Grasă de Cotnari
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Soiul Grasă de Cotnari este cultivat în podgoria Cotnari, unde, alături de soiurile românești Frâncușă, Fetească albă și Tămâioasă românească, alcătuiește sortimentul tradițional al podgoriei. Conform reputatului oenolog, prof. dr. Viorel Stoian, se consideră că, din sortimentul de Cotnari, Grasa este soiul cel mai valoros din punctul de vedere al calității.

Soiul Grasă, având un areal destul de restrâns, se cultivă îndeosebi în podgoria Cotnari și, mai recent, la Pietroasa-Buzău, în podgoria Dealu Mare, iar pe suprafețe mai mici și în alte zone viticole ale României.

Au existat mai multe opinii cu privire la originea exactă a acestui soi, dar majoritatea specialiștilor au căzut de acord că acesta provine de pe teritoriul actualei podgorii Alba-Iulia, situată în inima Daciei istorice, și că a fost cultivat încă de pe vremea geto-dacilor.

În cartea ”Metamorfozele vinului: Legende și povestiri despre vița de vie și despre vin”, acad. Gherasim Constantinescu și Adrian-Alexandru Heraru prezintă povestea care stă la baza originii acestui soi. Se pare că, după bătălia de la Baia (14/15 decembrie 1467), regele Ungariei Matei Corvin l-a invitat pe domnul Ștefan cel Mare în vizită la Alba-Iulia. Pentru că domnul Moldovei prețuia foarte mult pacea cu vecinii, acesta i-a dus în dar regelui ungar un frumos cal din vestita sa herghelie de la Hârlău. Matei Corvin a primit cu mare bucurie darul și a întins mese îmbelșugate spre a cinsti sosirea domnului Moldovei, cu bucate gustoase stropite cu cele mai alese vinuri din podgoriile de la Alba-Iulia, cunoscută drept Țara Vinului, precum și cu vinuri de Tokay. Lui Ștefan cel Mare i-a plăcut nespus de mult soiul numit Șom-Furmint, soi local, din podgoriile Alba-Iulia. Gândindu-se că pe dealurile Cotnarilor aceste soiuri pot fi poate chiar mai roditoare decât la Alba-Iulia, Ștefan cel Mare și-a exprimat dorința de a le cultiva în Moldova. Bucuros că poate mulțumi și el pentru darul primit, regele Ungariei a dat poruncă dregătorilor să-i ducă acestuia soiurile dorite. Numai că Matei Corvin nu a trimis butași din soiul Șom-Furmint, cel mai apreciat de Măria Sa, ci dintr-un soi mai puțin roditor. Nu se știe cum, dar acești butași au dat rezultate spectaculoase în noua podgorie, cu struguri mai mari și mai dulci și cu un vin mai gustos decât Furmintul. Iar acestui soi i s-a spus Grasă și, fiind cultivat la început doar acolo, este cunoscut drept Grasă de Cotnari.

Potrivit unei descrieri făcute de dr. ing. Ion Pușcă, în cartea sa ”Vechi soiuri românești de viță-de-vie”, strugurii acestui soi sunt mijlocii, cilindro-conici, uneori ramificați, cu boabe rare, care sunt ovoide, de mărime mijlocie, neomogene, cu pielița de culoare galben-verzui și cu pete ruginii pe partea însorită. Plantațiile se găsesc pe coaste însorite și bine aerisite, ceea ce favorizează soiul Grasă de Cotnari să acumuleze peste 250 g/l zaharuri. Din acest soi se obțin, de regulă, vinuri albe demidulci și dulci.

Grasă de Cotnari
Foto: (c) Andreea ONOGEA / Arhiva AGERPRES

Pielița boabelor are o alcătuire care favorizează dezvoltarea, pe suprafața acestora, a ”mucegaiului nobil”, produs de ciuperca Botrytis cinerea, mai frecvent întâlnită în toamnele calde și uscate. Ciuperca provoacă perforarea pieliței, care duce la eliminarea apei din miez și, deci, la concentrarea mustului și la înnobilarea (stafidirea) boabelor. Acest fenomen se numește “botrytizare”.

