Printre ele: Boudhathala (limba boului, actiune sudorifica); Cinouboila (brionia, cicatrizanta in plagi, diuretica); Coadama (limbarita, racoritoare calmanta in prurite, cicatrizanta); Coicodila (iarba bubei, diuretica, purgativa); Dielleina (maselarita, folosita de daci ca analgezic, calmant, hipnotic, antispastic); Diesema (lumanarica, actiune astringenta si antiperistaltica in diarei); Diodela (coada soricelului, utilizata ca tonic, hemostatic, antiastmatic, laxativ, calmant al durerilor abdominale);Mizela (cimbrul, efect antidiareic, antispasmodic, diuretic); Salia (ciumafaia, contine alcaloizi ca hiosciamina si scopolamina); Riborastra (brusturele, diuretic, hipoglicemiant, antiseptic, laxativ, sudorific, depurativ) s.a. Arheologii au descoperit ca geto-dacii foloseau deopotriva si leacuri minerale. Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, buretii de mare uscati si pulverizati erau surse de iod, iar numeroase vase de lut contineau cenusa vulcanica, adusa de negustorii greci de la Etna, Stromboli si Vezuviu. Presarata pe rani, aceasta cenusa le usca, grabind cicatrizarea.

Neglijau dacii igiena colectiva sau pe cea corporala? Nicidecum. Vechii locuitori de la Gradistea Muncelului beneficiau de o instalatie de captare si filtrare a apei de izvor, la punctul numit Tau. La intrarea in marele rezervor din piatra si lemn, apa trecea printr-o sita, apoi era filtrata prin straturi de pietris si nisip. Captata dupa aceasta purificare, era stocata in cisterne sapate in stanca, asa cum este cea de la Blidaru. Un sistem de tevi, construit din olane de lut ars, purta apa catre cetate. Asemenea sisteme au fost descoperite dupa 1950 in mai multe asezari dacice din Muntii Orastiei. Dacii se spalau frecandu-se cu nisip, cu pamant alcalin (un fel de sapun primitiv) si cu vin, isi dezinsectizau imbracamintea cu pelin si levantica, isi tundeau parul si barba cu cutite curbe. Excesul de vin l-a facut pe marele preot Deceneu sa-l sfatuiasca pe Burebista sa ordone smulgerea din radacini a vitei-de-vie, in fond o masura de igiena colectiva (apud Strabon).

In Transilvania dacica se cunostea inca de prin secolele III-II i.Hr. efectul terapeutic al unor ape minerale. Izvorul termal de la Geoagiu purta numele de Germisara, de la cuvantul indo-european germ (devenit therm sau warm, cald). Razboaiele perpetue au stimulat perfectionarea interventiilor chirurgicale. Daca unele operatii, precum scoaterea manuala a varfului sagetilor sau oblojirea ranilor cu frunze din plante astringente, hemostatice si cicatrizante, a fost o practica milenara, nu acelasi lucru se poate spune despre instrumentele chirurgicale sofisticate gasite in siturile dacice de catre arheologi ca Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe.

Cei care cred ca medicina dacilor a fost doar empirica, deci pur aplicativa, se inseala. Arta de a preveni bolile si a le vindeca poseda si o baza mitico-magica. Grecii si ulterior romanii aveau un renumit panteon de zeitati medicale, precum centaurul Kiron, maestrul lui Asklepios (Esculap), fiul lui Apollo, apoi pe fiii si fiicele lui Esculap, patronii unor ramuri ale medicinei: Machaon (chirurgia), Podalir (dietetica), Telesphor (ocrotitorul convalescentei), Hygeia (igiena), Panakeia (posesoarea leacurilor), Epione (alinatoarea durerilor) s.a. La randul lor, preotii-medici din Dacia solicitau ajutorul unor zei vindecatori precum Darzas si Bendis, zeita corespunzatoare lui Artemis (Dianei romane), protectoarea casei si a sanatatii feminine. Anumiti medici-istorici sustin ca insusi Zalmoxis, tanar dac, ar fi calatorit in Atica, l-ar fi cunoscut pe Pitagora si ar fi invatat de la discipolii lui Hipocrate minunata arta de a reda suferinzilor bunul lor cel mai de pret: sanatatea trupului si a sufletului.

