“Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot spaţiul românesc, situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.”
“Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată.”
Pentru că domnul Prof. Dr. Mihai Ungheanu a expus deja o serie de aspecte privind elemente lexicale ale limbii române prezente în limba maghiară, eu mă voi mărgini la a vă prezenta impresionantul volum al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Ferenc Bakos, “A magyar szókészlet Román elemeinek története” (“Istoria elementelor de origine română în vocabularul limbii maghiare)”[3], după care mă voi opri asupra altor aspecte-argument ale ipotezei privind Spaţiul Carpatic ca loc de început al civilizaţiei europene.
În dicţionarele româneşti, numeroase cuvinte sunt considerate de origine străină, între care câteva sute ar fi de origine maghiară.
Sextil Puşcariu[4] afirmă cu candoare că, în limba română, s-ar găsi 965 de cuvinte turceşti (16,73 %), 589 cuvinte ungureşti (10,21 %), 50 cuvinte albaneze (0,86 %), ceea ce reprezintă o eroare gravă, o translare la limba română a unor opinii ale lingviştilor apuseni referitoare la limbile europene occidentale. A fost ignorat Franz J. Sulzer, un duşman al poporului român, dar, care, forţat de un minim de respect faţă de el însuşi, scrie: “…deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, (limba română) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, “…nu există un singur cuvânt unguresc comun întregii limbi valahe” (subl. ns.)[5], adică în româna standard – aceea vorbită de toţi românii – nu există nici măcar un cuvânt de origine maghiară.
Este locul aici să arătăm că Sulzer este, de fapt, autorul aşa-zisei “teorii” a lui Roesler – un simplu act de răzbunare. Acest Sulzer, elveţian, ofiţer austriac, a fost adus de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774 – 1782), pentru a înfiinţa în Ţara Româneacă o Academie de Drept, ceea ce nu s-a realizat, Sulzer ajungând doar preceptor al fiilor domnitorului, un simplu meditator. Pe de altă parte, fiind căsătorit cu o săsoaică din Transilvania, care nu era boieroaică, nu era primit la petrecerile Curţii, caracterizată printr-o etichetă pretenţioasă şi strictă[6], ceea ce l-a supărat şi mai tare. Ca atare, aşa cum am spus, din răzbunare, Sulzer a n ă s c o c i t şi formulat – de râsul curcilor – ideea apariţiei românilor în Ardeal abia prin sec. XII – XIII, venind din zone, neprecizate, sud-dunărene.
Vorba lui Nietzsche: “intelectul uman a produs, în imense perioade de timp, numai erori”. Aceste erori trebuie, însă, evidenţiate şi înlăturate definitiv din circulaţie de către descoperitorii lor, de regulă istorici. Din păcate, în ultima sută de ani, istorigrafia română nu a realizat o lucrare convingătoare, într-o limbă de largă circulaţie, care să trimită definitiv la lada de gunoi a istoriei schimonosirea pamfletară a lui Sulzer – Roesler. Aceasta rămâne ca o datorie pentru viitor a istoriografiei române.
Revenind la cele 589 de “ungurisme în limba română“, menţionate de Sextil Puşcariu, ele sunt o născocire a lui Al. Cihac, fiu adoptiv al dr. Iacob Cihac, ceh, supus german, polcovnic în armata rusă, acuzat de malversaţiuni financiare în dauna statului, posesor de moşie la Teţcani. Lucrarea lui Al. Cihac – “Dictionnaire d’éthymologie daco-roumaine”, vol I la Frankfurt am pe Main, 1870 şi vol. II la Berlin, Bucureşti, 1879 – este o mare cacialma care reprezintă, de peste 120 ani, instrumentul principal de lucru la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, şi, pentru care, Academia de atunci l-a ales membru de onoare.
“Metoda” lui Cihac a fost: … şi în turcă, deci din turcă; … şi din ungară, deci din ungară; … şi în bulgară, deci din bulgară etc. Cu o astfel de metodă, fără nici o cercetare obiectivă, pentru ştiinţă poţi merge liniştit la cimitir.