Producerea unor vinuri dulci naturale din struguri care au suferit procesul mai sus menționat necesită aplicarea minuțioasă a unei tehnologii specifice. Aceste vinuri au, în general, o tărie alcoolică situată între 11,5-12,5% vol., iar conținutul în zaharuri depășește 50 g/l. Au o aromă specifică de stafide și se caracterizează printr-o aciditate destul de ridicată, prin corpolență și onctuozitate, fiind lipsite de asprime.

Când sunt tinere, vinurile dulci de Grasă au o culoare galben-verzui și o aromă de caise uscate, de ceară de albine sau de stafide, datorată, în mare parte, mucegaiului nobil. Gustul lor amintește de cel al miezului de nucă, îmbinat cu dulceața stafidelor și cu o ușoară nuanță de migdale dulci.

Prin învechirea la sticlă, care poate dura de la câteva luni la câțiva ani, vinurile provenite din acest soi își schimbă culoarea, de la cea inițială până la culoarea aurului patinat, dobândind uneori nuanțe chihlimbarii, asemănătoare cu cele ale frunzelor de viță în timpul toamnei.

Vinuri de Cotnari
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

În lucrarea ”Podgoria Cotnari”, publicată în 2006 de un colectiv de specialiști coordonat de acad. V.D. Cotea, regăsim următoarea prezentare: ”Grasa de Cotnari este vinul cel mai nobil și cu cel mai durabil ecou în rândul consumatorilor avizați din țară și din străinătate. […] Când este tânăr, acest vin are o culoare galbenă cu reflexe verzui; cu trecerea timpului, culoarea virează în cea a aurului patinat, pentru ca mai târziu, când vinul este încărcat de ani, să apară nuanțe chihlimbarii, asemănătoare culorii de toamnă a frunzelor de viță-de-vie. Aroma, similară întrucâtva cu cea a stafidelor și împlinită în ani cu cea a substanțelor produse de putregaiul nobil, amintește de aroma caiselor uscate sau a cerii de albine. Gustul este complex, părând că îngemănează în el miezul de nucă cu dulceața stafidelor, dar și cu o nuanță fină de migdale amare”.

Potrivit prof. dr. Liviu Dejeu, în cartea ”Vinul și sănătatea”, Grasa de Cotnari, fiind un vin demidulce sau dulce, se asociază, de regulă, cu deserturile, servite la sfârșitul mesei. Grasa de Cotnari, dar și Grasa de Pietroasa se consumă alături de prăjituri, torturi, clătite, papanași, cremă de zahăr ars, ștrudele, plăcinte, specialități de înghețată, dar și cu salată de fructe, cu nuci sau cu migdale. De asemenea, în afară de deserturi, Grasa de Cotnari face o bună companie și cu preparate tradiționale, precum cârnați de Pleșcoi, cârnați oltenești, ghiudem, salam de Sibiu, perișoare cu smântână și mărar. În ceea ce privește preparatele culinare specifice sărbătorilor de Paște, Grasa se armonizează foarte bine cu cozonacii, cu poalele-n brâu și cu pasca.

Grasa de Cotnari se bucură de numeroase aprecieri în literatură. Printre rândurile dedicate soiurilor românești de vin, poetul Vasile Militaru își exprimă admirația și față de Grasa de Cotnari: ”Pe-un pahar de ‘Grasă de Cotnari’/ Și pe-o friptă prepeliță trasă,/ Cu împărații lumii cei mari,/ N-aș schimba a mea masă!”. Iar renumitul epigramist Păstorel Teodoreanu spunea: ”Te uiți când torni așa-n neștire/ Cotnar burtosului sprițar,/ Că numai omului subțire/ Îi place Grasa…de Cotnar!”

Grasa de Cotnari face parte din sortimentul podgoriei Cotnari, alături de alte trei soiuri autohtone: Fetească albă, Frâncușă (sau Țârțâră) și Tămâioasă românească (denumit aici Busuioacă de Moldova). De asemenea, soiul Grasă este folosit în producerea vinului-sortiment de Cotnari, într-o proporție de 35%, alături de Fetească albă, cu 35%, Frâncușă, cu 20%, și Tămâioasă românească, cu 10%. Așa cum spunea același Păstorel Teodoreanu, cunoscut prieten al Cotnarilor: ”Ce-i un voinic fără picioare?/ Ce-i un poet fără de har?/ Ce-ar fi pământul fără soare,/ Moldova, fără de Cotnar?”

