascunse, loc de închinare și asceză pentru monahi de sute de ani, loc unde erau ascunse în vremuri tulburi odoarele Bistriței și moaștele Decapolitului”, spune Epure.

Tot complexul monahal de la Bistrița este legat de acest mit, al moaștelor lui Grigorie Decapolitul. Despre viața și minunile Sfântului Grigorie a scris ucenicul său, Ignatie Diaconul (manuscrisul a fost tradus din grecește și slavonă), dar și mitropoliții Matei al Mirelor și Dosoftei al Moldovei, Ilarion al Bistriței, istoricul Dragoș P. Petroșanu și, în zilele noastre, arhimandritul cărturar Veniamin Micle de la Bistrița.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

 Din aceste scrieri hagiografice aflăm că Serghie și Maria i-au dat viață lui Grigorie în anul 780, la Irinopolis, una din cele zece cetăți din Decapolea Isauriei. Părinții săi l-au dat la învățătură aleasă dar atunci când au dorit să-l însoare, dorința lui a fost aceea de a se rupe de cele lumești. Pentru aceasta a ales mănăstirea unde era stareț unchiul său, Sfântul Simeon Mărturisitorul. Vreme de 14 ani va sta acolo, după care îl găsim printre credincioși în ținuturile din Efes, Enos, Hrisopolis, Corint, Roma, Siracuza și la mănăstirea Sfântul Mina din Tesalonic, unde a primit darul preoției. A mers ulterior spre Bizanț și a ajuns în cele din urmă la muntele Olimp.

 “Cuviosul Grigorie s-a dovedit un opozant fervent al iconoclaștilor — cei care luptau împotriva sfintelor icoane — în timpul împăratului bizantin Leon al V-lea Armeanul, atitudine pentru care a avut mult de suferit. Hagiograful său amintește multe din vindecările făcute de Avva Grigorie prin puterea rugăciunii, ca și multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioșilor. Mai mulți monahi și credincioși stăpâniți de duhuri necurate au fost vindecați în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie. Sfântul Grigorie se îmbolnăvește de hidropizie și adoarme întru Domnul la 20 noiembrie 842. Trupul lui nu a putrezit nici astăzi, ci s-a dovedit purtător de mari daruri și minuni”, relatează prof. Florin Epure.

Moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un boier turc care le deținea în casa sa din Constantinopol. Legenda spune că ‘slujitorul lui Alah’ bănuia că se va pricopsi cu o cantitate importantă de aur, echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea boierului român față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu începe să pună galbenii pe brațul celălalt, talerul s-a echilibrat la o sumă mică. Acest lucru ar fi făcut ca turcul să exclame cu obidă: ‘Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage!’.

Foto: (c) Liviu Popescu/ AGERPRES

“În vremuri de restriște, moaștele erau ascunse în peștera de sub munte, așa cum s-a întâmplat când hoardele turcești prădau teritoriul dar și în anul 1610, când principele Gabriel Bathory a invadat Țara Românească. Există foarte multe mărturii care vorbesc despre minunile Sfântului. Documentele au consemnat că la anul 1763 moaștele, aduse de la Bistrița, au alungat epidemia de ciumă din București. În iarna anului 1778, Sfântul a scăpat orașul Craiova de invazia lăcustelor. Ciuma lui Caragea a fost alungată din București tot cu ajutorul moaștelor Sfântului Grigorie aduse în 1813: ‘și s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au și contenit mai de tot’, spun textele vremii”, menționează directorul Direcție de Cultură Vâlcea.

Ținutul Vâlcii a fost salvat de o secetă cumplită care pusese stăpânire pe el în anul 1859. Patru ani mai târziu, Râmnicul a fost lovit de secetă și de boli grele care au doborât oameni și animale. După procesiunea cu sfintele moaște, seceta și bolile au dispărut, ca și cum le-ar fi îndepărtat o putere nevăzută. În vara anului 1904, racla a fost dusă prin orașele și satele vâlcene pentru potolirea secetei care cuprinsese tot ținutul, procesiune la care a luat parte și Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului.

În vara anului 1958, un hoț a venit noaptea la mănăstire și a furat din raclă degetul cel mare al mâinii drepte a Sfântului. În noaptea următoare, preotul de mănăstire l-a visat pe sfântul care i-a indicat numele și locul hoțului și astfel s-a putut recupera. O altă minune s-a petrecut în anul 1959, atunci când comuniștii au vrut să ridice racla cu moaștele sfântului ca să oprească astfel pelerinajul anual de la Bistrița, însă camionul în care a fost pusă racla nu mai putut fi pornit, deși avea combustibil și nu avea probleme la motor.