Al. Cihac, de altfel, a trăit la Iaşi numai până la vârsta de 8 ani, după care a fost trimis la familia dr. Iacob Cihac, în Germania, unde vorbea numai nemţeşte. Noi ne îndoim că Al. Cihac cunoştea destul de bine româna ca să fie îndreptăţit să încerce să întocmească un dicţionar etimologic al limbii române. Această opinie ne-a fost sugerată şi de faptul că, în vol. II, pag. 301 din Dicţionarul său, scrie: puţa = “parties naturelles de l’homme et de la femme”, dar şi de aplombul cu care afirmă apăsat, “sans doute”, fără să aducă nici o dovadă pentru simplele sale declaraţii privind cuvintele româneşti pe care el le consideră ca împrumuturi din graiuri străine.
Excelenta cercetare a lui Ferenc Bakos din lucrarea citată la începutul expunerii noastre, a fost interzisă în lumea lingviştilor români de către I. Iordan, Al. Graur şi Al Rosetti pentru că punea în lumină absurditatea rămânerii la aşa-zisele etimologii ale lui Cihac.
În cecetarea sa, după 15 ani de lucru, prof. F. Bakos dovedeşte, printr-o analiză istorică riguroasă, realitatea că circa 2 300 cuvinte româneşti au pătruns în maghiară. La finele lucrării noastre se găseşte un extras cu aproape 300 de cuvinte ungureşti de origine română, conform lucrării prof. Bakos.
Este dureros că nu ne cunoaştem şi nu ne respetăm istoria. Dl. Dinu Giurescu ne îndeamnă la TV să renunţăm la istorie, ignorând, se pare, că a renunţa românii la istorie înseamnă a priva de lstorie, până către epoca fierului, toată Europa, căci, până către această epocă, nu există în Europa altă istorie decât aceea a Spaţiului Carpatic.
André Piganiol[7], profesor la Sorbona, scrie în 1939:
a. “Pour l’Europe (sauf les Balkanes), presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire” (p. IX).
“Vers l’an 1 000, un nouveau flot d’envahisseurs, issus apparement de régions pannoniennes, déborda dans l’Italie du nord. Ces peuples incinérants connaissaient l’usage du fer” (p. 4).
“Le reflux des populations d’Illyrie dans la péninsule italienne est attesté soit par la légende soit par la linguistique” (p. 5) etc
“Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre cherché au nord de la péninsule balkanique “(p. 6) (subl. ns.)
Acesta este adevărul şi el apare limpede şi la ceilalţi savanţi ociidentali pe care-i vom invoca: în timp ce în Carpaţi, în neolitic, în calcolitic, în epoca bronzului, în cea a fierului, se puneau bazele civilizaţiei europene, restul Europei se găsea în preistorie.
Marija Gimbutas[8], profesoară la UCLA (Universitatea Californiei, din Los Angeles), pe baza descoperirilor arheologice făcute în diverse ţări de pe continentul european, întocmeşte harta de mai jos, intitulată “Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni”, mileniul al V-lea î.e.n.
Fig. 1 – “Vechea civilizaţie Europeanã ca parte a lumii strãvechi în perioada maximei sale expansiuni”, mileniul V î.e.n.
După cum se vede pe acestă hartă, acum 7 000 ani, nu există urme de locuire decât în Spaţiul Carpatic şi pericarpatic, restul Europei este o imensă pată albă.
Această concluzie se potriveşte perfect cu descoperirile arheologice din Franţa, Anglia, Germania şi alte descoperiri în care lipsesc din perioada respectivă atât scheletele cât şi olăritul, ceea ce dovedeşte absenţa unor aşezări umane stabile pe acele meleaguri.
Deşi Marija Gimbutas include şi Spaţiile Grecesc şi Italic – probabil, pe baza strălucitei civilizaţii elene de mai târziu (mileniul I î.e.n., mai ales secolul lui Pericle şi cele care i-au urmat) – aici greşeşte, pentru că nici Grecia continentală, nici Spaţiul Italic nu au neolitic (A. Jardé[9], Mommsen[10] ş.a.). Câteva descoperiri timide din ultima vreme, nereprezentative, nu pot schimba realităţile dobândite în sute de ani de cercetare.
