Tradiționala paradă de Sfântul Patrick organizată la București
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / Arhiva AGERPRES


Sărbătoarea Sfântului Patrick era celebrată de irlandezi încă din secolele IX-X, dar a fost inclusă în calendarul catolic abia la începutul secolului al XVII-lea. În 1903, Ziua Sf. Patrick a devenit sărbătoare națională, iar începând cu anii ’90 a fost organizat și Festivalul Sf. Patrick, cu cele mai spectaculoase parade și petreceri, în primul rând, pe străzile Dublinului, precum și pe bulevardele din New York, Moscova, Munchen, Londra, Viena sau Sydney. În ultimii ani, astfel de manifestări au fost organizate și la București.

Dublin (Baile Átha Cliath în irlandeză) este capitala și cel mai mare oraș al Irlandei, cu o populație de aproximativ 500.000 de locuitori și cu peste 1,1 milioane în zona metropolitană. Dublin este situat în ținutul Leinster de pe coasta estică a Irlandei, la gurile râului Liffey.

Foto: (c)freedigitalphotos.net

Fondat ca o așezare vikingă, regatul Dublin a devenit principalul oraș al Irlandei după invazia normandă. Orașul s-a dezvoltat rapid începând cu secolul al XVII-lea. A fost, pentru o perioadă scurtă, cel de-al doilea oraș al Imperiului Britanic, înainte de Actul de Uniune de la 1800.

Capitala irlandeză ocupă locul 30 între orașele lumii, fiind descrisă ca un ”oraș global de tip Alpha”, în cadrul listei realizate de Rețeaua de Cercetare a Orașelor lumii și a procesului de globalizare (Globalization and World Cities Research Network — GaWC).

Dublinul este un oraș aerisit, verde și dezvoltat pe orizontală, fără clădiri mai înalte de două-trei niveluri. Capitala Irlandei a fost și va rămâne o mare atracție pentru turiștii din toate colțurile lumii, fiind un oraș vibrant, cu numeroase monumente istorice, cu o arhitectură ce îmbină stilul medieval, georgian și contemporan. Este, totodată, un important centru contemporan al educației, artelor, administrației, economiei și industriei.

Dublinul noaptea 
Foto: (c)freedigitalphotos.net

Muzeul Irlandez de Artă Modernă a fost deschis spre vizitare, pentru prima dată, în 1991 și este principala instituție de artă modernă și contemporană din Irlanda. Are, în prezent, o colecție de aproximativ 2.000 de piese.

Situat pe strada Kildare, Muzeul Național al Irlandei impresionează, la exterior, prin clădirea sa extrem de frumoasă, iar la interior, prin detalii arhitecturale: coloane de marmură, podele de mozaic și balustrade cu ornamente. A fost deschis în 1890 și de atunci și-a mărit continuu colecțiile de arme, unelte de bronz și bijuterii din aur.

Atracția Bibliotecii Naționale din Dublin este sala de lectură cu dom. Biblioteca deține și un muzeu heraldic, dar cel mai interesant pentru turiști este biroul genealogic, unde personalul îi ajută pe aceștia să-și identifice rădăcinile irlandeze.

Muzeul Scriitorilor din Dublin celebrează notorietatea scriitorilor irlandezi, precum Samuel Beckett, James Joyce și Oscar Wilde, prin expoziții de manuscrise, jurnale, scrisori și prime ediții de cărți. Sediul muzeului este o casă construită în secolul al XVIII-lea și include o sală de desen plină de picturi de o frumusețe rară. Printre cărțile extrem de valoroase care sunt expuse în acest muzeu se află prima ediție, apărută în 1897, a cărții ”Dracula” scrisă de Bram Stoker și ediția din 1804 a ”Călătoriilor lui Gulliver” scrisă de Jonathan Swift.

Fondat, în 1592, de regina Elizabeta I, Colegiul Trinity din Dublin este cea mai veche universitate din Irlanda, iar printre studenții săi s-au aflat Jonathan Swift, Samuel Beckett și Oscar Wilde. Acest complex din secolul al XVI-lea găzduiește multe clădiri impozante, dar și campusul Universității.

Cea mai mare biserică din Irlanda este Catedrala Sfântului Patrick din Dublin, ridicată pe locul, unde se crede că sfântul și-a creștinat adepții și datează din secolul al XII-lea. Jonathan Swift, autorul ”Călătoriilor lui Gulliver”, a slujit drept diacon între 1713 — 1745. Vizitatorii pot vedea, aici, mormântul și pupitrul său.