În Oltenia există două lăcașe de cult care poartă hramul Sfântului, Schitul Păpușa (Costești-Vâlcea) și Popânzălești-Dolj. Chipul Sfântului este zugrăvit în mai multe biserici din țară. În fiecare an, la hramul Sfântului Grigorie — 20 noiembrie, racla de argint este scoasă pe esplanada din fața bisericii de la Mănăstirea Bistrița pentru ca miile de credincioși veniți din toată țara să se închine la sfintele moaște și să se roage pentru sănătate și mântuirea sufletului.

Și azi moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul pot fi văzute în miez de vară, când e arșiță, pe străzile Olteniei, în deja bine cunoscutul convoi al paparudelor, chemând ploile….

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) pilotmagazin.ro

La hotarul dintre Călimănești și Căciulata, pe o terasă tăiată în pădurea de fag, se înalță o vilă impunătoare, un mic castel care în vederile de epocă domina Valea Oltului și care astăzi, lăsat în paragină, abia se mai întrezărește printre copacii cu care pădurea a copleșit locul. Este Vila Cantacuzino pe care comuniștii au botezat-o Vila “23 August’, completând astfel istoria pe care acest edificiu o ascunde sub tabla ruginită a acoperișului său.

Vila Cantacuzino în perioada interbelică
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Vila a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea de I.G. Cantacuzino, un reputat inginer, descendent din milenara familie bizantină a Cantacuzinilor, care începând cu secolul al XVII-lea a dat Tării Românești și Moldovei mai mulți domnitori.

Ion (Iancu — Jean) Cantacuzino s-a născut la Ploiești în 1847. Acesta era descendent din ramura domnitorului Șerban Cantacuzino, având ca strămoș pe Toma Cantacuzino, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria Brezoianu. Tatăl său, Gheorghe Cantacuzino, aparținea ramurii Cornenilor. Nu știm când a ajuns prima dată la Călimănești dar îl regăsim cu siguranță implicat în construirea căii ferate de pe Valea Oltului în 1887, în calitate de antreprenor al șantierului condus de Mihail Râmniceanu, după ce participase și la construirea căii ferate Ploiești-Sinaia-Predeal sub supravegherea lui Anghel Saligny și la cea de la Buzău la Mărășești. Tot el construiește prima fabrică de ciment “Portland’ la Brăila, în anii 1888-1890.

“Aici începe povestea Ioanei Cantacuzino a cărei naștere este înregistrată în comuna Islaz, Cotu-Lung (Brăila), în 2 septembrie 1895, ca fiică a Mariei Fălcoianu, care devine a doua soție a lui I.G. Cantacuzino”, spune Fenia Driva, bibliotecară și scriitoare care s-a ocupat de cercetarea fondului “Ioana Cantacuzino’ de la Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vâlcea.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Ioana Cantacuzino își petrece copilăria la Călimănești, unde face și Școala Primară, conform unui certificat eliberat în acest sens de Nae Zamfirescu, director al școlii, apoi pleacă la studii la Paris. Pasionată de lectură, și în mod deosebit de istorie, de monumentele istorice, lasă zeci de fișe și notițe, precum și o corespondență bogată, păstrată la Direcția Județeană a Arhivelor Statului din Vâlcea în fondul “Ioana Cantacuzino’.

Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescență, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursuri de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reușit să-și înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume și este prima româncă care obține în țară această certificare — cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar fiind refuzată, a plecat în Franța, însoțită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obține brevetul internațional de pilot aviator, eliberat de Federația Aeronautică Internaționala, în 1914.

Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticențele autorităților române, deschizând drumul aviației feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Școlii de Pilotaj de la Băneasa pe care o denumește “Mircea Cantacuzino’. La această școală își obțin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prințesa Marina Știrbey, verișoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo și își echivalează brevetul obținut în SUA celebra campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu.

”Cred că ar fi fost o idee bună dacă Șerban Cantacuzino, actorul, ar fi transformat Castelul Cantacuzino pe care l-a moștenit la Călimănești, într-un muzeu al femeilor-pilot de avion din România”, spune Ligia Rizea, fost consilier la Direcția pentru Cultură Vâlcea. 