Că elenii sunt plecaţi din curbura carpatică rezultă clar şi din cartea lui Pierre Lévęque[11], în care (p. 25) se prezintă harta intitulată “Grecii în plin marş”, în care figurează două ipoteze privind originea grecilor: una – din stepele nord-pontice (ipoteză eronată, pentru că zona nu are sare), alta – din Spaţiul Carpato-danubian (p. 26).
De altfel, Tucidide (c. 460 – c. 396 î.e.n.) scrie: “Aşa numita Elada nu pare să fie locuită statornic de mult timp.”[12]
Menţiuni similare cu ale prof. A. Piganiol se găsesc şi la A. Lefčvre, Jean Laumonier şi alţii.
Dar cel mai complet cadru al determinării spaţiului în care s-au format arienii (indo-europenii) a fost realizat de savanţi de la Universitatea din Cambridge, pe baza lecturii cărţilor vedice, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii.
Analizând fauna şi flora descrise în “Vede”, autorii lucrării “The Cambridge history of India” (8 volume, 1922) au ajuns la următoarele concluzii (vol. I, p. 68) :
“Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul.”
“…. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cât se pare, grâul le era familiar.”
“Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul.”
“Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul).”
“Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.”
Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi ?
Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca Asia Centrală, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.
Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul, trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să împlinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.
….. Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus ? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bđhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii (38, p. 68)
Se constată că, în întregime, Cetatea Carpatică face parte din zona estimată de către Universitatea din Cambridge, pe baza menţiunilor din “Cărţile Vedice”, ca loc de formare a populaţiilor ariene. Deci, după Universitatea din Cambridge, “Vedele” nu sunt create pe pământul Indiei, ci în Spaţiul Carpatic. Această realitate o arată şi J. Nehru[13]: “Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.” Aceeaşi idee o găsim în ediţia “Marabout Université” a “Cărţilor Vedice” : “…nici o urmă atribuibilă arienilor n-a fost găsită pe solul Indiei, nici olărit, nici arme, nici bijuterii, nimic care să ilustreze Vedele”.
Deci, după datele succint prezentate (în realitate argumentele, toate de sorginte apuseană, sunt mult mai numeroase, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm măcar pe cele pe care le-am identificat, de care avem cunoştinţă noi), se poate formula ipoteza de travaliu că civilizaţia Europei a început în Spaţiul Carpatic. Pentru a ajunge, eventual, teorie ştiinţifică această ipoteză are nevoie de studii şi cercetări care să-i verifice şi să-i argumenteze, cu spirit critic, temeiurile, astfel încât să poată fi acceptată de toată lumea ştiinţifică contemporană.
De ce în Spaţiul Carpatic şi nu în altă zonă ? Marija Gimbutas chiar se întreabă: “nu ne este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene!”. La această chestiune noi am dat un răspuns bazat pe natura lucrurilor, fără putinţă de replică. Acest răspuns a fost publicat sub forma unui voluminos articol bilingv (română / engleză) intitulat “Sarea, un criteriu pentru regândirea istoriei”[14]. Articolul a fost imediat reprodus în SUA (“Zoom”), ulterior fiind publicat şi în “Munţii Carpaţi”.
Întocmind, cu circa 20 ani în urmă, un tabel cu factorii nutritivi prezenţi în alimentele cunoscute – tabel publicat într-o mică enciclopedie[15], în care primele capitole se refereau la “Alimentaţia raţională” – am observat că, în legume şi fructe mai ales, prezenţa sodiului (Na) este foarte redusă în raport cu cea a potasiului (K), uneori potasiul întrecând de câteva sute de ori prezenţa sodiului, ambele exprimate în mg pe 100 g de aliment. Această observaţie ne-a condus la un studiu de durată privind consecinţele acestui fapt, dat fiind că, se ştie, inima, atât a omului, cât şi a animalelor nu funcţionează fără Na şi K.
