Cu un portofoliul plin de atracții pentru fiecare turist, Parcul din inima Vrancei dezvăluie pe cele aproape 30.000 de hectare ale sale, de la est la vest și de la nord la sud, păduri de fag, cascade țipătoare, desișuri, dar și suprafețe aerisite ce urcă și coboară la fiecare pas, în funcție de altitudinea locului.

Parcul Natural Putna-Vrancea se suprapune sectorului central-nord-vestic al Munților Vrancei și se înscrie grupei externe a Carpaților de Curbură, acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna, la care se adaugă spre sud — vest masivele Mordanu și Goru. Zona se suprapune unor unități de relief variate, bine individualizate, dispuse în trepte, ce coboară de la vest către est, dând regiunii aspectul unui imens amfiteatru.

Atracția turistică este mare în Munții Vrancei, iar fluxul de iubitori ai naturii crește de la an la an, numai în 2014 fiind înregistrate 30.000 de persoane care au ales aceste locuri ca destinație de vacanță, după cum a relatat, pentru AGERPRES, directorul Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea, Ion Militaru.

Parcul Natural Putna-Vrancea, emblemă în rețeaua ecologică Natura 2000
Parcul Natural Putna-Vrancea prinde contur ca entitate din patrimoniu național în anul 2004, când, în baza Hotărârii de Guvern nr. 2151, se pun bazele așezământului natural. Zona se află situată în centrul și nord-vestul Munților Vrancei, având o suprafață de 38.204 hectare, echivalentul a mai mult de 41,32% din suprafața montană a județului Vrancea.

Conform Administrației Parcului, ursul, râsul și lupul reprezintă speciile emblemă, constituind populații-nucleu foarte importante la nivel european. Aceste carnivore la care se alătură și vidra fac din Parcul Natural Putna-Vrancea sit de importanță comunitară în cadrul rețelei ecologice Natura 2000. De asemenea, numai puțin de 10 specii de vertebrate, altele decât păsările, sunt sub protecție strictă, iar dintre cele circa 110 specii de păsări întâlnite în zonă, 75 sunt strict protejate conferind Parcului statutul de zonă de protecție acvifaunistică în cadrul aceleași rețele ecologice.

Scopul ariei protejate îl reprezintă protecția și conservarea ansamblurilor peisagistice unde interacțiunea activităților umane cu natura a creat, de-a lungul timpului, o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și culturală, cu o mare diversitate biologică. În plus, publicul are numeroase posibilități de recreere și turism încurajându-se în același timp activitățile științifice și educaționale.

Din datele oficiale postate pe pagina de internet a Parcului Natural Putna-Vrancea reiese faptul că zona este definită și delimitată, după caz, în: zone de protecție strictă, zone de protecție integrală, zone de management durabil și zone de dezvoltare durabilă a activităților umane.

În cazul zonei de protecție strictă, situată în partea de sud a Parcului, aceasta cuprinde aria sălbatică din treimea mijlocie și superioară a Vârfului Goru, în care nu au existat intervenții antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus. Practic, aici se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism.

De asemenea, în cadrul zonelor de protecție integrală, în număr de 12, sunt cuprinse cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul Parcului Natural, fiind necesară, astfel, menținerea proceselor naturale.

Nu în ultimul rând, Parcul Natural Putna-Vrancea conține și zone de management durabil (zonele-tampon), ce fac trecerea între zonele cu protecție integrală și cele de dezvoltare durabilă, pe o suprafață de aproape 30.000 de hectare. În aceste areale se pot desfășura, printre altele, activități științifice, educative, ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții, respectiv intervenții în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate.

Turism în arealul Lepșei și Munților Vrancei
Din punct de vedere turistic, Parcul Natural Putna-Vrancea se constituie într-un spațiu cu un real potențial dat de existența unor valori naturale și culturale de interes național și regional, după cum ne-a precizat directorul ariei, Ion Militaru.

‘Totuși, există o infrastructură precară care are ca efect negativ distrugerea patrimoniului natural. Existența doar a unei rețele de canalizare și a stației de epurare aferente în Lepșa nu este suficient. Este nevoie de o corelare a capacității de primire a turiștilor cu capacitatea de suport a zonei’, a adăugat șeful Parcului Natural Putna-Vrancea.

Parcul este străbătut de la est la vest de drumul național DN 2D ce face legătura cu Brașov. De la intrarea în parc (localitatea Tulnici) se întâlnesc o serie de atracții turistice. La aproximativ 9 kilometri de Tulnici, găsim un spectacol feeric al naturii, Cascada Putnei, cu o cădere principală de apă de 76 de metri lungime. Lacul care se formează din apa care se strânge are o adâncime de aproximativ 12 metri. Cascada a fost declarată Monument al Naturii în anul 1973, atunci fiind realizate de altfel și primele amenajări pentru vizitare.

Legenda spune că un cioban care își pierduse oile în apropierea cascadei le-a căutat ore în șir, până când l-a prins noaptea și a adormit. În somn, i-a apărut o lumină puternică, iar când s-a trezit, norul de lumină s-a transformat într-o prințesă frumoasă, care i-a șoptit că la răsăritul soarelui își va găsi oile. Înainte de a se face nevăzută, i-a dăruit ciobanului o pungă cu pietre prețioase. Povestea mai spune că, o dată pe an, aici, după miezul nopții, apare o tânără femeie care dăruiește celui care se află în preajmă un pumn de pietre prețioase. Deoarece nimeni nu știe care este noaptea cu pricina, mulți tineri și-au încercat norocul, chiar și în zilele noastre, stând de veghe nopțile la Cascada Putnei.

Un alt obiectiv turistic important în zonă este reprezentat de Rezervația Naturală Cheile Tișiței, o arie protejată ce se întinde pe 8 kilometri. Este o rezervație de tip mixt, ce înglobează un imens tezaur de elemente fito, zoo-geografice și geologice, cât și ansambluri peisagistice unite într-un sistem de mare valoare științifică. Printre frumusețile rezervației se află și stâncile denumite în popular de localnici — Căciulata de Vrancea și Cușma Tișiței. Oamenii locului spun că, în trecut, Cheile Tișiței erau traseul pe care austriecii cărau material lemnos, iar dovadă stau tunelurile de la capătul rezervației.

Traseul începe din stațiunea turistică Lepșa, de la șoseaua principală, și se parcurge în trei zile ajungându-se în cele din urmă în satul Coza. Acest drum a cunoscut încercările timpului și ale istoriei, fiind construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către germani cu scopul de a înlesni accesul între Coza și Lepșa. Mai departe, în interiorul stațiunii Lepșa găsim crescătoria de păstrăvi de la poalele muntelui cu același nume, una dintre cele mai mari de acest gen din țară. Anual, aici se vând 8 tone de pește. O delicatesă specifică zonei este ‘hârzobul’ preparat de localnici, adică păstrăvul pus la saramură și păstrat în cetină de brad. Puțin mai jos de Lepșa, turiștii pot admira o rezervație unică de pini, unde funcționează Tabăra Gălăciuc și unde anual vin sute de copii.

De-a lungul drumului național ce însoțește apa râului Putna, se ramifică numeroase alte căi de acces ce conduc, pe drumuri forestiere ori poteci, în zona centrală a munților Vrancei, de o frumusețe deosebită pentru amatorii de trasee montane. În aceste locuri, călătorul poate înnopta la una dintre cabanele puse la dispoziție de către Administrația Parcului.

‘Pe raza parcului sunt amenajate 9 trasee turistice de diferite grade de dificultate. Acestea au fost re-marcate corespunzător de către administrația parcului în colaborare cu Serviciul Județean Salvamont Vrancea și a voluntarilor, în decursul anului 2011. În prezent, acestea se află în grija Serviciul Județean Salvamont Vrancea’, a subliniat directorul Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea.

Referitor la numărul de turiști ce aleg ca destinație de vacanță unul dintre obiectivele prezente în parc, acesta este de aproximativ 30.000 persoane/an. Toți cei care aleg să contemple frumusețile locului au la dispoziție, în momentul de față, în satul Lepșa, un centru de informare turistică ridicat de Asociația pentru Conservarea Biodiversității — Focșani. Cu ajutorul noului punct de interes se preconizează o creștere a numărului de turiști pentru sezonul 2015-2016.

Diversitate faunistică și florală
Condițiile favorabile, determinate de poziția geografică, structura geologică, clima, temperatura, cât și complexitatea geomorfologică etajată, au favorizat dezvoltarea unei flore bogate și diversificate. Flora Parcului Natural Putna-Vrancea este alcătuită din circa 650 de specii de plante superioare, iar din punct de vedere conservativ, mai importante sunt speciile: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), jneapănul (Pinus mugo), arborele de tisa (Taxus baccata), bulbucul de munte (Trollius europaeus) și, bineînțeles, floarea de colț (Leontopodium alpinum).

Pe raza parcului sunt identificate 184 specii de vertebrate, care sunt protejate de unul sau mai multe acte legislative naționale și europene, printre care Directiva Habitate, Directiva Păsări, Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 57/2007, Convenția de la Berna (Conservarea vieții sălbatice și a habitatelor europene) și Convenția de la Bonn (Convenția pentru protejarea speciilor migratoare). Nu mai puțin de 10 specii de vertebrate, altele decât păsările, sunt sub protecție strictă. În plus, din cele circa 110 specii de păsări descoperite și monitorizate în acest areal, 75 sunt strict protejate.

Fauna Parcului Natural Putna-Vrancea este una tipică zonelor montane. Pădurile sunt populate cu numeroase specii de mamifere, cum ar fi: cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), vulpea (Vulpes vulpes), bursucul (Meles meles), pisica salbatică (Felis silvestris), iepurele comun (Lepus europaeus) și capra neagră (Rupicapra rupicapra).

Carnivorele mari, precum ursul, lupul sau râsul, alături de vidră, sunt cele mai importante specii faunistice, atât prin faptul că sunt prioritare pentru desemnarea de arii de protecție, conform Directivei Habitate, cât și prin faptul că sunt populații-nucleu foarte importante la nivel european, se notează pe pagina de internet dedicată Parcului,putnavrancea.ro.

Conservarea primelor trei specii de carnivore mari amintite se realizează pe baza planului de management local, realizat în cadrul proiectului LIFE02NAT/RO/8576 și pe existența unei rețele ecologice locale pentru protecția carnivorelor mari din județul Vrancea. De altfel, prin intermediul acestui proiect, populațiile de carnivore mari de pe raza parcului sunt subiectul unei ample monitorizări, iar rezultatele obținute stau la baza aplicării unor măsuri speciale de conservare.

În afară de speciile de carnivore mari, reprezentative pentru zonă din punct de vedere conservativ, descoperim și o serie de mamifere de talie mică și mijlocie: șoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), pârșul de alun (Muscardinus avellanarius) și veverița (Sciurus vulgaris).

Păsările se întâlnesc într-un număr mare, multe dintre ele fiind specii protejate prin legislatia națională și internațională: cocoșul de munte (Tetrao urogalus), ierunca (Tetrastes bonasia), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), vânturelul roșu (Falco tinnunculus), uliul păsărar (Accipiter nisus), huhurezul mare (Strix uralensis), buha (Bubo bubo), ciuful de pădure (Asio otus), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopos leucotos) și ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major).

Fauna zonei este completată de familia reptitelor cu: salamandra (Salamandra salamandra), tritonul alpin (Triturus alpestris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), vipera comună (Vipera berus), șopârla de ziduri (Podarcis muralis), șopârla de munte (Zootoca vivipara), șarpele de sticlă sau năpârca (Anguis fragilis) și șarpele de alun (Coronella austriaca).

Parcul Natural Putna-Vrancea, între iresponsabilitatea turistului și subfinanțare
Făgetele, pajiștile muntoase și pădurile dese din zonă trec, an de an, examenul rezistenței nu atât în fața naturii, cu ale cărei capricii sunt obișnuite, cât mai ales în fața comportamentului turistului român, încă rămas corigent, dacă nu chiar repetent, la capitolul educație de mediu.

Pe lista problemelor ce apar, frecvent, în Parcul Natural Putna-Vrancea se regăsesc: degradarea peisajului prin abandonarea activității de cosit și prin exploatarea nerațională a pădurilor, abandonarea de deșeuri menajere de către turiști, abandonare resturilor de lemn rezultate din exploatările forestiere, lipsa unor locuri de campare care să limiteze locările haotice, subfinanțarea activității administrației de parc, braconajul la speciile cinegetice și cele piscicole, precum și tăierile ilegale de lemn.

Responsabilii cu destinul Parcului apelează la o serie măsuri menite să micșoreze impactul acestor probleme și realizează, împreună cu Jandarmeria Montana și Garda Națională de Mediu-Comisariatul Județean, o serie de patrule comune în vederea identificării celor care contribuie la degradarea habitatelor din zonă și sancționarea acestora.

În privința subfinanțării unor activități ale Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea, se are în vedere accesarea de noi proiecte care sa finanțeze activitățile stabilite în Planul de management.

La capitolul atragerii de fonduri europene și naționale, oficialii Parcului au precizat că valoarea acestora a ajuns, până în prezent, la 1,54 milioane de lei.

‘Până în prezent au fost atrase fonduri europene și naționale în valoare de 1.543.299 lei. Aceste fonduri au avut drept scop principal realizarea unui inventar al biodiversității din Parcul Natural Putna-Vrancea, mai precis speciile și habitatele prezente în acest spațiu. Totodată, s-a avut în vedere și s-a realizat formarea profesională a angajaților prin absolvirea unor cursuri de specialitate, cum ar fi: tehnici de monitorizare, tehnici de comunicare și management al ariilor naturale protejate. Suma de 15.810 de lei a fost alocată proiectului ‘O șansă pentru Parcul Natural Putna-Vrancea’, pentru realizarea unor tabere Junior Ranger în scopul dezvoltării dragostei pentru natură. Prin proiectul ‘Pe urmele carnivorelor mari din Rezervația Naturală Cheile Tișiței’ s-a realizat o potecă tematică despre carnivorele mari în rezervația naturală Tișița, unul dintre cele mai vizitate obiective din parc. Prin aceste finanțări s-a realizat un site al parcului (www.putnavrancea.ro) și a fost dotat sediul Administrației cu mobilier și calculatoare’, a explicat Ion Militaru.

Administrația Parcului Natural Putna-Vrancea are stabilit un buget anual minim de 494.327 de lei, în conformitate cu actul adițional din noiembrie 2009, atașat la Contractul de administrare semnat cu Regia Națională a Pădurilor — Romsilav, în 2005.

