Originală, cu un umor greu de egalat în muzică și teatru, Ada Milea recunoaște că la spectacolele și concertele ei, spectatorii care vin, ori o plac foarte tare, ori, cazuri izolate, se scoală și pleacă, pentru că nu o înțeleg.

Mai multe detalii pe agerpres

Statistica prezentată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de mediu indică faptul că, la sfârșitul anului trecut, pe plan național existau 13 parcuri naționale și 15 parcuri naturale. De asemenea, Rețeaua Natura 2000 din România cuprindea 383 de Situri de Importanță Comunitară (SCI), respectiv 148 de Situri de Protecție Avifaunistică (SPA).

Mai multe detalii pe agerpres

Președintele UCIN, regizorul Laurențiu Damian, susține o conferință de presă, la Cinema Studio, cu prilejul organizării unor evenimente în memoria regizorului Sergiu Nicolaescu. (23 ianuarie 2014).

Mai multe detalii agerpres

Scriitorul Ion Hobana (13 noiembrie 1996)

A fost, pe rând, redactor la “Scînteia tineretului” (1950-1952), șef al redacției literare a revistei “Luminița” (1952-1956), șef al redacției de literatură pentru copii (1955-1961) și al redacției de literatură științifico-fantastică (1961-1968) ale Editurii Tineretului, șef al secției de știință la “Scînteia” (1968-1972). A fost, de asemenea, secretar al Uniunii Scriitorilor din România, între 1972-1989, și membru al Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aero-spațiale Neidentificate (ASFAN), înființată în 1998.

Mai multe detalii agerpres

Viitorul României: Cum a început povestea Read Forward?

Paul Balogh: Cred că mai toate lucrurile bune pornesc dintr-o frustrare. Te apuci să faci ceva cu un elan uneori negativ în sensul că ai vrut să faci ceva anterior, nu a funcţionat aşa cum ai vrut din diferite condiţii şi la un moment dat îţi spui “La naiba, trebuie să fac lucrurile pe cont propriu!”. Asta depinde şi de cum sunt structurile individuale, dar funcţionează. Am văzut de multe ori că o echipă care este faţă în faţă unei adversităţi funcţionează mai bine decât o echipă care nu înfruntă o provocare.

Adică să fie unită împotriva a ceva?

Da. Am văzut sistemul acesta funcţionând foarte bine la Humanitas cu echipa de online. Cred că zilele trecute am văzut pe undeva zicala asta – dacă vrei să construieşti o barcă având la dispoziţie puţine resurse, nu trebuie să le spui foarte precis oamenilor ce fel de lemn să aibă sau cum să-l prelucreze, trebuie doar să le explici de ce trebuie să meargă pe mare.

Să-i motivezi.

Mda, deşi “a motiva” e un cuvânt cu multe înţelesuri. Spre exemplu, poţi să motivezi pe cineva financiar, dar… Adică, dacă vrei să faci micromanagement până în pânzele albe, trebuie să ai un scop comun. Şi, uneori, un scop comun poate să însemne un inamic comun, adică să fiu mai tare decât “ăia”, mereu te lupţi cu cineva. Ce vreau să spun este că poţi să construieşti lucruri pozitive pe un fond de negativitate. Spre exemplu, eu şi oamenii cu care lucrez nu prea suntem produsul sistemului educaţional din România. Suntem oarecum împotriva sistemului educaţional de aici. Dacă sistemele au intenţii, adică sunt gândite în aşa fel încât să producă un anumit tip de oameni la final, dacă te uiţi cum era educaţia făcută în perioada noastră de şcolarizare (anii 1990 şi începutul anilor 2000), rezultatul pe care sistemul educaţional îl dorea era să producă copii obedienţi, care nu ies din norma lor, care ascultă de profesori (adică nu pun întrebări) etc. Noi nu suntem produsul acestui sistem, suntem produsul unor profesori absolut excepţionali. Îmi este limpede acum că ei sunt accidente biografice, s-au întâmplat să fie în şcoli, nu este pentru că un sistem i-a promovat sau i-a pus unde sunt.

Uitându-te acum în urmă, ce ai vrea să schimbi la sistemul de educaţie?