Text: Prof. Dr. Radu IftimoviciBogdan

Sursa: mixdecultura

 La plecare a lăsat numărul de telefon unor localnici care ulterior i-au contactat pentru a le cere ajutorul în cazul unei fetiţe care avea nevoie de o operaţie în Germania. Aşa s-a născut o frumoasă prietenie, iar familia de nemţi arevenit îmn Botiza.

„Am venit în concediu prima dată şi apoi am decis să ne stabilim de tot aici. A durat cam zece ani să le lăsăm pe toate în ordine în Germania şi să punem la punct aici totul dar e bine”, spune economistul.

Au cumpărat aproximativ 100 de hectare de teren la Botiza şi mai multe case vechi pe care le-au recondiţionat pentru a le face cât mai atractive pentru turişti. Au înfiinţat un sat de vacanţă arhaic unde casele sunt vechi la exterior pentru că, spun ei, nu şi-au permis să le altereze pentru că le-ar fi ştirbit din farmec, dar cu toate dotările moderne la interior.

„Am cumpărat case vechi şi le-am reasamblat bucată cu bucată exact cum erau acum sute de ani”, spune Lilli Steier. Au privit totul ca pe o provocare şi după modelul lor şi alţi conaţionali au decis să dea o şansă României şi Maramureşului.

„Am renunţat la Germania pentru că în România stilul de viaţă este mult mai liniştiti. Prietenii la început nu ne-au crezut dar după ce au fost aici în vacanţă au revenit”, spun cei doi nemţi.

Prin stabilirea lor la Botiza s-au implicat activ şi în viaţa comunităţii unde au contribuit cu dotări la şcoală dar şi multe alte proiecte menite să transforme localitatea într-un magnet pentru turişti.Unul dintre marile lor proiecte este să construiască în sat 100 de porţi maramureşene şi garduri tradiţionale la fiecare gospodărioe. prima astfel de poartă a fost deja inaugurată şi urmează şi restul.

Luând ca exemplu proiectul lor, autorităţile judeţene doresc să promoveze un proiect de lege care să ajute la salvarea satului românesc sau ce se mai poate din el.

„Împreună cu cei doi vom merge cât de repede la vicepremierul Vasile Dâncu ca să ne ajute să promovăm o lege pentru salvarea satului maramureşean. Avem atâtea valori care se pierd şi este mare păcat”, a punctat Anton Rohian, prefectul de Maramureş.

Sursa: voceatransilvaniei

Are o pasiune teribilă pentru dirijat, deşi iniţial a studiat pentru ani buni pianul. Ideea de a deveni dirijor i-a insuflat-o Cornel Groza, dirijorul Corului Filarmonicii Transilvania şi astfel, după ce a rumegat timp de o vară propunerea, a dat admitere la dirijat.

La numai 37 de ani s-a aflat la pupitrul unor orchestre celebre pe mari scene ale lumii. A dirijat corul Academiei Regale din Londra şi a colaborat cu orchestra Colorado Symphony din SUA.

După ani de studii peste hotare, unde a acumulat experienţă în domeniu, Mihaela Cesa Goje s-a întors în România unde  îşi creşte fetiţa  alături de soţul ei. Este fericită pentru că a reuşit să îmbine cele 3 ipostaze ale unei femei: de a fi soţie, mamă şi a-şi dezvolta o carieră.

Interviul cu dirijoarea Mihaela Cesa Goje îl puteţi asculta în această seară de la ora 22 în emisiunea „Alternative Muzicale”.

Autor:Andreea Leonid

Sursa: radiocluj

Ovidiu a copilărit, alături de alţi copii ai aviatorilor, în jurul blocurilor de la pădure şi, când era zbor de zi sau de noapte, auzea zgomotul avioanelor la pornire şi decolare. Uneori, când părinţii lor se întorceau din misiuni de interceptare, zbor pe traiect sau zbor în zona de lucru, înaintea intrării în tur de pistă, unii piloţi executau un viraj la joasă înălţime deasupra blocurilor de locuinţe. Copiii, la vederea avioanelor ce treceau deasupra lor, ridicau mânuţele deasupra capului şi strigau din răsputeri: „Tati, tati, te văd, vino mai aproape!”.