Pentru anul 2015, RNP Romsilva a aprobat pentru Administrația Parcului un buget de venituri și cheltuieli în valoare de 576.000 lei, dar necesarul estimat de către responsabilii ariei este aproape dublu, respectiv 972.433 de lei, conform analizei financiare realizate printr-un proiect GEF.

Inima naturii continuă să bată de sute de ani în zona arhitecturală a Munților Vrancei. Bogăția și unicitatea locului vorbesc de la sine despre potențialul României în materie de ‘verde’, neatins și frumos, moșteniri pe care trebuie, fără doar și poate, să le păstrăm.

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Andreea Marinescu)

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Legenda spune că acest soi și-a primit denumirea de pe vremea domnului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504), potrivit volumului ”Metamorfozele vinului. Legende și povestiri despre vița-de-vie și despre vin”, scrisă de acad. Gherasim Constantinescu, împreună cu Adrian Alexandru Heraru. Se spune că, într-o toamnă, pe vremea culesului viei, Ștefan cel Mare a pornit prin țară alături de garda sa personală. Într-o seară, mai marele gărzilor i-a dat voie unuia dintre ostași, pe nume Răzvan, care era din Nicorești, să meargă să-și vadă iubita, cu condiția ca la revărsatul zorilor să fie înapoi. Pe drumul de întoarcere, Răzvan a fost oprit de o bătrânică, care i-a oferit un pahar cu vin în amintirea fiului său, ucis de turci. Neputând să întârzie, Răzvan a refuzat, dar bătrânica a insistat să-i dea două ploști cu vin, să le ducă și celorlalți ostași. Răzvan a ajuns înapoi în tabără în zorii zilei, dar Ștefan cel Mare a remarcat că lipsise toată noaptea. Povestindu-i de ce plecase și pentru a-l îmbuna pe domn, Răzvan i-a oferit niște vin de Nicorești, din cel pe care-l primise. Vinul i-a plăcut de îndată domnului și, aflând că a fost trimis de o bătrână din Nicorești, a zis: ”Păi, atunci să-i zicem Băbească de Nicorești și să mai golim o cupă!” Și de atunci, vinul poartă numele Băbească.

Vinul de Băbească neagră s-a bucurat de aprecierea personalităților timpului. I.C. Teodorescu amintește că, la începutul secolului al XVII-lea, Richelieu (1585-1642), cardinalul Franței, elogia vinul de Nicorești, adică vinul de Băbească neagră.

Băbească neagră a fost cunoscut, de-a lungul timpului, sub mai multe denumiri: Neagră băbească, Crăcană — la Odobești, Crangană — la Panciu, Căldărușe sau Căldărușă — la Iași, Rară neagră — la Chișinău și, de-a lungul Nistrului, Rășchirată. Denumirea Băbească neagră s-a generalizat în toată România în jurul anului 1950. Soiul este cunoscut și în Ucraina, sub numele de Sereksia.

Foto: (c) Andreea ONOGEA / Arhiva AGERPRES

Strugurii de Băbească neagră sunt rămuroși, cu boabe rare neomogene, ce seamănă cu dantura fracturată a unei bătrâne. Această asemănare ar putea fi o altă explicație pentru denumirea pe care o poartă. Strugurii acumulează peste 180 g/l zaharuri, ajungând chiar la 210-220 g/l.

Vinurile de Băbească neagră sunt vinuri roșii ușoare, cu o tărie alcoolică medie de 10-11,5% vol. și o aciditate ridicată, de peste 5-6 g/l, caracteristică ce le conferă multă vioiciune și prospețime. De asemenea, datorită acestei acidități ridicate, aceste vinuri pot constitui materie primă pentru vinuri spumante roze și roșii.

Caracteristic acestor vinuri este faptul că dezvoltă o aromă specifică, ușor de recunoscut, asemănătoare strugurilor din care provin și un gust plăcut și armonios, care se datorează conținutului moderat în alcool. Vinurile sunt seci și suple, se beau ușor chiar în primul an după obținerea lor, lucru mai rar întâlnit la vinurile roșii, dar evoluează foarte bine și la învechire nu prea lungă la vas și sticle, notează prof. Mihai Macici în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”. Culoarea vinurilor de Băbească neagră este roșu-rubiniu, în primul an de la preparare, nu foarte intensă, dar vie și strălucitoare.

Vinurile de Băbească neagră se recomandă a fi servite la temperaturi situate între 10 și 15 grade Celsius și se asociază foarte bine cu preparate din carne. Friptura de curcan, pasărea la cuptor, puiul la frigare, rața cu măsline, dar și mâncărurile din carne de porc și de miel pretind vinuri roșii ușoare, printre care Băbească neagră de Nicorești. De asemenea, sarmalele, chiar și cele recomandate de Păstorel Teodoreanu, din carne de porc și vițel, fierte în vin alb și rumenite la cuptor sunt cel mai bine apreciate alături de un vin roșu precum Băbească de Nicorești sau de Odobești. Băbeasca neagră este recomandat și pentru cârnații de Pleșcoi, cârnații oltenești, ghiudem, salam de Sibiu, frigărui de berbec, ostropel de pui, tochitură măcelărească, pârjoale moldovenești, friptură de miel, ied, vițel, iepure de câmp, vânat cu pene, drob și stufatul de miel, dar și la peștele prăjit.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Acad. V. D. Cotea spunea că vinul de Băbească neagră obținut la Nicorești “constituie atracția multor consumatori pentru un vin roșu — oferă o senzație de plinătate și căldură, cu astringență ce impresionează plăcut cavitatea și cerul gurii, fără a-i diminua caracterul de lunecare. Ca vin tânăr păstrează din gustul și aroma strugurelui, are o vinozitate accentuată, impunându-se mai ales printr-o indiscutabilă prospețime, fapt ce-l face să fie deosebit de apreciat pentru consum în timpul mesei”.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Este o realitate care ține nu numai de însemnele reliefului, ci de o întreagă configurație de gând, de spirit și de faptă născută din veșnicia acestei zone românești pure, în ale cărei ecouri ne regăsim ființa istorică.

Vrâncenilor le-a fost dat să aibă podgorii. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor, ei au introdus cultura viței de vie și vinului în spiritualitatea zilei, motivele care invocă rodul podgoriilor regăsindu-se în tot ceea ce ține de cultura casnică și poate, mai mult, chiar în zugrăvirea interioară a bisericilor locului.

Așadar, despre Vrancea nu se poate aminti fără a vorbi despre pământ …soare…struguri…vin. Vinul care, în timp, a fost socotit ambrozie, băutura tinereții fără bătrânețe, a zeilor și, deopotrivă, licoarea care i-a pierdut pe mulți. Unii l-au ridicat în slăvi, dar destui l-au coborât și sub ”talpa iadului”. Chiar și clericii, porniți împotriva vinului, i-au admis prezența prin boabele și vrejii de viță de vie înzidiți în frescele bisericilor vrâncene.

Sultanul Mahomed al II-lea, care se pare a cunoscut și apreciat gustul rafinat al vinurilor vrâncene, spunea referindu-se la această licoare ”îngăduit-am vinul celor înțelepți și l-am interzis nerozilor”.

Strugurele — soare condensat în pământul Vrancei. Acest soare adunat într-o bobiță este un miracol. Are aromă, parfum, gust, culoare, zaharuri, vitamine, de unde și numele de elixir al vieții. Un pahar de vin este însoțitorul firesc al momentelor fundamentale ale existenței vrânceanului: nașterea, căsătoria și moartea. Prezență necesară și la necaz și la bucurie.

Prima atestare documentară a podgoriei Panciu datează din secolul XVI, dar vechimea cultivării viței de vie pe teritoriul actualei podgorii o constituie fragmentul de vas carpic, descoperit în localitatea Pădureni, care are ca ornament o coardă de viță de vie cu doi struguri stilizați.

În cea de-a doua călătorie întreprinsă în Moldova, Goerg von Reichersterffer, emisar al lui Ferdinand de Habsburg pe lângă domnitorul Petru Rareș, face referiri la plantațiile mari de viță de vie existente în zonă, cunoscută atunci și sub denumirea de podgoria Crucilor. O imagine asupra viticulturii din această podgorie, la jumătatea secolului al XIX-lea, reiese și din datele apărute în anul 1861 în volumul ”Lucrări statistice în Moldova’. Aici se menționează faptul că terenurile destinate viticulturii pe teritoriul actualei podgorii totalizau 2.870 hectare, respectiv 14 la sută din întreaga suprafață viticolă a Moldovei. Descrierea podgoriei este menționată și în alte documente străine, informațiile fiind consemnate de călători care au apreciat calitatea superioară a vinurilor, dar și parfumul special al strugurilor de masă de la Panciu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Podgoria Panciu are o întindere de aproximativ 10.000 hectare. Vizualizată din satelit, ea apare sub forma unei fâșii cu o lățime medie de nouă kilometri, cuprinsă între Valea Trotușului la nord și Valea Putnei la sud. Din punct de vedere climatic, podgoria Panciu este situată în plină zonă temperată, ceea ce face ca vinurile albe ori cele roșii să aibă o aromă specială, să fie echilibrate cum spun oenologii, specialiștii care se ocupă de acest domeniu. Aceștia mai spun că vinurile din Panciu mai pot fi catalogate drept licori având ,,un caracter vioi” obținut atât din soiuri de struguri autohtoni, precum Plăvaie, Galbenă, Băbească Neagră, Fetească Albă și Fetească Neagră, dar și din alte soiuri de struguri de vin aclimatizate, precum Fetească Regală, Rieslingul Italian, Aligoté, Sauvignon, Muscat Ottonel, Pinot Noir și Merlot, care au devenit la fel de renumite în podgorie.

”Averea” sa, strugurii, este valorificată de mai multe societăți comerciale de vinificație care respectă standardele de calitate în domeniul producerii vinului. Acestea au fost retehnologizate cu fonduri ale Uniunii Europene, vinurile fiind obținute prin tehnici de ultimă generație, dar mare parte din cantitățile obținute fiind ,,învechite” prin metodele tradiționale în beciuri și hrube istorice.

În podgoria Panciu, vinurile roșii sunt încă în minoritate, deși mai multe societăți comerciale care au derulat proiecte de reconversie au plantat soiuri de struguri roșii. Zona este profilată pe producerea vinurilor albe-seci care sunt folosite și pentru a obține vinul spumant, după cunoscuta metodă champanoise, care își are sorgintea în Franța. ”Șampania” creată în Panciu acoperă cele mai pretențioase gusturi și așteptări, producându-se vinuri spumante albe seci, demiseci ori demidulce, rose, dar și șampanie roșie. ”Șampania” albă este un ansamblu de minimum trei soiuri de vin diferite.

Unul dominant, Sauvignon Blanc, care conferă finețe și vioiciune lichidului ”creator” de euforie, o treime a acestuia este Pinot Gris, care îi dă putere și gust profund, iar în completare Fetească Albă, cea care oferă prospețime și fructuozitate. ”Șampania” roșie este tot un cupaj din trei vinuri, Pinot Noir, Merlot și Fetească Neagră.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Toate sticlele conținând asemenea vin spumant sunt ținute, pentru învechire, în unghi de aproximativ 60 de grade între șase și 12 luni, perioadă în care sunt rotite în fiecare săptămână în beciurile existente la Panciu.

Dintre acestea ”Hrubele lui Ștefan Cel Mare” au cea mai mare notorietate, atât prin dimensiuni cât și prin calitățile vinului spumant produs prin fermentarea naturală, fiind clasificate drept monument istoric și plasate sub protecția UNESCO. Amplasate pe partea dreaptă a văii pârâului Zăbrăuț, în punctul numit Valea Cerbului, hrubele Panciu, care includ de-a lungul unui culoar central ramificațiile a 36 de galerii laterale ce totalizează mai bine de 3.000 de metri, sunt construite în pământ lutos (loess). Istoricii datează hrubele în epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), dar un document care să menționeze utilizarea lor ca depozitar special de vinuri a fost dat pe 19 august 1700, actul menționând modul de folosință și proprietarii acestora, serdarul Ion Costin, fiul marelui logofăt Miron Costin. Apoi, despre Hrubele de la Panciu se așterne o lungă tăcere documentară.

Revenirea se produce prin 1949 când locuitorii din Panciu serbau încă Târcolitul Viilor, un ceremonial magico-mitic de început de februarie, în calendarul popular 1 februarie fiind răscrucea dintre anii viticoli, ziua în care Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol. În acel an, podgorenii din Panciu, suiți în sănii ori căruțe, îmbrăcăți în port popular și cu frunțile împodobite prin coarde de viță de vie, au plecat în podgorie să dezgroape sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată în toamna care tocmai trecuse. Apoi, în alai vesel, au mers pe un deal din preajmă, la petrecerea pe care o organizau anual.

Conform tradiției, au aprins un foc mare de tabără, au ars coardele uscate de vie și au băut din vinul dezgropat de la butuc. Numai că în acel an podgorenii au văzut cum, la câțiva zeci de metri distanță, din pământ ieșea fum și, săpând în acel loc, au dat peste intrarea în hrubele ‘Ștefan cel Mare’, astupate de podgoreni cu sute de ani în urmă, probabil ca să nu dea turcii de ele. Spre surpriza lor au descoperit budane cu vin vechi.

Pe lângă hrubele ‘Ștefan cel Mare’, în Panciu mai există alte două beciuri monumente istorice. Este vorba despre beciul ”Marin Ștefan”, datat secolul XIX și beciul ”Vlădoianu”, tot din secolul XIX, dar legende locale vorbesc despre faptul că în Panciu beciurile nedescoperite ar fi de dimensiunea orașului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Via are nevoie de piatră la o anumită adâncime pentru aplatizarea curbelor variațiilor de temperatură de-a lungul a 24 de ore, de soare, atât de mult încât nu suportă nici măcar umbra unui stâlp, dar vinul nu suportă zgomotul. El are nevoie de liniște deplină. De când se știe podgoreanul și-a făcut crama, depozitul în adâncul din mijlocul podgoriei. Tocmai pentru că vinul nu prea suportă transportul oricum și are nevoie de liniște. Vinul asociat cu decibeli ar mai merge la restaurant, când licoarea ajunge în pahar. În rest, vibrațiile îi forțează legăturile între elemente”, spune Ion Pușcă, poate cel mai cunoscut oenolog vrâncean, cel care a inițiat și consolidat marea producție de vinuri spumante din Panciu, cel care spunea că ”un pahar de vin nu-și are rostul dacă nu este însoțit de o poveste, o istorioară spusă ori auzită la întâlniri cu prieteni, rude ori cunoscuți”.

Hrubele ”Ștefan cel Mare”, aflate în administrarea unei firme de stat din anul 1949, iar în prezent aflate în proprietate privată, producând prin metoda clasică Champenoise, cel mai bun vin spumant, au devenit o adevărată atracție turistică, punct de plecare pe ”drumul podgoriilor vrâncene”, care continuă pe DJ 205 B, prin Țifești, Bolotești și Jariștea spre o altă podgorie celebră întinsă majestuos pe dealurile Măgurei Odobești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Podgoria Odobești se întinde pe raza localităților Bolotești, Jariștea și Odobești, arealul viticol fiind de aproximativ 7.000 hectare. Este una din cele mai renumite și mai vechi podgorii românești. În studiile sale, Nicolae Iorga arată că încă de pe vremea lui Petru Rareș și, mai ales, în timpul lui Vasile Lupu, faima vinurilor de Odobești era definitiv stabilită, un însemnat comerț fiind făcut de negustorii cazaclii, care duceau aceste vinuri spre târgurile din Podolia și Rusia, aducând de acolo blănuri, piei și alte produse. Încă în urmă cu două secole, podgoreni celebrii în toată Europa de Est, locuitorii Odobeștiului au construit Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel’ din cartierul Cazaclii. Toamna, după ce mustul se limpezea, negustorii cazaclii din Odobești stabileau prețul vinului pentru întreaga țară, chiar în fața bisericii ori la târgul din centrul orașului care avea loc în fiecare toamnă, de Ziua Crucii.

Acum, an de an, autoritățile locale organizează de Ziua Crucii evenimente culturale sub egida ”Toamnă odobeșteană’.
Primele mențiuni documentare despre podgoria Odobești datează din secolul al XVII-lea, Dimitrie Cantemir notând în ”Descriptio Moldavie’ că Odobești ocupă locul al treilea în podgoriile din Moldova, iar pe la 1750, italianul Ignacio Raicevici considera dealul Odobeștilor în fruntea podgoriilor Moldovei.

Despre bogăția podgoriei scrie și francezul Jean Louis Carra, secretar al domnitorului Grigore Ghica al Moldovei, care arată, într-un raport, că impozitele pe vinuri constituiau 10 la sută din încasările totale ale Moldovei, din care trei sferturi proveneau de la Podgoria Odobeștilor. Până la invazia filoxerică, în podgoria Odobești se cultivau soiuri autohtone, baza fiind reprezentată de celebra Galbenă de Odobești și de soiul autohton Plăvaia, alături de care se găseau, în proporții mai mici, Poama Verde și Parciu.

Având în vedere importanța deosebită a zonei din punct de vedere viticol, la Odobești se înființează, în anul 1936, Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație. În urma cercetărilor, instituția științifică a creat soiuri noi de struguri precum Șarba, din care se produce un vin semiaromat, omologat în 1972, și Băbeasca Gri, omologat în 1975.

Șarba, produs pentru prima dată la Odobești, este un vin cu însușiri aromatice intense, oarecum bizare, sugerând mirosul de trandafiri de dulceață. De departe, cel mai faimos vin din podgorie este Galbena de Odobești, produs dintr-un strugure românesc, care se cultivă doar aici. Este un soi viguros, lăstarii acestuia pot crește din primăvară până în toamnă, la 3-4 metri și chiar mai mult. Coacerea strugurilor se desăvârșește în cursul lunii septembrie și în prima parte a lunii octombrie. Strugurii sunt aripați, cilindro-conici cu boabe dese, rotunde, care au mărime mijlocie spre mare, greutatea unui ciorchine ajungând până la 350 g. Culoarea boabelor este în general galbenă cu tentă ruginie pe partea expusă la soare.

”Galbena de Odobești este una singură, cu însușiri inconfundabile, care țin de condițiile pedoclimatice concrete, de zonă. Într-o picătură din acest vin sunt microelemente, metale, alimente, medicamente, cam tot tabelul lui Mendeleev și în plus acel miracol, inefabil ca orice miracol, care potolește tristețea și aduce bucuria”, spune Grigore Varga, fostul director al Stațiunii de cercetare din Odobești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Galbena de Odobești a fost cunoscută, însă, în Moldova și sub mai multe sinonime între care Galbena de Căpătanu, Poamă Galbenă, Bucium de Poamă Galbenă. Cu secole în urmă, când Galbena de Odobești ajunsese în Muntenia, a primit numele de Galbenă Grasă. În Dobrogea, din cauza ocupației turcești, soiul Galbenă de Odobești a fost botezat cu numele de Sars Izum.

În Podgoria Odobești există o multitudine de producători de vinuri, mai mari ori mai mici, care obțin celebra Galbenă de Odobești, dar și alte soiuri de vin consacrate, precum Șarba de Odobești, ce stau la învechire pe lângă Beciul Domnesc și Beciului Bahamat, datat secolul XIX. Legendele locului vorbesc și despre existența altor galerii subterane care s-ar ramifica în toate direcțiile.

Din Odobești, ”drumul podgoriilor vrâncene’ trece pe la Beciul Domnesc, monument istoric din apropierea orașului, înscris în Registrul Național al Patrimoniului Turistic și pe lista de conservare UNESCO.

Construit în vremea lui Ștefan cel Mare și renovat în timpul domniei familiei Sturza, între anii 1834-1839, Beciul Domnesc este o cramă subterană de 62 metri lungime și 13,4 metri adâncime, fiind singurul asemenea obiectiv realizat din piatră ponce. Aflat, în prezent, în administrarea unei firme din Focșani, el adăpostește cea mai mare colecție de vinuri vechi, fiind cea mai mare vinotecă profesionistă din România.

”Drumul” podgoriilor vrâncene continuă, apoi, spre comuna Vârteșcoiu, unde se ajunge după ce călătorul trece podul peste râul Milcov din Moldova în Țara Românească. Până la Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859, Milcovul era granița naturală dintre cele două provincii românești.

De o parte și de alta a șoselei, cât vezi cu ochii, mii de hectare de vie se întind de la poale până pe coamele dealurilor din zonă. Drumul șerpuiește prin satul Beciul către Faraoane, pe lângă fosta moșie a lui Duiliu Zamfirescu, cel ce a scris pe pridvorul conacului său cunoscutul roman ”Viața la țară’, inspirat, cel mai probabil, de vederea panoramică din zonă, care merge dincolo de Focșani, în timp ce în spatele conacului, la apus, dealurile Vrancei capătă culori fascinante toamna.

De la Faraoane, șoseaua se îndreaptă printre plantații de viță de vie spre Cîrligele, iar în continuare intră într-o altă celebră podgorie vrânceană, Cotești.

Cu o istorie de peste 600 de ani, Cotești, o podgorie în totalitate valahă, se întinde pe o suprafață de peste 12.000 de hectare cuprinse în zona localităților Faraoane, Cîrligele, Budești, Cotești, Urechești, Popești și Tâmboiești.

Centrul podgoriei, comuna Cotești, este atestat documentar din 1471, localitatea căpătându-și acest nume de la căpitanul Stan Cotea Odobescu, care a primit un domeniu în această zonă ca danie din partea domnitorului Țării Românești. În satul Odobasca, căpitanul a construit o biserică de lemn, care mai există și astăzi, putând fi vizitată.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Despre podgoria Cotești apar mențiuni și în anul 1580, pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul. În decursul timpului mai sunt emise acte de danie sau de vânzare a viilor. Din punct de vedere al creșterii viței de vie, zona Cotești cunoaște o dezvoltare deosebită după anul 1900, când pe lângă soiurile de viță tradiționale, mai sunt aclimatizate și soiuri de vie din Franța și Italia.

Cele mai renumite vinuri ale podgoriei Cotești, care se încadrează în toate cele patru mari categorii — sec, demisec, demidulce, dulce — sunt Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, Babească Neagră, Frâncușă, alături de vinurile din categoria Pinot, Merlot, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Merlot și Cabernet Sauvignon.

De un renume aparte se bucură, însă, vinurile din soiul Șarbă. Somelierii, degustătorii specializați, spun că este încântător la gust prin tonurile și senzațiile dulci, cu note ușor amărui. Aceștia mai vorbesc despre acest vin că este unul ușor și are o aciditate echilibrată, că se poate consuma în mod optim la o temperatură de 10-12°C împreună cu legume ori carne de pasăre, dar și alături de o carne de porc fragedă.

La Cotești, pasiunea față de vie și vin s-a concretizat, în Crama Valahia, prin realizarea unei colecții muzeale particulare a uneltelor agricole tradiționale pe care podgorenii le foloseau pentru producerea vinului. Aici se mai poate vedea linul ancestral în care bărbații zdrobeau strugurii chiuind și invocându-l pe Bachus, dar și teascurile în care se striveau sute de kilograme de struguri o singură dată.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Pe meleagurile Vrancei, de-a lungul secolelor, cultivarea viței de vie, rodul acesteia, strugurii ca și produsul obținut prin stoarecerea acestor fructe, vinul, au fost la fel de prezente în viața locuitorilor ca și biserica.

”Fabricarea vinului este un termen inadecvat. Este vorba despre crearea vinului. Dintr-un strugure cu metehne nu poate ieși altceva decât un vin cu metehne. Cei mai renumiți oenologi nu se pot lăuda că dintr-un strugure rău au făcut un vin bun. În schimb cei mai ageamii oenologi pot afirma că dintr-un strugure bun au făcut un vin bun”, spune Horia Furtună, un cunoscut viticultor din zona Cotești, care a adăugat că ”vinurile vrâncene se pot mândri cu medaliile obținute”.

Dar, a completat un alt viticultor cunoscut din Vrancea, Ion Popescu, ”munca în podgorie nu-i o întrecere sportivă, ai câștigat medalia olimpică, te retragi și rămâi în istorie cu performanța, cu recordul care ți-a adus laurii”. ”În viticultură și vinificație nicio medalie din lume nu te pune la adăpost. Nu te scutește ca în fiecare an să faci totul pentru a-ți onora aurul, argintul ori bronzul câștigat”, spune el.

Ce ar trebuie făcut de acum înainte pentru a menține statutul înregistrat de viticultorii vrânceni? După spusele unuia dintre ei, Vasile Nica, ar fi ”cultura și stabilizarea solurilor în zone precis delimitate, testate de înaintași, astfel încât atunci când atunci zici Băbească să știi că asta înseamnă Panciu”.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Numai prin onorarea, la nivel calitativ înalt, de către fiecare zonă a mărcilor de vinuri promovate de fiecare podgorie se câștigă și se apără blazonul recunoașterii și prețuirii strădaniilor. Avem o datorie, apărarea prestigiului câștigat de viticultura vrânceană pe merit, prin dăruire, muncă răbdătoare, cu mare dragoste pentru această meserie a înaintașilor, cei de astăzi având mari răspunderi”, precizează și Horia Furtună.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguț)

Photos by Cristian Nistor / AGERPRES ARCHIVE

Vrancea County has been blessed with vineyards aplenty and its inhabitants, poised, steadfast and hospitable people, worthy heirs of their ancestors’ virtues, have introduced the culture of the vine and wine in their spirituality; motifs that invoke vine fruit can be found in everything related to household culture and also in church interior paintings.

Therefore, one cannot talk about Vrancea County without mentioning earth … the sun … the grapes and wine. Wine which was in time considered ambrosia, the godly drink of perpetual youth, with the grapes and vine tendrils figured even in Vrancea church frescoes.

Sultan Mehmed II the Conqueror has seemingly known and appreciated the refined taste of Vrancea wines, and referring to this beverage he said: “I allowed the wine to the wise and banned it to the fools.”

Grapes — sun condensed in Vrancea County’s earth. The sun all concentrated in a berry is a miracle. It has everything: flavor, fragrance, taste, color, sugars, vitamins, so that the wine justly deserves its name of elixir of life. A glass of wine naturally accompanies the fundamental moments in the existence of Vrancea folks: birth, marriage and death. It’s required by both moments of grief and joy.

The Panciu vineyard was first mentioned in documents in the 16th century, but testimony to the old age of vine cultivation on this territory is given by the fragment of a Carpi pot found in Padureni, which has a vine string with two stylized grape bunches on it as ornament.

In his second journey to Moldavia, Goerg von Reichersterffer, the emissary of Ferdinand of Habsburg to voivode Petru Rares, refers to large vine plantations in the area, known back then as the vineyard of the Crosses. An image of viticulture here, as practiced in the mid-19th century, is also given by the volume titled “Statistical works in Moldavia” published in 1861. The book mentions that the current acreage under vine totaled 2,870 hectares or 14 percent of the entire wine-growing surface of Moldavia. The vineyard is also described in other foreign documents, with information offered by travelers who appreciated the high quality of the wines, but also the special fragrance of the Panciu table grapes.

The Panciu vineyard covers approximately 10,000 hectares. Seen from the satellite, it appears as a strip with an average width of nine kilometers running between the Trotus Valley to the north and the Putna Valley to the south. The Panciu vineyard sits in full temperate zone, which confers a particular aroma to the red or white wines and renders them well-balanced, as oenologists say. According to them, the Panciu wines can be classified as beverages with “a lively character” obtained both from native grape varieties such as Plavaie, Galbena, Babeasca Neagra, Feteasca Alba, Feteasca Neagra, but also from other acclimatized grape varieties, like Feteasca Regala, Italian Riesling, Aligoté, Sauvignon, Muscat Ottonel, Pinot Noir and Merlot, which have become equally famous in the vineyard.

Several wine-making trading companies process the grapes in full compliance with the relevant standards of quality. They were retrofitted with European Union funds, and the wines are obtained by last generation technologies, but a great part of the beverage is aged by traditional methods in cellars and historic wine caves.

In the Panciu vineyard, red wines are still in the minority, although several trading companies that carried out reconversion projects have planted red grape varieties too. Yet the area specializes in the production of dry white wines that are also used to produce sparkling wine by the Champenoise method, which has its origins in France. The ‘champagne’ obtained at Panciu can fulfil the most demanding tastes and expectations: dry white sparkling wines, semi-dry or semi-sweet, rose wine, as well as red champagne are produced here. White champagne is a mix of at least three different varieties of wine. The dominant one is the Sauvignon Blanc, which gives the euphoric drink’s finesse and vivacity, one third is the Pinot Gris that gives it power and profound taste, and Feteasca Alba adds freshness and fruitiness. The red champagne is also a blend of three wines: Pinot Noir, Merlot and Feteasca Neagra.

All the bottles with such sparkling wine are kept for aging in the Panciu cellars at an angle of about 60 degrees, between six and 12 months, and are rotated every week.

Of these subterranean storage structures, ‘Stephen the Great’s Cellars” are the most famed thanks both to their size and to the qualities of the sparkling wine produced by natural fermentation, being classified as a historic monument placed under the protection of UNESCO. Located on the right side of the valley of the Zabrauti stream, in the point called “Valea Cerbului /The Stag’s Valley”, the Panciu cellars have a layout that includes a central corridor with 36 lateral galleries branching out from it and totaling more than 3,000 meters, built in clayey earth (loess). The historians date the cellars back to the time of Stephen the Great and Holy (1457 — 1504), but a document mentioning their use as special wine depository was issued on August 19, 1700, mentioning also the owner of the cellars — cavalry commander Ion Costin, son of great chancellor Miron Costin. Then a long documentary silence sets in as regards the Panciu cellars.

The entry to the cellars was actually discovered in 1949 when the locals — gathered in a joyful procession to celebrate the transit from the old to the new vineyard year — did some digging on a neighboring hill and came upon entry to “Stephen the Great’s Cellars” sealed by their ancestor wine growers several hundred years before, probably for the Turks not to prey on them. To their surprise they also found old wine barrels in there.

Apart from “Stephen the Great’s Cellars”, Panciu has another two cellars that are historic monuments. One is the ”Marin Stefan” cellar, the other the ‘Vladoianu” cellar, both dating from the 19th century, but local legends talk about undiscovered cellars beneath the city, spanning almost its entire territory.

The “Stephen the Great” galleries are under the administration of a state-owned company since 1949, producing sparkling wine through the classical Champenoise method; they became a real tourist attraction, the starting point on the ‘Vrancea Vineyards Road’ that continues along DJ 205 B through Tifesti, Bolotesti and Jaristea to another famous winery that majestically stretches on the Magura Odobesti hills.

The viticultural area of Odobesti stretches on approximately 7,000 hectares within the boundaries of the localities Bolotesti, Jaristea and Odobesti. This is one of the most famous and oldest Romanian vineyards. In his studies, historian Nicolae Iorga shows that as early as in the time of Petru Rares, and especially during the reign of Vasile Lupu, the Odobesti wines already enjoyed a well-established fame, and the Cossack traders used to exchange them in the fairs of Podolia and Russia for furs, skins and other products. Some two centuries ago, the Odobesti wine growers who were famed all over Eastern Europe, built the “Saint Apostles Peter and Paul” Church in the Cazaclii neighborhood of Odobesti.

The first documentary mention about the Odobesti vineyard dates from the 17th century, when prince Dimitrie Cantemir wrote in his “Descriptio Moldavie” that Odobesti ranks third among Moldavia’s vineyards, and around 1750, Italian Ignacio Raicevich considered that the Odobesti hill topped Moldavia’s vineyards.

Frenchman Jean Louis Carra, secretary of Prince Grigore Ghica of Moldavia, also wrote about the wealth of the vineyard, stating in a report that taxes on wines accounted for 10 percent of Moldavia’s total receipts, with the Odobesti vineyard accounting for three quarters thereof. Until the phylloxera invasion, local grape varieties were cultivated in the Odobesti vineyard, with the Galbena de Odobesti and the Plavaia sorts accounting for the bulk of the crops, while Poama Verde and Panciu accounted for a lesser share.

Given the special importance of the area in terms of wine growing, the Viticulture and Winemaking Research and Development Station was set up in Odobesti in 1936. Following research activities, the scientific institution created new varieties of grapes such as Sarba, that produces a full-flavored wine approved in 1972, and Babeasca Gri, approved in 1975.

Sarba, which was produced for the first time in Odobesti, is a wine with intensely aromatic, somewhat bizarre features, suggesting the sweetness of the smell of jam roses. By far, the most famous in the vineyard is the ‘Galbena de Odobesti’ wine.

There are many wine producers who craft the famous Galbena de Odobesti, but also other well-established wine varieties like Sarba de Odobesti, with the beverage stored for ageing in the Princely Cellar and the Bahamat Cellar dating from the 19th century.

From Odobesti, the “Vrancea Vineyards Road” leads to the Princely Cellar, a historic monument near the city, entered in the National Register of Tourism Heritage and on the UNESCO conservation list.

Built in the times of Stephen the Great and renovated during the reign of the Sturdza family, between 1834-1839, the Princely Cellar is an underground facility 62 meters long and 13.4 meters deep, the only such facility made of pumice. Currently under the administration of a Focsani-based company, it accommodates the largest collection of vintage wines, Romania’s largest professional wine library.

The “Vrancea Vineyards Road” further continues to the Cotesti vineyard, boasting more than 600 years of history and stretching on over 12,000 hectares within the boundaries of the localities Faraoane, Cirligele, Budesti, Cotesti, Urechesti, Popesti and Tamboiesti.

The centre of the vineyard, the Cotesti commune, was first mentioned in a document in 1471; it was named after captain Stan Cotea Odobescu, who was granted an estate in this area by the ruler of Wallachia. In the village Odobasca, the captain built a wooden church that exists to this day and can be visited.

The Cotesti vineyard also appeared mentioned in documents in 1580, during the reign of Islam convert Mihnea Turcitul. The most famous wines of Cotesti, falling in all four categories — dry, semi-dry, semi-sweet, sweet — are Feteasca Alba, Feteasca Regala, Feteasca Neagra, Babeasca Neagra, Francusa, along with wines ranging from Pinot, Merlot, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Merlot, to Cabernet Sauvignon.

Yet the Sarba wine varieties enjoy particular fame. The sommeliers say this wine is delightful to taste thanks to its sweet tones and sensations with slightly bitter notes. They also mention that this is a light wine with a balanced acidity, that can be optimally consumed at a temperature of 10 — 12° C together with vegetables or poultry, but also with tender pork chops.

What should Vrancea wine growers do to maintain the high status they acquired? According to one expert in the trade, Horia Furtuna, “only by honoring at top quality standards the wine brands promoted by each vineyard, can the crest of recognition be defended. We have a duty to defend the prestige our forerunners have well-deservedly earned for Vrancea’s viticulture through dedication, patient work and great love for this job.”AGERPRES

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Pentru cunoașterea celor mai importante zone de interes turistic ale județului, ținând seama de principalele căi de comunicații reabilitate ori nemodernizate, accesibile ori nu autoturismelor, sunt de notat cinci trasee principale.

Dintre acestea, unul străbate județul de la sud la nord, iar celelalte au drept punct de pornire municipiul Focșani, derulându-se pe artere rutiere de-a lungul râurilor Milcov, Putna, Năruja, Zăbala și Șușița. La acestea se adaugă alte șase variante secundare, pe drumuri județene, comunale ori forestiere.

Pe o lungime de aproximativ 86 de kilometri, cel mai străbătut traseu este cel având drept “fir” de rulare Drumul Național DN2, denumit și E 85. Mergând paralel cu linia ferată București-Suceava și dominat permanent spre vest de dealurile subcarpatice, între care se observă cele mai impunătoare — Măgura Odobeștilor și Deleanu — iar spre est, învecinându-se cu râul Siret, DN 2 intră, la kilometrul 150,5 pe teritoriul județului Vrancea în partea sa de sud, prima localitate fiind Slobozia Bradului. La patru kilometri vest de centrul respectivei comune, la marginea unei păduri, între satele Olăreni și Sisești, se află schitul Rogoz, înființat în anul 1825 de Constantin Ghimulescu, în fostele chilii aflându-se amenajate spații de cazare pentru 25 de turiști.

După aproximativ trei kilometri de la Slobozia Bradului în direcția nord, DN 2 trece prin Valea Slimnicului, unde se află popasul Tâmboiești, cu restaurant și spații de cazare în căsuțe cu două paturi.

După traversarea respectivei văi, la răscrucea din satul Obrejița, un drum comunal se îndreaptă spre est ducând, după patru kilometri, în satul Sihlea, unde se află fostul conac al familiei ce a dat numele așezării. Acolo și-a petrecut copilăria și este înmormântat unul dintre primii poeți români moderni, Alexandru Sihleanu, 1834 — 1857, dar și paharnicul Zamfirache Sihleanu care, în anul 1854, a ridicat biserica satului.

Din Obrejița, spre nord, E85 conduce pe călător către localitatea Dumbrăveni, la intrarea sudică a acesteia, pe un deal din stânga șoselei aflându-se statuia ecvestră a generalului rus Suvurov, cel care a câștigat în aceste locuri o importantă victorie împotriva turcilor în anul 1789.

Din Dumbrăveni pornește spre vest traseul turistic al Văii Râmnicului. După ce trece peste Valea Râmei, turistul intră în satul Alexandru Vlahuță, iar apoi, pe un drum comunal, în satul Dragosloveni, în care se află, în ultima reședință a scriitorului, o casă memorială. Acolo, în anii de dinaintea primului război mondial, Vlahuță încropise un cenaclu literar și se întâlnea cu prietenii săi. Dragosloveni reține atenția călătorului și prin descoperirile arheologice din secolele X — XI, atestând prezența românească intensă în acea zonă.

De la casa memorială Vlahuță se ajunge pe terasa Bachus cu restaurantul în care se fac degustări ale renumitelor vinuri de Cotești și unde turiștii se pot caza în 12 căsuțe.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

La kilometrul 167,1 traseul pe DN 2 intră în satul Popești, de unde se poate ajunge la poiana schitului Vărzărești, ctitorie a boierului Radu Arasu în timpul domniei lui Matei Basarab, iar la kilometrul 172,8 la o ramificație cu două drumuri modernizate, un traseu duce, cale de trei kilometri, către o podgorie renumită al cărei sat central, Cotești, și-a sărbătorit în 1975, cinci veacuri de existență documentară, iar celălalt, spre vest, după patru kilometri, în cătunul Jiliștea, loc istoric de rezonanță în conștiința românească unde, la 24 aprilie 1574 s-a desfășurat o mare bătălie între oștile moldovene conduse de Ioan Vodă cel Viteaz și armatele otomane. În amintirea faptelor de arme ale oștilor voievodului, în rândurile căreia se aflau și mulți vrânceni, s-a ridicat un monument, operă a sculptorului Marius Butunoiu, iar evenimentele sunt relatate prin fotodocumente, gravuri și volume de carte, într-un muzeu.

Continuând pe traseul DN 2, călătorul ajunge în Golești. Din centrul acestei localități, spre vest, pe un drum comunal, după 6 kilometri, în satul Blidari, se află, sfințită în anul 1796, singura biserică din România împodobită cu picturi realizate pe suport metalic. În preajmă, în satul Bonțești, s-a descoperit o importantă așezare neolitică specifică culturii ceramice Cucuteni. De asemenea, acolo se află și o biserică ctitorită în anul 1685 și refăcută de Antioh Cantemir, domnul Moldovei, în împrejurări care nu sunt cunoscute (Bonțeștii fiind, situat administrativ, în acel timp, în Țara Românească).

Din centrul comunei Golești, traseul turistic continuă spre nord, traversând Milcovul, la kilometrul 177,4, pentru ca peste vreo 600 de metri, artera de rulare să se bifurce, o cale formând șoseaua de centură, iar cealaltă intrând în Focșani, orașul Unirii Principatelor.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Aici se află numeroase atracții edilitare, între care monumente de arhitectură urbană (Teatrul Municipal, Primăria, Ateneul Popular, Colegiul “Unirea”, Palatul de Justiție, fililala Băncii Naționale și aproximativ 70 de case) ce reflectă gusturile rafinate ale unei societăți îndreptate cu fața spre occident, imobile incluse în patrimoniul istoric, altele dedicate istoriei locului (obeliscul din Piața Unirii, monumentul Piatra de Hotar) dar și puncte de referință culturală, cum ar fi Muzeul Unirii, Muzeul de Științele naturii, Muzeul de Etnografie ori Muzeul Satului.

În nordul Focșaniului, în Crângul Petrești, principalul loc de agrement în natură al locuitorilor municipiului, s-a amenajat o rezervație în miniatură a județului și este deschis un Muzeu al satului vrâncean.

Continuându-și direcția către Bacău, la kilometrul 191, traseul turistic principal al județului Vrancea întâlnește localitatea Garoafa, unde se mai păstrează și în prezent tradiția ceramicii nesmălțuite.

De la Garoafa, șoseaua continuă peste râul Putna, prin satul Bizighești către Tișița, locul de intrare în principala zonă de desfășurare a marilor bătălii din iulie-august 1917. Eternizând amintirea dramaticelor momente, statuia Victoriei, operă a renumitului sculptor Oscar Han, ridicată la 21 septembrie 1934, întâmpină călătorul cu deviza care a sintetizat în vara anului 19176 elanul eroic al oștirii române: “Pe aici nu se trece”. În acest punct din drumului european 85 se desprinde spre est DN 24, ducând spre Tecuci — Vaslui — Iași, iar spre vest, șoseaua județeană spre Panciu — Soveja.

De la Tișița, spre nord, după trei kilometri, atenția călătorului este atrasă de impresionantul mausoleu ridicat între anii 1923 — 1938 în amintirea epopeii de la Mărășești din august 1917, după proiectul arhitecților George Cristinel și Constantin Papaniu. Lângă mausoleu se află muzeul Militar în care sunt expuse armament și echipamente, fotografii, hărți și alte documente din timpul primul război mondial.

În apropierea mausoleului este situat orașul Mărășești, nod și centru de reparații feroviare. Atestat documentar la 20 august 1455, întru zapis emanând de la domnitorul Moldovei, Petru Aron, orașul găzduiește în fața gării monumentul dedicat sublocotenentului Gabriel Pruncu, căzut, la doar 21 de ani, în luptele din august 1917. Tot în apropierea Gării a fost dezvelită, pe 29 septembrie 1908, statuia lui Alexandru Ioan Cuza, realizată prin contribuția financiară a țăranilor din zona Vrancei.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

După Mărășești, la km 206,7, în centrul satului Haret, se află un monument care amintește de jertfa eroică a fetiței Măriuca Zaharia, care a fost “curier” al armatei române în zona frontului în timpul acelorași lupte din vara anului 1917.

Străbătând localitățile Călimănești — unde se află o biserică din bârne de lemn datând din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt — și, apoi, Domnești — fost nucleu al unei așezări moldovenești prospere din secolul al XVI—lea — traseul turistic principal al județului Vrancea ajunge la Adjud, kilometrul 226,5, așezare atestată documentar la 9 aprilie 1433. La ieșirea din Adjud, la kilometrul 228,1 se desprinde spre nord-est DN 11 care se îndreaptă, urmând Valea Trotușului, către Onești și stațiunile turistice Târgu Ocna și Slănic Moldova.
O altă zonă căutată de turiști este cea care urmează cale de 50 kilometri Valea Râmnicului, pe drumul județean care plecând din Dumbrăveni, străbate localitățile Dumitrești și Jitia, ajungând la Vintileasca.

Cea mai importantă așezare din această zonă este Dumitrești, localitate de reședință a comunei cu același nume ce are în componenți 16 sate și în care locuiesc mai bine de 7.000 de vrânceni. Oferind călătorului imaginea unei localități rurale ce dă semne de urbanizare prin construcțiile administrative și culturale, Dumitrești este punctul în care încep să se dezvăluie frumusețile naturale ale Văii Râmnicului, care i-au atras cândva pe pictorul Nicolae Grigorescu, pe scriitorii Alexandru Odobescu și Alexandru Vlahuță, dar și pe eruditul intelectual român Nicolae Iorga.

Continuând traseul respectiv de la Dumitrești în amonte, se străbat așezări rurale vechi, deosebit de pitorești, cu oameni primitori și harnici. La Chiojdeni, frumuseților naturale ale locurilor li se adaugă liniile tradiționale ale arhitecturii țărănești de deal și specificul portului râmnicean și în continuare, la Jitia, acestea sunt întregite de schitul Poiana Mărului, monument istoric. Acolo, în 1840 a fost surghiunit scriitorul Cezar Bolliac pentru activitatea sa ce anticipa crearea statului român unitar. La Poiana Mărului sunt amenajate spații de cazare pentru 30 de turiști.

Din Jitia, șoseaua urcă în serpentine largi, cale de 5 kilometri, către Vintileasca, localitate la intrarea căreia, în dreapta șoselei, apare “Lacul fără fund”. Este un loc care stârnește și în prezent importante semne de întrebare pentru geologi. Din Vintileasca se pot organiza excursii de o zi pe culmea Furu-Monteoru, catena sudică a munților Vrancei.

Un traseu deosebit de pitoresc de urmat în Vrancea, cale de 55 de kilometri, leagă Odobești de Mera și Andreiașu, urmând Valea Milcovului.

Veche așezare, centru al unor podgorii vestite încă din timpul lui Petru Rareș, despre care amintesc și călători străini prin Țările Române, Odobești păstrează în siturile sale arheologice elemente de civilizație umană datând încă din epoca fierului, ilustrate de ceramica de tip “La Tene”, găsită pe dealul Șarba din preajma orașului. Obiectivele turistice care rețin atenția în orașul Odobești sunt: Beciul Domnesc, situat chiar la intrarea în localitate, venind dinspre Focșani, construit de Asanache Panfilie, pentru vinurile domnitorului Mihail Sturza, biserica breslei negustorilor, datând de la finele veacului al XVIII-lea, cetatea Crăciuna, obiectiv turistic situat la patru kilometri de centrul orașului, tot pe dealul Șarba, Monumentul eroilor, creație a sculptorului Oscar Han, ridicat în centrul localității în anul 1921 în memoria celor 97 de odobeșteni morți în primul război mondial.

Din Odobești, posibilul trase turistic se îndreaptă pe Valea Milcovului, apă curgătoare ce a constituit până în 1859 hotarul între Moldova și Țara Românească, către comuna Broșteni și apoi spre satul Mera, unde reține atenția construcția fortificată a mănăstirii, ctitorie a familiei domnitoare Cantemir. Este un monument impresionant restaurat, ridicat înainte de 1685, unde a fost înmormântat Constantin Cantemir.

De la Mera, șoseaua duce către comuna Andreiașu, atestată documentar la 8 august 1445, și care găzduiește și în prezent un fenomen natural rar: Focurile vii. Pe o mică terasă superioară de pe malul Milcovului se află o zonă amenajată care prezintă în toată splendoarea sa această emanație necontrolată de gaze, mai ales pe timpul nopții, impresionantă prin culorile flăcărilor, având înălțimi între 30 și 60 de centimetri, dar atingând și doi metri în preajma cutremurelor de pământ.

Ieșind din Andreiașu de Jos, drumul urcă până în frumosul cătun Butucoasa, în care puținii localnici care au mai rămas sunt deosebit de ospitalieri cu oaspeții ce vin să le cunoască așezarea și obiceiurile tradiționale.

Considerat a fi de mulți călători, dar și de etnografi, “cel mai atractiv traseu turistic” din Vrancea, drumul ce unește Focșani de localitatea Vidra, cu deschidere, apoi, către Brașov, străbate pe o distanță de aproximativ 90 de kilometri, urmând firul râului Putna, impresionante zone depresionare și montane ale Vrancei istorice, racordând, direct ori indirect, prin afluenții săi, trasee turistice splendide de-a lungul drumurilor forestiere ori poteci.

Prima localitate ce tentează pe călătorul pe acest traseu este Jariștea, care reține atenția în special prin cele trei monumente de arhitectură religioasă: biserica din Pădureni, a fostului schit Scânteia, și biserica din lemn a mănăstirii Buluc, depozitară a unor artefacte ( icoane, cărți vechi, sculptură veche) înscrise în patrimoniul național. Apoi, “drumul Vrancei” — cum mai este cunoscut acest traseu, intră în satul Bolotești, în zona în care se afla, în secolul al XVI-lea, Târgul Putnei, centru economic, politic și administrativ în acea epocă.

Din această localitate, șoseaua urcă străbătând Vitănești, Cucuieși, Burca, sate cunoscute pentru creația folclorică atestată de multă vreme, dar care se continuă și în prezent, ajunge la Vidra, principala poartă de intrare în Țara Vrancei muntoase, unul din cele mai vechi sate din județ, mult timp centrul al organizării “devălmașe” (proprii Vrancei istorice).

Din Vidra, pornește către nord, urmând valea pârâului Vizăuți, varianta, pe aproximativ 20 de kilometri, a șoselei către Vizantea, unde s-au descoperit ape minerale tămăduitoare pentru bolile de stomac ori reumatice și Câmpuri, locul unde s-a născut celebru Moș Ioan Roată, primul țăran politician moldovean. Această arteră face legătura dintre Valea Punei și Valea Șușiței și pe această variantă se ajunge la mănăstirea Vizantea, ctitorie a Movileștilor.

Din Vidra, pe traseul râului Putna, se merge către comuna Valea Sării, pe teritoriul căreia, în satul Prisaca, se află o biserică din bârne de stejar, ridicată în anul 1770, apoi urmează Bîrsești, locul întâlnirii dintre Ștefan cel Mare și Sfânt cu Tudora Vrâncioaia. Credincioși tradiției, sătenii au ridicat, în anul 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea domnitorului moldovean, un monument, pe dealul Dumbrava.

Pe acest traseu turistic se mai pot înscrie satele Negrilești, unde se păstrează încă variante rare ale baladei Miorița culeasă în zonă de Vasile Alecsandri la sugestia lui Alecu Russo, un îndrăgostit de creațiile și frumusețea acestei zone și a oamenilor ei. Tot în acest sat este răspândit obiceiul turnării cașului în tipare de lemn încrestate artistic.

O altă localitate ce surprinde plăcut pe călător prin atracțiile etnografice și folclorice este, pe acest traseu, Tulnici, în apropierea căreia, la Gălăciuc, se află o cunoscută tabără de copii.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

La aproximativ 9 kilometri de Tulnici, călătorul poate vedea Cascada Putna, unul dintre elementele principale de atracție din zona turistică Lepșa. Lungimea căderii principale a cascadei era de 76 de metri, iar înălțimea, de 14. În ultimii ani, o serie de fenomene naturale, deversări de apă ca urmare a unor puternice averse de ploaie, au schimbat cursul Putnei, dar spectacolul oferit de natură rămâne.

Un alt obiectiv turistic important al acestui traseu este crescătoria de păstrăvi de la poalele muntelui Lepșa, una dintre cele mai mari de acest gen din țară. De la Lepșa se poate ajunge ușor pe drumul ce duce spre Soveja, la cabana Lepșuleț.

La aproximativ 7 kilometri de acest punct turistic se află Lacul Verde, o oglindă de apă formată prin baraj natural.

De la această variantă principală ce însoțește apa râului Putna se ramifică și alte căi de acces ce conduc, pe drumuri forestiere ori poteci, în zona centrală a munților Vrancei, de o însemnătate deosebită pentru amatorii de trasee în natură.

Revenind în localitatea Valea Sării, se deschide un drum ce urmează, cale 61 de kilometri, pârâul Zăbala. Printre obiectivele de interes turistic se află punctul denumit “Grumaz”, o importantă intersecție a călătorilor ce străbat cu piciorul depresiunea Vrancei, locul de confluență al pâraielor Năruja și Zăbala, dar și muzeul etnografic de la Paltin, cuprinzând mai bine de o mie de exponate de tehnică țărănească din partea locului, de port tradițional și arta cusăturilor.

O atracție pe acest traseu le constituie și “căldările” Zăbalei, la 12 kilometri de localitatea Nereju, locul unic în țară în care se joacă “Chipărușul”, dans ritualic unic venind din vremea tracilor pe filiera geto dacilor.

Un traseu ce se impune pe artera turistică a județului Vrancea atât prin lungime, aproximativ 90 de kilometri, prin frumusețea și varietatea priveliștilor al căror corolar este obârșia pârâului Șușița — unde se află singura stațiune climaterică vrânceană, cât și prin monumentele istorice și de artă, prin evenimentele de o însemnătate deosebită ce au marcat în veacurile XIX—XX, România, este drumul județean 205 F, pe ruta Tițița — Panciu — Soveja.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Printre obiectivele importante înșirate în preajma acestei căi de circulație rutieră se află Cimitirul germanilor ce au căzut în primul război mondial în luptele de la Mărășești, hrubele lui Ștefan cel Mare de la Panciu, unde s-a realizat primul vin spumant din România, după metoda Champanoise, biserica Sfântul Neculai Vechi, monument istoric din Străoane, localitate unde, la ieșirea spre vest se mai găsește monumentul ridicat Ecaterinei Teodoroiu, eroina căzută în marile bătălii de pe această vale, purtate în 1917, casa memorială “Moș Ion Roată” din Câmpuri, mausoleul eroilor din Soveja, localitate ce beneficiază de cel mai ozonat aer din România și în care s-a născut Simion Mehedinți (!863 — 1962) întemeietorul școlii geografice științifice românești.

Un loc aparte îl ocupă în Soveja Muzeul de istorie și etnografie, reorganizat în anii din urmă, în care se definește personalitatea așezării în dezvoltarea sa istorică de la cele mai vechi prezențe umane și până în prezent.

Soveja, dumbravă în munții Vrancei, un loc unde, practic, se sfârșește dealul și începe codrul, este un dulce crâmpei de rai rămas, prin ce minune oare?, din vremea când se spune că el ființa încă pe pământ. O pajiște calmă, năpădită primăvara de brândușe, vara de albăstrele și sânziene, împrejmuită în așa fel de brazi, încât pare o curte interioară a unei fantastice cetăți.

Străbătând astăzi Vrancea, parcurgem un “tunel al timpului”, drum trasat de existența noastră milenară, la fel de necesar ca bătaia unei inimi într-un trup viu, tot atât de adânc cum s-au păstrat statornic, într-o singură credință, limbă și simțire locuitorii Vrancei.
Dincolo de adevărul pur geologic al bogățiilor naturale, dincolo de frumusețea peisagistică și valoarea oamenilor, Vrancea tălmăcește un cod genetic de virtuți spirituale, reunind tot ceea ce, de fapt, formează tezaurul originii comune a românilor: graiul, înțelepciunea, creația locuitorilor din Moldova, Muntenia și Transilvania, adică cele trei provincii românești unite tocmai prin arcul de piatră al Carpaților.

Este o realitate ce ține nu numai de însemnele reliefului, ci de o întreagă configurație de gând, de spirit și de faptă, născută din veșnicia acestei zone românești pure, în ale cărei ecouri se regăsește ființa istorică românească.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)

Photo credit (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

At its consecration on March 8, 1679, the church received as donations several plots of land and forests from the landowners in the surroundings, and it turned into a hermitage where subsequently, its founder himself took vows, becoming hieromonk Isaia. He became then the abbot of this place of worship. The fact is mentioned in the documents discovered by historian C. C. Giurescu in the “Collection of the Pamfilesti” in Odobesti.

The donations have also continued over the 18th and 19th centuries. An authentic document dated May 2, 1744 reads that Athanasie the monk gave the church a plot of land when he became a monk.

A monastic settlement safe from the very beginning from the invaders’ eyes and anger, the Buluc hermitage was defended by the secular dangers of those times.

Over 1922-1928, the monks constructed a new church, next to the old one, dedicated to The Transfiguration of Jesus. Made up of bricks and much bigger compared to the first one, this was partially destroyed by the powerful earthquake occurred on Nov. 10, 1940, but the legionary leadership at that time ordered its full demolition.

Disbanded by Decree 410/1959 and removed from the List of Historic Monuments, the hermitage hardly came through the communist period thanks to the missionary activity of priests in the Varsatura village. Its official closing by the then-authorities, between 1959 and 1989, did not prevent the Christians from visiting the hermitage each and every single year. On the contrary, the pilgrimages to Buluc became a mass phenomenon after 1959. On The Transfiguration of Jesus feast, large groups of believers from all the surrounding towns used to climb the century-beaten roads till the little wooden church to attend the church service held by the priest of the Varsatura parish.

Reopened after 1989, the settlement, elevated to the status of a monastery, continues to be the spiritual refuge of the believers in the area of Jaristea. Over the past four years, a steeple and a big house for cells, home to nuns and charity sisters were constructed.

At the proposal of the Vrancea County Department for Culture, the Buluc monastery regained its status of tourist attraction included on the list of monuments of the national heritage, on Nov. 11, 2014, under the signature of the prime minister.

The interior walls of the church are not painted with images of saints, but painted in a simple colour, blue, being adorned with over one hundred iconographic representations, such as the icon with double face, one representing St. Mina and St. Charalambos, the other one the Mother of God ”Hadighitria”, painted in oil on wood in 1831.

“The Buluc monastery is visited by many believers for both its religious significance, and the noise and pollution-free natural environment,” abbess Justiniana Talaban told AGERPRES. The place of worship is very well maintained by the nuns who found here their peace of mind, living in communion with nature and divinity.

Summer is the best time to visit the monastery, when the flowers in the courtyard form a multicolored carpet and the forest smells like heaven. The pilgrim finds the peace and calm one rarely “hears” nowadays, but also the humility of the local residents, and the modesty of those who come from other parts of the country and even beyond the country’s borders. The cells are true oases of coolness in the hot days of summer and in the winter, the fire of the wood burned in stoves spreads a unique fragrance, heat and mystery.

To arrive to the Buluc monastery in Focsani, one travels to Odobesti for 16 km, then from the city centre there is a 4 km-long road leading to the Jaristea commune, and another 4 km till the end of the journey.AGERPRES

Photo credit (c) cesavezi.ro

The geological structure of the Casin-Bisoca area, with very many shifts and made up of sedimentary rocks (gritstones, clay, ash tuff) of the Miocene Epoch, correlated with the lack of some deep underground waters, favours the surfacing of some dry gas emanations accumulated in the underground that catch fire, usually from the sun beams. When it rains they are put out, with water bubbles being visible in the place where the burning gas was coming out.

There is not a stable number of the places where the hydrocarbon comes out of the earth, as they shift along with the appearance of new orifices or with the coverage of others on an area that specialists approximated at 40 hectares. The intensity, duration and the height of the flames also vary on a temporal basis (daily, weekly, seasonally). According to the extended observations of the locals the flames height reaches from a few centimetres to almost half a metre. During earthquakes, the fire beams exceed two metres in height. The highest flames burn in some micro formations with alveolar shape. The gas emanation flow is influenced by precipitations and the variation at the level of the underground water. Recent monitoring carried out by specialists at six such alveolar orifices point to the fact that they were emanating approximately 24 tonnes of methane or marsh gas per year. For the entire area a 50 tonne annual output is estimated. Together with this gas smaller quantities of carbon dioxide, nitrogen or helium also emerge to the surface.

The area where the flammable natural gas catches fire can be easily visited due to the access infrastructure, being delimited by a cement wall, and the access is made on a set of stairs. Climbing the approximately one hundred steps, a plateau is reached, where, through the shifts of the earth shell, the natural gas burns with multi-coloured flames. Near the living fire there is a watch tower allowing tourists to take shelter from sun or rain or simply to admire the landscape.

Tourists who come to Andreiasu can enjoy a real spectacle of nature, especially during the night, when the yellow, reddish or even blue flames give a mystical touch to the place. Moreover, they can find out various legends, tales or traditions related to the living fire from the locals, who are known for their hospitality. For instance, the place has a powerful religious symbol, being regarded as a protector of animals. Locals also say that the moment when the flames exceed two metres in height they forecast an earthquake.

The truth is that Andreiasu de Jos is an area with a special tourist potential, those coming here having the opportunity to enjoy the fresh air, charming landscapes and, of course, flames surfacing the earth. The local authorities say they are constantly trying to draw more tourists to the area through new facilities, but also through organising each year a folk traditional festival, called ‘The Living Fire,’ meant to highlight this wonder of nature, as well as the landscapes or the hospitality of the people in the area.

Near the living fire of Andreiasu de Jos there are three lakes — Mocearu, Meledic and Limpede. Also, the muddy volcanoes and the caves in the area can be visited.

The accommodation facilities provide offers affordable for everyone, from a tent on the Milcov River bank, to some local’s house or one of the guesthouses near the village, in Mera or Odobesti. Besides the nature trails in the geological reserve or on Milcov River Valley, tourists can organise off-road and hunting competitions, visits to the wine cellars where they can taste the best wines, accompanied by traditional foods of the area.

Declared natural reserve in 1967, by a Decree of the County People’s Council and then through Law No 5/200 on the setup of the national territory, the living fire tourist landmark is not the only protected area of Vrancea, other such 20 areas having acquired the same statute over the past 20 years.

AGERPRES

Photo credit (c) TRAIAN NEGULESCU / AGERPRES ARCHIVE

The Vrancea villages count a land of 68 communes and over 300 villages or hamlets, remote from the towns’ noisy tumult, and are profound in the Romanian values’ richness exactly through their apparent simplicity.

Vrancea has a great number of ethnographic values, from the simplest work tool, to houses and installations of the popular technique, all ‘speaking’ to the watcher of the creativity of the inhabitants of these places, of their inventive and practical spirit, and also of their artistic sense which awaits to be discovered by the thirsty traveler of knowledge and beauty.

‘Ceramics, the stitches’ motifs on the shirts and skirts, the hand-made wooden tools, all are revealing an abstract, geometric ornamentation. This geometrical artistic fund is having its roots from the Thracians and it is the strongest, the rest of the ornaments have an auxiliary role,’ Ion Diaconu, the most important ethnographer who was born here and studied the Vrancea folklore, says.

Emil Giurgea, in his work ‘Vrancea-based lands’ says that ‘a few areas of Romania have kept with such fidelity the rich legacy of the past generations, such as Vrancea.’

The Vrancea villages which gave the Romanian culture personalities whose names last over time, among whom metropolitan Varlaam of Moldavia, deputy in the Moldavian Parliament Ion Roata, painter Gh. M. Tatarascu, architect Ion Mincu, the father of the national school of architecture, writer and diplomat Duiliu Zamfirescu, scholar Simion Mehedinti, founder of the Romanian school of geography, are special through their houses’ architecture, through building the space of habitation, through the functional arrangement of their households, through placing their belongings as basis of their living, yet also as a mirror of its cultural practices.

The people of Vrancea lived in areas covered in woods, which is why most of their houses were made of wood, by using various techniques, with a great variety of geometric motifs.

As for the religious sites, made of wood, erected most of them from the initiative and contribution of the inhabitants, local talented and inventive craftsmen, most of whom anonymous, the specialists say they meant an important political, social factor of the Vrancea villages’ life.

The wooden churches and monasteries, some built back in the past six centuries, are places of worship still preserving the Orthodox traditions of the inhabitants of this county and cultivate as well the feeling of solidarity and respect for the elder generations, through the social or cultural settlements they have under their wings. On Vrancea territory exist 45 such monuments. The most representative to be included in a future tourist promotion plan are located at Manastioara, Nistoresti, Valea Sarii, Prisaca, Ruginesti, Anghelesti, Musunoaiele, Herestrau, Buluc, recently introduced on the national heritage list of monuments.

The characteristics of these wooden worship places are their shape of vessel, with a high roof and large eaves, reminding of the architecture monuments of Moldavia erected during the rule of Stephen the Great and Saint. So are the wooden churches of Ruginesti, Chitcani, Movilita and Campuri-Tei.

Not only the wooden churches, but also the houses of Vrancea are decorated by carved traditional motifs, such as rosaces, ropes, sun in case of those of Anghelesti and Ruginesti. The ornamenting consists in carving the porches’ and patio’s pillars and the transformation of the board to make the ‘fence’ of the verandha, an ornamental board put vertically at the outside edge of the eaves roof’s rafter in order to hide its ends.

The costumes, used currently only in the rural celebration’s day are in general specific to the shepherds, with predominant white.

Photo credit (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

A special chapter of the Vrancea-based popular art is the ceramics. The older pieces were made of a porous paste mixed with straws and then of a finer material, cleaned of impurities, and the finite goods were made with richer ornaments, as they are easily to be seen in the Cucuteni culture’s vases. They used to be and still are made at the wheel.

In Vrancea County, the most valuable centre for ceramic is Iresti, the potters there keeping the Dacian tradition in the vases’ shape. Some older potters still work red and black ceramics of Dacian origin, as the Poiana and Bontesti sites’ discoveries do attest. Yet, next to the traditional ceramics the enameled ceramics is still worked, which adapted to the transformations imposed by life and taste of the Vrancea population.

The most interesting popular Vrancea artistic achievement is ‘undoubtedly’ according to specialists the wood indentation art. The large forests covering the Vrancea Mts. have always offered the raw material for the houses’ construction, the furniture, the household tools and items necessary to living.

A special field, through the technique used in Vrancea is the poker work which applies especially on large water vessels and small such vessels, on wooden boxes. This is a technique practiced in particular in the Nereju and Paltin communes. Their ornaments consist of geometric or simple floral motifs, yet especially attractive, through repetitions and symmetries.

The Vrancea-based artistic creations, in their entire amount of achievements, offer the image of a high popular art, impressing not only through the variety of the artistic elements and diversity of compositions, but also through unveiling the permanent attraction of the inhabitants for beauty. They prove an aesthetic, charming, refined taste, where soberness is at rule, elements the tourist discovers with the passion of the novelty and balance and harmony.

AGERPRES

Foto: (c) cesavezi.ro

Structura geologică a zonei Cașin-Bisoca, deosebit de faliată și alcătuită din roci sedimentare (gresii, argile, cinerite) de vârstă miocenă, corelată cu lipsa sau neantrenarea unor ape subterane de adâncime, favorizează ieșirea la suprafață a unor emanații de gaze uscate acumulate în subsol, care se aprind singure, de regula de la razele solare, iar atunci când plouă se sting, dar se poate vedea cum apa bolborosește în locul pe unde ieșea gazul arzând.

Nu există un număr fix al locurilor de ieșire a hidrocarburilor nu este fix, ele schimbându-se pe măsură ce apar noi orificii sau se închid altele pe o arie delimitată de specialiști la aproximativ 40 de hectare. Și intensitatea, durata și înălțimea focurilor sunt foarte variate temporal (diurn, săptămânal, sezonier, anotimpual). Conform observațiilor îndelungate ale localnicilor înălțimea flăcărilor atinge de la câțiva centimetri la aproape jumătate de metru. În timpul cutremurelor de pământ limbile de foc au înălțimi de peste doi metri. Cele mai mari focuri ard în cadrul unor microforme cu aspect alveolar. Debitul emanațiilor de gaze este influențat de precipitații și variația nivelului pânzei freatice. O monitorizare recentă efectuată de specialiști la șase asemenea orificii alveolare indica faptul că acestea emanau aproximativ 24 de tone de metan pe an. Pentru întreg perimetrul se apreciază un debit anual de 50 de tone metan. Împreună cu acest gaz ajung la suprafață în cantități mai mici și dioxid de carbon, azot ori heliu.

Zona în care gazele naturale se autoaprind poate fi ușor vizitată datorită infrastructurii de acces, fiind delimitată de un zid de ciment, iar accesul se face pe un șir de scări. Urcând cele aproximativ o sută de trepte se ajunge ușor pe un platou unde, prin fracturile scoarței terestre, gazele naturale ard cu flăcări multicolore. În vecinătatea “focului viu” este construit un foișor care permite turistului să se adăpostească de soare ori ploaie sau pur și simplu să admire peisajul.

Turiștii care vin la Andreiașu au parte de un real spectacol al naturii, mai ales pe timpul nopții, când flăcările de culoare galbenă, roșiatică sau chiar albastră dau locului un aer mistic. De altfel, de la locuitorii din zonă, cunoscuți pentru ospitalitatea de care dau dovadă, pot fi aflate diverse legende, povești sau tradiții legate de “focul viu”. De pildă, locul are o puternică simbolistică religioasă, fiind considerat a fi un protector al animalelor. Localnicii mai spun că în momentul în care flăcările depășesc înălțimea de doi metri prevestesc declanșarea unui cutremur.

Cert este faptul că Andreiașu de Jos este o zonă cu un deosebit potențial turistic, cei care ajung aici având oportunitatea de a se bucura de aer liber, de peisaje încântătoare și bineînțeles de pământ în flăcări. Autoritățile locale, vorbind cu patos despre fenomenul natural din Andreiașu de Jos, spun că încearcă încontinuu să impulsioneze prezența turiștilor în zonă prin noi amenajări și facilități destinate acestora, dar și organizând, anual, un festival folcloric tradițional menit a pune în valoare, sub genericul “Focul viu”, această minune a naturii, precum și peisajele ori ospitalitatea oamenilor din zonă.

În apropierea “focului viu” de la Andreiașu de Jos se afla trei lacuri — Mocearu, Meledic și Limpede. De asemenea, pot fi vizitate vulcanii noroioși și peșterile din zonă.

Ofertele de cazare sunt pentru toate buzunarele. Fie în cort pe malul Milcovului sau în gazdă la vreun localnic, fie
la una dintre pensiunile situate în apropierea satului, în Mera sau Odobești. Pe lângă drumețiile în rezervația geologică sau pe valea Milcovului, turiștii pot organiza competiții de off-road, de vânătoare, vizitele la crame în care pot degusta cele mai bune soiuri de vinuri, însoțite de bucate specifice locului.

Declarat rezervație naturală în anul 1967, printr-un Decret al Consiliului Popular Județean și, ulterior, prin Legea nr. 5/2000 privind amenajarea teritoriului național, obiectivul turistic “focul viu” nu este singura zonă protejată din Vrancea, alte asemenea 20 de suprafețe căpătând același statut în ultimele două decenii.

Între vârfurile montane se întind culmi largi, adevărate plaiuri acoperite cu păduri ori pășuni, străbătute transversal ori longitudinal de poteci de vânătoare sau ciobănești, ușor de parcurs. Vârfurile sunt în general golașe, constituind puncte de belvedere asupra întregii regiuni muntoase vrâncene. Datorită diferențierii rocilor și faptului că pot fi ușor erodate, apele curgătoare au modelat forme spectaculoase, care se constituie în repere de atracție pentru turiști. Între acestea se află Parcul natural Putna, în cuprinsul căruia se întâlnesc suprafețe foarte mari de habitate protejate la nivelul Uniunii Europene, care îndeplinesc criteriile de reprezentativitate din Directiva “Habitate”. În urma cercetărilor de teren s-au identificat până în prezent 14 tipuri de habitate, din care unul este prioritar pentru conservare în această zonă străbătută de râul Putna.

Tot pe cursul aceleiași ape curgătoare din Vrancea se află Rezervația naturală “Cascada Putnei”. Aria protejată cuprinde zona în care râul traversează structuri geologice variate și intens tectonizate, de la limita bordurii montane în care a sculptat un sector de defileu, o cascadă și o succesiune de trepte și marmite ce se desfășoară pe 76 de metri lungime și pe o diferență de nivel de 14 metri. Cale de acces spre această zonă o constituie DN 2D, Focșani — Târgu Secuiesc. O cascadă a creat în bazinul său superior și pârâul Misina. Peisajul actual este consecința intenselor procese tectonice din trecut, a evoluției văii pe suportul structural și stratigrafic geologic complex, ce au avut ca rezultat formarea unei căderi de apa de circa 15 metri într-un ansamblu peisagistic deosebit la care se ajunge pe drumul județean Valea Sării — Năruja, care se desprinde din DN 2D, continuat pe un drum comunal până la Valea Neagră, apoi pe drumul forestier de pe văile Pâraielor — Bălosu și, în continuare, pârâul Misina conduce în aria protejată.

