Romania on TOP 10
Fenomenul de teleportare ar trebui să-i poarte numele. Teleportarea Popescu. Pentru că ideea savantului român a dus la realizarea primei teleportări a unei particule. Fizicianul nostru a avut cea mai mare contribuţie la primul experiment de acest fel. Realizările sale şi ale echipei de cercetare din care a făcut parte ar putea duce, în viitorul apropiat, la realizarea unui super-computer. Este vorba despre calculatorul cuantic. Performanţele acestuia vor fi uluitoare. Informaţiile ştiinţifice consultate arată: cu ajutorul său vom putea realiza într-o săptămână ceea ce un computer obişnuit face în 1000 de ani! Aşadar, vom putea avea un computer de 52.000 de ori mai puternic decât unul clasic, cu ajutorul rezultatelor românului ce a reuşit performanţa teleportării unei particule. Fizicianul Raymond Laflamme afirmă că teleportarea reprezintă un pas important în realizarea calculatoarelor cuantice, în următorii 20 de ani. Deja există un prototip de calculator cuantic la Los Alamos, care este capabil să transmită informaţie la zeci de kilometri. Realizarea pe scară largă a calculatoarelor cuantice va face posibilă rezolvarea unor probleme mult mai rapid decât permit calculatoarele clasice. Acest lucru nu este posibil fără utilizarea unor resurse ale mecanicii cuantice cum ar fi “entanglementul”. Aşa se explică de ce numeroase agenţii guvernamentale şi militare din lume alocă fonduri uriaşe pentru realizarea calculatoarelor cuantice, pentru scopuri civile şi de apărare. Pe astfel de teme am discutat cu profesorul fizician român Sandu Popescu, care acum este profesor la prestigioasa universitate britanică Bristol şi care mi-a acordat un interviu în exclusivitate.
Reporter: Sunteţi primul fizician din lume care a realizat teleportarea unei particule?
Prof. dr. Sandu Popescu: Aspectul cheie în această metodă de transmitere – şi cauza pentru care metoda se numeşte “teleportare” – este faptul că informaţia despre starea particulei originale pur şi simplu dispare de la original şi re-apare la particula destinatară, fără a “merge” în mod normal de la una la alta, ci “sare” dintr-un loc în altul fără a fi niciunde pe drum. Imediat după inventarea teleportării a început un efort foarte intensiv pentru realizarea sa experimentală. O mulțime de dificultăţi tehnologice majore trebuiau trecute. Eu am reuşit să imaginez o schemă care evita multe din dificultăţile cele mai serioase, şi aşa am reuşit să facem prima experienţă de teleportare. Experiența în sine s-a efectuat în Roma, urmând schema teoretică inventată de mine. În experienţa noastră s-a teleportat starea unei particule de lumină pe distanţa de vreo doi metri. De atunci au avut loc multe avansuri. La un timp foarte scurt după noi, un grup din Viena a realizat teleportarea cu o schemă diferită, teleportând tot starea unei particule de lumină cam tot pe aceeaşi distanţă. În prezen, starea particulelor de lumină se poate teleporta la peste o sută de kilometri, şi s-a realizat de asemenea şi teleportarea stării unor atomi, dar pe distanţe foarte mici.
Reporter: Aş dori, vă rog, să dezvoltaţi cât mai mult acest subiect…
Prof. dr. Sandu Popescu: Teleportarea poate fi înţeleasă cel mai bine prin comparaţie cu o transmisie prin fax. Într-o transmisie fax transmiţătorul are un document – o hârtie cu un desen. Aparatul de transmisie scanează (citeşte) desenul punct cu punct şi transmite informaţia (care punct e alb şi care e negru) la destinatar folosind o linie telephonică sau unde radio. Aparatul de recepţie combină informaţia primită cu materie primă pregatită în avans la destinatar – o foaie de hârtie şi cerneală. Ceea ce se transmite prin fax este desenul, (adică starea hârtiei originale) nu hârtia cu desenul original în sine, aşa cum ar fi dacă am pune hârtia originală într-un plic şi am transmite-o prin poştă. În acelaşi mod ne putem imagina un fax tri-dimensional, prin care se transmite starea unui obiect tri-dimensional, nu un simplu desen sau text. În acest caz aparatul de transmitere va fi un întreg laborator, cu diverşi senzori care determină forma şi structura chimică a obiectului pe care vrem să-l transmitem (de exemplu acest computer). Această informaţie se transmite apoi la destinatar prin mijloace obişnuite, ca în cazul unui fax obişnuit – de exemplu folosind o linie telefonică sau unde radio. La destinatar avem materie primă – bucăţi de plastic, siliciu, sticlă etc. Aparatul de recapţie este un atelier întreg unde pe baza informaţiei primate de la transmiţător se construieşte o replică a obiectului original – un nou computer. Încă odată, ceea ce s-a transmis este starea obiectului original – forma şi compoziţia sa – nu obiectul în sine, spre deosebire de cazul în care am pune computerul într-o cutie şi l-am trimite prin poştă. Problema apare atunci când am dori să transmitem cu exactitate starea unor particule microscopice – atomi, molecule, particule sub-atomice, etc. Aceasta prezintă o dificultate majoră – nu numai tehnologică dar în primul rând conceptual: Niciodată nu putem afla totul despre ce face o particulă microscopică! De exemplu dacă încercăm să aflăm unde se află particula, trebuie să interacţionăm cu ea – de exemplu aprindem lumina ca să vedem unde e particula. Lumina – pornind de la bec, se ciocneşte de particulă şi se reflectă spre ochiul nostru. În cazul unui obiect mare – ca acest computer de pe masa mea – ciocnirea cu lumina nu deranjează obiectul prea mult. În cazul unei particule microscopice însă această ciocnire are efecte majore, de exemplu schimbă viteza particulei. În consecinţă nu putem afla atât unde se află o particulă şi cu viteză se mişcă ea; îi putem afla poziţia dar nu viteza, sau viteza dar nu poziţia. Toate acestea par să spună că este imposibil de a transmite prin fax starea unei particule microscopice – pur şi simplu niciun aparat nu poate afla ce face particula, deci nu putem avea niciodată suficientă informaţie pentru a transmite destinatarului aşa încât acesta să-şi poată prepara o particulă în aceiaşi stare ca şi particula originală.