În 2012, când, împreună cu Dinu (Cristian Dinu, cofondator Read Forward – n.r.), am zis hai să facem Read Forward, povestea a pornit dintr-o frustrare destul de adâncă. Ceea ce vedem în jur în domeniile culturii şi educaţiei nu se potrivește cu tehnologia din zilele noastre, care a avansat foarte mult într-un timp foarte scurt. Am pornit la drum cu gândul să construim un pod între aria culturii şi a educaţiei şi aria tehnologiei. Produsele educaţionale nu sunt tocmai compatibile cu tehnologia de astăzi.

Dacă te uiţi la cum este construită organizarea într-un liceu, o să observi că sistemul este gândit să producă copii obedienţi, care nu pun întrebări, practic nu au o minte proprie. Printre primele lucruri care se duce naibii este instinctul de a te întreba, de a pune întrebări.

Şi voi ce vreţi să faceţi pentru a îndrepta asta?

Ne e clar că nu putem avea decât o contribuţie mică, nu facem reforme educaţionale. Sincer, nu ştiu dacă România ar putea supravieţui unei alte reforme educaţionale. Contribuţia noastră este în zona conţinutului educaţional. În România, asta înseamnă manuale, iar în Marea Britanie, lecţiile făcute de profesori pentru studenţi.

De ce aţi plecat din România şi aţi rebranduit firma din Read Forward în Learn Forward?

Sunt două motive. În România, dacă vrei să te ocupi de o nişă precum manuale digitale rişti să mori sufocat fiindcă nu ai destule proiecte ca să poţi supravieţui financiar. În zona educaţională, sistemul este centralizat, drept urmare orice ai vrea să faci, trebuie să treci pe la minister. Uşile sunt cumva tot timpul închise. Chiar dacă sunt edituri foarte faine, ele nu pot avea impact la nivel naţional fără să treacă pe la Ministerul Educaţiei. Asta ne-a făcut să căutăm activ o soluţie de investiţie sau de relocare într-o altă ţară, să ieşim cumva la nivel european. Am avut orgoliul să credem că totuşi ceea ce avem este un produs competitiv nu doar la nivelul României, ci la nivel european. Pornind de la asta, uitându-ne ce alte idei mai sunt pe piaţă în privinţa manualelor digitale, am văzut că stăm destul de bine, adică avem o şansă egală cu ceilalţi pe piaţa europeană. Aşa că anul trecut, am început să căutăm colaboratori în Marea Britanie, mai ales în Scoţia. Între timp, s-a întâmplat un accident. În noiembrie 2014 am primit un mail de la un accelerator de business (Emerge Education) din Londra, nici nu ştiam că există acceleratoare de business specializate pe educaţie, care ne-au invitat să aplicăm la proiectul lor. Aşa că am aplicat, eram 150 de firme în competiţie. Evident, nu credeam că avem vreo şansă reală pentru că na, e Londra, competiţia este enormă, şi dacă vrei să faci ceva semnificativ pe piaţa europeană, Londra e locul cel mai bun unde să mergi, e şi poarta spre America. Londra e o oportunitate extraordinară. Ne-a fost teamă, nu am crezut că o să luăm. Am primit răspunsul final pe 13 decembrie 2014. Câştigasem.

Cum aţi reacţionat când aţi aflat că aţi câştigat?

Ştii care e senzaţia? E extraordinar de stranie. Hmm, când ne uităm în viitor la viaţa noastră ne facem planuri, ştim că vom face asta sau aia peste o zi, peste o săptămână, peste o lună, ai un orizont de timp în faţă cât de cât clar. În momentul în care am primit răspunsul, am realizat că se va schimba tot acest orizont, că ni se va schimba viaţa, că ne vom muta în alt oraş, într-o altă ţară cu o cultură diferită, că vom interacţiona cu alţi oameni într-un teritoriu total nou. Te trezeşti practic că nu mai ştii cum arată teritoriul din faţa ta şi tu eşti ca într-o super expediţie. Habar nu ai ce se va întâmpla. Senzaţia… e foarte multă adrenalină, m-a făcut să înţeleg de ce nu toată lumea vrea să fie antreprenor, e momentul în care îţi pui întrebarea “Și acum ce?“.

E frumos la Londra?