La doar 3 kilometri spre vest de centrul orașului, Parcul Phoenix oferă multă liniște. Este considerat cel mai mare parc urban din Europa, cu grădini amenajate splendid, lacuri ornamentale și pajiști uriașe. În cadrul parcului se află reședința președintelui Irlandei, dar și Grădina Zoologică, de asemenea, una dintre cele mai vizitate obiective turistice.

Dublinul noaptea 
Foto: (c)freedigitalphotos.net

Castelul Dublin a fost fondat, în 1204, cu rol de fortăreață. După numeroase reconstrucții, singura parte originală, care a rămas, este turnul Norman. Apartamentele statale au fost adăugate în secolul al XVIII-lea și sunt, și astăzi, folosite pentru ocazii deosebite.

Orașul, în cea mai mare parte a sa, își are rădăcinile pe terenurile întinse ale Castelului Howth, construit în 1564, însă schimbat foarte mult de-a lungul anilor, cel mai recent în 1910, când Sir Edwin Lutyens i-a conferit un aspect modernist.
Pe domenii se află ruinele Castelului Corr, din secolul al XVI-lea, și un dolmen (criptă realizată din pietre verticale acoperită cu o altă piatră orizontală), cunoscut ca Mormântul lui Aideen. Grădinile castelului merită să fie vizitate, fiind celebre pentru rododendronii săi, care înfloresc în mai și iunie, azalee și un labirint din stejari înalți plantați în 1710. Tot aici, se găsesc și ruinele Bisericii St. Mary, fondată, în 1042, de către regele viking Sitric. Unele părți din ruine datează din acea vreme, dar majoritatea sunt din secolele al XV-lea și al XVI-lea.

O adăugare mult mai recentă este Muzeul Transportului Național, care are o gamă largă de exponate, inclusiv autobuze cu două platforme, o dubiță de brutărie, motoare cu ardere și tramvaie. Între acestea, se remarcă un exemplar din tramvaiul electric Howth, care a funcționat din 1901 până în 1959.

Numeroase pub-uri tradiționale se găsesc în cartierul Temple Bar, unde se poate savura mâncare tipic irlandeză și asculta muzică populară tradițională.

Poarta St. James din inima Dublin-ului este locul unde Arthur Guinness a pus pe picioare afacerea cu bere, în 1759. Depozitul Guinness, un atrium de sticlă, ce are forma unei halbe de bere, dezvăluie turiștilor, la fiecare etaj, trecutul, prezentul și viitorul celei mai faimoase beri din lume.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) govmu.org

Cultivarea trestiei de zahăr și industria zahărului au avut un rol major în dezvoltarea și stabilitatea statului, în special în zonele rurale.

Trestia de zahăr a fost adusă pe insulă în 1639, din Batavia, de către guvernatorul olandez Van der Stel. În 1696, s-a fabricat pentru prima dată zahăr în Mauritius.

Olandezii au pus bazele unei mici colonii aici în 1638, dar în 1710 au abandonat teritoriul, care a fost preluat de francezi, în 1715, și apoi cucerit de britanici, în 1810.

Sclavia a fost abolită, în 1835, iar proprietarii de plantații au primit compensații de două milioane de lire sterline pentru pierderea sclavilor importați din Africa și Madagascar, în timpul ocupației franceze.

După această transformare, cu impact major asupra economiei din Mauritius, proprietarii plantațiilor au adus lucrători ucenici din India pentru a lucra pe câmpurile de trestie de zahăr.

Între 1834 și 1921, aproape jumătate de milion de lucrători au ajuns pe insulă. În plus, britanicii au adus 8.740 de soldați indieni. ComplexulAapravasi Ghat situat într-un golf din Port Louis, acum inclus în patrimoniul UNESCO, a servit drept centru de recepție pentru lucrătorii ucenici pe plantațiile britanice.

Anii 1910 au reprezentat o perioadă de agitație politică pentru insulă. Clasa de mijloc, formată din medici, avocați și profesori, începea să se facă auzită în fața puterii politice a magnaților, proprietari de plantații.

Primarul din Port Louis a fost liderul noii formațiuni politice create — Action Libérale — care cerea mai multe drepturi pentru populație.

Opoziția față de această mișcare a fost condusă de Henri Leclézio, cel mai influent magnat al zahărului și liderul formațiunii Parti de l’Ordre. Deși, în 1914, a început Primul Război Mondial, teritoriul a cunoscut o perioadă de prosperitate pronunțată în perioada 1914-1918, din cauza exploziei prețurilor la zahăr.

În 1919, s-a înființat Sindicatul Zahărului din Mauritius, care îngloba 70% din producătorii de zahăr. La finalul anilor ’60, sectorul trestiei de zahăr contribuia cu peste 90% la exporturile anuale și la veniturile din schimburi comerciale internaționale. O proporție de aproximativ 50% din suprafața insulei, reprezentând peste 90% din terenul cultivat, era acoperită de trestie de zahăr.