Soluţia, descoperită în 1993 de câţiva prieteni de ai mei, se bazează pe un alt efect neobişnuit caracteristic particulelor microscopice: corelaţiile ne-locale. Se teleportează practic starea unei particule, nu particula în sine. Două particule care au fost odată una lângă alta şi au interactţionat iar apoi au fost separate, rămân într-un fel legate una cu alta chiar dacă distanţa este enormă. Dacă facem ceva cu una dintre ele, cealaltă simte imediat. Ne putem acum folosi de două astfel de particule – să le numim particule ajutătoare – pentru a transmite starea particulei originale. Una din aceste particule ajutătoare se pune în aparatul de transmisie iar cealaltă în aparatul de recapţie. Particula a cărei stări dorim să o transmitem se pune în interacţiune cu particula ajutătoare din transmiţător iar particula ajutătoare din receptor, care este în contact (la distanţă) cu particula ajutătoare din transmiţător imediat preia starea particulei originale.
Reporter: Ce a însemnat premiul John Stewart Bell pentru dv. Şi care a fost motivarea atribuirii?
Prof. dr. Sandu Popescu: Premiul John Stewart Bell este cel mai important premiu specializat pentru cercetarea în aspectele fundamentale ale fizicii. Este un premiu relativ nou instituit şi eu am primit primul premiu acordat pentru fizică teoretică (înaintea mea premiul s-a acordat pentru fizica experimentală). Evident m-am bucurat enorm. Conform comunicatului oficial de presă premiul a fost acordat pentru “majorele sale contribuţii la mecanica cuantică” (for his enormous contributions to the field of quantum mechanics.). Mai precis pentru descoperirea conceptului de corelaţii nelocale mai puternice decât cele cuantice şi pentru rezultate legate de aplicarea mecanicii cuantice în termodinamică(for discoveries of stronger-than-quantum no-signaling correlations, and the application of quantum theory to thermodynamics).
Reporter: Sunteţi un profesor deosebit de apreciat în UK. Cum vi se par britanicii, de la profesori, până la omul de rând?
Prof. dr. Sandu Popescu: Eu mă simt foarte bine integrat în Marea Britanie. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi primitori şi pot să spun că mă simt aici ca acasă.
Reporter: Fizica merge dincolo de filosofie? Este o regină a ştiinţelor?
Prof. dr. Sandu Popescu: Fizica e o ştiinţă privilegiată – se referă la legile de bază ale naturii. Toate celelalte ştiinţe se folosesc de rezultatele produse de fizică. Faptul că fizica se ocupă de legile de bază ale naturii o face extrem de fascinantă – o adevărată aventură a spiritului uman.
Trebuie să-ţi placă ceea ce faci, ca să faci lucruri deosebite
Reporter: Ce planuri de viitor aveti, ce sfaturi daţi românilor, tinerilor cercetători din România?
Prof. dr. Sandu Popescu: Niciodată nu îmi fac planuri de viitor, cel puţin referitor la muncă. Mă bucur foarte mult de ceea ce fac – în fiecare zi simt că mă joc, nu că muncesc. Nu îmi propun niciodată să studiez un subiect anumit. Am multe idei în minte şi în fiecare zi mă gîndesc la orice se întîmplă să-mi atragă atenţia în momentul respectiv. Poate că explic ceva studentţilor mei, poate că vorbesc cu un coleg, sau poate că îmi vine o idee din senin. Dacă găsesc ceva interesant mă opresc şi mă gândesc cu atenție. Multe zile nu fac absolut nimic – dar când îmi vine o idee interesantă mă gîndesc la ea zi şi noapte. Munca de cercetare ştiinţifică este de fapt foarte diferită de ceea ce mulţi oameni îşi imaginează. Mulți oameni cred că cercetarea este o muncă foarte precisă şi ordonată. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Cercetarea adevărată este un act creativ, foarte asemănător cu creaţia artistică şi mulţi oameni de ştiinţă se aseamănă destul de mult cu artiştii folosindu-se de intuiție, şi având multe perioade creatoare atât cât şi multe perioade moarte. Atâta tot că este, asa cum spunea celebrul fizician Richard Feynman, imaginaţie încătuşată într-o cămaşă de forţă – nu avem dreptul să ne imaginăm că totul este posibil, ci trebuie să respectăm ceea ce s-a dovedit deja în mod experimental că este adevărat. După părerea mea cel mai important lucru în muncă – atât în cercetare, cât şi în orice alt domeniu, e sa-ţi placă ceea ce faci. Doar atunci poţi lucra bine şi avea rezultate.
