Legenda spune că a fost odată ca niciodată, în cele mai vechi timpuri, un vrăjitor care avea trei fiice, toate frumoase și pricepute în ale vrăjitoriei. Când a venit vremea să se mărite, au venit trei prinți să le curteze. Fiecare dintre ei au promis fiecărei fete câte un castel nemaivăzut, după cum le dorește inima.

Cele două fete mai mari erau mândre și obraznice, așa că au ales vârfurile cele mai înalte. Una a ales muntele cel mai înalt, la Tălmaciu/Talmesch și a fost contruit într-o singură zi cel mai frumos castel, pe măsura frumuseții sale, Cetatea Tălmaciului/Landskrone – „Coroana ținutuui„.

Fata mijlocie a ales Slimnicul, unde a construit Cetatea mândră, Stolzenburg. Castelul ei a fost gata în trei săptămâni. Iar sora a treia, cea mică, timidă, cuminte, dar și cea mai frumoasă dintre toate, a ales cel mai mic munte rămas, Michelsberg, și a spus:

eu singură nu pot face nimic, numai cu ajutorul lui Dumnezeu sper să se ridice și pe aces munte un castel și o biserică.

Și iată, spune legenda, castelele surorilor mai mari și îngânfate au fost destinate să devină ruine, iar visul fetei pioase dăinuie și astăzi.

(legendă pe care am tradus-o din germană, în varianta lui Dr. Julius von Hannenheim)

Pe o vreme mohorâtă și un ger năpraznic, când copiii au început deja colindul, eu îmi continui colindatul, la pas, dar de data asta și în zbor. Într-un drum despre care o să vă mai povestesc, m-am oprit la Slimnic, unde m-am gândit că e potrivit să încercăm pentru prima dată o jucărie zburătoare de care îndelung s-au mai minunat sătenii: drona.

Stolzenburg cândva, cetatea mândră la poalele căreia se întinde satul, se vede impunătoare încă de departe, pe dreapta cum mergi de la Sibiu spre Șeica Mare.

La poalele dealului pe care se află cetatea, de o parte și de cealaltă a drumului abrupt, stau casa parohială, încă locuită de preot, și biserica evanghelică, cenușie și bătrână, ascunsă după zid și vegetație. Pe calea acoperită de noroi înghețat, urcă pitorești, egal și agale căruțe trase de cai și copiii ieșind de la școală.

Casa parohială din Slimnic, soră cu Gimnaziul german din Sebeș și Muzeul Franz Binder din Sibiu

Localnicii cumsecade m-au îndrumat mai întâi pentru lămuriri despre poveștile locului la preotul sașilor, acum pensionat, dar totuși activ în comunitate. Poarta impunătoarei case parohiale este descuiată, însă preotul se pare că nu e acasă. Ulterior aveam să aflu că mă nimerisem prost la ora siestei, așa că aveam să culeg vagi crâmpeie de istorie locală de la câțiva trecători care simt imediat omul străin, apoi de la copiii prietenoși, dornici să intre în vorbă cu vizitatorii rătăciți, mai ales că iarna nu se prea înghesuie nimeni pe-aici.

Nu urc fără să pozez fiecare colțișor al casei mărețe, construcție-soră a gimnaziului german din Sebeșul meu natal și a actualului Muzeu Franz Binder din Piața Mică, Sibiu. Stilul architectural cu fațada în trepte, comun celor trei edificii, este opera vestitului architect Gärtner, care le-a înățlat pe toate trei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Locuitori în cetatea Slimnic

În timp ce am început să urc cărarea bolovănoasă spre cetate, unul dintre copiii ce mi-au luat-o vioi mult înainte, dedați cu urcușul, m-a anunțat într-un suflet că îngrijitorul cetății tocmai a urcat cu căruța, deci tot într-un suflet am ajuns și eu la poarta cetății.

Ca norocul, îngrijitorul cetății, domnul Weidenfelder, este unul dintre puținii sași care mai locuiesc în Slimnic, așa că am putut să aflu multe despre comunitatea sașilor de aici. Casa lui este chiar pe calea care duce la cetate, dar pe timp de vară îmi spune că stă și în căsuța din incintă. Nici nu bănuiam că cetatea Slimnic ar mai fi locuită.

Acum a urcat materiale de construcție ca să repare niște dependințe din cetate, până nu vine zăpada. Unul dintre copiii săi aleargă niște iepurași sprinteni printre zidurile ruinate. Fără să știe, iepurașii locuiesc îngrămădiți chiar în zidurile fortificației seculare, lângă camera împăcării. Alături de ei, în bună înțelegere, cotcodăcesc câteva găini și în căruță doarme neîntors un câine mare și lânos.

Slimnicul a fost atestat pentru prima dată în 1282, când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop. În 1394 a fost menționată o școală a sașilor, condusă de un anume Allexius, ce se pare că avea și atribuții administrative în sat. Pe lângă agricultură și creșterea animalelor, fierăria a fost o ocupație importantă a localnicilor, de unde potcoava trecută prin trei inele de pe stema Slimnicului, care se regăsește și pe poarta din cetatea de pe deal.

Cetatea sub vremi

Din turnul clopotniță așezat în partea de nord a cetății, panorama asupra satului se întinde până departe, de jur împrejur. Cetatea a fost ridicată de către sași în secolul al XV-lea și are o formă alungită, adaptată terenului deluros pe care a fost înălțată. Zidurile consolidate cu contraforturi sunt prevăzute cu guri de tragere și drum de apărare pe arcade de zidărie. Spre est se afla turnul cu poartă fortificat cu herse și  guri de aruncare, iar în sud un turn cu pasaj fortificat spre Curtea Fântânilor. Cu această fortificaţie, populaţia săsească a locului şi-a construit un adăpost împotriva invaziilor repetate ale trupelor turceşti. Prima invazie de acest fel a avut loc în anul 1438 şi a fost respinsă.

Cetatea este construită din cărămidă, iar zidurile exterioare sunt sprijinite de contraforți puternici, în trepte. În a doua jumătate a aceluiași secol, în curtea cetății a început construcția unei biserici cu trei nave care nu a fost finalizată niciodată și care împărțea incinta în două părți inegale. Din biserică s-au păstrat doar pereții laterali, stâlpii și arcadele frumos arcuite, astăzi încă impresionante prin măreție. Bolțile bisericii nu au fost finalizate.

Ca urmare a distrugerilor din secolul XVI și XVIII, în 1717 au început lucrări de reconstrucție a cetății, dar au fost abandonate la scurt timp, după doi ani, din cauza izbucnirii epidemiei de ciumă. În secolul al XVIII-lea cetatea este în stare de paragină, fiind folosită ca sursă de materiale de construcție pentru alte edificii ale comunității. În 1855, o parte a zidului bisericii neterminate se prăbușește în interiorul cetății, iar materialul este utilizat pentru construcția zidului protector al noului cimitir. În 1870 s-a prăbușit turnuletul de sud-est între curtea interioară și cea exterioară a cetății; a urmat apoi prăbușirea unei părți a zidului de împrejmuire al Vorburgului, tot în partea de sud-est.

În timpul primului război mondial, unul dintre clopotele mari ale cetății este topit pentru muniție. Anul trecut, chiar de Revelion, unul dintre clopotele existente în turnul clopotniță s-a fisurat destul de grav.

Oaspeți și tradiții în cetate

Câteva ore cât am cercetat fiecare colțișor din cetate, nu s-a arătat nimeni prin jur, în afară de dl Weidenfelder. Din turnul clopotniță, satul se vede încântător în toate cele patru zări ale sale, cu casele frumos aliniate, fumegând în tăcere. Vara vin destui turiști care campează uneori chiar în interiorul cetății. Se mai întorc și din sașii plecați, însă iarna e liniște deplină. Tot în toiul verii spune dl Weidenfelder că au avut și nunți în cetate, în cort special amenajat.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, încă nu se știa sigur dacă anul ăsta vor mai reuși să împodobească brad în biserica evanghelică, ca în fiecare an de până acum. Pentru că nu am găsit preotul, nu am putut vizita biserica, dar copiii cu care m-am împrietenit spuneau că lor le e frică să mai intre înăuntru, pentru că e deteriorată, rece și pare cam sinistră. Nici de pungile cu daruri sau de Lichtert nu s-a ocupat nimeni anul acesta, așa că rămânea nădejdea într-un Moș Crăciun bun și imaginar, care să apară totuși pe la ei în seara de Ajun. Sunt speranțe cu care oamenii locului s-au obișnuit, ele vin și trec, ca și turiștii care se mai ivesc pe aici din când în când, apoi își văd de drumul lor.

Pe deal, înfipte acolo parcă dintotdeauna, rămân ruinele bisericii, turnurile și arcadele încă zvelte, zidurile mâncate de vremuri și atacatori, siluete medievale îndreptățind numele german al cetății. Stolzenburg, cetatea mândră, pe care am văzut-o nu doar de la firul ierbii, ci și din înălțimi, cum cerurile sau păsările o cuprind în zborul lor.