Totodată, industria zahărului era, în acea perioadă, cel mai mare angajator, cumulând peste 30% din totalul forței de muncă.

Industria zahărului a reprezentat pilonul economiei naționale până la mijlocul anilor ’70, când Mauritius a început dezvoltarea turismului și a sectorului textilelor.

În ultimele decenii, pe fondul diversificării domeniilor de activitate, statul a trecut de la o economie de tip monocultură la una industrializată. Totuși, industria zahărului și-a păstrat rolul esențial: sectorul corporativ al zahărului numără peste 5.000 de angajați direcți, iar industria aduce venituri unui număr de peste 60.000 de familii, inclusiv 30.000 de cultivatori mici.

Cultivarea extinsă a zahărului pe insulă reprezintă, în prezent, un factor major de prevenire a eroziunii solului, jucând un rol important în ecologia țării.

Trestia de zahăr este recunoscută pentru rolul de convertor al energiei solare și al dioxidului de carbon în biomasă, prin intermediul procesului de fotosinteză.

Astfel, contribuie la reducerea emisiei de gaze cu efect de seră. În același timp, trestia de zahăr este și o sursă de energie verde și regenerabilă.

Pasta obținută după procesarea zahărului pentru extragerea sucului este arsă în centrale pentru producerea electricității.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Vatican — Piața Sf. Petru
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Sfântul Scaun este o entitate recunoscută în raporturile internaționale, cu autoritate spirituală și universală, subiect suveran de drept internațional, de caracter religios și moral.

Subiectul care intră în contact cu alți actori ai vieții internaționale este Sfântul Scaun, iar nu Biserica Catolică în calitate de comunitate de credincioși, și nici Statul Cetății Vaticanului.

Statul Cetății Vaticanului a luat naștere în urma Acordurilor de la Palatul Laterano stipulate între Sfântul Scaun și Italia la 11 februarie 1929.

Vatican — Piața Sf. Petru
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Cetatea Vaticanului asigură o bază fizică/teritorială minimă Sfântului Scaun. Situată în partea de vest a Romei (Vaticanus Ager), cuprinde Bazilica Sf. Petru, palatele și grădinile Vaticanului (0,44 hectare și aproximativ 800 rezidenți). Autoritatea efectivă a Statului Vatican se exercită pe 142 kmp. Piața Sf. Petru este supusă dreptului internațional, trebuind să fie permanent accesibilă publicului; ea se află sub paza poliției italiene.

Întregul Stat al Cetății Vaticanului este înscris, la cererea sa, din ianuarie 1960, în Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială, creat prin Convenția internațională asupra protecției bunurilor culturale, semnată la Haga, la 14 mai 1954.

Vatican — Piața Sf. Petru
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Cetatea Vaticanului are o puternică semnificație culturală, clădiri precum Bazilica Sfântul Petru și Capela Sixtină găzduiesc o parte din cele mai frumoase opere de artă din lume.

Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina, în latină Sacellum Sixtinum/ Aedicula Sixtina) a fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele. Capela aflată în dreapta Bazilicii Sfântul Petru este locul unde se țin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă și este renumită datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime. Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură. Capela are două părți: una rezervată ceremoniilor religioase, și alta pentru credincioși. Planurile arhitectonice aparțin lui Baccio Pontelli iar lucrările de construcție au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de’ Dolci. Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 și a fost dedicat Fecioarei Maria.

Picturile de pe pereții laterali au fost executate de marii artiști ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli. Subiectele picturilor reprezintă teme de istorie religioasă, selecționate după conceptul medieval de împărțire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii până la primirea celor zece porunci (primirea Tablelor Legii de către Moise, pe Muntele Sinai), a doua de la Moise până la nașterea lui Iisus Hristos, a treia fiind epoca creștinismului.

Capela Sixtină
Foto: (c) Isabela PAULESCU / Arhiva AGERPRES

În 1508, papa Iuliu al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (1508-1512). Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârșită cuprindea peste 300 de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Capela a fost renovată între 1981 și 1994.

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea papei Paul al III-lea, cu tema “Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișând figuri și scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului.

Capela Sixtină
Foto: (c) Isabela PAULESCU / Arhiva AGERPRES

La 31 octombrie 1541, pictura este dezvelită cu mult fast însă autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Drept urmare se organizează o campanie denumită “Campania frunzelor de viță” pentru acoperirea organelor genitale, acțiune ce va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din secolul al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Portul Jamestown
Foto: (c) www.turistik.ro

Accra, capitala Ghanei, este centrul administrativ și economic al țării, dar și un important port al Golfului Guineei. Se presupune că ar fi fost întemeiat de coloniștii portughezi, deși, când aceștia au pus piciorul pe coasta golfului, locul era deja populat de către triburile băștinașe Ga. Ulterior, coloniștii britanici au reușit să își impună masiv prezența, astfel că olandezii și portughezii s-au retras. În secolul al XIX-lea, orașul Accra era considerat capitala coloniei britanice Coasta de Aur. După declararea independenței în 1957, orașul și-a menținut statutul de capitală.