Ah, e foarte fain. Când ajungi acolo, după ce te obişnuieşti cu oamenii, cu locul, cu stilul de lucru, ai senzaţia că aşa trebuie să fie lucrurile, ai senzaţia de normalitate. Şi da, la început ţi se pare extraordinar.

Dar în România?

Suntem o societate europeană, în special la nivel uman, suntem foarte comparabili cu occidentalii. Avem diferenţe care ţin de educaţie, spre exemplu noi nu ştim să facem prezentări, ei ştiu, fiindcă au învăţat la şcoală. Compatibilitatea noastră cu ei este mult mai mare decât incompatibilitatea. Dacă este să ne ia cineva de aici şi să ne planteze în Anglia, nu am avea nicio problemă de acomodare. Lor li se pare interesant acest haos balcanic din zonă, e diferit de ce e la ei.

Unde apar diferenţele?

La nivel macro, de mecanisme generale administrative. Aici este paralizia: faptul că în România mersul autobuzelor este imprevizibi, că poţi să stai blocat ore întregi, că metrourile sunt subdimensionate, faptul că banca îţi ia bani ca să-ţi verifici soldul, lucru fundamental absurd.

Dar ce e bun la noi şi nu găsim la ei?

Ah, viteza internetului! E o eternă frustrare acolo.

Ne mai mișcăm și noi, lucrurile au început să se mai miște…

Da, au început. Aud de iniţiative, de start–upuri, de acceleratoare de business. Sunt paşi către ceva, dar suntem încă departe. La ei, oamenii investesc tot timpul, la ei a apărut cultura asta astart-upurilor şi statul îi încurajează prin legi care generează o super cultură a investiţiei. Aşa se face că la ei există 150 de site-uri de crowdfunding, ceea ce e şocant pentru o insulă de dimensiunea Marii Britanii. Întorcându-ne la România, am văzut că în utimul timp s-a mai schimbat ceva în societatea românească, civismul, lumea participă mai mult la problemele cetăţii.

Ce sfat ai pentru tineri?

Să se ducă până la maximum de pontenţial şi să nu se limiteze la România, să intre în competiţia de pe piaţa mondială. Give it a try! E posibil să ai o idee absolut fantastică, care are în ea potenţialul să schimbe ceva la nivel internaţional.

CITAT: “Tinerii români trebuie să încerce să intre în competiţie pe piaţa mondială, pot veni cu idei fantastice”. Paul Balogh, cofondator Read Forward

Foto: Arhiva personală

Sursa: viitorulromaniei

A fost fascinat de obiceiurile noastre, de firea oamenilor. A investit toţi banii pe care-i avea în festivalul de tradiţii la Săpânţa, „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”.

Dintr-un motiv cât se poate de simplu. Peter Hurley crede în România civilizată, în valorile străvechi ale acestei ţări. Până acum a investit aproximativ 160.000 de euro în proiectul „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”.

„Este un om tare deosebit şi mi-aş dori ca toţi românii să fie că străinul Peter”, spune Maria Zapca, ţesătoare din Săpânţa.

Dorinţa lui este să ţină viu satul românesc şi tradiţiile acestor locuri. Crede că România este deosebită pentru că păstrează stilul de viaţă pe care bunicii lui îl aveau în Irlanda, pe când el era doar un copil.

„Irlanda este o ţară străveche, noi am cam pierdut cultura, civilizaţia noastră ţărănească, străveche, adevărată, autentică. În România, aceleaşi tradiţii de care noi ne amintim le găseşti încă vii şi asta e foarte special şi interesant despre România. Asta e comoara, cred eu, pe care o are România”, afirmă Peter Hurley.

A venit și nu a vrut să mai plece

Peter a venit pentru prima dată în România la începutul anilor ’90, la numai 25 de ani. Irlandezul s-a îndrăgostit de această ţară și n-a mai vrut să plece, s-a mutat aici.

„M-a lovit ca un tren ceva care am văzut p-aici. Nu ştiam ce era atunci, era un feeling, era un ceva şi-am zis: băi, asta e total diferit de ce avem noi în ţara noastră. Despre asta era vorba”, explică irlandezul.