Cu acces de pe aceeași arteră de circulație, o altă rezervație naturală cuprinde cea mai mare parte a bazinului hidrografic al râului Tișița, în aval de localitatea Lepșa, înglobând un imens tezaur de elemente fito și zoogeografice, geologice, dar și ansambluri peisagistice unite într-un sistem de mare valoare științifică, afirmă cercetătorii Muzeului de Științele Naturii din Focșani. Se remarcă abundența speciilor de plante alpino-carpatice, alpino-boreale, atlantice și endemic carpatice. Varietatea peisajului este accentuată de diversitatea structurii petrografice de vârstă miocenă, cum ar fi compuși carbonatici, radiolarite, conglomerate cu elemente verzi.

Aria protejată “Căldările Zăbalei” conservă pe sectorul cursului superior al pârâului cu același nume, în zona de confluență cu o altă apă curgătoare de mică distanță, Zarna, peisajul complex definit de Zăbala, cu renumitele “Căldări”, dar și pentru pădurile deosebite de acolo și, nu în ultimul rând, pentru asociațiile floristice și faunistice întâlnite în interiorul respectivului perimetru.

În amonte de această cascadă, prin alunecarea unui masiv, apele Zăbalei au fost barate și s-a format un lac de baraj natural. Inițial, acesta a avut o suprafață destul de mare, însă, în urma unei viituri puternice, barajul s-a rupt, scăzând astfel nivelul apei și suprafața lacului care este în prezent de două hectare. Calea de acces o constituie un drum forestier care urmărește albia râului Zăbala, în continuarea DJ 205A Focșani — Nereju.

În Rezervația naturală “Lacul Negru” sectorului de chei spectaculoase săpate de râul Năruja în complexul geologic al zonei, care creează o mare diversitate a peisajului, i se adaugă un lac ce oferă pe lângă o imagine idilică și un interesant și valoros potențial științific. Turiștii pot ajunge în zonă pe DJ 205D Focșani — Nistorești — Herăstrău, continuându-și călătoria pe drumul forestier din albia Nărujei până în zona bazinului de recepție al “Izvoarelor Nărujei”. Din vecinătatea cabanelor forestiere se desprinde pe versantul stâng al Nărujei traseul turistic marcat (cruce roșie) care conduce la Lacul Negru.

O rezervație naturală renumită și deci foarte căutată în Vrancea este Lepșa-Zboina, areal conservând arborete forestiere de tip fundamental, cu vârste cuprinse între 100 și 200 de ani, și o floră care, datorită condițiilor locale deosebite, este foarte bogată în specii endemice. Se ajunge în această zonă urmând DJ 205F Lepșa — Soveja, continuat cu drumul forestier de pe valea pârâului Lepșa.

Aria protejată “Vârful Goru”, situată la 1.785 de metri și ocupând versantul vestic al masivului, respectiv bazinele hidrografice pâraielor Rozelor, Cotit și Afinișu, are în cuprinsul său o mare parte a speciilor din pădurile boreale și aproape în întregime din cele subalpine, elementul central ocrotit fiind jnepenișul și numeroasele specii de faună ori floră endemice sau rare.

De pe teritoriul județului Vrancea, cea mai directă cale de acces este DJ 205A Focșani — Herăstrău, ce se continuă cu drumul forestier prin Cheile Nărujei, valea pârâului Balosu, muntele Pietrosu și valea râului Zăbala până la vărsarea pârâului Goru în Zăbala, de unde, urmând în amonte malul stâng al pârâului Goru, se poate urma traseul turistic marcat cu o cruce albastră de pe versantul sudic. O altă posibilitate de acces o oferă traseul turistic care coboară din Lăcăuți, prin Dobroslavu și Șaua Gorului, tot în marcaj cu o cruce albastră.

Aria protejată “Pădurea Cenaru”, situată în zona vârfurilor Cenaru (898 m) și Gârbova (879 m), pe un sector al versantului drept al pârâului Milcov se remarcă prin prezența a peste 370 de specii de plante de diferite, detașându-se existența a 741 exemplare de Taxus baccata, arbore de talie mijlocie, monument al naturii. Există exemplare care înregistrează aproape 18 metri înălțime și vârste până la 200 ani. Căi de acces pe drumul județean Focșani — Andreiașu — Butucoasa, continuat cu drumul forestier de pe valea pârâului Gârbova, pentru accesul dinspre est, ori drumul forestier de pe valea pârâului Cenaru, pentru accesul dinspre vest.

Prin frumusețea peisajului se mai remarcă în Vrancea ariile protejate “Pădurea Verdele”, “Groapa cu Pini”, “Strâmtura Coza”, “Algheanu”, iar pentru valoarea științifică cele cunoscute sub denumirile “Reghiu—Scruntar”, pentru efectul apariției unui spectaculos relief ruiniform a cărui valoare științifică se amplifică prin existența resturilor fosile de nevertebrate din miocen și de mamifere de vârstă sarmato-pliocenă, “Pârâul Bozu”, a cărui importanță este dată de abundența de mecanoglife, adică urme ale agenților și proceselor de modelare dintr-un mediu litoral, și ichnoglife, amprente ale pașilor viețuitoarelor din epocile vechi ale pământului.

De curând, a fost instituită o arie protejată în “Lunca Siretului”, la nord de localitatea Rădulești, evidențiată de forme noi de faună și, mai ales, de prezența unor păsări ce sălășluiesc de obicei în zonele de deltă.

Prin frumusețile și curiozitățile oferite de Carpații Răsăriteni, în preajma zonei lor de curbură, dar și prin folclorul minunat existent în satele de deal și munte din preajma rezervațiilor naturale, județul Vrancea merită, cu prisosință, să fie străbătut și cunoscut.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) Cornel Cepariu/ AGERPRES

Participarea României la Primul război mondial a adus, după 1917, Vrancea, spațiu românesc dintre Siret și crestele din preajma curburii Carpaților Răsăriteni, descris de Iorga ca “o imagine în mic a României Mari”, în centrul atenției lumii prin dramaticul, eroicul și sublimul efort al Armatei Române, etalat în încleștarea cu un dușman ce urmărea ștergerea României de pe harta Europei.

Atunci, în numele și pentru libertatea țării, pentru îndeplinirea sacrului drept de reîntregire a neamului, la Soveja și Câmpuri, la Panciu și Străoane, la Muncelu și Varnița, la Mărăști, la Doaga și Mărășești, mii de soldați și ofițeri, prinși în hora de foc și moarte a bătăliilor crâncene, au frământat cu sângele și sudoarea lor lutul țării, ridicând pe aliniamentul Zboina Neagră — Valea Siretului stavilă de netrecut în fața dușmanului, în ciuda faptului că la finele anului 1916 Focșani căzuse sub ocupația germană.

Vrancea era scindată la momentul respectiv în două părți administrative. Una cu o prefectură la Focșani avea în subordine 50 de comune aflate sub ocupația germană, iar o alta la Sascut, ce administra cele 30 de comune neocupate de trupele inamice.
Condensând pe câmpiile Vrancei întregul timp al devenirii noastre cuprins între trecut și viitor, eroismul ostașilor români a culminat cu victoria obținută pe câmpiile Mărășeștilor la 6 august 1917, “ce a pregătit fără tăgadă” , spunea istoricul ieșean Vasile Russu, terenul pentru realizarea României Mari. De atunci, din vara plină de speranță a anului 1917, tot ce înseamnă luptă, dârzenie, curaj, înălțare deasupra suferințelor, uitare de sine, avânt și sacrificiu suprem în numele patriei este cuprins în Vrancea, ținut al jertfei și biruinței neamului românesc, catalizator al energiilor ce au condus la Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

În ‘Bătălia Moldovei’, cum a fost numită de istorici, victoria armatei române a salvat România de la un dezastru militar. Zeci de mii de soldați români, cărora li s-au adăugat, venind din Franța, 277 ofițeri de infanterie, cavalerie și artilerie, 88 medici, farmaciști și veterinari, 37 piloți și observatori, patru ofițeri de marină, opt ofițeri de intervenții speciale și 1.150 de grade inferioare și soldați specializați în diverse meserii, trupe coordonate de generalul Mathias Berthelot, s-au sacrificat pentru ca România să nu fie ocupată de armatele germane.

După doi ani de război pustiitor în Europa, perioadă în care s-a aflat în stare de neutralitate, la 14 august 1916, România intră în războiul drept și sfânt al întregirii, al împlinirii aspirațiilor naționale, legitime și multiseculare ale poporului.

După ce o primă ofensivă a armatei române dincolo de Carpați, primită cu entuziasm și bucurie de locuitorii Transilvaniei, reușise, trupele române ajungând în în apropierea Sibiului, oștirea a fost nevoită să se retragă, dar cu eforturi eroice, militarii români au reușit să stabilizeze frontul pe aliamentul Carpaților Răsăriteni, cursul inferior al râurilor Putna și Siret.

Doar Moldova rămăsese liberă, iar Vrancea, unde se stabilizase linia frontului, se constituia în tăria și speranța neamului românesc.

În această situație, noile planuri de atac ale dușmanului vizau străpungerea “porții Moldovei” pe la Mărășești spre Siret și deschiderea drumului spre Iași, zdrobirea armatei și desființarea statului român.

La îndemnul mareșalului Alexandru Averescu adresat militarilor prin care le spunea că “a sosit momentul mult așteptat de toată suflarea omenească” să fie reluată “lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele părinților, fraților, copiilor sub stăpânirea vrăjmașului hrăpăreț”, răspunsul armatei române a venit cu o forță de neașteptată, uluitoare pentru adversari.

Sub deviza “Pe aici nu se trece “, decretată de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I-a Română, în august 1917, la Mărășești și împrejurimi, ostașii români au făcut “să se întunece visurile de cucerire ușoară a patriei”, iar eroismul lor a “cutremurat lumea”, după cum spunea, la rândul său, Alexandru Averescu, stăvilind ofensiva dușmană și transformând bătălia într-o strălucitoare victorie.

Armata I-a Română și comandantul ei, Eremia Grigorescu, s-au acoperit de o glorie eternă.

În șirul lungilor, dureroaselor și sfâșietoarelor zile și nopți ale bătăliei numele Mărășești, Doaga , Străjescu, Moara Albă, Moara Roșie, pădurea Răzoare rămân înscrise cu litere de foc și sânge în istoria României, dar pe firmamentul bătăliei strălucește, însă, ziua de 6 august 1917. “A fost prima adevărată și deplină victorie românească”, scria Nicolae Iorga.

Atunci, în fața colosului militar german, pornit la atac în 6 valuri succesive pe direcția Răzoare — Mărăști, s-a așezat Divizia 13 infanterie condusă de generalul Ion Popescu. Celelalte sectoare au fost apărate de diviziile 9, 10 și 14. Luciditatea, curajul, abnegația, desăvârșita experiență și pregătire militară a generalului Eremia Grigorescu au avut un rol decisiv în succesul inițial al rezistenței și, apoi, în transformarea luptei într-o mare victorie.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

Constantin Kirițescu scria că “bătălia de la Mărășești, așezată la cotitura fatală a desfășurării războiului, rămâne un episod strălucitor, o probă de capacitate a șefilor, dar și calităților de bravură și energie ale soldatului român, de exemplu elocvent pentru putința lui de adaptare și perfecționare”.

După dezastrul campaniei din 1916, după laborioasa operă de refacere din primăvara anului 1917, luptele de la Mărășești constituie dovada vitalității și energie nestinse a poporului român.

Pe câmpurile de luptă al Mărășeștilor și-au jertfit viața 610 de ofițeri și peste 26.800 de soldați și gradați. Pamfil Șeicaru aducea acestora, pe câmpia de la Mărășești “o smerită închinare”.

“La Mărășești, sufletul românesc a renăscut și s-a înălțat spre culmile gloriei. La Mărășești, brațul ostașului român a fost întârit de superioritatea conștiințelor care n-au prețuit viața decât atât cât ea a servit idealurile pentru care lupta: libertatea și unitatea patriei și neamului românesc”, spune istoricul vrâncean Dumitru Huțanu.

Generalul în rezervă Nicolae Zanfir a declarat, la rândul său, pentru AGERPRES că “eroii neamului care au luptat la Mărășești ori Mărăști s-au încleștat de pământul scump al patriei, spulberând, astfel iluziile Germaniei de a înfrânge și desființa România ca stat”.

Alături de ostași, locuitorii Vrancei au luat parte activă la lupta ce se dădea. Mișcarea de rezistență, cuprinzând oameni de vârste și ocupații diverse, a îmbrăcat cele mai diverse forme, de la manifestări spontane, răzlețe, până la acțiuni organizate, sabotaje, distrugerea liniilor telefonice, deteriorarea liniilor de cale ferată, incendierea unor obiective militare. Prin acțiunile întreprinse în spatele frontului, cât și direct, pe câmpul de luptă, populația și-a adus contribuția la înfrângerea decisivă a inamicului german.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

,,Rezistența eroică a armatei române și locuitorilor Vrancei a salvat statul român. Astăzi pronunțăm cu ușurință cuvântul război, dar, de fapt, este un cuvânt care înfricoșează, exprimă durere. Războiul a adus moarte, lacrimi și jale, victime nevinovate, exoduri masive de populație, distrugeri materiale uriașe. Dar în timpul luptelor grele, ostașul român a trecut peste durere fizică și sufletească, s-a zbătut privind cu mult curaj moartea, sfâșiat de gloanțe și schije de obuz, dar și de dorul de familie, punând mai presus de orice ființa țării din care făcea parte” , a subliniat, la rândul său, colonelul Gheorghe Rogoz, președintele Asociației Veteranilor de Război Vrancea.

Un număr de 1419 eroi din satele Vrancei, între care Vasile Chilian, Toma Costea, Stefanache Săcăluș, Dumitrache Pantazică, au murit în vara anului 1917.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

Eroilor Neamului, cinstindu-le faptele și osemintele, ca semn al recunoștinței și veșnicei aduceri aminte, le-au fost înălțate, mausoleele de la Mărăști, Mărășești, Soveja și Focșani, “temple ale eroismului și jertfei în numele unui sfânt ideal național, temple de închinare și venerație, simboluri ale trăiniciei și continuității în veacuri a neamului născut între Carpați și Marea Neagră”, spune Lelia Pavel, cercetător în istorie din Vrancea.

Foto: (c) Traian Negulescu/ AGERPRES

În capul listei celor aproape 40 de edificii memoriale se află Mausoleul de la Mărășești, construcție austeră, viguroasă ca un turn de cetate, pe al cărui frontispiciu se află înscrise cuvintele “Întru Slava Eroilor Neamului” și apar indicate numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe frontul românesc în primul război mondial.

Inițiativa construirii Mausoleului Eroilor de la Mărășești aparține Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române și a fost lansată la Congresul desfășurat pe 8 iunie 1919, la Sala Senatului din București. În acest scop s-a constituit un comitet format din trei mari personalități ale vremii sub președinția Principesei Alexandrina Gr. Cantacuzino.

La 8 octombrie 1919, în cadrul unei ceremonii memorabile, este fixat locul unde urma să fie construit, marcat, conform tradiției, de o cruce de fier adusă de la Mitropolia Moldovei și Sucevei. Pământul pe care s-a înălțat monumentul a fost donat de Grigore Ulise Negopontes.

În anul 1921 a fost organizat un concurs pentru cel mai bun proiect de construcție a mausoleului, competiție câștigată de arhitecții Georgel Cristinel și Constantin Pomponiu, dar, din lipsă de fonduri, proiectul câștigător a fost abandonat. Monumentul a fost ridicat după planurile reînnoite ale arhitectului George Cristinel.

Piatra de temelie a viitorului memorial a fost așezată la 6 august 1923.
În vara anului 1924 a început reînhumarea, în criptele mausoleului, a osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central al mausoleului rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu.

La 27 septembrie 1924 a avut loc o primă solemnitate, a inaugurării criptelor, în prezența reginei Maria și a unor înalte personalități ale timpului. După 12 ani, s-au reluat lucrările de zidire la cupola monumentului, cunoscută sub numele de “Cupola Gloriei”, ale cărei basoreliefuri au fost sculptate de doi mari plasticieni români, Ion Jalea și Corneliu Medrea, în timp ce fresca din interior a fost pictată de Eduard Săulescu.

La 18 octombrie 1938, în prezența regelui Carol al II—lea, a numeroase oficialități și a unei mulțimi impresionante, s-a desfășurat ceremonia inaugurării mausoleului în forma sa actuală.

Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 comune, dispuse radial pe 18 coloane, rămășițele pământești a 5.073 de ostași și ofițeri, printre care și cele ale fetiței — erou Măriuca Zaharia. În parcul mausoleului se află mormântul eroului necunoscut, simbol pentru toți cei care au pierit fără urmă pentru patrie, iar în preajmă într-un edificiu mai nou, un muzeu al armelor.

Mausoleul Mărășești, pe poarta căruia trec anual mai bine de 50.000 de vizitatori, va fi primul obiectiv cultural din Vrancea care va avea un audioghid pentru turiștii care îl vizitează, Conducerea Muzeului Județean Vrancea intenționând să achiziționeze un asemenea sistem.

Mausoleul de la Mărăști a fost înălțat în mijlocul locul luptei din perioada 24 iulie — 1 august 1917, după planurile arhitectului Pandele Ștefănescu, din inițiativa Societății Mărăști, care luase ființă încă în anul 1917, în timpul marii bătălii, cu scopul ajutorării orfanilor, iar apoi, glorificării eroilor și refacerii satului.

Monumentul, a cărui piatră fundamentală s-a pus în ziua de 10 iunie 1928, are o arhitectură deosebită în rândul unor asemenea monumente comemorative, o valoroasă sculptură exterioară, iar în interior se află un zid format din oseminte ale celor căzuți pe câmpul de luptă.

Pe fațadă sunt 15 plăci de marmură cu numele a 1.700 de eroi, iar statuile de bronz reprezintă chipuri de eroi, dar și vulturi ori lei, simboluri ale curajului. Basoreliefurile sunt opera sculptorului Aurel Bordenache, iar creatorul busturilor, Florin Musta. Subsolul adăpostește sarcofagele mareșalului Alexandru Averescu și genEralilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.

Autoritățile locale din Răcoasa, comuna pe teritoriul cărei se află amplasat Mausoleul de la Mărăști, au în curs de implementare un proiect care vizează amenajarea unui traseu tematic denumit ‘100 de ani de eroism la Mărăști’. Proiectul a fost scos la licitație pe Serviciul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) și are o valoare estimată de 150 de mii de lei, fără TVA. Proiectul constă în montarea unor panouri electronice de marcare/informare și realizarea unui ghid turistic bilingv. Finanțarea este asigurată prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR).

“Dezvoltarea activităților turistice în zonă, atât cele cu caracter istoric, cât și de agrement, implicit a numărului de turiști, impun investiții în infrastructură la scară mică, dar absolut necesare pentru promovarea patrimoniului și tradițiilor locale. Am intuit aceste oportunități pentru comună și vrem să le concretizăm pentru a crește numărul de turșiti, durata și fidelizarea lor, dar și pentru a scutura “praful” de pe amonirea unor vremuri și fapte ce au asigurat continuitatea și unitatea României “, a declarat pentru AGERPRES primarul comunei Răcoasa, Vladimir Păun.

Din iarna 1916 — 1917, Soveja s-a aflat sub ocupația germană până pe 26 iulie când, urmare a victoriei armatei române la Mărăști, reintră în administrația românească. Pe 3 august, generalul Alexandru Averescu organizează un parastas pentru odihna sovejenilor căzuți în lupte, la care a fost prezent și viitorul rege al României, Carol al II-lea.

Mausoleul de la Soveja a fost construit între anii 1923 — 1928, la inițiativa Societății “Mormintele Eroilor”. Osuarul adăpostește rămășițele pământești a 2.000 de ostași neidentificați, iar în 800 de cripte se află cele ale unor militari a căror identitate este cunoscută.

Realizarea edificiului a început în anul 1922, după planul unui arhitect italian, dar cel care a condus lucrările și a dat viață proiectului a fost George Cristinel. Construcția, ridicată după tăierea taluzului unui început de pantă, formează prin arhitectura sa, prin semnificația simbolică, o fațadă maiestuoasă a intrării în stațiunea Soveja. După un șir de trepte de piatră, se ajunge într-un rond zidit din granit, aleea de intrare se desparte în două, înconjurând o peluză de iarbă și flori (în sezonul cald). În dreapta și stânga, două tunuri, trofee din glorioasele lupte, străjuiesc fixate pe socluri de piatră adusă de pe muntele din preajma localității. Urcând mai multe trepte, se ajunge la construcția propriu-zisă: cu fața spre versanții Răchitiș și Cocoșilă, având în spate Zboina, monumentul pare a aduna în jurul său spațiile din care s-au strâns eroii pentru odihna veșnică.

Mausoleul este un dom de formă circulară, având în exterior contraforți de piatră și un fronton de marmură pe care sunt săpate, în caractere mari, în dreapta și stânga, inscripțiile “Ostași ce ați căzut pentru țară, viteji ai credinței, soldați oriunde-n morminte voi stați, să vă fie țărâna ușoară”, respectiv “Cei ce căzut-au pentru țară pe lanul câmpului bogat, jertfind o întreagă primăvară nu au murit, ci au înviat”.

În spatele Mausoleului se află o casă-muzeu ce cuprinde o panoplie cu arme folosite în lupte, hărți și planuri de operațiuni, statuete, facsimile din presa vremii, precum și alte documente de război. Deși nu are dimensiunile celor de la Mărășești și Mărăști, Mausoleul de la Soveja impune prin poziția și cadrul natural. Maiestuoasa încremenire în bolte, cripte și lespezi, i-a inspirat pe poeții Adrian Păunescu și Nicolae Stoian, care i-au închinat versuri rostite la fiecare comemorare anuală ce are lor în luna august.

Mausoleul de la Focșani, a patra “citadelă” a memoriei evenimentelor din vara anului 1917 din zona Vrancei, a fost construit pe parcursul anului 1927, după planurile arhitectului Ștefan Balosin, la inițiativa Societății “Mormintele Eroilor”. Fondurile au fost asigurate din donații publice, cele mai cunoscute fiind ale familiilor Negropontes și Dragalina.

În cele trei cripte sunt adăpostite osemintele a 1.700 de eroi necunoscuți căzuți în primul război mondial. Mormintele sunt organizate pe zonele unde au fost descoperiți ostașii: Panciu, Focșani, Nănești.

Pentru conservarea acestor mărturii peste veacuri ale vitejiei și eroismului ostașilor români, Consiliul Județean Vrancea, la inițiativa președintelui acestei instituții, Marian Oprișan, a inițiat, în anul 2007, proiectul “Drumul de glorie al Armatei Române în Primul Război Mondial”.

În valoare de aproximativ 7 milioane euro — finanțare europeană, națională și județeană — acesta viza, pe lângă lucrările de reabilitare și reamenajare a mausoleelor de la Mărășești, Mărăști, Soveja și Focșani, introducerea acestora într-un circuit turistic împreună cu alte monumente istorice și religioase aflate pe traseul ‘Drumului de glorie’: Focșani, Mărășești, Panciu, Străoane, Varnița, Mărăști și Soveja. Totodată, s-a avut în vedere dotarea cu aparatură modernă, sistem de sonorizare, control video, sisteme moderne de iluminat, antiefracție și de ventilare — climatizare a muzeelor de la Mărășești și Soveja, precum și amenajarea unor puncte de informare și parcări la toate cele patru situri de arhitectură cu semnificație istorică.

“Vrancea este un ținut încărcat de istorie, care merită să aibă obiective și monumente în stare bună, care să arate generațiilor viitoare cum înaintașii noștri au luptat pentru independență, libertate, pentru unitate națională. Anul 1917, căruia îi sunt dedicate cele patru mausolee vrâncene, unice în țară prin natura construcției, dar și prin zonele unde sunt amplasate, constituie un corolar al acestor jertfe eroice în care și-au pierdut viața mai bine de 1.400 de vrânceni. Acest proiect potențează interesul și oferă condiții de vizualizarea modernă pentru evenimentele istorice petrecute în timpul primului război mondial, din Zboina Neagră și până la Valea Siretului”, a declarat pentru AGERPRES Marian Oprișan.

Prin același proiect, finalizat în octombrie 2013, s-au introdus într-un circuit turistic cu tentă istorică Monumentul eroilor pănceni căzuți în timpul primului război mondial, Cimitirul ostașilor germani căzuți în timpul primului război mondial, aflat în apropierea orașului Panciu, monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Străoane, Monumentul frăției de arme româno-franceze 1916-1919 de la Varnița și Cimitirul ostașilor germani din Soveja.

Președintele CJ Vrancea a precizat, totodată, pentru AGERPRES, că a început demersurile necesare pentru includerea mausoleelor vrâncene în patrimoniul UNESCO. Oprișan a explicat că Mausoleul Mărășești și zona de luptă din jurul său au intrat în vizorul departamentului Meuse din Franța care vrea să propună intrarea în patrimoniul mondial al UNESCO a câmpurilor de bătălie de la Verdun, Isonzo și Mărășești.

De altfel, pentru atenția acordată mausoleelor, Marian Oprișan a primit o medalie și o diplomă din partea UNESCO, pentru proiectul ‘Drumul de glorie al armatei române în Primul Război Mondial’.

Dumitru Bahamat, directorul firmei românești cărei i s-a încredințat reabilitarea mausoleelor vrâncene, afirmă că “lucrările erau absolut necesare deoarece, dacă nu se intervenea urgent, puteau fi afectate grav”. “Au fost lucrări dificile, cu multe probleme datorită mai ales infiltrațiilor de apă și igrasiei”, a precizat acesta.

Fostul ambasador al Franței în România, Philippe Gustin, a felicitat autoritățile județene din Vrancea pentru modul în care a fost realizată reabilitarea mausoleelor din Vrancea. După ce a vizitat, anul trecut, județul, diplomatul se declara “interesat de posibilitatea dezvoltării turismului memorial”.
“Toate eforturile desfășurate în Vrancea pentru a dezvolta un turism memorial ne interesează foarte mult și cred că putem să lucrăm împreună în perspectiva evocării, în perioada 2014 — 2018, a centenarului evenimentelor din primul război mondial, care vor mobiliza multă populație din întreaga lume, inclusiv din România și Franța. Faptul că în Vrancea trupele române au luptat alături de militari francezi într-unul din cele mai încleștate episoade al războiului, va determina o amplificare a turismului memorial către 2017. Județul Vrancea va fi, în mod cert, printre cele vizitate de francezi în ceea ce numim turism memorial. Autoritățile vrâncene au realizat în ultimii ani un important program de valorificare a locurilor amintind de primul război mondial și sunt fericit să văd rezultatul acestui efort”, a precizat diplomatul francez.

“De aici, de la Mărășești, să audă prietenii francezi că nu i-am uitat. Aproape două mii de soldați francezi au căzut în lupte atunci. Soldații francezi au spus atunci că au două patrii, prima este Franța, iar a doua este România”, i-a spus ambasadorului francez, generalul în rezervă Petre Nichita.
Pe câmpiile din Vrancea s-au aflat, sub comanda generalului Mathias Berthelot, aproape 2.000 de militari francezi

În fiecare an, pe data de 6 august, autoritățile vrâncene organizează ample manifestări în cadrul cărora sunt comemorați eroii căzuți în primul război mondial pe câmpiile și în pădurile Vrancei.

Vicepremierul Gabriel Oprea spunea, la manifestările din acest an, că “provocarea zilelor noastre este să înțelegem și noi acest lucru, iar existența mausoleelor din zona Vrancei facilitează acest demers de redescoperire a acelei conștiințe naționale care a mobilizat generații și generații de români, de a căuta în sufletul nostru acel adevăr simplu care a clădit această țară, regăsirea nu doar ca indivizi, ci, mai ales, ca popor”.
Prezent la redeschiderea Mausoleului de la Mărășești, în august 2012, premierul Victor Ponta a apreciat efortul făcut de administrația județeană pentru reabilitarea mausoleelor.

“Sunt de acord să organizăm manifestări naționale, în 2017, la împlinirea a 100 de ani de la bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Dacă nu era 1917, nu am fi avut Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, a precizat premierul.

În județul Vrancea, alte aproximativ 140 de monumente, instalate în cimitire ori în zone publice, amintesc despre eroismul și eroii cutremurătoarelor lupte pentru menținerea existenței României. Anual, în organizarea autorităților locale și a organizațiilor veteranilor de război au loc ceremonii comemorative. Autoritățile vrâncene vorbesc despre un flux de peste 200.000 de turiști anual, din țară și din străinătate, dovadă a interesului pentru acestea.

“În anul 1917, când se împlinește un veac de la eroicele evenimente, autoritățile vrâncene se așteaptă ca peste o jumătate de milion de vizitatori să treacă porțile monumentelor vrâncene. Ne pregătim de pe acum pentru a derula un proiect de amploare ce include, pe lângă manifestări științifice, vernisaje de expoziții fotodocumentare, plastice, de carte și primirea unor vizitatori din lumea largă”, spune Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului Vrancea.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)