Și-a petrecut copilăria în satele Maieru, apoi în Prislop, pe unde l-a purtat meseria de învățător a tatălui. Rebreanu mărturisea: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”, potrivit site-ului liviurebreanu.ro. Primele clase le-a urmat la școala unde preda învățătorul Rebreanu, apoi a urmat liceul românesc din Năsăud, de unde s-a mutat, după doi ani, la liceul german din Bistrița, apoi la cel maghiar din Sopron, în nordul Ungariei. După absolvirea școlii, s-a mutat la Budapesta, dar, dorind să devină ofițer, s-a înscris la școala militară din Sopron, pe care a și absolvit-o, apoi a studiat la Academia militară Ludoviceum din Budapesta (1903-1906).

Ajuns ofițer în armata austro-ungară, a fost trimis, în 1908, la garnizoana honvezilor regali din Gyula, de unde a demisionat, în același an, în urma unui conflict cu autoritățile.

A debutat la Sibiu, în revista ”Luceafărul”, cu nuvela ”Ofilire” (1908), urmată, în 1909, de povestirea ”Codrea (Glasul inimii)” și de nuvela ”Răfuiala”.

Muzeul Memorial ‘Liviu Rebreanu’ este găzduit într-o casă țărănească specifică zonei, ridicată în anul 1957, pe locul casei părintești a scriitorului din Prislop

În 1909, a participat la serbările Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), unde a cunoscut numeroși scriitori din țară, cu ajutorul cărora a trecut munții, stabilindu-se la București. A colaborat aici, ca scriitor și gazetar, cu diferite publicații, precum ”Convorbiri critice”, ”Viața românească”, ”Flacăra” etc.

La 15 februarie 1910, la cererea guvernului ungar, a fost încarcerat la Văcărești și extrădat, apoi închis la Gyula, până în august 1910. A fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova (1911-1919), unde a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, actrița Fanny Rădulescu. În 1928, a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o până în 1929.

A fost secretar (1914), vicepreședinte (1923) și președinte al Societății Scriitorilor Români (ales în 1925). În această calitate, a participat la diverse manifestări literare din țară și din străinătate (delegat la Congresul internațional al scriitorilor și Congresul autorilor dramatici). A mai fost și director al Teatrului Național din București (1928-1930 și 1940-1944); președinte al Asociației pentru educația poporului.

Muzeul memorial “Liviu Rebreanu” din satul Prislop, județul Bistrița-Năsăud

A debutat în revista “Luceafărul” (la 1 noiembrie 1908), a colaborat la “Convorbiri critice” (în paginile căreia a debutat în 1909 cu nuvela “Volbura dragostei (Cântecul iubirii)”), “Lumina”, “Flacăra”, “Revista idealistă”. Revenit la București în 1910, după detenția de un an de la Gyula, și-a continuat activitatea jurnalistică la “Rampa”, “Viața românească”, “Adevărul” și a editat împreună cu Mihail Sorbul revista de teatru “Scena” (la 15 septembrie 1910). În 1919, a început colaborarea la cenaclul și revista “Sburătorul”, cu cronici de teatru și nuvele. De asemenea, a condus și revistele de mare prestigiu “Mișcarea literară” (1924-1925) și “România literară” (1932-1934).

În 1912, prozatorul debutează editorial cu volumul de nuvele ”Frământări”, urmat de volumele de nuvele și de schițe ”Golanii” și ”Mărturisire”, apărute în 1916, și de ”Răfuiala”, în 1919, în care sunt adunate schițele și nuvelele publicate deja în periodice.

Gloria literară a lui Rebreanu s-a datorat romanului “Ion” (1920) — prima versiune a acestuia fiind finalizată în timpul ocupației germane—, roman pentru care scriitorului i-a fost acordat Premiul “Năsturel-Herescu” al Academiei Române. Succesul de care s-a bucurat primul mare roman al său a fost susținut și de următoarele: romanul psihologic “Pădurea spânzuraților” (1922) — Marele Premiu al romanului al Societății Scriitorilor Români; “Adam și Eva” (1925), “Ciuleandra” (1927), “Crăișorul” (1929), “Răscoala” (1932), “Jar” (1934), “Gorila” (1938), “Amândoi” (1940). În paralel, a scris și piese de teatru — “Cadrilul” (reprezentată în premieră în 1919), “Plicul” (1923), “Apostolii” (1926)—, considerate de unii critici și istorici literari sub nivelul artistic al romanelor.

Vitrină cu lucrări ale marelui scriitor Liviu Rebreanu, aflate în anexa Muzeului memorial din Prislop, județul Bistrița-Năsăud

Printre celelalte opere ale prozatorului se numără: “Calvarul” (1919), “Răscoala moților” (1919), “Norocul” (1921), “Cuibul viselor” (1927) — nuvele și schițe, “Cântecul lebedei” (1927), “Metropole. Berlin. Roma. Paris” (1931). A tradus mult din Gorki, Cehov, Tolstoi, Balzac, Prevost, Zola, Nietzsche. A mai fost distins cu Premiul național pentru proză (1929).

Membru al PEN-Clubului (1933); membru titular (ales la 25 mai 1939) al Academiei Române, unde a ținut, în 1940, celebrul discurs de recepție “Laudă țăranului român”.

La începutul anului 1944, un control radiologic a semnalat opacitate suspectă la plămânul drept. La 4 aprilie 1944, grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras la Valea Mare, iar la 7 iulie, scria în ”Jurnal”: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.” La 1 septembrie 1944, a murit, la Valea Mare, iar câteva luni mai târziu a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Prin întreaga sa operă romanescă, mai ales prin capodoperele “Ion”, “Pădurea spânzuraților” și “Răscoala”, Liviu Rebreanu rămâne în istoria literaturii noastre drept creatorul romanului românesc modern, el “fiind în proză ceea ce a fost și a rămas Eminescu în poezie”, după cum consideră Ion Dodu Bălan.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea; redactor arhiva foto: Vlad Rușeanu, editor: Marina Bădulescu)