Reporter: Cum consideraţi dv că a fost şcoala (pe vremea dv) şi cum e astăzi în România? Pe ce ar trebui să se pună accentul, ce ar trebui să se schimbe?
Prof. dr. Sandu Popescu: Din câte îmi aduc aminte, şcoala a fost deosebit de bună. Bineînţeles, nu se poate vorbi de un sistem perfect – din nefericire nu am văzut nicăieri în lume un sistem educaţional perfect – dar foarte multe aspecte au fost foarte bune. Manualele de mathematică şi fizică de liceu au fost forate bune – cele de chimie şi biologie mai puţin. De asemenea mi-a plăcut sistemul pe ansamblu – cred că am avut posibilitatea să primesc o cultură generală foarte bună. La universitate primii trei ani au fost excelenţi – s-a predat mult mai bine decât în majoritatea universităţilor din Anglia. În acești ani s-au predat bazele fizicii. Am fost impresionat cât de structurată a fost programa de învăţământ – ce învăţam la un curs se folosea imediat la cursul următor, şi niciodată nu s-a întâmplat să se folosească la un curs metode matematice care nu ni s-au predat înainte. Din păcate sistemul universitar englez nu este atât de organizat! Anii patru şi cinci au fost însă mult mai slabi. Aceştia au fost anii în care trebuia să ni se predea elemente mai moderne de fizică, dar, cu puține excepţii, nu au fost la înălţime. Aici sistemul englez depăşeşte cu mult ce am învăţat noi şi se ridică la unul din cele mai înalte niveluri din lume. Aş mai dori să spun că am avut câțiva profesori ieşiţi din comun, atât la liceu cât şi la universitate care m-au inspirat şi pe care îi respect şi îndrăgesc şi acum. Despre şcoala din România de astăzi nu ştiu ce să spun, deoarece nu ştiu ce se întîmplă acolo. Am auzit, bineînțeles, multe poveşti – unele bune şi unele rele – dar ca să îmi pot da o părere ar trebui să studiez cu mult mai multă atenţie faptele.
Reporter: Nu vă e dor de Oradea, de România, mai aveţi legături cu ţara?
Prof. dr. Sandu Popescu: Evident că mi-e dor, dar din fericire am destul timp liber să pot veni în vizită. Mama locuieşte şi acum în Oradea şi eu o vizitez cam de trei ori pe an, stând peste o lună în total în timpul vacanţelor. Atunci când sunt în Oradea mă simt atât de bine şi atât de integrat, de parcă nu aș fi plecat niciodată de acasă.
Reporter: Teleportarea e realizarea dv cea mai importantă?
Prof. dr. Sandu Popescu: Din punctul meu de vedere inventarea acestei scheme de teleportare nu este nici pe departe lucrarea mea cea mai importantă (deşi este evident cea mai cunoscută în mass media). Mult mai interesante sunt rezultatele legate de înţelegerea fundamentală a fenomenului de ne-localitate cuantică şi cele legate de fundamentele mecanicii statistice; acestea au constituit şi motivul pentru acordarea premiului John Stewart Bell (numit după descoperitorul ne-localităţii).
Reporter: Un proaspăt absolvent de universitate român, ce şanse are el să se realizeze în UK? Ce poate face pentru a ajunge ca dv, profesor, eventual de şcoala gimnazială britanică?
Prof. dr. Sandu Popescu: Bineînțeles nimeni nu poate răspunde la o astfel de întrebare! Şansele pe care le avem în viaţă depind enorm de noi, de cât de mult ne dorim ceva, de câtă muncă depunem pentru ca să ne atingem ţelul şi câte sacrificii suntem dispuşi să facem pentru a ajunge acolo. Despre teleportare, m-am străduit cât am putut să fac lucrurile cât mai clare. Bineînţeles, nu se poate explica totul, deoarece aceasta ar necesita înţelegerea fizicii cuantice, dar sper că am reuşit măcar să fac înţelese anumite lucruri – măcar să se ştie CE SE întâmplă, deşi nu se poate explica DE CE se întâmplă ce se întâmplă.
Portretul savantului român Popescu, mai tare ca Einstein.