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Conform site-ului oficial al Cotnarilor, istoricul podgoriei datează de peste 2.500 de ani. Descoperirile din interiorul cetății Cătălina atestă faptul că locuitorii traco-geți se ocupau, la acea vreme, cu transformarea strugurilor în vin. De altfel, însuși numele de Cotnari trimite la meșteșugul în “cotitul butoaielor” (cot-a coti, a măsura și ar-meșter). Primele mențiuni istorice ale podgoriei datează din secolul al XVIII-lea, când Nicolae Costin scria că viile Cotnarilor existau încă dinainte de întemeierea Moldovei, la 1359. Ulterior, A. D. Xenopol menționează prezența viilor aici la 1288, iar Radu Rosetti, chiar mai devreme, respectiv la 1250.

Podgoria a cunoscut o dezvoltare extraordinară în secolele XV-XVI, în perioada domniilor lui Petru al II-lea (1444-1449), Ștefan cel Mare (1457-1504) și Despot-Vodă (1561-1563). La sfârșitul secolului al XVI-lea, Cotnariul era unul dintre cele mai mari târguri ale Moldovei, dezvoltarea sa datorându-se în mare parte viței-de-vie și vinului. Istoria Cotnariului este strâns legată de domnitorul Ștefan cel Mare, care, fascinat de această zonă, și-a construit aici o locuință de odihnă, o biserică, pivnițe adânci, drumuri și poduri pentru transportul vinului. Mihail Sadoveanu scria: ”Binecuvântată în veac a fost fapta lui Ștefan Vodă, căci după cum toate cele bune și mari din această țară a Moldovei au fost atribuite lui, tot astfel de numele lui se leagă și aceste podgorii de la Cotnari” (…) ”Acest vin armaș e băutura Măriei Sale Domnul Moldovei. Ca orice lucru scump nu se potrivește destrăbălării, dramul lui trebuie să împlinească puterea minții și virtutea trupului”.

Biserica clădită de Ștefan cel Mare în anul 1504
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Cele mai vechi aprecieri despre Cotnari și vinurile sale, însă, sunt cele menționate de Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae”: “Parcă firea, lipsind de vii celelalte ținuturi dinspre miază-noapte, a vrut să-și pună toate puterile în acest singur loc”. ”Și vinul cel mai bun se face la Cotnari, un târg în ținutul Hârlăului (…). Iară eu fără de aceea îndrăznesc a-l socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, încă și însuși decât cel de Tokaia; că ținându-l cineva trei ani în pivniță adâncă și boltită, după cum este obiceiul la noi în țară, apoi întru al patrulea an dobândește acel feliu de putere încât arde ca rachiul și cel mai mare bețiv abia este vrednic să bea trei pahare și să nu se îmbete. Însă nu aduce durere de cap și culoarea lui este deosebită de a altor vinuri, căci este verde și de ce se învechește se și mai înverzește”.

Pe la 1830, podgoria ocupa o suprafață de 360 de hectare, în anul 1990 — 2.000 de hectare, pentru ca, în prezent, să ocupe 1.700 de hectare.

Vinurile de Cotnari se caracterizează printr-o calitate deosebită, datorată, în primul rând, particularităților geografice, respectiv condițiilor specifice de climă, sol și expunerea la razele soarelui, iar în al doilea rând, se datorează soiurilor folosite. Sortimentul podgoriei este format din patru soiuri autohtone, prezente aici cu mult înaintea invaziei filoxerice: Grasă de Cotnari, Fetească albă, Tămâioasă românească (denumit aici Busuioacă de Moldova) și Frâncușă (sau Țârțâră), iar mai recent — Fetească neagră și Busuioacă de Bohotin. Pe lângă acestea, la Cotnari se produce, în mod tradițional, și vinul-sortiment, obținut printr-un amestec dintre toate cele patru soiuri amintite mai sus: Grasă 35%, Fetească albă 35%, Frâncușă 20%, Tămâioasă românească 10%. Pe scurt, așa cum spunea Mihail Sadoveanu, podgoria a fost dăruită cu “bună potrivire de oameni înțelepți și de la natură”.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Până spre începutul secolului al XX-lea, prelucrarea strugurilor la Cotnari se făcea într-un mod empiric, cu vase, instalații și mijloace tradiționale, care prilejuiau adevărate sărbători populare cu joc și voie bună. În prezent, întregul proces de vinificare se realizează folosind o tehnologie de ultimă generație, pornind de la culesul strugurilor și până la învechirea vinurilor, căci vinurile produse la Cotnari capătă personalitatea autentică abia după câțiva ani de la producere.