O vizită în Maramureş, în anul 2003, i-a schimbat complet viaţa. Acolo a învăţat ce înseamnă traiul la ţară. L-au impresionat obiceiurile, dar mai ales căldură şi înţelepciunea bunicilor. A renunţat la muncă lui bine plătită în publicitate şi a început să se dedice promovării valorilor româneşti.

„Cu cât te mai duci spre oraş de la ţară, cu cât te duci mai spre vest, oamenii sunt din ce în ce mai dezrădăcinaţi, aşa pot să zic, şi această dezrădăcinare aduce la o pierdere de legătură cu realitatea, într-un fel”, este de părere Peter Hurley.

Peter a pus toată energia lui şi toţi banii pe care îi avea că să facă cunoscute tradiţiile româneşti. Oamenii din Săpânţa, oameni simpli, cu credinţă în Dumnezeu, spun că datorită lui folclorul din zonă a devenit cunoscut şi apreciat de străini.

Un drum de 650 de kilometri

Pe 26 noiembrie 2012, Peter Hurley a plecat de la Săpânţa, pe jos, până la Bucureşti, 650 de kilometri. A fost felul lui de a atrage atenţia asupra oamenilor de la ţară.

„A fost, într-adevăr, un pelerinaj, aş putea să zic, a fost ceva ce am făcut singur pe drum. Nu cred că poate să fie făcut cu altcineva, că de mai multe ori îţi vine gândul: de ce fac asta, n-ar fi bine să renunţ? E o nebunie”, spune irlandezul.

Peter a mers pe jos 30 de kilometri în fiecare zi, cu un rucsac de 10 kilograme în spate, fără să cumpere hrană şi fără să plătească vreo cazare. S-a bazat în totalitate pe ospitalitatea românilor.

„Unde aveam o cunoştinţă sunam cu o oră înainte, să văd dacă persoană e acasă. Și asta era bine, unde nu am avut cunoştinţă , băteam la uşa la 11 noaptea cu orice vreme afară, de obicei, nasol că era decembrie”, povestește organizatorul festivalului „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”.

La un moment dat, într-o noapte, s-a gândit să renunțe. „Eram ud fleaşcă, foarte obosit şi am zis că nu mai pot, am vrut să renunţ şi, în momentul ăla s-a deschis o portiţă şi m-a ajutat. Eu am plecat pe drumul asta că să-mi dovedesc mie dacă merită cumva să continui să fac lucrurile pe care le fac”, explică irlandezul

„Oamenii sunt dispuşi şi deschişi să te înţeleagă, să te accepte şi să te ajute aproape necondiţionat. Eu cred foarte mult în această ţară, eu cred în tineretul din România”, adaugă acesta.

România care nu se găsește la televizor

România lui Peter Hurley este un loc al tradiției, al oamenilor gospodari, care țin la valorile lor. Pentru toate astea, irlandezul face tot ce-i stă în putință, pe cont propriu, fără să aștepte nimic de la ceilalți.

„Bunicul nostru a murit, noi doar amintim de el prin poveşti, prin alte lucruri. Bunicul vostru, dacă putem să zicem aşa, este încă în viaţă, poate nu are mulţi ani de trăit, poate în unele zone e paralizat, mut, poate nu prea mai vorbeşte, dar e acolo şi-i bate inima. Devine cel puţin o responsabilitate socială, naţională să-i dai bunicului cât mai mult respect”, susține Peter Hurley.

„Că să-ţi păstrezi tradiţia este o cinste, este o mândrie, ne reprezintă ceea ce suntem, tradiţia noastră românească, nu trebuie să ne fie ruşine cu ea”, spune și țesătoarea Maria Zapca.

„Asta nu e o Românie care se găseşte pe televizor, sub nicio formă, nu e o Românie care să se promoveze pe media, dar e România adevărată, din câte văd eu”, apreciază organizatorul festivalului „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”.

Astăzi, Peter Hurley nu mai are niciun ban, iar apartamentul l-a pus deja garanţie pentru un împrumut la bancă. Asta pentru că vrea să organizeze în continuare festivalul de la Săpânţa.

Pentru el, adevărata bogăţie înseamnă valori şi modele autentice, pe care cu toţii le vom moşteni. Inima lui bate româneşte şi se mândreşte cu asta.

Sursa: digi24