A proiectat schema experimentală pentru primul experiment de teleportare cuantică. Sandu Popescu a avut o soartă tristă pe vremea regimului comunist, fiind şomer. Specialist în fizică cuantică, Sandu Popescu nu şi-a abandonat cercetările în domeniu ajungând după ani de experimente la rezultatul spectaculos de teleportare. Profesorul român de la Universitatea Bristol din Marea Britanie este membru al Institutului Internaţional de Studii în domeniul cuanticii. Este cunoscut ca unul dintre fondatorii şi cercetătorii cei mai activi din domeniu. A inițiat cercetări privitoare la “entanglement multi-partite” şi a fost primul care a extins noţiunea de non-localitate dincolo de mecanica cuantică. Cu Massar, el a iniţiat zona de estimare a stării cuantice. Cu Gisin a iniţiat subiectul privitor la alinierea cadrelor de referinţă prin mijloace cuantice. El a făcut primele cercetări în zona de spectroscopie. A avut schimb de informaţii de succes cu experimentatori, Universitatea din Toronto, Centre for Quantum Information and Quantum Control, i-a acordat premiul John Stewart Bell pentru contribuţiile aduse în domeniul mecanicii cuantice. Profesorul Popescu s-a născut la Oradea şi este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule pe 4 iulie 1997, în laboratoarele Hewlett Packard din Bristol, Marea Britanie. O aplicaţie a acestei invenţii a fost criptografia, transmiterea mesajelor secrete. În prezent, pe lângă postul de profesor de fizică cuantică la Universitatea Bristol din Marea Britanie este şi visiting professor la Mathematics Institute, Berkeley. Popescu investighează aspectele fundamentale ale fizicii cuantice pentru întelege mai bine natura comportamentului cuantic. Mecanica cuantică este o teorie fizică care descrie comportamentul materiei la nivelul atomic şi subatomic, fenomene pe care fizica newtoniana şi electromagnetismul clasic nu le pot explica. Mecanica cuantică este unul dintre pilonii fizicii moderne şi formează baza pentru multe dintre domeniile sale, cum ar fizica atomică, fizica stării solide şi fizica nucleară, cât şi fizica particulelor elementare, dar şi ramuri înrudite, cum ar fi chimia cuantică. Pentru că centrul de interes al studiilor sale îl reprezinta aspectele fundamentale ale fizicii cuantice, el a reuşit o mai bună înţelegere a naturii comportamentului cuantic. Între 1996 si 2008 a fost asociat al firmei “Hewlett Packard” din Bristol, Marea Britanie în laboratoarele căreia a reuşit în 1997 fabulosul experiment de teleportare, invenţie care are ca aplicaţii practice criptografia şi transmiterea mesajelor secrete. În anul 2001 a fost laureat cu premiul Adams Prize. Adams Prize este oferit în fiecare an de Facultatea de Matematică de la Universitatea Cambridge şi St. John’s College unui cercetător tânăr din Marea Britanie pentru rezultate deosebite în cercetare matematică sau altă ramură a ştiinţei.
Să faci într-o săptămâna ceea ce alţii ar face în 1000 de ani! Un computer de 52.000 de ori mai puternic decât unul clasic
Există un experiment în baza căruia s-au aflat diferenţele dintre un computer clasic şi unul cuantic.
Temele date: Să se afle factorii primi ai unui număr întreg N oricât de mare, pentru a se face o comparaţie între calculatorul clasic şi cel cuantic. Sunt probleme “grele” ale calculatoarelor actuale: Pentru un număr cu 100 de cifre – ambele calculatoare necesită o oră de calcule. Pentru un număr cu 1000 de cifre – calculatorul cuantic (o săptămână), cel clasic (1012 ani)…
A doua problemă: Să se afle un element ale unei baze de date nesortate conţinând N intrări (de exemplu, să se afle numele unei persoane dintr-o carte de telefon când se ştie numărul de telefon al acesteia!). Comparaţie: Algoritmul cuantic al lui Grover necesită operaţii elementare, pe când metoda clasică necesită etape lungi şi grele.
Concluzii
Prin teleportare nu se copiază Qubiţii, în concordanţă cu teorema “no cloning” . Starea iniţială este distrusă. 2. Teleportarea nu implică transfer de substanţă sau energie.Particula sursă nu s-a deplasat fizic în poziţia particulei ţintă. Numai starea sa a fost transferată. 3. Teleportarea stării se face fără ca particulele implicate la emisie şi recepţie ,”să cunoască” această stare. 4.Teleportarea este în deplină concordanţă cu indiscernabilitatea particulelor cuantice. 5.Teleportarea nu se face cu viteză mai mare decât viteza luminii. 6. Teleportarea asigură securizarea informaţiei teleportate. O interceptare a biţilor pe canalul clasic nu este suficientă pentru recuperarea stării teleportate. 7.O alternativă complet echivalentă la protocolul prezentat pentru descrierea teleportării o reprezintă utilizarea porţilor cuantice, care permit schimbarea bazei de la forma standard în baza Bell.
Experiment uimitor. Până şi Einstein s-a înşelat
Informaţii făcute publice de importanţi fizicieni ai lumii arată faptul că teleportarea informaţiei cuantice, modelarea fizică, teleportarea unei stări cuantice înseamnă transferul complet al informaţiei de la o particulă la alta, independent de realizarea fizică a fiecărui Qubit (fizic) pe care dorim să-l transmitem, reprezentând cea mai spectaculoasă formă de transmisie a informaţiei din natură. Teleportarea depinde crucial de doi factori: entanglementul şi analiza stărilor Bell. Entanglementul este o noţiune a fizicii cuantice care descrie stările inseparabile ale unor sisteme separate. Primele trei experimente de
teleportare cuantică, între care se distinge ca fiind prima, cea a românului Sandu Popescu, sunt descrise în prestigioase reviste de specialitate, cum e Nature. Împreună cu profesor Sandu Popescu am înţeles “cum poate o măsurătoare efectuată asupra unei particule din sistem să influenţeze instantaneu starea altei particule dintr-o pereche (EPR) aflată la distanţă. Fizicienii spun că Eistein nu a acceptat această acţiune “stranie” la distanţă. Dar această proprietate a fost demonstrată experimental şi aplicată la teleportare. Aplicaţii ale teleportării se întrevăd în domeniul comunicaţiilor, transmisia cuantică a informaţiei are aplicaţii în curs de implementare tehnologică. Cea mai avansată aplicaţie o reprezintă distribuţia cuantică a keii (QKD- quantum key distribution). Keile criptografice utilizate în prezent nu sunt 100% sigure. Tehnologiile bazate pe teleportare se aplică cu succes în criptologie deoarece în cazul interceptării informaţiei de către un intrus mesajul este instantaneu distrus.