Cu o populație urbană estimată la 2.291.352 de locuitori (2012), Accra este un oraș îngrămădit, zgomotos, colorat, plin de viață și de oameni prietenoși.

Principalele obiective turistice sunt cele care evocă istoria locală, fie din perioada coloniei britanice, fie de la momentul declarării independenței.

Centrul vechi al orașului Accra este alcătuit din construcții cu valoare istorică, reflectând stilul arhitectural al perioadei marcate de dominația britanică. Castelul Cape Coast, Fort St. Jago și Castelul Elim sunt declarate monumente ale patrimoniului mondial UNESCO.

În rest, aspectul general al orașului Accra este destul de aglomerat, constând în construcții moderne, dar și numeroase case dărăpănate, unele castele și câteva piețe faimoase. Casele modeste se află în cartierele vestice, în timp ce în nordul și estul orașului se află aeroportul și clădirile destinate turiștilor: hoteluri, pensiuni, restaurante. Tot aici sunt concentrate și majoritatea ambasadelor.

Memorialul Kwame Nkrumah
Foto: (c) www.turistik.ro

Castelul Osu (cunoscut și sub denumirea Christiansborg) este o atracție deosebită, construit de danezi în secolul al XVII-lea, aflându-se de multe ori în mijlocul a numeroase lupte. Danemarca a reușit să își mențină stăpânirea asupra castelului, al cărui interior a fost folosit, inițial, ca loc de comercializare a sclavilor aduși pe corăbii. Ulterior, a funcționat ca centru administrativ, iar din clipa în care Ghana și-a câștigat independența, a fost transformat în palat prezidențial. Castelul poate fi vizitat de către turiști, dar nu și fotografiat.

Cel mai vechi și pitoresc cartier al capitalei este Jamestown, în prezent fiind locuit de o comunitate de pescari. Aici pot fi văzute un far maritim, o fostă închisoare adăpostită într-un vechi fort militar și centrul vamal. Din fața farului pornește o stradă care îi conduce pe turiști spre adevărata atracție a cartierului — unul dintre cele mai mari porturi de pescuit ale Ghanei.

Piața Independenței se află între stadionul Accra și parcul memorial Kwame Nkrumah, primul președinte al Ghanei (1951-1966). A fost construită în 1947, în onoarea reginei Elisabeta a II-a și este considerat cea de-a doua mare piață din lume. Aici se află monumentele comemorative — Arcul Independenței și Poarta Steaua Neagră, ambele dedicate soldaților care și-au pierdut viața luptând pentru independența țării.

În orașul Accra se află numeroase muzee și galerii de artă. Unele dintre ele se numără printre cele mai faimoase instituții culturale africane.

Muzeul Național
Foto: (c) www.turistik.ro

Muzeul Național este cel mai impresionant, prin prisma expozițiilor ce evocă istoria locuitorilor țării din timpuri preistorice până în zilele noastre. Colecțiile cuprind piese vestimentare, instrumente folosite în cadrul ritualurilor religioase, obiecte de ceramică, sculptură și schițe ale orașului Accra în diferite perioade. Un capitol foarte important este perioada comerțului cu sclavi, din istoria locală.

Pe de altă parte, Centrul Național de Cultură Accra este locul ideal de unde se poate cumpăra o operă de artă locală, bijuterii, obiecte de artizanat sau textile tradiționale aduse din întreaga țară.

Makola este principala piață a orașului, fiind un loc extrem de gălăgios, iar produsele scoase la vânzare depășesc orice imaginație.

Merită vizitat, de asemenea, Centrul memorial ”Du Bois” dedicat savantului american, cu origini africane, William Edward Burghardt Du Bois cunoscut ca ”părintele pan-africanismului”, un luptător pentru drepturile omului. A devenit cetățean ganez în 1960.

Centrul DuBois
Foto: (c) www.turistik.ro

Alte puncte de interes: clădirea Teatrului Național ce urmează liniile arhitecturii chinezești, The Flagstaff House (Casa cu Steaguri, biroul și reședința președintelui Ghanei, dar și sediul Guvenului), Clădirea Parlamentului din Ghana, Centrul de Excelență în Tehnologie ”Ghana-India Kofi Annan”, și nu în ultimul rând, Centrul Internațional de Conferințe din Accra.