Pentru că lucrările americane sunt la modă, să cităm din două referinţe americane de prestigiu:
(1) – “Without salt the body goes into convultions, paralysis, dealth”. (“Fără sare, organismul intră în convulsii, paralizie, moarte”)[16].
(2) – Din volumul “Minerals: Kill or cure” de Ruth Adams şi Franck Murray, să cităm trei menţiuni:
(a) – “All types of muscles – including the heart – are influenced by Na and K” (“Toate felurile de muşchi – inclusiv inima – sunt influenţate de Na şi K”) (p.133)
(b) – “In early America, herbivorous animals were known to have walked hundred of miles to salt licks …” (“În America timpurie se ştie că ierbivorele străbăteau sute de mile ca să lingă sare”) (p. 134)
(c) – “Over many generations, only those humans survived who could carefully conserve enaugh sodium for good health the rest perished” (“După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.”) (p. 136)
În Spaţiul Carpatic nu se vor găsi niciodată astfel de menţiuni, pentru că sare la suprafaţa solului se găseşte peste tot, iar, în curtea fiecărui ţăran, încă din neolitic, s-a găsit un drob de sare pe care vaca, oaia, capra … îl lingeau când reveneau de la păşunat. Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot Spaţiul Carpatic (Spaţiul românesc), situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.
Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată. Iată de ce nu există un singur popor european care să nu fi pornit din Carpaţi sau care să nu fi trecut prin Carpaţi. Panonia, Iliria, Spaţiul balcanic etc. nu au strop de sare, Spaţiul Carpatic fiind, de-a lungul istoriei, unicul furnizor de sare pentru populaţiile care au hălăduit sau au locuit pe aceste teritorii.
Articolele despre importanţa covârşitoare a sării în istorie, pe care le-am publicat atât în ţară, cât şi în străinătate, conţin aspecte mai multe şi motivate mai riguros ştiinţific, dar, pentru că timpul nu ne îngăduie să poposim mai mult asupra acestui subiect specific carpatic şi specific european, ne oprim aici.
Ca un corolar, limba română s-ar putea să fie ceea ce savanţii numesc cu un apelativ generic indo-europeana comună. În sprijinul acestei ipoteze, noi am publicat bilingv (franceză / română) un articol însumând circa 60 pagini[17].
Pentru cercetarea în continuare a ipotezei formulate, apreciem, sunt necesari foarte mulţi ani de muncă (cel puţin câteva zeci, credem), pe care noi nu-i mai avem la dispoziţie, cu numeroase instrumente de lucru, care ne lipsesc, astfel că, în acest moment, această temă este, din punctul nostru de vedere, sortită să rămână la stadiul de ipoteză.
Dacă pentru franceză lucrurile s-au putut foarte sumar studia datorită existenţei unor texte de aşa-zisă “franceză veche”, din secolele IX – XV, pentru celelalte limbi europene nu se dispune decât de texte din perioade mult mai târzii. În plus, dificultatea principală – ni se pare – rezidă în faptul că nici una din ţările ale căror limbi ar putea concura la studierea şi lămurirea ipotezei menţionate, nu au înregistrat cuvintele idiomurilor populare vorbite de populaţiile care au locuit în aceste spaţii în diverse perioade de timp.
În Istoriile limbii franceze, se scrie limpede că, la 1790, Franţa nu era francofonă decât în proporţie de cel mult 12 %, iar, cu un secol mai înainte, acest procent era şi mai mic. Dar, ca să se ajungă la graiurile vorbite pe teritoriul Franţei (ca şi pe teritoriile altor ţări, de altfel), este imposibil datorită nemenţionării în scris a unor liste cu cuvintele şi semnificaţiile graiurilor populare, azi dispărute, la care ne-am referit mai sus.