Lumea fizicii oferă drept biografie lucrări importante în care apare şi realizarea românului Sandu Popescu. 1.A. Einstein, B. Podolsky, and N. Rosen: Can quantum-mechanical description of physical reality be considered complete? Physical review 47, 777 (1935). 2. D. Boschi, S. Branca, F. De Martini, L. Hardy, and S. Popescu: Phys. Rev. Lett. 80 (1998)
Va urma
Link: http://www.aos.ro/site_mod/TELEPORTAREA%20CUANTICA.pdf
Autor: Cristinel C. Popa
În zilele de 26-27 aprilie, la Florența, a avut loc faza finală a Olimpiadei de limba italiană pentru elevii de liceu, rezidenți în Italia, dar și în afara țării. Pentru categoria cea mai importantă, cea a liceelor din Italia, au concurat 64 de elevi, selecționați din peste 13.000 de liceeni, de la unități de învățământ din întreaga Peninsulă. Pe locul trei, cu o notă de 59 de puncte s-a clasat, surprinzător, o româncă: Adelina Vrînceanu, elevă la Institutul Superior “Guido Parodi” din localitatea Aqui Termi, provincia Alessandria. Adelina a povestit, în exclusivitate pentru Gazeta Românească,cum a obținut acest important succes. Adelina a fost în urmă cu 0,5 puncte față de locul 2 (Bullitta Alessandro – Nuoro – 59,5 puncte) și doar cu un punct și jumătate față de locul 1, obținut de un elev din Padova (Tosatto Alessandro – Padova – 60.5 puncte). Concursul, ajuns la cea de-a treia ediție, s-a desfășurat subînaltul patronaj al Președintelui Giorgio Napolitano și al Primăriei din Florența. La ceremonia de decernare a premiilor a fost prezent și primarul capitalei toscane, Matteo Renzi. Adelina Mihaela Vrînceanu are 15 ani, este originară comuna Lipova, județul Bacău, în Italia, împreună cu părinții și fratele mai mic, de la vârsta de trei ani și trei luni. Adelina ne-a povestit într-o manieră particulară, demnă de un elev premiat la olimpiada de limbă și literatură, despre începuturile ei la școală, în Italia. “Deseori, plecând într-o călătorie, avem probleme dacă uităm acasă bagajul nostru spiritual, adică buna educație, valorile, tezaurul de dragoste și sentimente, ca izvor de energie pură care îți va servi ție, dar de care vor fi însetați mereu și cei care vor interacționa cu tine.» «Eu, deși micuță se pare că nu am uitat nimic acasă, plecăm cu o bună bază formativă, ori mai bine zis, bunicii mei Iurașcu Vasile și Aurica din satul Valea Caselor au avut grijă să-mi pună mai totul în “bagajel”. Din fericire nu m-am confruntat cu nici un fel de probleme, la grădiniță m-am împrietenit ușor cu toți copiii. Unde ne lipseau cuvintele completam cu gesturi, iar profesorii m-au îndrăgit repede, mă priveau cu o oarecare curiozitate și admirație.» «Părinții mei făceau desigur sacrificii eroice, aidoma miilor și miilor de alte familii de români care au emigrat, dar în jurul meu era doar dragoste, o inteligentă și delicată atenție, respect și înțelegere pentru trăirile mele. O problemă totuși am avut, dar de altă natură – DORUL, NOSTALGIA.” «Care român nu a simțit acea durere grea care îți strânge inima ca un clește? Salvarea mi-a venit de la o cutie gigantă, plină de culori, însoțită de multe foi albe pe care am descărcat tot ce simțeam, tot ce-mi lipsea: figuri dragi de departe, senzații, voci…În acest mod am elaborat o durere prea mare pentru un copil și am câștigat un alt prieten de călătorie, desenul.» Ai avut vreodată probleme legate de faptul că provii dintr-o familie de români? Te-ai simțit vreodată marginalizată? «Nu m-am simțit niciodată marginalizată din cauza naționalității mele, dar a trebuit să-mi merit totul. Nici o indulgență în ceea ce mă privește, ideea ce mi se comunica non-verbal era: ești străină, dar ne placi, așa că nu te vom judeca în baza unor stereotipuri, dar demonstrează-ne cât valorezi.» Povestește-ne despre “aventura” ta școlară în Italia. «Între grădiniță și liceu am schimbat șase școli, în funcție de munca părinților. Până în clasa a patra am terminat anul cu media generală 10, mergând apoi pentru clasa a cincea în alt oraș. Am văzut uimire totală la vederea notelor mele precedente.La sfârșitul anului mi-au dat zece și cele mai neîncrezătoare profesoare. Am continuat cu media zece la toate materiile următorii ani de școală încheind cu “zece cu laude” examenul de clasa a opta.» «Menționez că în Italia nu există ceremoniile acelea frumoase de premiere la sfârșitul anului cu diplomă și coroniță de care îmi povestesc cu drag mama mea și tatăl meu, care stimulează copii și le dau sentimentul de recompensă pentru sârguința lor. În mod excepțional la gimnaziu am primit o “Scrisoare de merit” din partea primarului orașului, în care-mi scria că e onorat să mă aibă ca cetățean al orașului, felicitându-mă pentru rezultate, augurându-mi un viitor pe măsură.» ”Tot în acea perioadă am obținut Cupa de aur “British Institute”prima clasă, de limba engleză.» Ce tip de liceu ai ales după ce ai terminat clasa a opta? «Am ales cu multă pasiune Liceul științific, iar în primul an am câștigat Bursa de studiu pentru cea mai înaltă medie a notelor din an pentru tot institutul Parodi, care include toate liceele din oraș. Simt simpatie în jurul meu, iar în acest sens, un bun aport și-l dau părinții mei Cristinel și Viorica Vrînceanu, exemplu de integritate și frumusețe morală pentru mine, care prin muncă și comportamentul lor construiesc o rețea de simpatie. Din păcate,am auzit ocazional expresii care pot conduce la marginalizare, adresate unor colegi de-ai mei de alte naționalități, de aceea cred că în acest sens mai este mult de lucru. » Ești prima elevă româncă premiată la o olimpiadă școlară în Italia. Ce reprezintă acest lucru pentru tine? «Sunt deosebit de mulțumită, pentru mine și nu numai… Dedic totul celor care m-au iubit și mi-au dăruit pacea de care am nevoie, conaționalilor mei, școlii și profesorilor mei. Experiența aceasta mi-a dat prilej să cunosc persoane extraordinare, idei și proiecte noi. Acest rezultat îl doresc un pas înainte spre o mentalitate comună mai deschisă.» Ce crezi că trebuie să facă un elev pentru a ajunge la performanța ta? E de ajuns studiul temelor sau e nevoie și de ceva în plus? «Programul școlar de bază nu se sare niciodată, nicio temă sau domeniu de studiu. În rest, experiențe de viață cât mai variate, fantezie, mult citit de calitate. Cred că a trăi și experimenta mai multe culturi și limbi nu ne împiedică de a le aprecia în mod profund, dimpotrivă, ne stimulează fantezia și ne face mai înfometați de cunoaștere. Nu din întâmplare sunt și anglofilă.» Este cursul de italiană o materie mai deosebită pentru tine sau la toate materiile ești la fel de silitoare și pasionată? «Îmi plac toate materiile și le dedic același interes, de la artă, la matematică. Iubesc cunoașterea, iar studiul îl concep ca o modalitate de dezvoltare structurată și armonioasă a persoanei umane. Nu degeaba matematicienii greci erau și filozofi…» Descrie-mi o zi normală din viața ta de elev. «Trezire un pic anticipată pentru a face totul fără grabă, micul dejun energetic și sănătos, cu ingrediente antice de-o vârstă cu umanitatea, transformat în rețetă de familie de mama mea fantastică, cu “Doamne ajută” plecarea la școală, iar acolo pentru cinci ore, toată atenția și curiozitatea mea este la maxim. Prânzul acasă la 13.30, după care o oră de relaxare, cânt la pian, desenez, conversez, citesc cotidiane de informație, etc. Apoi încep studiul și dezvoltarea temelor. La 16.00 iau o gustare și continui pregătirea până la cină. La nevoie fac mici pauze în care desenez sau “mă joc” cu fratele meu Matei de nouă ani. La terminarea lecțiilor am program liber să-mi cultiv alte pasiuni, activități sportive. Uneori merg în bibliotecă cu prietenele mele sau ne plimbăm și ne oprim la un ceai.» Ce reprezintă pentru tine România, în afară de faptul că e țara natală? «Un loc, un teritoriu, o lume îți aparține dacă ți-a dăruit sentimente, senzații sufletești dar și olfactive, gustative, pozitive și unice încât au intrat în chip nevăzut să facă parte di identitatea ta. România pentru mine e țara unde, într-un “colț de rai”, la Valea Caselor, Bacău, mă așteaptă o dragoste mare care nu se poate măsura în cuvinte. Unde în alt loc în lume mai există o mamaie năzdravană care uitându-se la cer și mirosind vântul, știa momentul exact pentru fiecare lucrare a pământului. Juca cu mine “lupul și oile” până mă dobora somnul, iar dimineața mă trezea cu “bună dimineața rază de soare”, având în batic parfum bun de cuptor harnic “cu noaptea în cap”.» «Mă rostogoleam din pat ca un măr di copac, nerăbdătoare să “mușc”din acel entuziasm care făcea fiecare zi specială. Afară aveam atâtea chirpidine, ciocane și clești de ascuns pe sub butuci în vie în timp ce tataia cu zâmbet misterios parcă nu mă vedea. Acolo am văzut o rânduială a muncii și o viață creștinească interiorizată. Mi-au transmis ereditatea lor culturală prin povestiri și cântece, gestualitate, acțiuni, dragoste în mii de culori. România este țara tuturor vacanțelor mele de vară, unde am mers în tabere la Valea Budului, Sovata, Litoral. România este țara de care tatăl meu și mama mea au mai întotdeauna ceva să-mi povestească cu evidentă emoție. Doresc să simt tot mai mult România.» Dar Italia? «Cred că și albina care zboară din floare în floare să-și culeagă nectarul apreciază în modul ei floarea care îi dă ospitalitate. Cu atât mai mult noi, oamenii. Italia e țara primelor prietenii, acelea care nu se uită niciodată. Pentru colegii mei italieni simt un autentic sentiment de frăție, simt gratitudine și respect pentru profesorii mei. Un sentiment imens pentru o țară simt că nu exclude un un alt sentiment mare care naște și crește. Nu-i așa că se nasc primele generații de europeni autentici?» Ce proiecte de viitor ai? «Las o ușiță deschisă tuturor posibilităților…» Ce facultate ți-ai dori să frecventezi? Unde? «Îmi doresc să frecventez medicina unde știința e inepuizabilă, în sprijinul ființei umane. Nu am decis unde, dar mi-ar plăcea ca masteratul să-l fac într-o țară diversă de cea în care frecventez universitatea.» Ce sfaturi ai pentru copiii din familiile de români din Italia? «Sentimentul meu de mulțumire l-aș împărți la toți, pentru a-i stimula să caute în persoana lor acel ceva, special, care îi va ajuta să-și creeze și realizeze visele. Înainte de a-și dezvolta rădăcini aeriene să cultive bine rădăcinile originale, seva cea nemuritoare… totul spre binele și fericirea lor.» Autor : Andi Rădiu Sursa: gazetaromaneasca
FOTO: Mugurel Manea
Fortificaţia geto-dacă de la Drăgăneşti-Olt prinde contur tot mai mult. De câteva luni, la marginea oraşului Drăgăneşti-Olt se lucrează intens la amenajarea unei fortificaţii dacice de acum 2.000 de ani. Proiectul trebuia terminat anul trecut, dar, din cauze financiare, totul s-a amânat. Noul termen de finalizare a fost fixat pentru vara 2015.
Fortificaţia e ridicată cu material de construcţie specific acelor vremuri: pământ, lemn, stuf. În mod inedit, vizitatorii se vor putea caza în locuinţele spartane ale dacilor.
Ideea de a ridica o fortificaţie dacică de la firul ierbii aparţine profesorului Traian Zorzoliu, directorul Muzeului Câmpia Boianului din Drăgăneşti-Olt.
Mai multe detalii pe adevarul.ro
Marcela Topor, soţia noului şef al guvernului regional catalan, Carles Puigdemont, este jurnalistă la Catalonia Today, un ziar de limbă engleză înfiinţat chiar de soţul acesteia
Marcela Topor a devenit prima doamnă a Cataloniei, duminică 10 ianuarie 2015, după ce soţul acesteia, Carles Puigdemont, care până acum era primar al oraşului Girona a fost investit în funcţia de preşedinte al guvernului catalán (Generalitat). Soţul româncei a fost propus în această funcţie de fostul preşedinte de guvern, Artur Mas, după ce partidul acestuia, Convergéncia Democrática de Cataluña a ajuns la un acord cu formaţiunile Junt pel Sí (Împreună pentru Da) şi Candidaturii Unității Populare (CUP) în vederea formării unui guvern regional şi evitarea altor alegeri care le-ar fi putut aduce separatiştilor pierderea majorităţii.
Marcela Topor, care a putut fi zărită la tribuna Parlamentului cu prilejul discursului de investitură a soţului său, este gazda programului “Catalan Conections”, difuzat de Catalonia Today, un ziar de limbă engleză înfiinţat de însuşi soţul acesteia. În cadrul acestui program, în fiecare miercuri, românca intervievează într-o engleză perfectă diferiţi străini care trăiesc în Catalonia.
Cei doi s-au căsătorit după ritul ortodox la Iaşi şi au împreună două fetiţe, una de 7 ani şi alta de 9 ani, botezate ortodox în Parohia Ortodoxă Română Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul şi Sf. Ierarh Grigore Palama din Girona.
Marcela Topor împărtăşeşte ideile politice separatiste ale soţului ei. De altfel, la finalul anului trecut, românca a publicat un editorial în care semnala “victoria blocului separatist în Parlamentul catalan ca fiind unul dintre momentele cheie ale lui 2015” şi în care saluta “începerea procesului de creare a statului catalan, în ciuda unui guvern spaniol decis să frustreze ambiţiile catalane”.
Cine este Carles Puigdemont
Carles Puigdemont, cel de-al 130-lea preşedinte al Generalitat, născut în urmă cu 53 de ani în Amer, un sat situat la aproximativ 100 de kilometri vest de oraşul Girona, este un politician cu sentimente catalane profunde care, cel mai probabil, va urma politica dusă de Artur Mas, fiind un adept al separării Catolniei de Spania.
Fiul unui cunoscut cofetar din localitatea sa natală, Puigdemont a ales o cale cu totul diferită de cea a tatălui său, orientându-se spre jurnalism, însă de tânăr a simţit o atracţie specială spre politică. De altfel, încă de tânăr s-a implicat în activităţile Tineretului Naţionalist Catalan.
O perioadă a lucrat la ziarul “El Punt”, unde a fost redactor şef al ediţiei din Girona, studiind în paralel Filologia Catalană. În anul 1999 a înfiinţat Agenţia Catalană de Ştiri (ACN), până în anul 2002 fiind primul director al acestui mediu de presă.
După o perioadă de doi ani în care a ocupat postul de director al Casei de Cultură din Girona, în anul 2004 a înfiinţat “Catalonia Today, un ziar în limba engleză, condus de soţia acestuia, Marcela Topor.
Pasul definitiv spre politică l-a dat în anul 2006, când a ajuns deputat în Parlamentul Cataloniei
În anul 2007, mai mult printr-o circumstanţă imprevizibilă provocată de retragerea avocatului Carles Mascort, şi-a prezentat candidatura la postul de primar al oraşului Girona, pe listele CIU, însă fără succes. Patru ani mai târziu, avea să devină edilul oraşului catalán, pentru ca în 2015 să fie ales în slujbă pentru încă un mandat. În toţi aceşti ani Puigdemont a pus mult accent pe cultură şi pe promovarea turistică a oraşului Girona.
Anul trecut a devenit preşedinte al Associació de Municipis per la Independència (Asociaţiei Municipiilor care militează în favoarea Independenţei Cataloniei), ascensiune care i-a deschis acest orizont spre ocuparea postului de preşedinte al Cataloniei.
Pe lângă catalană şi spaniolă, Carles Puigdemont vorbeşte bine engleza şi franceza şi se descurcă bine în limba română, atât datorită relaţiei de căsnicie cu Marcela Topor cât şi a nenumăratelor contacte cu diferiţi politicieni şi jurnalişti români, dar şi a vizitelor pe care din 1998 încoace le-a făcut în România în diferite ocazii, una dintre ele alături de celebrul Joan Laporta, fostul preşedinte al clubului FC Barcelona.
Premierul Mariano Rajoy nu pare să fie încântat de numirea lui Puigdemont
Fostul şef al guvernului regional din Catalonia, separatistul Artur Mas, a anunțat sâmbătă că renunță la un nou mandat, pentru a permite formarea unui nou executiv condus de forțele separatiste care militează pentru dezlipirea Cataloniei del Spania.
La sfârşitul lunii septembrie, separatiștii au câștigat majoritatea absolută de 72 de locuri din cele 135 ale parlamentului regional, cu 47,74% din voturi. Din luna noiembrie, aceştia au adoptat o rezoluție prin care se proclama iniţierea procesului de secesiune și nesupunerea față de instituțiile statului spaniol, însă lor a eşuat din pricina faptului că cei 62 de deputați ai coaliției Junts pel si (Împreună pentru Da), Candidatura Unității Populare (CUP).
Premierul Mariano Rajoy nu pare să fie încântat de numirea lui Puigdemont în funcţia de preşedinte al Generalitat. „Este o ilegalitate deja constatată”, şi-a început discursul şeful executivului spaniol în faţa camerelor reunite de la Madrid. Acesta afirmă că discursul de investitură a lui Puigdemonteste o „copie” a celui purtat de Artur Mas şi a declaraţiei Parlamentului catalan din data de 9 noiembrie care de fapt a şi fost anulată pe 2 decembrie de către Tribunalul Constituţional.
Sursa: romaniaexpres.com/
Perechea alcătuită din jucătoarea română de tenis Raluca Olaru și kazaha Iaroslava Șvedova s-a calificat, luni, în sferturile de finală ale turneului WTA de la Sydney, dotat cu premii totale de 687.900 dolari, după ce s-a impus cu 6-3, 6-2 în fața cuplului Lara Arruabarrena (Spania)/Andreja Klepac (Slovenia).
Olaru și Șvedova s-au impus în 61 de minute și și-au asigurat 5.970 dolari și 100 de puncte WTA.
Mai multe detalii pe agerpres
Ziua de 11 ianuarie a fost declarată, prin Hotărârea de Guvern nr. 458/5 mai 2010, Ziua Artei Fotografice în România, 11 ianuarie fiind ziua de naștere a lui Carol Popp de Szathmary (1812-1887), recunoscut ca primul fotograf al României.
Vernisajul primului Salon al Artiștilor Fotografi din București organizat sub patronajul Asociației Artiștilor Fotografi din România, 2011
Născut la 11 ianuarie 1812, la Satu Mare, Carol Popp de Szathmary a studiat o perioadă la seminarul teologic la Blaj, dar apoi a plecat să studieze pictura la Roma. A imortalizat chipuri și scene din Războiul Crimeii (1853-1856), devenind primul artist fotograf român și primul fotoreporter de război din lume. În primăvara lui 1854, s-a deplasat pe malul Dunării, în preajma Olteniței și a Silistrei, unde se dădeau lupte, fotografiind bivuacurile, fortificațiile și combatanții.
Mai multe detalii pe agerpres
Bistriţeanca Iulia Dragu trăieşte pentru a face bine FOTO: Bianca Sara
De ani buni, Iulia Ionela Dragu trăieşte pentru a face bine. Implicată în numeroase campanii umanitare, femeia de 41 de ani din Bistriţa a implementat recent în oraşul natal un sistem de donaţii care ar putea ajunge să funcţioneze în toată România.
Are 41 de ani şi este ca argintul viu. Telefonul îi sună fără încetare, iar când primeşte o veste bună, care înseamnă de regulă că vreuna dintre persoanele pe care le sprijină are parte de ajutorul de care poate depinde viaţa sa, sare la propriu de pe scaun de bucurie.
Mai multe detalii pe adevarul
Zoia Alecu s-a născut la 10 ianuarie 1956, în București, și a urmat Liceul de muzică ”George Enescu”, unde a studiat vioara, cu toate că tatăl ei ar fi dorit să cânte la violoncel. Aici a fost colegă cu viitoarea sa colaboratoare, Crina Mardare. A renunțat la școala de muzică și a ales Liceul teoretic ”Mihail Sadoveanu”, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr”.
Sursa foto: (c) ZoiaAlecuFolk/Facebook
În jurul vârstei de 15 ani, pe fondul curentului folk, ce se manifesta tot mai pregnant în România, și marcată de Joan Baez și al ei ”Joe Hill”, își cumpără prima chitară și începe să studieze singură noul instrument.
Mai multe detalii pe agerpres