Plaja Labadi
Foto: (c) www.turistik.ro

Fiind situată pe țărmul Atlanticului, Accra are cele mai populare plaje — Labadi și Kokrobite. Plaja Labadi este una destinată luxului, aici având loc impresionante spectacole de dans și muzică, în costume tradiționale.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Republica Dominicană sărbătorește la 27 februarie ziua națională – aniversarea obținerii independenței, în 1844.

Foto: (c) escapadesamana.com


Capitala țării, Santo Domingo (oficial, Santo Domingo de Guzman), are o populație ce depășește 3,3 milioane de locuitori, fiind primul oraș ca număr de locuitori din Caraibe.

Primul oraș fondat de europeni pe pământul Americilor a fost ”Nueva Isabela”, întemeiat de spanioli în 1496, care mai târziu se va numi Santo Domingo, în onoarea Sfântului Dominic. În perioada care a urmat sosirii lui Cristofor Columb pe insula Hispaniola (La Espańola), în 1492, așezarea a ajuns să găzduiască prima catedrală, primul spital, prima clădire administrativă și prima universitate de pe teritoriul Americilor.

Orașul colonial, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, a fost construit după un plan urban asemănător unei table de șah, care a devenit un model pentru proiectanții din Lumea Nouă. ”Prima așezare permanentă a ‘Lumii Noi’ și capitala Indiilor Occidentale, orașul colonial Santo Domingo a reprezentat punctul de plecare pentru răspândirea culturii europene și pentru cucerirea continentului. Din porturile sale, cuceritori precum Ponce de Leon, Juan de Esquivel, Herman Cortes, Vasco Núńez de Balboa, Alonso de Ojeda și mulți alții au plecat în căutarea de noi teritorii”, evidențiază reprezentanții UNESCO.

Localizat la gura de vărsare a râului Ozama în Marea Caraibilor, pe coasta sudică a insulei, orașul colonial Santo Domingo reprezintă nucleul din care s-a dezvoltat capitala Santo Domingo de Guzman. Fondat inițial pe partea de est a râului Ozama, în 1496, orașul a fost întemeiat de Bartholomeu Columb (Bartolomeo Colombo), în 1498, din ordinul regilor catolici. În 1502, guvernatorul Nicolas de Ovando a transferat instituțiile pe țărmul vestic și a decis să construiască orașul după modelul marilor piețe, mai exact după Plaza Mayor, din Madrid.

Orașul colonial Santo Domingo, înconjurat de ziduri, s-a conservat aproape fără schimbări, păstrându-și mărimea tradițională, lărgimea străzilor, înfățișarea clădirilor. De-a lungul evoluției urbane, a înglobat arhitectura diferitelor ere și și-a perfecționat modul de abordare a dezvoltării economice, sociale și culturale în acord cu statutul de oraș istoric locuit.

În topul celor mai impresionante clădiri din nucleul istoric al capitalei se află Catedrala Sfânta Maria, construită între 1514 și 1542, cea mai veche din America și una dintre minunile arhitecturale ale orașului colonial. Principala intrare în catedrală se află lângă Columbus Plaza, unde veghează impunătoare o statuie gigantică a marelui navigator Cristofor Columb. Fortăreața Ozama (Fortaleza Ozama) și Turnul Omagiului (Torre del Homenaje), construite în 1503, formează un ansamblu considerat cel mai vechi avanpost militar încă în picioare din America.

Metropola Santo Domingo iese în evidență prin viața urbană specifică, asupra căreia turiștii pot contempla în Plaza de Espańa sau Av. Gustavo Mejia Ricart. Localnicii mai recomandă între obiectivele din oraș: grădinile botanice cu vegetație luxuriantă sau promenada pe Malecón, unde pot fi admirate peisaje marine.

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) turistik.ro

Principala atracție a statului este însăși capitala — Kuweit City (Al-Kuweit), o metropolă vibrantă, cu clădiri de birouri înalte, hoteluri de lux, bulevarde largi și parcuri aranjate. Pe de altă parte, capitala este o oază artificială și un mic paradis în deșert, care, prin puterea științei și tehnicii, a răsturnat determinările climatice locale.

Localizat în inima țării, pe țărmul Golfului Persic, orașul are o populație de 2,38 milioane locuitori în zona metropolitană. Aici se află clădirea parlamentului, majoritatea birourilor guvernamentale, sediile corporațiilor și băncilor și este, indiscutabil, centrul politic, economic și cultural al emiratului. Nevoile de transport și comerț sunt satisfăcute prin intermediul Aeroportului Internațional Kuweit, dar și al porturilor Al-Shuwaik și al-Ahmadi, aflate pe malul Golfului Persic.