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareșalul Ioan Antonescu și a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăvește, îi este distrusă locuința de la București de un bombardament și în final este nevoită să se retragă la reședința de la Călimănești. Vila fusese rechiziționată. Găsește în ea amenajat un spital pentru soldații români, după ce anterior fusese folosită în același scop de nemți. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese “Duduia’, acum era considerată “spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu a fost izolată de foștii prieteni și a supraviețuit vânzându-și cărțile și bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanților și a hoților.

În 1949, Vila Cantacuzino a fost naționalizată iar ei i s-a repartizat o cameră și o bucătărie, în locuința familiei Iepureanu. S-a stins din viață în 15 decembrie 1951.

În cartea “Prințesa Ioana Cantacuzino la Călimănești’, scrisă de Fenia Driva, dar și în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ — referința finală este aceeași. Faptul că nici după moarte, femeia bravă, puternică și eficientă, care a fost Ioana Cantacuzino, nu și-a găsit liniștea. “Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimănești și astfel s-a pierdut și mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii și-au strămutat morții în Cimitirul de Sus, alții nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a așezat încă o dată țărâna acestor locuri’, spune Fenia Driva.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

”Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimănești, că prințesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, și îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame și de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva”, spune Rizea.

Și asta este doar una dintre poveștile palatelor uitate din stațiunea Călimănești, cândva micul oraș cochet, unde aristocrația română de dinainte de război umplea străzile unde cânta fanfara militară, cu calești, vara și sănii, iarna. Mai sunt și altele strânse ca o colecție de suflete în documentele vremii la arhivele vâlcene.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Asta poate și datorită faptului că satele de munte din zonă aveau ca centru spiritual biserica de lemn, care putea fi ușor demontată și mutată odată cu satul din calea năvălirilor.

Cu toate acestea, Țara Loviștei are una dintre cele mai frumoase bijuterii monahale, o mănăstire de munte construită în urmă cu aproape patru secole într-o zonă unde cresc mai puțin cunoscutele fructe de pădure numite coarne.

Mănăstirea Cornet sau mănăstirea Loviștei, cel mai nordic lăcaș de cult din zestrea de mănăstiri de patrimoniu din județul Vâlcea, are însă o particularitate pe care puțini o cunosc și care i-a determinat pe mulți să o numească drept ”biserica de deasupra trenului”.
Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Biserica cu hramul ‘Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul’, edificiu reprezentativ al arhitecturii secolului al XVII-lea, a fost ridicată în 1666 de vornicul Mareș Băjescu și a fost inițial pictată prin grija ctitorului său. În 1761, altarul a fost repictat prin contribuția jupânului Alexe, căpitan pentru Loviștea, meșteri zugravi fiind Mihai, Radu din Târgoviște și Iordache.

Din ansamblul de la sfârșitul secolului al XVII-lea se păstrează în formă originală biserica, foișorul din colțul de sud-est și parțial zidul de incintă.

Mănăstirea este așezată pe Valea Oltului, în apropierea graniței vechi dintre Imperiul Habsburgic și Țara Românească, reprezentând de altfel ultimul bastion al ortodoxismului din acea vreme.

Locul ales pentru a fi construit a fost o stâncă masivă care cobora din Munții Lotrului până în albia râului Olt. De aici drumul comercial care lega cele două țări se bifurca, o parte mergea spre Perișani — Curtea de Argeș și o parte abruptă și extrem de periculoasă urma cursul Oltului până la Călimănești.
Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

“Cornetu era vama ortodoxismului, ultima biserică fortificată a Țării Românești, o redută care însă de-a lungul existenței s-a confruntat cu mai multe probleme care efectiv puteau duce la dispariția ei efectivă”, după cum a declarat, pentru AGERPRES, Ligia Rizea, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcției Județene pentru Cultură.

În istoria sa, mănăstirea Cornet a înregistrat mai multe situații de criză. Astfel, în anul 1808, schitul a fost distrus și refăcut în anul 1835. Biserica aflată pe hotar era probabil cel mai vânat loc pentru cuceritorii habsburgi pe care îi încurca această fortăreață a ortodoxismului, în încercarea lor de a cuceri, prin credință, comunitățile de păstori situate în nordul județului Vâlcea.

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

În perioada 1864-1925, biserica a fost administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția care patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de artilerie în timpul luptelor din anul 1916.

Dar până în Primul Război Mondial, mănăstirea Cornet traversează cel mai critic moment din existența sa. În anul 1897 a fost elaborat proiectul construcției căii ferate Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului și din păcate în zona Racovița-Cornetu, dată fiind îngustimea Văii Oltului, firul căii trecea fix prin locul mănăstirii.

Astfel, potrivit acestui proiect, stânca ar fi urmat să fie dinamitată iar mănăstirea implicit desființată. Doi ani au durat discuțiile pentru a se găsi o soluție. O alternativă era ca antreprenorul căii ferate să finanțeze strămutarea acestui lăcaș de cult, lucru care era destul destul de costisitor. În cele din urmă soluția a venit din rândul clerului care a înaintat o propunere care viza construcția unui tunel în stâncă chiar pe sub mănăstire. După analizele tehnice a fost acceptată această soluție care însă prezenta și ea o serie de riscuri, lucrările de foraj nu trebuiau să afecteze structura de rezistența a edificiului vechi de 300 de ani. În 1898, corpurile de chilii de pe latura de vest au fost demolate totuși și s-a construit, pe sub mănăstire, un tunel, actualmente înscris la rândul său în lista monumentelor tehnice protejate.

Problemele mănăstirii nu se termină însă aici. În 1916, în timpul primului război mondial, Valea Oltului a fost unul dintre cele mai feroce teatre de luptă iar biserica se afla exact la mijlocul frontului între trupele generalului Praporgescu și armata germană. Cupola bisericii și o parte din altar au fost bombardate cu tunul, fiind renovate între anii 1923 — 1925.

Foto: (c) Liviu POPESCU/AGERPRES FOTO

Ultima încercare la care a fost supusă mănăstirea a fost în anii ’80, odată cu planul de amenajare hidrotehnică a Oltului, când autoritățile au propus demolarea acesteia. Hidrocentrala Cornet, care era propusă în aval de mănăstire însă, a fost regândită și în cele din urmă această construcție a fost ridicată în amonte, iar mănăstirea a scăpat și de această dată.

“Pelerinii care doresc să se reculeagă la mănăstirea de deasupra trenului pot însă și admira lucrarea monumentală. Este vorba despre tunelul din stâncă executat în 1898. Tunelul de cale ferată aparține tronsonului feroviar Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului, realizat sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu, reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române.

Realizarea tronsonului de cale ferată Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului a fost o reușită tehnică remarcabilă a timpului său, soluțiile constructive trebuind să facă față dificultăților naturale pe care le ridica străbaterea Defileului Oltului, arteră de circulație deschisă transportului modern începând cu anul 1722, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia.

Întregul ansamblu este proiectat și realizat cu acuratețe tehnică și un deosebit simț arhitectonic”, a adăugat Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Photo credit: (c) Vasile MOLDOVAN / AGERPRES ARCHIVE

Confined to a relatively small area, the Dragasani wine region spreads west and north of the Dragasani city, including several viticultural areas corresponding to the following localities: Dealul Oltului, Dragasani, Calina, Prundeni, Zavideni, Orlesti and Scundu, Sutesti, Verdea and Mitrofani, Creteni, Nemolu, Aninoasa and Olteanca.

‘Dragasani vineyard has an over 500 year old tradition. Among the properties in this area, there were the vines of Ban Buzescu, Ban Ghica, Clucereasa. Princes Bibescu and Stirbei, same as many old noble families also owned famous vines in the aforementioned areas. A first US grafted vine was planted in Baratia in 1895 by the Valcea Prefect at that time, Dumitru Gheorge Simulescu, at the initiative of Ioan C. Bratianu, who also brought some Vermorel atomizers for spraying the vines against mildew, after they proved to give good results in Florica (Muscel),’ says Gheorghe Iordache, former mayor of the city of vines and one of the greatest viticulturists in the area.

According to him, French ampelography specialist J. Roy Chevier, speaking about Romania’s old vineyards, pointed out that here the rulers, the boyars and the monasteries had outstanding vines and produced good table and export wines. J. Roy Chevier also says that ‘the wine of Cramposie of Dragasani was tried out for turning it to champagne in Stuttgart by N. Berger, with the best results.’

The wines of Dragasani received awards in France, where German chemist Dr. C. Bischof, a member of the jury, while analysing them, said: ‘The Romanian white wine is a normal, excellent wine, which must be taken into account as a clean, natural wine. The red wine shows, in all essential analysis norms, it has the same quality as the French wines, especially the Bordeaux wines and the best red wines.’

The wines were appreciated again at the Paris’ World Fair of 1900, when, among others, I. C. Bratianu’s white, red and muscatel wines of the 1886 and 1889 crops were awarded medals, the same M. C. Danaricu’s muscatel and white wines of the 1890 and 1896 crops.

The beginnings of the wine industrialisation have as initiator Joseph Condemine, a French tradesman who exported oak wood for barrels to France. He settled in Dragasani in 1846 and on March 4, 1849, he drew up the statutes of an anonymous enterprise called ‘The Oenology Company,’ engaged in wine trading on Wallachia’s territory, with its headquarters in Dragasani. Among the shareholders there were rulers Barbu Stirbey, boyars Ioan Filipinescu, Ioan Otetelisanu, Constantin Sutu, Bengescu and a few Frenchmen, among whom Labouret (married to one of Condemine’s daughters, Fairon).

The oldest viticultural station of Romania was established in Dragasani in 1936, under the coordination of the Agriculture Ministry. Among the wine varieties created by the Viticultural Station in the over 80 years of activity, it is worth mentioning varieties for table grapes with early ripening, present and acknowledged national and international wide, Azur, Calina, selected Cramposie, Vilarom, Novac, Negru de Dragasani, Alutus, as well as clonal selections — Sauvignon 62, Romanian muscatel 104, Cabernet Sauvignon 7.

The nationalisation, fortunately didn’t harm the wine varieties, but caused much damage to land owners. Among those who lost everything was Princess Maria Stirbey, who inherited the largest viticultural area of the country that went to the property of Dragasani State-Owned Enterprise (IAS). However, as a paradox, the communists respected the viticultural industry and preferred to bring specialists to this IAS and to the research station.

‘After 1990, the wine industry of Dragasani had entered a declining trend and even worse was that upon recovering their plots of land people started to take out the noble vines and plant corn instead,’ Dragasani Municipality current mayor Cristian Nedelcu underscores.

This disaster lasted almost 10 years, he says, but with the retrocession law, the heirs of those who owned renowned vineyards managed to be repossessed and to revive the viticultural tradition.

In 2001, the vineyards and the wine cellar of Stirbey were restored to the rightful heirs. Baroness Ileana Kripp, Princess Stirbey’s granddaughter, in her desire to revive this family tradition, together with her husband renewed the vineyards and equipped the wine cellar with modern technology, for improving the performance of the wine making process and for providing the customers with best quality wines from the Stirbey domains of Dragasani.

Together with the Stirbey vineyards, Dragasani also hosts the Isarescu House of Wines, the Iordache Wine Cellars, or the Avincis Wine Cellars (belonging to Valeriu Stoica).

‘The aristocratic complexion of the wines of Dragasani sells the wines very well. In the modern and globalised world, the nobiliary distinction associated to some common goods is a significant marketing element,’ Nedelcu says.

At present, according to the statistic data, Cramposia de Dragasani sells best in Austria and France and the Romanian muscatel of Dragasani is the vineyard’s best sold wine in France. On the French market, the wines of Dragasani are ranked — at least in terms of prices — on an average level. They are sold for 11-12 euros a bottle.

On Dealul Viilor (Vines’ Hill), resembling the region of Tuscany, according to specialists, the town hall initiated a niche tourism project. The vine and wine road will cross almost 300 hectares of vine and will connect four wine cellars. The entire promotion was made on Government and European funds. An amount of 5 million lei will be invested in the vine and wine road, and one million euros has already been used to restore a unique museum of the vine and wine, which will become another tourist attraction of the area.

‘For Dragasani, the greatest challenge is thus the promotion of the viticultural tourism in occidental manner. In the current context, the viticultural tourism represents a necessity to Dragasani, therefore it has an imperative nature. Dragasani has the potential of the French, the Italian, the Spanish areas. Dragasani’s prosperity widely depends on its economic development,’ believed the mayor of Dragasani.

The wine cellar owners have built guest houses and expect tourists, who want to breathe the fairy-tale aroma of the noble wine of Dragasani, while taking a walk through the vines, witnessing the harvesting, the making and the tasting of the wondrous liquor.AGERPRES