Pentru că am depăşit cu mult timpul acordat prezentării comunicării, vă mai reţinem atenţia doar asupra încă unui aspect de istorie a Spaţiului Carpatic : istoriografia română reproduce prea uşor afirmaţiile istoriografiei maghiare privitoare la Spaţiul românesc, căci “ungurii, cu bufona lor istorie neistorică” ( Gustav Pordea, primul român membru al Parlamentului European) scriu istorie după interese politice, “nu istorie sine ira et studio” (Tacit), care să poată fi luată în seamă şi, eventual, folosită.
Să dăm un exemplu, spre ilustrare, din numeroasele care ne stau la dispoziţie.
Jesús Pardo, în relatările sale privitoare la discuţiile purtate cu diverşi istorici maghiari la Budapesta, scrie (vezi “Convorbiri cu Transilvania“, p 187) : “Campionul absenţei românilor în zona carpato-danubiană până după venirea ungurilor este profesorul György Györffy, despre care unii din colegiii săi unguri spun că se lasă prea des purtat de sentimentele lui naţionaliste. Györffy … afirmă că unele din cauzele incredibilei creşteri a populaţiei româneşti în numai şase secole, sau chiar mai puţin (una din legendele maghiare omniprezente în scrisul istoricilor maghiari, n. ns.) poate să se datoreze faptului că “românii obişnuiau să bea mult lapte de oaie, care, după cel uman, este acela care dă mai multă fertilitate” (subl.ns.), afirmaţie la care prof. Ferenc Bakos a comentat: “în faţa unei judecăţi de acest fel, ştiinţa nu are nimic de spus“.
În “Histoire de la Transylvanie” – compendiu în limba franceză al “Istoriei Transilvaniei” (în maghiară), operă a unui colectiv de profesori şi istorici, apărută sub auspiciile Ministrului Culturii şi ale Academiei din Budapesta – asistăm doar la o schimbare de tactică, nu de scop, a istoriografiei maghiare, căci cuprinde multe falsuri, fie directe, fie prin asimilare, dintre care vom da un singur exemplu:
De vestita bătălie de la Lechfeld (955 e.n.) – în care Otto cel Mare nimiceşte oştile maghiare, iar pe conducătorul ungur, Horka Bulcsu, îl spânzură imediat pentru că era botezat la Bizanţ şi aşa îi putea răpi presupusa putere vindecătoare datorată apartenenţei sale la Biserica Răsăritului – nici unul din alcătuitorii acestei opere nu a “auzit” măcar şi, evident, nu este măcar menţionată în carte, deşi de la această dată – 955 e.n. – pleacă criza de identitate a ungurilor aristocraţi : au venit în Europa ca mongoloizi şi, din bună voia Duhului Sfânt, devin – nu se ştie cum – europeni, şi ca înfăţişare şi ca sânge; o adevărată minune !!!
C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, în “Istoria Românilor”[18] scriu, după istoriografii maghiari, că, “în a doua treime a secolului XII, stăpânirea regilor arpadieni se stabilizează în Transilvania”.
Aceasta ar însemna că, între 1133 şi 1166, în Transilvania ar fi existat o stăpânire maghiară, or, un secol mai târziu, la 1241 – 1242, are loc marea năvălire a tătarilor, al cărei scop era distrugerea Ungariei. Cu acel prilej, s-au scris cronici tătărăşti şi patru cronici maghiare cunoscute: “Rogerius (Carmen miserabile”), Pauler Gyula, Szilagy şi Ronay Jenö. În nici una din aceste patru cronici maghiare, nu se menţionează nici o dată prezenţa vreunei statalităţi maghiare, vreun act de opunere al statului maghiar faţă de invadatorii tătari pe teritoriul Transilvaniei.
Se menţionează că armata lui Cadan pătrunde în Transilvania prin pasul Rodna, se bate cu garnizoana germană a Rodnei şi îl ia ca ghid pe contele Ariscald cu 600 soldaţi germani ca să-i conducă pe tătari la Oradea şi Pesta. Armata lui Cadan ajunge la Bistriţa, omoară 6000 de creştini, la Cluj, Zalău şi Oradea. Pentru prima dată se menţionează prezenţa ungurilor la Oradea. În tot parcursul de 400 km, de la Rodna la Oradea, cronicile maghiare nu menţionează nici o luptă între tătari şi unguri.