Copilul Ovidiu-Vincenţiu Cristian era fascinat de zborul avioanelor cu reacţie subsonice, iar mai târziu de zborul avioanelor supersonice MIG-21. Încă de atunci, de mic copil, Ovidiu a vrut să devină aviator, ca tatăl său. După primii 17 ani din viaţă petrecuţi în familia aviatorilor militari, în anul 1980, după absolvirea liceului industrial din Constanţa a susţinut examenul de admitere la Şcoala militară de ofiţeri activi de aviaţie „Aurel Vlaicu” de la Boboc. Când a aflat de reuşita băiatului său, co-lonelul Dumitru Cristian care era comandantul unităţii de elicoptere – Tuzla, a planificat un zbor cu elicopterul Puma de la Tuzla la Boboc unde a aterizat chiar pe aerodrom. L-a întâmpinat chiar comandantul şcolii de atunci, colonelul Ion Tătăranu, cu care zburase Dumitru Cristian la Mihail Kogălniceanu. Şi-au strâns mâinile, iar Cristian i-ar fi spus: „Sunt mândru de reuşita fiului meu, dar aveţi grijă, să scoateţi din el un pilot tot aşa de bun ca mine!Fără avioa-ne supersonice! Mai bine la elicoptere!”.

Pilot, ca şi tatăl său

În anul 1984, după absolvire şi obţinerea brevetului de pilot militar a fost înaintat la gradul de locotenent aviator şi repartizat la Regimentul 59 Elicoptere – Tuzla, regiment care fusese comandat de tatăl său ce ieşise, între timp, la pensie. Schimbul de ştafetă între cei doi, tată şi fiu, a avut loc pe aerodromul Tuzla, un schimb între două generaţii de piloţi militari. Ovidiu a fost încadrat ca pilot la Escadrila I comandată de maiorul Ion Cojanu şi, până în luna iulie a anului 1987, a zburat copilot, apoi pilot-prim pe elicopterul IAR-316 B (Alouette) învăţând arta pilotajului de la instructori şi comandanţi, zboruri pe condiţii meteorologice, ziua sau noaptea, zboruri pe traiect, zboruri în formaţie, zboruri la punct fix, dar şi antrenamente pentru trageri în ţinte terestre.

Pe data de 06 iulie 1987 elicopterul IAR-316 B (Alouette) nr.19 era staţionat pe stadionul din Valu lui Traian pregătit pentru misiuni aviochimice. Comandantul echi-pajului era Maiorul Valerian Neagoe şi copilot Locotenentul Ovidiu-Vincenţiu Cristian. La elicopter, maistrul militar Vasile Raţă, mecanicul de bord, îi aştepta cu uşile deschise. Piloţii au urcat pe scaune, şi-au prins curelele de mijloc, căştile radio le-au fixat pe urechi şi au pornit motorul. Neagoe a stabilit legătura radio cu aerodromul Tuzla: „Pornim şi decolăm pentru Sibioara”. După o ultimă verificare exterioară a aeronavei a urcat şi mecanicul. Cei doi piloţi s-au concentrat pe comenzi: manşe, manete de pas şi paloniere. „Libelula” s-a ridicat uşor de la sol în plan vertical. Nimic deosebit nu le-a atras atenţia. Motorul funcţiona în parametri. Ovidiu urmărea altimetrul şi, când au atins înălţimea de 15 metri, elicopterul s-a dezechilibrat dintr-o dată. Neagoe a mai apucat să le strige celorlalţi: „Ţineţi-vă bine! Ne prăbuşim! Defect roata liberă!”. O pală a rotorului, aşa zisa „pală albastră“, a ieşit din planul ei de rotaţie secţionând grinda de coadă. Elicopterul n-a mai putut fi controlat şi s-a izbit cu putere de pământ. Dintre toţi, Ovidiu a avut cel mai mult de suferit, fiind transportat de urgenţă la Bucureşti şi operat.