Foto: (c) turistik.ro

Un punct de reper și simbol al Kuweitului modern îl reprezintă Turnurile Kuweit — un grup de trei turnuri de apă așezate pe promontoriul din Golful Persic, inaugurate în 1977. Prin ridicarea turnurilor de apă, Kuweit a rezolvat într-un fel sau altul problema ridicată de deșertul care ocupa mare parte din țară. Cu ajutorul instalațiilor de irigare au luat naștere, între deșert și mare, zone înverzite, ocupate de vegetație.

Pe de altă parte, Kuwait Towers reprezintă semnul arhitectural cu care puterea locală își afirmă controlul asupra condițiilor naturale potrivnice ale deșertului. Totodată, ele sunt și un obiect arhitectural cu o pronunțată identitate locală, trimițând la forma și decorația minaretului. Turnurile au un etaj transformat în restaurant cu terasă exterioară, de unde se poate admira panorama orașului.

Orașul abundă în locuri atractive pentru turiști, de la muzee, galerii de artă, puncte de interes religios, până la marile centre comerciale. Se poate spune că orașul însuși este un muzeu al arhitecturii.

Foto: (c) turistik.ro

Principale puncte de interes sunt: Muzeul Național, Muzeul Marinei, Muzeul Mașinilor Clasice și Retro, Muzeul de Științe și Istorie Naturală, Marea Moschee din centrul orașului, Turnul de Telecomunicații (o bijuterie arhitecturală, dar și tehnologică), parcurile de agrement Entertainment City, Aqua Park, Skating Ring (pentru iubitorii sportului pe role) și Green Island. Pentru iubitorii de cumpărături, Shouq Sharq, Marina Mall (unul dintre cele mai renumite mall-uri ale Orientului), Bairaq, Al Hamra Luxury Shopping, Bustan, dar și un altfel de mall, cu accente retro — Mubarikiyah.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Tallinn—Estonia
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Estonia este o țară în care varietatea peisajului, florei și faunei este cu adevărat neobișnuită pentru o țară atât de mică. Tot ce se poate vedea în Estonia se leagă de istorie. Locuitorii își au originea în cele mai vechi popoare ale Europei. Începând cu secolul al XIII-lea teritoriile țării au fost invadate de germani, danezi, suedezi, polonezi și ruși, însă fiecare dintre ei a lăsat ceva în urmă.

Tallinn—Estonia
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Estonia are capitala la Tallinn, aflată în districtul Harju, din nordul țării. În 1154, un oraș numit Qlwn sau Qalaven apare pe o hartă a cartografului Muhammad al-Idrisi, fiind descris drept un mic oraș lângă un mare castel din Astlanda. Unii au sugerat că acel Quwri din Astlanda ar putea fi așezarea ce a precedat actualul oraș Tallinn. Un nume similar, Kolyvan, probabil derivat din numele eroului mitic estonian Kalev, apare într-o cronică timpurie a slavilor răsăriteni.

Tallinn—Estonia
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES


Intantaneu-Tallinn
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Până în secolul al XII-lea, scandinavii și Henric al Livoniei, în cronica sa, numesc orașul Lindanisa. Potrivit unor teorii, numele ar avea ca origine miturile estoniene, Linda fiind soția lui Kalev și mama lui Kalevipoeg, în timp ce alții au sugerat că numele Lindanisa ar fi compus din ”linda”, ce în limba estoniană arhaică ar însemna ”oraș” sau ”castel”, și ”nisa”, ce în limba estoniană arhaică ar însemna ”peninsulă”, la fel ca particula ”niemi” dintr-un nume vechi finlandez al orașului: Kesoniemi. După cucerirea daneză din 1219, Tallinn a primit denumirea de Reval, nume ce provine de la Revelia vechea denumire a regiunii Harju, regiunea ce înconjoară capitala Estoniei.

După 1991, Tallinn s-a extins foarte mult, în prezent zona metropolitană cuprinzând și localitățile Aegviidu și Paldiski. Zonele din afara orașului vechi s-au dezvoltat și ele, devenind cartiere moderne.

Tallinn—Estonia
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Tallinn—Estonia
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Centrul orașului, numit “Orașul Vechi”, este foarte frumos și atractiv din punct de vedere turistic, având multe porțiuni medievale. De asemenea, are și un muzeu numit KUMU, cel mai mare muzeu de artă contemporană din Estonia și totodată un aeroport modern, situat la 5 km de centru. Transportul în comun este foarte dezvoltat cuprinzând o rețea întinsă de autobuze, troleibuze și tramvaie și două linii de tren urban.