A doua armată tătară, condusă de Budzic, intră, probabil, prin pasul Bran, în Ardeal, unde, la Braşov, este întâmpinată, la 1 aprilie 1241, de voevodul Ardealului, Posea sau Posa (român), care cade în luptă, împreună cu o parte din oastea sa. Tătarii lui Budzic ajung la cetatea Cohalm (Rupea, de azi), Făgăraş, Cârţa, Sibiu şi, pe valea Mureşului, până la Cenad unde se-ntâlneşte cu armata lui Cadan, printr-o sincronizare impresionantă. Două armate tătărăşti parcurg câte 400 km prin mijlocul şi prin sudul Ardealului, distrug şi omoară creştini, se bat cu o garnizoană germană şi cu armata voevodului român al Ardealului, Posea (a cărui diplomă a fost descoperită de curând de dl dr. arheolog Vasile Boroneanţ) şi nicăieri “stabilizata stăpânire ungară a regilor arpadieni” (descoperită de istoricii români C.C. şi D.C. Giurescu) nu-şi face – măcar o dată, de protocol – simţită prezenţa. Se pare că şi “stăpânirea regilor arpadieni” asupra Ardealului, relatată de istoricii Giurescu, venea tot de la Duhul Sfânt.
Pentru că acolo unde erau – mulţi, puţini, câţi erau – cronicile maghiare nu se sfiesc să-i menţioneze pe români, atât la Oradea, cât mai ales la bătălia de la râul Sajo, unde – scriu cronicarii ! – armata ungară, condusă mai ales de prelaţi catolici (li se dă numele), este distrusă. Unii vorbesc de 60 000 morţi, alţii de 100 000 morţi dintre unguri. Deci, după cronicile maghiare, nici picior de ungur nu apare în Ardeal în timpul năvălirii tătare de la 1241-1242.
Rogerius chiar scrie că a fost adăpostit, în pelerinajul său după retragerea tătarilor, la un cneaz (român), responsabil peste un mare număr de case. Dar, ca să nu rămână nici o urmă de îndoială privind absenţa totală a ungurilor din Ardeal la 1241, să mai arătăm că B.P. Haşdeu[19] îl citează pe academicianul maghiar Jerney care, la 1842, publică facsimilul dispoziţiei unui general tătar, în care se adresează saşilor să nu refuze moneda tătară de la secui şi vlahi (“ex dictis Zychy et Blachy”). Despre unguri, nici o vorbă, pentru că nu se găseau atunci în Ardeal.
De asemenea, Paulin de Veneţia scrie că, la 1242 (se credea că se vor întoarce tătarii), “românii şi secuii au fortificat trecătorile Carpaţilor ca să împiedice sau să îngreuneze eventuala pătrundere a tătarilor în Transilvania”.
UNDE or fi fost ungurii stabilizaţi în Ardeal cu un secol mai înainte de domnii istorici Giurescu ?!? MISTER !!
Un studiu de Gabriel Gheorghe – Comunicare prezentatã la Simpozionul Academiei Române;
“CIVILIZAŢIE ŞI GEOPOLITICĂ ÎN BAZINUL CARPATIC”, Bucureşti, 11 – 12 0ct. 1999
[1] Lucrare prezentată la Simpozionul: “Civilizaţie şi geopolitică în Bazinul Carpatic”, Bucureşti, Academia Română şi Ministerul Apărării, 11-12 octombrie 1999.