După aproximativ un an, a revenit la zbor, continuându-şi activitatea ca pilot în cadrul Regimentului, apoi a Grupului de elicoptere, în multe misiuni. Una dintre cele mai importante, în premieră în România, s-a desfăşurat în perioada 09-21 martie 1998 şi s-a numit „STRONG RESOLVE 98″. A fost cel mai mare exerciţiu multinaţional desfăşurat de forţele NATO în Oceanul Atlantic de la crearea Alianţei.

Trecut în rezervă, dar cu planuri la fel de mari

În anul 2001, în urma reorganizării aviaţiei militare, unitatea de la Tuzla s-a desfiinţat şi locotenent-comandorul Ovidiu-Vincenţiu Cristian a fost trecut în rezervă. N-a renunţat însă la zbor.

A rămas în continuare pe aerodromul Tuzla şi a zburat ca pilot civil pe elicopterul IAR-316 B (Alouette) până a atins cifra de 2.100 ore zbor. Apoi a făcut trecerea pe elicopterul BELL-206 L4T GEMINI şi a executat zboruri în folosul societăţii ,,Petromar S.A.”, transportând personal şi materiale pentru platformele de foraj şi extracţie petrol şi gaze din Marea Neagră. A notat în carnetul de zbor cam 600 de ore cu acest tip de elicopter. Din anul 2006 a zburat cu elicopterele BELL 206 L1 LONG RANGER aproximativ 700 ore, AGUSTA-109 S GRAND aproximativ 350 ore şi AUGUSTA-139 aproximativ 400 de ore pentru compania omului de afaceri Ion Ţiriac.

Pilot în flotila prezidenţială din Guineea Ecuatorială

Din anul 2010 s-a angajat ca pilot în Guineea Ecuatorială pentru a executa zboruri în folosul guvernului şi preşedinţiei acestei ţări. Asta face şi în prezent: pilotează elicopterul AUGUSTA-139 deasupra unor zone de care mulţi dintre noi nici nu am auzit vreodată. Ovidiu zboară de la Libreville către Point Noir, de la Malabo, Bata, Mongomeyen către Niefang, Oyala, Mongomo, Mbini, Evinayong, Ebebein, Kogo, locuri în care familia prezidenţială, membrii guvernului, invitaţi şi prieteni ai acestora au nevoie. În elicopterul VIP pe care îl pilotează urcă, de regulă, 6-8 pasageri. Misiunile se execută la o înălţime de 150-300 de metri, iar în momentul traversării unor munţi urcă şi la 3.000 de metri. Viteza de croazieră este de 250-260 Km/oră. Sunt doi membri în echipaj, un pilot român şi unul austriac, iar uneori urcă şi un inginer Italian. Zboruri frecvente face spre insula Corisco, la graniţa cu Gabon şi spre insula Bioko unde au baza aeriană. Misiunile pilotului român Ovidiu-Vincenţiu Cristian sunt misiuni cu predilecţie VIP şi sunt considerate misiuni de importanţă deosebită. Sunt misiuni în condiţiile date de clima tropicală.

În ultimii patru ani de când zboară pentru statul Guineea Ecuatorială Ovidiu a avut ocazia să zboare cu aproape jumătate din şefii de stat şi de guverne, regi şi regine ai continentului Africa. Este singurul pilot român ce zboară în acea zonă a lumii. Este cel mai bun ambasador al şcolii româneşti de pilotaj. Un pilot constănţean ce zboară în flotila prezidenţială a altui stat. Mulţi piloţi din lume nu au făcut faţă condiţiilor dure de acolo.

Căpitan-comandor (r) Nelu Enache – ARPIA, Filiala Constanţa

Seria evenimentelor va debuta sâmbătă cu un concert la Ateneul Român, urmat, în zilele de 13 și 15 martie, de alte două concerte la Ruse și la Chișinău, prezența Orchestrei Române de Tineret în capitala Republicii Moldova reprezentând o premieră.

Mai multe detalii pe agerpress