Tallinn—Estonia
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Tallinn este recunoscut drept centru tehnologic și de software al republicilor baltice. În 1997, centrul istoric din Tallinn a fost înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Tot aici a avut loc în 2002 cea de-a 47-a ediție a Concursului Eurovision. Tallinn și orașul Turku, Finlanda, au fost desemnate de către Parlamentul European drept Capitale Europene ale Culturii pentru anul 2011.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) turistik.ro

Liniștit și opulent, dar în același timp modern și tradițional, capitala Sultanatului Brunei, Bandar Seri Begawan, beneficiază de o moștenire istorică, arhitecturală și culturală deosebit de bogată.

Ocupând o suprafață de 571 km pătrați și având o populație de peste 279.924 de locuitori, acest oraș format pe malul nordic al râului Brunei reprezintă centrul guvernamental și financiar al țării. În plus, Bandar Seri Begawan este totodată și inima peisajului cultural din Brunei, fiind gazda unora dintre cele mai venerate obiective turistice ale țării, precum moscheea sultanului Omar Ali Saifuddien.

Capitala, inițial cunoscută ca Bandar Brunei sau Orașul Brunei, a primit actualul nume la 5 octombrie 1970, din partea sultanului Omar Ali Saifuddien III (1914-1986).

Foto: (c) turistik.ro

Principala atracție a orașului o reprezintă, fără îndoială, moscheea sultanului Omar Ali Saifuddien, un simbol al țării, dar și unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din întreaga lume. Exemplu al arhitecturii islamice moderne, această clădire înaltă de 52 de metri, a fost construită în 1958, pe o lagună artificială de pe malul râului Brunei, și prezintă un dom învelit în aur pur, grădini luxuriante cu numeroase fântâni, iar în interior pereți de marmură italiană, covoare scumpe și un lift.

O altă moschee, la fel de interesantă, este moscheea Jame’Asr Hassanal Bolkiah, cunoscută de localnici sub denumirea de moscheea Kiarong. A fost construită pentru a marca cea de-a 25-a aniversare a domniei sultanului Hassanal Bolkiah (aflat pe tronul țării din 1967).

Muzeul Național al Bruneiului — Muzeul Brunei — a fost deschis oficial de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, în 1972. Este situat în zona arheologică de la Kota Batu, la doar 5 km de Bandar. Principalele sale colecții includ istoria naturală a țării, obiceiurile și tradițiile țării, vestigii ceramice, dar și articole reprezentând începuturile industriei petroliere.

Alte puncte de interes sunt: Muzeul de Tehnologie Malay, deschis publicului în 1988, Muzeul regal ”Regalia”, situat în apropiere de centrul orașului și dedicat sultanului Hassanal Bolkiah (construit în 1992), Centrul de Istorie Brunei, înființat în 1982; Galeria de Timbre Brunei; ”Casa celor 12 acoperișuri”, una dintre cele mai vechi clădiri ale orașului, construită în 1906, găzduiește, în prezent, o serie de colecții care fac referire la lunga relație dintre sultanat și Marea Britanie.

Palatul ”Istana Nurul Iman” este reședința oficială a Majestății Sale, sultanul Hassanal Bolkiah. Construcția a fost finalizată în 1984, devenind astfel cel mai mare palat prezidențial din lume, dar și cea mai spațioasă reședință familială ridicată vreodată. Palatul are 1.788 de camere, 257 de băi, o sală de dans pentru 5.000 de persoane, o moschee încăpătoare ce poate găzdui până la 1.500 de oameni, 5 piscine și o parcare pentru 110 automobile. Impozanta clădire nu este deschisă publicului decât cu ocazia sărbătorii islamice Hari Raya Aidilfitri, ce are loc în fiecare an. În cele trei zile de sărbătoare sunt așteptați aproximativ 110.000 de vizitatori.

În Bandar Seri Begawan se găsește cel mai mare sat pe apă, ”Kampung Ayer”, locuit de peste 20.000 de oameni. Vechi de peste 1.000 de ani, satul este alcătuit din peste 4.200 de structuri ce includ case, moschei, restaurante, școli, magazine și un spital, toate conectate între ele prin 29.140 m de poduri de lemn. Cea mai bună modalitate de a vizita ”orașul pe apă” este cu ajutorul unui taxi acvatic.

Foto: (c) turistik.ro
Orașul oferă, totodată, posibilitatea de relaxare în multele dintre spațiile sale verzi, precum parcul ”Bukit Subok”, cu o panoramă excelentă asupra satului pe apă, parcul ”Jalan Tasek Lama”, situat la o distanță extrem de mică de centru, parcul ”Persiaran Damuan”, creat în 1986 ca o piață, care impresionează printr-o expoziție permanentă ce prezintă opera câte unui sculptor din fiecare țară a Asiei de Sud-Est, dar și prin cele mai frumoase priveliști către palatul Istana Nurul Iman.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) theguyanese.gy/gallery
În Guyana, ”Mashramani” se poate traduce ca ”Celebrarea recoltei” sau ”Sărbătoare după muncă grea”, fiind un cuvânt derivat dintr-o limbă amerindiană. Potrivit istoriei locale, prima celebrare Mashramani ar fi avut loc în orașul minier Linden. La 23 februarie 1970, Mashramani a avut un imens succes, locuitori din toate regiunile țării venind la Linden, pentru a sărbători noul statut de Republică al țării, cu trei zile de dansuri frenetice și distracție.