[2] Gabriel Gheorghe s-a născut în Bucureşti la 23 august 1929. A absolvit în 1949 Institutul de Petrol şi Gaze, lucrând ca inginer, proiectant şi cercetător ştiinţific între 1949-1957 şi 1964-1989. ]ntre 1957-1964 a fost închis, fiind implicat întâmplător într-un proces politic înscenat; a fost achitat în 1970. ]ntre 1957 – 1978, a publicat 6 cărţi cu conţinut tehnic, un capitol în “Manualul inginerului petrolist” (1958), recunoscându-i-se contribuţiile ştiinţifice prin 2 premii naţionale în 1968 şi 1969. Pasionat, face cercetări proprii multilaterale ample în istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, chiar literatură şi arhitectură (ex.”Critica stilului arhitectural modern”, Belgia) ş.a., realizând interesante contribuţii sub forma a 4 cărţi (“Mitul potopului. Inadvertenţe în interpretarea religioasă”, 1982; “Arta culinară. Mică enciclopedie practică”, 1982, coautor; “Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice. Studiu comparativ”, 1986, Premiul Academiei Române în 1990; “Duh şi reverie”, 1997), peste 80 mari articole în reviste româneşti şi occidentale. Însă tema de bază a preocupărilor sale este evidenţierea contribuţiei şi istoriei românilor la istoria Europei, considerând că ele se suprapun până către epoca a doua a fierului (sec. VII.î.e.n.). Membru în colegiul de redacţie al “Revistei de etnografie şi folclor”, fondează în 1990 Societatea cultural-ştiinţifică “GETICA” şi editura “Gândirea” (1990 – 1994), cu ajutorul cărora redactează şi publică 4 numere din revista “GETICA”, în 1992 – 1994, în care-şi face cunoscută o parte din studiile sale pentru fundamentarea ipotezei că Spaţiul Carpatic este vatra Civilizaţiei euro-indiene.
[3] Budapesta, Editura Academiei, 1982, 560 p.
[4] “Locul limbii române între limbile romanice”, 1920
[5] Franz Joseph Sulzer – “Geschichte des Transalpinischen Daciens”, Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, vol. I, 1781, p. 41.
[6] La curtea domnitorilor valahi era o etichetă strictă, pretenţioasă. Astfel, Clåes Rålamb, diplomat trimis de Carol XII la “Sublima Poartă” pentru a încheia o alianţă împotriva ruşilor, traversează, în 24 zile, Transilvania şi Ţara Românească, de la Oradea la Dunărea de jos. La curtea domnitorului Constantin Şerban, la 23 aprilie 1657, a văzut: “…mareşal al curţii, majordom, secretar de stat care vorbea destul de bine latina. Două sute de călăreţi îmbrăcaţi în piei de tigru şi de leopard, cu cai foarte frumoşi, au venit în întâmpinarea oaspeţilor”. Domnitorul i-a făcut cunoscut lui Clåes Rålamb dorinţa de a cumpăra (!) “cinci sute de soldaţi suedezi” etc.
[7] André Piganiol – “Histoire de Rome”, PUF, Paris, 1939
[8] Marija Gimbutas – “Civilizaţie şi cultură”, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987
[9] A. Jardé – “La formation du peuple Grec”
[10] Theodor Mommsen – “Istoria romană”, vol. I, Bucureşti, ESE, 1967, p. 195
[11] Pierre Lévêque – “Aventura greacă”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987
[12] Tukydides – “Războiul peloponeziac”, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1941, 568 p. (tradusă de M. Jakotă)
[13] J. Nehru – “Descoperirea Indiei”, Bucureşti, Editura Politică, 1956, p. 77
[14] Gabriel Gheorghe – “Getica”, tom I, nr. 1 – 2, pag. 49 – 88
[15] “Arta culinară – Mică enciclopedie practică”, Bucureşti, 1982
[16] S-a citat din articolul “Salt the essence of life” (“Sarea, esenţa vieţii”) – “National Geographic”, sept. 1977, p. 381
[17] Gabriel Gheorghe – “Getica”, 1992, tom I, nr. 3 – 4, p. 41 – 104 (“Româna străveche = indo-europeana comună”)
[18] C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – “Istoria Românilor”, Editura Albatros, an nemenţionat, 830 p.
[19] B.P.Hasdeu – “Istoria critică a românilor”, pag. 545
September 30th, 2012 |
Posted in