Casa de Vinuri Cotnari
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Vinul obținut în ”podgoriile sfinte”, așa cum le numea Dimitrie Cantemir, se încadrează în patru game. Gama Selecții cuprinde sortimentele Frâncușă, vin alb sec, Chateau Cotnari, vin alb sec și Blanc Cotnari, vin alb demisec. Gama Clasic cuprinde Frâncușă, vin alb sec, Casa de Piatră, vin alb demisec, Cătălina, vin alb demisec, Fetească albă, vin alb demidulce și demisec, Grasa de Cotnari, vin alb demidulce și dulce și Tămâioasa românească, vin alb dulce. La categoria Vin de Spirit se înscriu vinurile 2XL, demisec; Vin selecționat, demidulce; XL Alb, demisec; XL Roșu demisec. Pe lângă acestea, vinoteca de la Cotnari adăpostește peste un milion de sticle din gamele de colecție. Cezar Petrescu, originar din Cotnari, aprecia ”mirosul amărui ca parfumul frunzelor de nuc (…) Mirosul dintr-o cameră în care se bea vin vechi de Cotnari se aseamănă cu mirosul emanat de o căpiță de fân sau cel dintr-o biserică”.

Casa de Vinuri Cotnari
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Despre vinurile de Cotnari s-a scris foarte mult. Denumit și ”Fleur de la Roumanie”, ”Perle de la Moldavie” și ”Vinul de viață lungă”, vinul de Cotnari se regăsește nu numai în literatura de specialitate, ci și în epigrame, poezii sau proză. Elena Herovanu, autoarea unei cărți despre Cotnari, prezenta vinul de Cotnari ca fiind ”foarte asemănător cu cel de Tokay. El are totuși personalitatea sa. Nu e nici prea dulce, nici prea alcoolic. Culoarea lui e culoarea chihlimbarului, parfumul e cel al viilor înflorite, iar gustul său — știu eu? — e făcut parcă din amăreala migdalelor, din dulceața stafidelor, din aroma piersicilor și a căpșunilor. Cel care bea din el simte o căldură de viață și un avânt cald și tineresc ca și cum licoarea minunată i-ar fi strecurat în vine ceva din soarele arzător al acestor ținuturi”. De asemenea, în 1936, scria: ”Puțin, ca tot ce este bun,/ Și bun, ca tot ce este rar,/ Acesta-i vinul de Cotnar”. Poetul Vasile Militaru își exprima aprecierea pentru acest vin prin versurile: ”Salut, Cotnari cu viță rară, salut podgorie din care/ Puteri mereu nebiruite a tot sorbit Ștefan cel Mare!/ Slăvită fii în veșnicie, că dărui României mele/ Nectar ce-n suflete coboară, seninătăți din nori și stele./ Când beau licoarea vieții tale, Cotnari cu vin fără pereche,/ Eu stau cu Dumnezeu de vorbă, și-mi cântă îngeri la ureche”.

De asemenea, scriitorul N.D. Cocea și-a exprimat părerea despre vinurile de Cotnari în cartea ”Vinul de viață lungă”, prin intermediul personajului Manole Arcașu, eroul cărții sale: ”Ape ruginii, fosforescente, jucau cu irizări nesfârșite în masa compactă a vinului untdelemnos. Nu era Cotnar roș. Era Cotnar alb. Și cu toate acestea în cupa de cleștar, la flăcările lumânărilor, Cotnarul acesta alb avea răsfrângeri de purpură și sânge. (…) Simțeam strecurându-se un miros subtil, insinuant, iritant și lasciv. Mi se părea și mie că undeva, îndărătul nostru, cineva uitase o cădelniță aprinsă. Parc-ar mirosi a smirnă… a tămâie”.

Cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu, cunoscut ca un mare iubitor al vinurilor de calitate și un talentat oenolog, spunea: ”Dacă apa din fântână/ S-ar preface-n vin Cotnar/ Aș lăsa limba română/ Și m-aș face Fântânar”, iar în volumul ”Epigrame și alte rime vesele”, publicată în 1997, se află versurile: ”(…) Dar am crezut și crede-voi mereu/ În Artă, în Moldova și-n Cotnar”.

AGERPRES/(Documentar-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRS FOTO

Conform reglementărilor în vigoare, vinul este ”băutura alcoolică rezultată din fermentarea completă sau parțială a strugurilor proaspeți sau a mustului de struguri proaspeți”. După culoare, vinurile se împart în albe, roșii și roze. După tehnologia folosită, există mai multe clasificări ale vinurilor. Conform reputatului oenolog prof. Mihai Macici, autor al cărții ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”, acestea se împart în vinuri propriu-zise și vinuri speciale.

Vinurile propriu-zise sunt obținute prin tehnologiile obișnuite și au o tărie alcoolică de cel puțin 8,5% vol. Ele pot fi seci, având cel mult 4 g zahăr/l, demiseci, între 4-12 g/l, demidulci, între 12-50 g/l și dulci, cu peste 50 g/l.

La rândul lor, aceste vinuri propriu-zise se împart în alte trei categorii: vinuri de masă, vinuri de masă cu indicație geografică și vinuri cu denumire de origine controlată.

Vinurile de masă se produc din soiuri de mare producție sau din soiuri de calitate, dar care nu au întrunit caracteristicile necesare încadrării lor într-o clasă superioară. Vinurile de masă cu indicație geografică sunt obținute din soiuri nominalizate, în regiuni delimitate, prin tehnologii proprii și, de obicei, au menționată, pe etichetă, indicația geografică de proveniență și soiul. Vinurile cu denumire de origine controlată (DOC) sunt obținute din soiuri nominalizate, de calitate superioară, din areale clar delimitate. Acestea prezintă însușiri specifice locului de producere, soiului sau tehnologiei folosite. Spre deosebire de vinurile prezentate până acum, care trebuie să aibă o tărie alcoolică de minimum 8,5% vol, vinurile cu denumire de origine controlată trebuie să aibă o tărie alcoolică de cel puțin 11% vol. Acestea din urmă se împart, din nou, în trei categorii: ”Cules la maturitatea deplină” (DOC-CMD), ”Cules târziu” (DOC-CT) și ”Cules la înnobilarea boabelor” (DOC-CIB).

Spre deosebite de vinurile propriu-zise, vinurile speciale sunt obținute prin aplicarea unor adaosuri și tratamente speciale și se împart în: vinuri efervescente, vinuri licoroase, vinuri aromatizate și vinuri peliculare. 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

Vinurile efervescente au un conținut ridicat de dioxid de carbon, ceea ce le face să spumeze la turnarea în pahare, respectiv la contactul cu aerul. Vinurile licoroase se obțin din must sau din vin, cu adaos de must concentrat, distilat de vin, alcool de origine viticolă sau alimentar. Au o tărie alcoolică cuprinsă în 15 și 22% vol și un conținut de zahăr ridicat, de peste 80 g/l. Vinurile aromatizate se obțin din must sau din vin, cu adaos de plante sau extracte de plante aromatizate. Vinurile peliculare, la rândul lor, se obțin din maturarea de lungă durată a vinurilor la butoi, sub influența unei pelicule din drojdii, formate la suprafața lichidului, care se dezvoltă în contact cu aerul.

Nu putem vorbi, însă, despre această largă paletă de vinuri fără a trece în revistă câteva elemente importante care privesc cultivarea viței-de-vie, prima și poate cea mai importantă etapă pentru obținerea unui vin de calitate. România are o tradiție multimilenară în cultivarea viței-de-vie. Din vița sălbatică existentă, locuitorii acestui spațiu au obținut, de-a lungul timpului, multe soiuri roditoare.

Foto: (c) Cornel MOCANU / AGERPRES ARHIVĂ

În secolele XIV-XIX, a existat o migrație a soiurilor autohtone de viță-de-vie între Principatele Române, unele dintre ele dând chiar rezultate superioare în noile condiții. Alte soiuri românești au trecut, cu timpul, în țările vecine și, pe de altă parte, numeroase soiuri străine au pătruns în spațiul carpato-danubian. Spre exemplu, în Dobrogea, au fost introduse numeroase soiuri în timpul dominației otomane, printre care: Afuz Ali, Ceauș alb, Ceauș roz, Razachie albă, Razachie roșie, Sultanină etc. În Transilvania și apoi în Banat au fost introduse soiuri aduse din Ungaria, precum: Furmint, Hárslevelű, Bakator, Ezerjo și altele, care s-au răspândit apoi în Moldova și în Muntenia. Tot în această regiune, au apărut soiuri din fosta Iugoslavie: Slankamenka, cu sinonimul românesc Majarcă albă și soiul Creață de Banat, dar și soiuri din Bulgaria, ca de exemplu: Pamid, cunoscut sub numele de Roșioară, Dimiat, Mavrud, Gâmza etc.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viței-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a provocat daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. Pe teritoriul locuit de români, filoxera a fost identificată pentru prima dată în anul 1875, la Teleseu, județul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul țării și oficial la Chițorani, în județul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884. Filoxera s-a răspândit rapid, ducând la dispariția sortimentelor tradiționale de vii. La doar trei ani după semnalarea filoxerei în Vechiul Regat, erau deja 6.493 ha distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare. Această suprafață s-a extins treptat și în podgoriile Buzăului, în centrul și sudul Moldovei, apoi și în celelalte regiuni viticole. Ca urmare a distrugerii viilor de către filoxeră, sortimentul de soiuri din podgoriile românești a suferit multe transformări.

Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVĂ

Într-o primă etapă, reconstrucția viilor s-a realizat cu vițe altoite aduse din import, apoi cu vițe obținute în pepinierele autohtone, înființate începând cu anul 1885. Au fost aduse în România peste 150 de soiuri străine, dintre care multe nu erau adaptate la condițiile naturale din țara noastră. S-a produs, astfel, un amestec de soiuri care a dus la deprecierea calității vinurilor românești, acestea pierzându-și poziția pe care o ocupau pe piața Europei înainte de apariția filoxerei. Treptat, s-a trecut la refacerea viticulturii prin altoirea vițelor indigene, pe portaltoi americani.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în paralel cu înființarea pepinierelor, a plantațiilor de portaltoi, cu începerea campaniei de combatere a bolilor, a fost adusă în România o gamă largă de hibrizi direct producători; aceștia însă s-au dovedit a fi inferiori calitativ. S-au extins, însă, în dauna soiurilor nobile, din cauza ușurinței cu care se înmulțesc și a rezistenței la boli.

După confruntarea cu filoxera, viticultura românească a primit o nouă lovitură, generată de declanșarea Primului Război Mondial. Ea s-a refăcut abia în perioada interbelică. Atunci s-au delimitat regiunile viticole consacrate, s-a elaborat o listă a soiurilor admise la înmulțire și au fost derulate primele acțiuni împotriva hibrizilor direct producători.

În prezent, România este una dintre marile țări viticole ale lumii, dezvoltarea viticulturii datorându-se condițiilor favorabile din țara noastră, îndeosebi din zonele de deal. Un factor foarte important în obținerea unui vin de calitate îl constituie soiul de viță-de-vie care stă la baza producerii acestuia. Din sortimentul viticol românesc fac parte câteva soiuri autohtone, care datează din perioada prefiloxerică și care au supraviețuit și după invazia filoxerei, dar și soiuri străine. Printre soiurile autohtone românești se numără, printre altele, Fetească albă, Fetească regală, Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești, Zghihară de Huși, Frâncușă, Crâmpoșie (pentru vinurile albe); Fetească neagră, Băbească neagră (pentru vinurile roșii) și Tămâioasă românească și Busuioacă de Bohotin (pentru vinuri aromate).

Pe de altă parte, dintre soiurile de proveniență străină, enumerăm câteva: Riesling italian, Sauvignon blanc, Pinot gris, Chardonnay, Traminer roz, Aligote (pentru vinuri albe), Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Cadarcă și Burgund mare (pentru vinurile roșii) și Muscat Ottonel (pentru vinuri aromate).

În această rubrică, vom prezenta, săptămânal, câteva elemente importante ale viticulturii românești, pornind de la cele mai importante vinuri produse la noi în țară, obținute atât din soiuri românești autohtone, cât și din soiuri străine cultivate pe teritoriul țării noastre, bine adaptate condițiilor de la noi. De asemenea, vom face referire și la o serie de alți factori, cum ar fi valențele culturale și religioase ale acestei băuturi, multiplele ei utilizări, rolul vinului în viața de zi cu zi etc.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)