Ca urmare a primirii cu răsunet de către guyanezi, un oficial guvernamental a purtat discuții, pentru a aduce evenimentul în capitala Georgetown, cu inițiatorii evenimentului din Linden, care organizaseră carnavalul și după declararea independenței de Marea Britanie (1966). Totodată, președintele de atunci, Forbes Burnham, a fost de acord ca Mash să devină eveniment național.

Sărbătoarea Mashramani evidențiază, de asemenea, și un moment de oglindire a societății multietnice din Guyana, întrucât la eveniment iau parte reprezentanți ai fiecărui grup etnic, costumați în port tradițional. Carnavalul Mashramani cuprinde parade, muzică interpretată cu instrumentele de percuție specifice zonei Caraibe, dansuri, jocuri și evenimente gastronomice. Paradele de costume multicolore, care animează străzile, cuprind dansuri cu acrobații, ce amintesc de moștenirea africană a țării. Competițiile de calipso, presărate cu aprecieri înțepătoare, reprezintă un alt ingredient nelipsit pentru Mash, și culminează cu încoronarea unui Rege sau a unei Regine a ediției.

Festivitățile din cadrul Mashramani devin din ce în ce mai ample și impresionante cu fiecare an, datorită implicării tot mai intense a artiștilor locali în organizarea și producția evenimentului. Costumele participanților au devenit mai colorate și mai strălucitoare odată cu aportul tinerilor designeri.

Foto: (c) culture.mcys.gov.gy

Evenimentul anual Mashramani este organizat de un departament din cadrul Ministerului Culturii, Tineretului și Sportului din Guyana, desemnat special pentru planificarea și coordonarea evenimentelor naționale. Anul acesta, mai multe regiuni și orașe vor fi împânzite de reprezentații și competiții de dansuri calipso și soca, concerte și marșuri, evenimente literare, parade pentru copii, expoziții și ceremonii dedicate steagului național.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) globi.ro

Insula a fost descoperită de Cristofor Columb în cea de-a patra călătorie a sa spre Lumea Nouă (1502). I s-a dat numele Sfintei din ziua când a fost descoperită.

În sec. XVII-XVIII, Sf. Lucia a fost disputată de Franța și Anglia, trecând de nenumărate ori când sub puterea uneia, când a alteia. În 1814 a devenit colonie britanică. În 1979 și-a proclamat independența.

Foto: (c) turistik.ro

Orașul Castries, capitala insulei, fondat în 1650, este unul dintre orașele cu cea mai frumoasă locație din Caraibe. Înconjurat de dealuri, portul mare de la capătul golfului este un centru de activitate permanentă și are un aer modern datorită numeroaselor clădiri noi înălțate aici.

Catedrala La Toc Battery, cu arhitectură unică datând din anul 1897, adăpostește astăzi biblioteca centrală.

Foto: (c) turistik.ro

În sudul orașului regăsim Morne Fortune, Dealul Norocului, nume primit datorită numeroaselor bătălii ce au avut loc aici în secolul al XVII-lea între francezi și britanici.

Un alt obiectiv îl reprezintă Fortul Charlotte a cărui construcție a început în timpul dominației franceze și a continuat în timpul stăpânirii britanice.

Plimbările prin piața de pe strada Jeremie, admirarea panoramei asupra portului sau o plimbare în Piața Derek Walcott sunt doar câteva dintre recomandările petrecerii unei zile frumoase în oraș.

Foto: (c) turistik.ro

Golful Marigot aflat pe coasta vestică a insulei, înconjurat de dealuri înalte acoperite de păduri tropicale bogate are o însemnătate istorică importantă fiind un loc unde s-au dat mai multe bătălii între francezi și englezi.

Romancierul american James A. Michener a descris Golful Marigot ca fiind “Cel mai frumos golf din Caraibe”.

În sud se regăsește cel mai vechi oraș al insulei, Soufriere, întemeiat de francezi în 1746. Soufriere este a doua așezare ca mărime de pe insulă.

Acest port se află la poalele a doi vulcani stinși denumiți Pitonii (Pitons). Orașul este o aglomerare de clădiri colorate, cu arcade, pe fundalul junglei.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea)