Romania on TOP 10

Facebook Twitter Email
Când vine vorba despre țările din Răsărit, despre Europa noastră, mai mereu avem în față ca exemplu și reper, Polonia.  Prima amintire despre această țară o am din școala generală, atunci când o profesoară de istorie ne-a explicat despre “nebunia” polonezilor,  care s-au decis să lupte atât împotriva naziștilor germani, cât și a comuniștilor sovietici, atunci când aceste două imperii le-au invadat simultan țara. “Nebunia” polonezilor era atât de mare, zicea doamna, incât polonezii au luptat chiar și cu cavaleria împotriva asaltului inamic. Chestia asta mi-a rămas în cap, mai ales prin contrast cu cedarea jenantă pe care a făcut-o România, în 1940, când s-a retras fără un foc de armă din Basarabia și din fața bicicletelor maghiare din Ardeal. 
Acea primă impresie a fost atât de puternică, încât chiar și când am aflat ca polonezii s-au băgat în viața țărilor române, i-am privit cu o oarece bunăvoință. În orice caz, cu mai multă simpatie decât i-am tratat pe toți ceilalți care au căutat “pământ și apă” pe la noi.
Acum, Polonia apare iarăși pe primele pagini ale presei din România și de aiurea. Unii îi critică pentru că au votat “contra curentului” și au adus la putere o formațiune tradiționalistă, conservatoare. O altă “nebunie” poloneză.
Nici nu se putea un moment mai potrivit pentru o discuție cu și despre urmașii lui Sobieski. Ușor de zis, greu de făcut: nu știu limba și în afară de două contacte mai vechi din presă, nu știam niciun polonez.  Mare mi-a fost bucuria când am aflat că în București este o tânără doamnă care m-ar putea ajuta. În românește.  Este specializată în consiliere de carieră și antreprenoriat, și de când e în țară a lucrat pentru două multinaționale.  Aceasta este povestea Monikăi, căci Polonia, ca și România, e la feminin.
Cum ai ajuns în România?
Am venit pentru soțul meu aici, să fim împreună. Povestea  despre cum ne-am întâlnit și cunoscut, este lungă și complicată. La scurt timp după ce am ajuns in Romania, ne-am căsătorit. Avem mai mult de cinci ani de când suntem căsătoriți.
Mulți înainte! Vorbesti foarte bine românește..
Mulțumesc mult.
După anii aștia, cum ți se pare poporul român, cum ți se par românii?
Cel mai ușor ar fi să vorbesc despre diferențe. Fiecare om este unic în felul său, unii sunt mai deschiși, alții sunt mai închiși. Dar la modul general, în comparație cu polonezii, românii sunt mai deschiși și calzi. Polonezii au alt stil de a fi ospitalieri. De exemplu: să luăm modul de salut. În România, oamenii se pupă mai des! În Polonia, doar cei apropiați se pupă. In Romania, oamenii se pupă mai des și cu mai multe persoane. Nu spun că este bine sau rău, ci doar că este altfel. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc, pentru că oameni aproape necunoscuți mă pupau și am fost un pic șocată (râde). Dar după 5-6 ani, m-am obișnuit și mi se pare un gest frumos.
Cu cine ți se pare că semănăm din punctul ăsta de vedere? Cu balcanicii, cu italienii…?
Greu de spus. Am fost în Italia de câteva ori și am avut impresia că italienii nu sunt sinceri, spre deosebire de români, care mi se par oameni inimoși și cu credință fierbinte. Cel puțin cei pe care i-am cunoscut eu. Știu mulți oameni deosebiți, care au trăiri spirituale si sunt foarte prietenoși. Aceștia sunt românii pe care i-am cunoscut eu. Nu știu cum să spun cum mi se pare un român de rând, altfel decât prin prietenii mei și cunoștințele mele. Deși ei nu sunt tocmai oameni de rând, pentru mine reprezintă imaginea românului de rând.
Poate ai observat între prieteni, poate ai văzut în jur: românii îi admiră pe polonezi. Eu nu știu pe cineva care să spună un cuvânt rău despre acest popor. În schimb, foarte mulți români au o părere proastă despre ei înșiși. Tu te-ai adaptat aici, cum îți explici faptul că nu reușim să avem o părere bună despre noi înșine?
Am auzit opinii bune despre Polonia și am observat reacții pozitive în general. Oamenii au reacționat bine când au auzit că sunt poloneză. Însă, am văzut in mediul facebook un comentariu din partea unei persoane căreia îi place să găsească lucruri negative acolo unde nu le vede nimeni (râde). Spunea că polonezii sunt plictisitori. Poate se referă la faptul că ies mai puțin…Românii se distrează mai mult, ies la terasă. Dar le permite și vremea: verile sunt mai lungi aici. În Polonia, verile sunt scurte, oamenii nu au această posibilitate. Dar sunt și mai reci, este adevărat. Apoi, trebuie să admit că pentru mine a fost o surpriză faptul că Polonia este admirată aici. Deși îmi iubesc țara, dar admirația despre care am aflat, chiar și în ultima vreme, este mult mai mult decât aș fi așteptat.
Când vine vorba despre români, sincer, nu înțeleg de ce au o părere atât de negativă despre ei. Cred că situația politică și economică în România este de mulți confundată cu starea nației și calitățile poporului.
Dar în Polonia, oamenii ce părere au despre țara lor? Acolo sunt la fel de mulți oameni care vorbesc de rău țara, precum sunt unii care vorbesc urât despre România aici?
Nu, nu…Doar la începutul anilor ’90, când după schimbarea sistemului a fost greu pentru multi sa se regăsească în capitalism, sau în jurul anului 2000, când la putere a fost un partid de stânga. Mulți oameni au fost nemulțumiți. În 2004, Polonia a intrat în UE si treptat s-au deschis piețele muncii. Atunci, mulți au plecat din cauza nivelului de trai scăzut. Acum situația economică este mai bună, fără comparație, și mulți se întorc! Mereu se vor găsi oameni nemulțumiți, oriunde s-ar afla. În general, oamenii țin la tradiție, respectă imnul și steagul Poloniei, au un cult pentru eroii și cei care au contribuit la identitatea țării. La fel și pentru Biserică. De șase ani nu mai sunt acolo, și nu mai sunt chiar la curent, dar știu că polonezii erau puțin nemulțumiți de relația cu Vaticanul. Cert este că lucrurile nu mai sunt la fel precum erau pe vremea când Papă a fost Ioan Paul al II-lea și apoi Benedict al XVI-lea.
Poate-l simt pe Papa Francisc mai “libertin” în ale credinței…
Intr-adevăr, nu este la fel de conservator. Are o gândire mai deschisă spre compromis. Dar în Biserică, unde trebuie păstrate dogmele credinței și păzite aceleași porunci, nu e chiar așa bine văzută. Oamenii nu prea înțeleg de ce se discută și ce se discută la Vatican, precum și unele declarații ale Papei…
Înțeleg. Revenind un pic la discuția despre România și Polonia, poate ai observat că la noi există o mentalitate de a te raporta mai întâi la personalitățile și cultura venită din străinătate. Polonezii nu se tem că vor fi considerați retrograzi dacă se raportează la ei înșiși?
Nu.
Chiar și acum, ai observat că unii politicieni de la Bruxelles acuză că nu ar mai fi democrație și libertate în Polonia. Oamenii resimt treaba asta sau cred că sunt doar discursuri politicianiste? S-a schimbat ceva în realitate?
În politică sunt foarte multe manipulări. Din păcate, foarte mulți cad în plasa acestor manipulări. Vuiește media precum Euronews, CNN, etc despre așa numitele proteste din stradă…dar în realitate este o mână de oameni! Ei pot fi chiar și plătiți să scandeze împotriva Guvernului, așa cum a fost și-n alte țări…
Ca-n Ungaria? Și acolo l-au contestat pe Orban…
Nu stiu, în Ungaria politica e mai spre extrema dreaptă. Se vorbește despre discriminări etnice…Nu se compară! În Polonia, naționalismul este creștin. În fiecare țară se găsesc oameni xenofobi, rasiști. Oameni care au probleme cu ei și urăsc pe alții. În Polonia este o mână de oameni care face multă gălăgie și apoi apar știri în presa din Occident, cum că “naționaliștii au fost în număr mare și au făcut și au dres”…Dar n-au legătură cu naționaliștii creștini. Sunt foarte multe manipulări. Cert este ca oamenii nu sunt fericiți de ceea ce se întâmplă cu refugiații. S-au speriat pentru că numărul lor a depășit…
Limitele firești…
Da, da. Limitele normale. Este ceva mult peste așteptări. După atentatele teroriste din ultimul timp, oamenii au dreptul să se teamă de valul de refugiați. Acum văd că se scot anumite lucruri din context și se manipulează. Partidul care este acum la putere, PiS (Partidul Lege și Justiție -n.n), nu are de-a face cu extremismul. Faptul că ei apără tradițiile și moralitatea creștină nu înseamnă că sunt extremiști. Politicienii europeni îi critică pentru că interesele lor nu se pupă cu cele ale Poloniei. Ei vor globalizare…
Să conducă mai multe țări fără a fi aleși..
Exact. Totul să fie centralizat, puterea guvernelor naționale să fie cât mai slăbită. Guvernul anterior, al Platformei Civice (PO) a fost mereu pro-european, deschis spre UE. Acum unul din liderii acelui partid, Donald Tusk (fostul prim ministru), are o funcție foarte importantă în UE. Ceea ce înseamnă ceva: nu a ajuns întâmplător acolo. PO se obișnuise cu privilegiul de a conduce țara și acum le este greu să renunțe.
Polonia este o țară mai aproape de Vestul Europei, geografic, decât România. Cred că orice polonez se simte și european. De ce oamenii au fost nemulțumiți de fosta putere, pro-europeană și liberală?
Polonezii in general nu sunt înclinați spre compromis și în UE s-au făcut multe compromisuri în defavoarea poporului polonez. Oamenii au simțit nevoia ca la putere să fie cineva care să aibă grijă de interesele țării mai mult decât de interesele Europei. Au dorit ca pe primul loc să fie Polonia și apoi Europa. Sigur că și Europa este importantă, trebuie sa colaborăm, nu putem fi o Coree de Nord, să ne izolăm. Dar interesele țării trebuie să fie pe primul loc, bineînțeles cu respectarea legilor internaționale. Ceea ce are loc acum. Eu nu văd nicio încălcare a legislației internaționale în Polonia.
Polonezii vor ca Polonia sa fie pe primul loc. De ce crezi că politicienilor români le este teamă să afirme România pe primul loc, restul pe urmă?
Of…e destul de complicat. În primul rând, în România nu s-a făcut lustrația. Cei care au fost la putere, din 1990 încoace, sunt legați mai mult sau mai puțin de vechea Securitate. Acum avem guvernul tehnocraților, care sunt oameni cu legături strânse cu Bruxelles-ul, iar aceasta nu face decât să adâncească starea de care vorbeai. Acum, guvernul României este maxim european, ca să zic așa. Sunt oameni de-acolo, specialiști în domeniile lor, care au lucrat pentru UE.
Polonezii ar accepta un astfel de guvern?
Cred că ar fi mare nemulțumire în popor. Așa cred eu. Polonezii sunt mai eurosceptici. De ce sunt românii așa pro-europeni? Cred că a fost o manipulare pregătită de decenii. Întâi comunismul a adus scădere drastica a nivelului de trai si o teamă de a vorbi. Oamenii au învățat că trebuie să-și păstreze pentru ei opiniile politice. Elita României a fost exterminată și, in cel mai bun caz, alungată. Și în Polonia a fost teroare politică, dar nu se compară cu ce a fost aici.
Încet-încet, am văzut că oamenii încep să ridice vocea.  Copiii celor care au fost adulți tineri la revoluție, oamenii între 20 și 40  de ani, au altă perspectivă, pentru că nu au fost terorizați ca părinții lor.
În România, revoluția a fost furată. Ion Iliescu și FSN-ul condus de el nu au dorit niciodată binele poporului. Pentru că nu a existat o lustrație, cei mai mari vinovați, trădătorii de țară, nu au fost pedepsiți. Este vorba nu numai de comunism și revolutie, dar si despre mineriade.
Deci, oamenii au simțit că nu există alternativă…asta zici…?
S-a umplut paharul amărăciunii si oamenii au înțeles, ca daca ei nu fac ceva, nu face nimeni. Poporul poate face mai mult decât crede…Mișcările de stradă, de exemplu. Cei care dețin puterea s-au folosit în noiembrie 2015 de trezirea conștiintei civice a românilor și prin intermediul unor ONG-uri și lobby-uri au aruncat cu pietre în Biserica Ortodoxa și au răsturnat guvernul. Mafia locală a fost înlocuită cu cea europeană. Până la urmă, la putere sunt oameni care in niciun caz nu pun pe primul loc binele țării! Nu poate fi schimbare profundă până nu se va face lustrația. Măcar parțial. Nu e suficient să fie pedepsiți doar cei care au furat banii statului. Trebuie să fie pedepsit în primul rând Ion Iliescu, care acum trăiește liniștit și a făcut un mare, mare rău…
Dar în Polonia cum s-au petrecut lucrurile? Cum a fost lustrația?
Oamenii care au avut legătura cu partidul comunist nu au mai avut puterea reală. Foștii comuniști nu au mai avut funcții cheie în țară. De exemplu, Jaruzelski, cel care a impus legea marțială în țară, a fost judecat. Persoanele care au făcut rău în comunism, au fost judecate și Iliescu mi se pare mult mai rău ca Jaruzelski. Se vorbea de deschiderea unui dosar împotriva lui, dar apoi s-a pus perdeaua de fum de la Colectiv și nu s-a mai auzit nimic. Aștept să văd ce urmează…
Nu cred că o să apucăm vreo condamnare a lui Ion Iliescu. În altă ordine de idei, ai auzit de campania asta de strângere de semnături pentru protejarea familiei?
Da.
Ai auzit și reacția unei părți a presei și unele persoane care vorbesc foarte mult, condamnă implicarea Bisericii Ortodoxe în viața statului. În Polonia cum se petrec lucrurile? Ce face Biserica Catolică?
Da, Biserica se implică în viața publica, deși este criticată, ca peste tot. Biserica trăiește într-o stare continuă de persecuție, de crucificare. Așa a fost mereu și așa va fi până în ultima zi. Acolo se vorbește în biserici despre probleme morale. Ce ține de morală nu ține doar de politicieni, ci și de Biserică. Pentru că baza acestor principii este creștină când vorbim de țări precum Polonia și România. Atunci Biserica nu se implică în politică, se implică în apărarea moralității creștine.
În Polonia se face religie în școli?
Da, se face. Guvernul anterior, liberal, a avut un proiect de a scoate religia din școli, dar foarte mulți oameni au protestat și s-a renunțat la el.
E obligatorie sau facultativă?
Nu, nu e obligatorie. Dacă părinții nu vor religie pentru copil, atunci trebuie să depună o cerere.
Păi așa era la noi înainte de a fi declarat că e neconstituțional…!
Așa-i. Dacă e prima oră, atunci copilul poate veni mai târziu, dacă este ultima din orar, poate sa plece mai devreme. Dacă este la mijloc, atunci există o sală unde se duce pentru a face diferite activități cu un profesor. Nu stă degeaba, face temele, se joacă.
Sar de la una la alta. Polonezii au antipatii speciale? Știi că e o anumită relație încordată a noastră cu ungurii sau rușii…
Nu cred că există corespondent în Polonia pentru relația pe care o au românii cu ungurii. Dar în România există o minoritate maghiară numeroasă, fac unele probleme, cum a fost cazul de 1 decembrie 2015. Este ceva care provoacă sentimente negative. În Polonia se vorbește mereu de faptul că vecinii ne-au fost dușmani și trebuie să învățăm limba inamicului. Acum Rusia are relații tensionate…cu aproape toată lumea. Este o stare de alertă: atât cei din vest, cât și cei din est se pot întoarce împotriva noastră. Am învățat asta din istorie. Polonia, timp de 123 de ani, a fost divizată, in perioada 1795-1918, de către Rusia, Prusia si Austria. După cel de-al doilea război mondial a fost frica de nemți, apoi a fost amenințarea sovietică. Până în 1989 a existat acest control…am fost ca și România, stat satelit al URSS.
Cred că acum situația este mult mai complexă: nu mai este atât de clar cine ne este dușmanul și cine nu.
Deci polonezii și-au dat seama că oricine se poate alia cu oricine, dacă are interesul ăsta.
Nu chiar oricine, dar cel puțin țările importante de lângă, ca Germania și Rusia. Rusia nu este departe, iar țările din fosta URSS au graniță comuna. În Rusia este o mică aparență de democrație, dar Putin este precum un nou țar. Acum de exemplu, Putin apără Biserică. Este destul de ciudat, nu m-am așteptat la asta.
Poate că Putin urmează credința poporului său…
Rusia a fost cea mai ateizată țară din Europa: bolșevicii au demolat majoritatea bisericilor si au fost omorâti foarte mulți preoți. Acum învie Biserica în Rusia, ceea ce e foarte frumos. Dar este un semn de întrebare, privind acțiunile Rusiei, care nu prea se pupă cu ideile creștine. Eu aș spune că trebuie să fim vigilenți, să urmărim cum evoluează situația în Rusia. Nu mai e clar cine ne este dușman, cine ne este aliat. Prea multe dezamăgiri a avut Polonia din partea mai multor țări. Am învățat să ne descurcăm singuri, dar nu e vorba de izolare… sau de autosuficiență, cum a încercat într-un fel și Nicolae Ceaușescu.
Apropo de Ceaușescu, ce știai de România înainte de a veni aici?
Sincer, nu prea mult! Am știut că-i o țară din sud-estul Europei, că este pe malul Dunarii si Mării Negre, in copilărie am vazut un documentar despre Delta Dunării si atunci mi-am propus sa o vizitez la un moment dat…câte ceva despre personalitățile mai importante: Nicolae Ceaușescu și Nadia Comăneci, bineînțeles. Am știut despre Dracula și legendele despre el, pentru ca erau difuzate desene animate pe tema asta. Nu prea am știut mult despre tradiții sau obiceiurile românești.  Dar am știut cum sună limba română…
Chiar, cum ți se pare limba noastră?
Cum mi se pare? Mi se pare o limbă foarte frumoasă…o iubesc! Este o îmbinare foarte reușită între limba latină și slavonă. Are foarte multe cuvinte de origine slavă, ceea ce mă ajută să înțeleg mai ușor, pentru ca sună apropiat de cuvinte din limba poloneză.
Dacă la început vorbeam despre deosebirile dintre polonezi și români, poți să-mi zici dacă ai observat și ceva asemănări?
Asemănări…Ospitalitatea, unele feluri de mâncare  – sarmalele seamănă cu ce avem în Polonia, castraveții murați sunt apreciați și aici și acolo, unele obiceiuri și tradiții, mai ales la țară. În zona Carpaților există un obicei care seamănă cu obiceiul valah în care băieții vin cu capra sau cu ursul. Ceva asemănător are loc și în regiunea de unde vin eu, culmea, la 500 de km departe de munți. În general, aici văd că oamenii sunt atașați de Biserică, se cântă colindele vechi. In Polonia în zona carpatică, se merge cu colindul, încă o dovadă a legăturilor între păstorii vlahi și gorali (locuitorii Carpaților polonezi).
Că veni vorba: ai fost în biserici ortodoxe? Cum ți se pare atmosfera bisericii noastre față de cea de acasă?
Am fost și mi se pare extraordinar. În multe privințe, prefer Biserica Ortodoxă pentru că a păstrat tradițiile neschimbate din primele secole ale creștinismului. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris Liturghia în secolul IV, dacă nu mă înșel. Îmi place cum sună cântările bizantine, este o atmosferă cu totul deosebită.
Ce părere ai de chestia asta mai recentă, în care tot ce se întâmplă rău în România este vina, mai mult sau mai puțin, a Patriarhului?
Cred că se caută un țap ispășitor, pentru că se dorește lovirea în Biserică. Eu cred că Patriarhul are alte atribuții decât lupta politică. Când comentează, nu este bine, când nu comentează, nici atunci nu este bine (referitor la ce s-a petrecut in Clubul Colectiv, spre exemplu). Exact ce spuneam înainte! Biserica are obligația să apere tot ce ține de moralitatea oamenilor, dar nu trebuie să se implice exagerat în politică. Sunt foarte multe lucruri murdare în politică. Mi-aș dori să aibă păreri mai ferme despre anumite probleme. Eu aș aștepta să spună ceva mai mult despre avort. Să spună deschis. Până acum nu am auzit ceva, oficial, către poporul român care tratează problema avortului.
A vorbit și în 2015 și în anii trecuți. Dar presa întoarce împotriva lui declarațiile de genul ăsta: ba că vrea să ia drepturile femeilor, ba că nu știu ce…Exact ce vorbeam înainte.
Ai dreptate, dar până la urmă, fiecare om trebuie sa înțeleagă, ca răspunde pentru sufletul lui. Toate ne sunt îngăduite dar nu toate ne sunt de folos. Fiecare trebuie să decidă dacă vrea sa omoare un copil în pântece, dar trebuie să știe că o decizie de a avorta are efecte foarte negative și psihice și fizice. Din păcate, mulți nu știu asta.  Până la urmă, fiecare va răspunde pentru ce a făcut. Nu va fi judecat de noi, ci de Dumnezeu. Dar Patriarhul, ca și lider al Bisericii, are răspunderea asta: să spună oamenilor ce este bun și ce nu este bun, conform învățăturii Bisericii.
Sper că nu te superi, dar acum mi-am amintit ce voiam să te întreb încă de la început: cum au reacționat părinții când le-ai spus că te muți în România?
Tata nu prea a reacționat. Era în stare de șoc (râde). Nu cred că și-a dat seama ce se întâmplă. Mama a fost tristă, pentru că m-a avut aproape toată viața. Înainte de a pleca în România, nu mă despărțisem de mama mai mult de două săptămâni. I-a fost teamă că o să-mi fie greu, că nu o să mă adaptez, că voi fi departe de familie. Într-adevăr, nu a fost ușor. Nici mamei mele nu îi este ușor, dar cred că s-a obișnuit cu ideea că ne vedem de câteva ori pe an și merge cu Dumnezeu înainte.
Sursa: activenews
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un român a realizat prima teleportare a unei particule. Şomer la comunişti, geniu la capitalişti

Sandu Popescu poartă un nume întâlnit la mii, poate zeci de mii de români. Însă este românul cu rezultatele cele mai importante în fizică din toate timpurile. Peste mulţi savanţi de prestigiu ai lumii. Are o expresie a feţei blândă, ascunsă parcă în spatele unei figuri comune. Cu un fizic departe de idealul bărbătesc a dus la perfecţiune noţiuni importante ale fizicii. Cu bunătate, mi-a răspuns la apel chiar şi atunci când era foarte ocupat: participa la experimente sau era pe cale să mai descopere unul din secretele fizicii. Ori era prezent la o reuniune de prestigiu la care participau cei mai mari fizicieni ai planetei. Chiar şi de sărbători, când abia dacă găseşte răgaz să mai stea cu familia, să se bucure de realizările sale, am stat de vorbă cu el.
Primul Popescu al lumii

Fenomenul de teleportare ar trebui să-i poarte numele. Teleportarea Popescu. Pentru că ideea savantului român a dus la realizarea primei teleportări a unei particule. Fizicianul nostru a avut cea mai mare contribuţie la primul experiment de acest fel. Realizările sale şi ale echipei de cercetare din care a făcut parte ar putea duce, în viitorul apropiat, la realizarea unui super-computer. Este vorba despre calculatorul cuantic. Performanţele acestuia vor fi uluitoare. Informaţiile ştiinţifice consultate arată: cu ajutorul său vom putea realiza într-o săptămână ceea ce un computer obişnuit face în 1000 de ani! Aşadar, vom putea avea un computer de 52.000 de ori mai puternic decât unul clasic, cu ajutorul rezultatelor românului ce a reuşit performanţa teleportării unei particule. Fizicianul Raymond Laflamme afirmă că teleportarea reprezintă un pas important în realizarea calculatoarelor cuantice, în următorii 20 de ani. Deja există un prototip de calculator cuantic la Los Alamos, care este capabil să transmită informaţie la zeci de kilometri. Realizarea pe scară largă a calculatoarelor cuantice va face posibilă rezolvarea unor probleme mult mai rapid decât permit calculatoarele clasice. Acest lucru nu este posibil fără utilizarea unor resurse ale mecanicii cuantice cum ar fi “entanglementul”. Aşa se explică de ce numeroase agenţii guvernamentale şi militare din lume alocă fonduri uriaşe pentru realizarea calculatoarelor cuantice, pentru scopuri civile şi de apărare. Pe astfel de teme am discutat cu profesorul fizician român Sandu Popescu, care acum este profesor la prestigioasa universitate britanică Bristol şi care mi-a acordat un interviu în exclusivitate.

ReporterSunteţi primul fizician din lume care a realizat teleportarea unei particule?
Prof. dr. Sandu PopescuAspectul cheie în această metodă de transmitere – şi cauza pentru care metoda se numeşte “teleportare” – este faptul că informaţia despre starea particulei originale pur şi simplu dispare de la original şi re-apare la particula destinatară, fără a “merge” în mod normal de la una la alta, ci “sare” dintr-un loc în altul fără a fi niciunde pe drum. Imediat după inventarea teleportării a început un efort foarte intensiv pentru realizarea sa experimentală. O mulțime de dificultăţi tehnologice majore trebuiau trecute. Eu am reuşit să imaginez o schemă care evita multe din dificultăţile cele mai serioase, şi aşa am reuşit să facem prima experienţă de teleportare. Experiența în sine s-a efectuat în Roma, urmând schema teoretică inventată de mine. În experienţa noastră s-a teleportat starea unei particule de lumină pe distanţa de vreo doi metri. De atunci au avut loc multe avansuri. La un timp foarte scurt după noi, un grup din Viena a realizat teleportarea cu o schemă diferită, teleportând tot starea unei particule de lumină cam tot pe aceeaşi distanţă. În prezen, starea particulelor de lumină se poate teleporta la peste o sută de kilometri, şi s-a realizat de asemenea şi teleportarea stării unor atomi,  dar pe distanţe foarte mici.

Reporter: Aş dori, vă rog, să dezvoltaţi cât mai mult acest subiect…

Prof. dr. Sandu Popescu: Teleportarea poate fi înţeleasă cel mai bine prin comparaţie cu o transmisie prin fax. Într-o transmisie fax transmiţătorul are un document – o hârtie cu un desen. Aparatul de transmisie scanează (citeşte) desenul punct cu punct şi transmite informaţia (care punct e alb şi care e negru) la destinatar folosind o linie telephonică sau unde radio. Aparatul de recepţie combină informaţia primită cu materie primă pregatită în avans la destinatar – o foaie de hârtie şi cerneală. Ceea ce se transmite prin fax este desenul, (adică starea hârtiei originale) nu hârtia cu desenul original în sine, aşa cum ar fi dacă am pune hârtia originală într-un plic şi am transmite-o prin poştă. În acelaşi mod ne putem imagina un fax tri-dimensional, prin care se transmite starea unui obiect tri-dimensional, nu un simplu desen sau text. În acest caz aparatul de transmitere va fi un întreg laborator, cu diverşi senzori care determină forma şi structura chimică a obiectului pe care vrem să-l transmitem (de exemplu acest computer). Această informaţie se transmite apoi la destinatar prin mijloace obişnuite, ca în cazul unui fax obişnuit – de exemplu folosind o linie telefonică sau unde radio. La destinatar avem materie primă  – bucăţi de plastic, siliciu, sticlă etc. Aparatul de recapţie este un atelier întreg unde pe baza informaţiei primate de la transmiţător se construieşte o replică a obiectului original – un nou computer. Încă odată, ceea ce s-a transmis este starea obiectului original  – forma şi compoziţia sa – nu obiectul în sine, spre deosebire de cazul în care am pune computerul într-o cutie şi l-am trimite prin poştă. Problema apare atunci când am dori să transmitem cu exactitate starea unor particule microscopice – atomi, molecule, particule sub-atomice, etc. Aceasta prezintă o dificultate majoră – nu numai tehnologică dar în primul rând conceptual: Niciodată nu putem afla totul despre ce face o particulă microscopică! De exemplu dacă încercăm să aflăm unde se află particula, trebuie să interacţionăm cu ea – de exemplu aprindem lumina ca să vedem unde e particula. Lumina – pornind de la bec, se ciocneşte de particulă şi se reflectă spre ochiul nostru. În cazul unui obiect mare – ca acest computer de pe masa mea – ciocnirea cu lumina nu deranjează obiectul prea mult. În cazul unei particule microscopice însă această ciocnire are efecte majore, de exemplu schimbă viteza particulei. În consecinţă nu putem afla atât unde se află o particulă şi cu viteză se mişcă ea; îi putem afla poziţia dar nu viteza, sau viteza dar nu poziţia. Toate acestea par să spună că este imposibil de a transmite prin fax starea unei particule microscopice – pur şi simplu niciun aparat nu poate afla ce face particula, deci nu putem avea niciodată suficientă informaţie pentru a transmite destinatarului aşa încât acesta să-şi poată prepara o particulă în aceiaşi stare ca şi particula originală.

Soluţia, descoperită în 1993 de câţiva prieteni de ai mei, se bazează pe un alt efect neobişnuit caracteristic particulelor microscopice: corelaţiile ne-locale. Se teleportează practic starea unei particule, nu particula în sine. Două particule care au fost odată una lângă alta şi au interactţionat iar apoi au fost separate, rămân într-un fel legate una cu alta chiar dacă distanţa este enormă. Dacă facem ceva cu una dintre ele, cealaltă simte imediat. Ne putem acum folosi de două astfel de particule – să le numim particule ajutătoare – pentru a transmite starea particulei originale. Una din aceste particule ajutătoare se pune în aparatul de transmisie iar cealaltă în aparatul de recapţie. Particula a cărei stări dorim să o transmitem se pune în interacţiune cu particula ajutătoare din transmiţător iar particula ajutătoare din receptor, care este în contact (la distanţă) cu particula ajutătoare din transmiţător imediat preia starea particulei originale.

Reporter: Ce a însemnat premiul John Stewart Bell pentru dv. Şi care a fost motivarea atribuirii?

Prof. dr. Sandu Popescu: Premiul John Stewart Bell este cel mai important premiu specializat pentru cercetarea în aspectele fundamentale ale fizicii. Este un premiu relativ nou instituit şi eu am primit primul premiu acordat pentru fizică teoretică (înaintea mea premiul s-a acordat pentru fizica experimentală). Evident m-am bucurat enorm. Conform comunicatului oficial de presă premiul a fost acordat pentru “majorele sale contribuţii la mecanica cuantică” (for his enormous contributions to the field of quantum mechanics.). Mai precis pentru descoperirea conceptului de corelaţii nelocale mai puternice decât cele cuantice şi pentru rezultate legate de aplicarea mecanicii cuantice în termodinamică(for discoveries of stronger-than-quantum no-signaling correlations, and the application of quantum theory to thermodynamics).

Reporter: Sunteţi un profesor deosebit de apreciat în UK. Cum vi se par britanicii, de la profesori, până la omul de rând?

Prof. dr. Sandu Popescu: Eu mă simt foarte bine integrat în Marea Britanie. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi primitori şi pot să spun că mă simt aici ca acasă.

Reporter: Fizica merge dincolo de filosofie? Este o regină a ştiinţelor?

Prof. dr. Sandu Popescu: Fizica e o ştiinţă privilegiată – se referă la legile de bază ale naturii. Toate celelalte ştiinţe se folosesc de rezultatele produse de fizică.  Faptul că fizica se ocupă de legile de bază ale naturii o face extrem de fascinantă – o adevărată aventură a spiritului uman.

Trebuie să-ţi placă ceea ce faci, ca să faci lucruri deosebite

Reporter: Ce planuri de viitor aveti, ce sfaturi daţi românilor, tinerilor cercetători din România?

Prof. dr. Sandu Popescu: Niciodată nu îmi fac planuri de viitor, cel puţin referitor la muncă. Mă bucur foarte mult de ceea ce fac – în fiecare zi simt că mă joc, nu că muncesc. Nu îmi propun niciodată să studiez un subiect anumit. Am multe idei în minte şi în fiecare zi mă gîndesc la orice se întîmplă să-mi atragă atenţia în momentul respectiv. Poate că explic ceva studentţilor mei, poate că vorbesc cu un coleg, sau poate că îmi vine o idee din senin. Dacă găsesc ceva interesant mă opresc şi mă gândesc cu atenție. Multe zile nu fac absolut nimic – dar când îmi vine o idee interesantă mă gîndesc la ea zi şi noapte. Munca de cercetare ştiinţifică este de fapt foarte diferită de ceea ce mulţi oameni îşi imaginează. Mulți oameni cred că cercetarea este o muncă foarte precisă şi ordonată. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Cercetarea adevărată este un act creativ, foarte asemănător cu creaţia artistică şi mulţi oameni de ştiinţă se aseamănă destul de mult cu artiştii folosindu-se de intuiție, şi având multe perioade creatoare atât cât şi multe perioade moarte. Atâta tot că este, asa cum spunea celebrul fizician Richard Feynman,  imaginaţie încătuşată într-o cămaşă de forţă –  nu avem dreptul să ne imaginăm că totul este posibil, ci trebuie să respectăm ceea ce s-a dovedit deja în mod experimental că este adevărat. După părerea mea cel mai important lucru în muncă – atât în cercetare, cât şi în orice alt domeniu, e sa-ţi placă ceea ce faci. Doar atunci poţi lucra bine şi avea rezultate.

Reporter: Cum consideraţi dv că a fost şcoala (pe vremea dv) şi cum e astăzi în România? Pe ce ar trebui să se pună accentul, ce ar trebui să se schimbe?

Prof. dr. Sandu Popescu: Din câte îmi aduc aminte, şcoala a fost deosebit de bună. Bineînţeles, nu se poate vorbi de un sistem perfect – din nefericire nu am văzut nicăieri în lume un sistem educaţional perfect – dar foarte multe aspecte au fost foarte bune. Manualele de mathematică şi fizică de liceu au fost forate bune – cele de chimie şi biologie mai puţin. De asemenea mi-a plăcut sistemul pe ansamblu – cred că am avut posibilitatea să primesc o cultură generală foarte bună. La universitate primii trei ani au fost excelenţi – s-a predat mult mai bine decât în majoritatea universităţilor din Anglia. În acești ani s-au predat bazele fizicii.  Am fost impresionat cât de structurată a fost programa de învăţământ – ce învăţam la un curs se folosea imediat la cursul următor, şi niciodată nu s-a întâmplat să se folosească la un curs metode matematice care nu ni s-au predat înainte.  Din păcate sistemul universitar englez nu este atât de organizat! Anii patru şi cinci au fost însă mult mai slabi. Aceştia au fost anii în care trebuia să ni se predea elemente mai moderne de fizică, dar, cu puține excepţii, nu au fost la înălţime. Aici sistemul englez depăşeşte cu mult ce am învăţat noi şi se ridică la unul din cele mai înalte niveluri din lume. Aş mai dori să spun că am avut câțiva profesori ieşiţi din comun, atât la liceu cât şi la universitate care m-au inspirat şi pe care îi respect şi îndrăgesc şi acum. Despre şcoala din România de astăzi nu ştiu ce să spun, deoarece nu ştiu ce se întîmplă acolo. Am auzit, bineînțeles, multe poveşti – unele bune şi unele rele – dar ca să îmi pot da o părere ar trebui să studiez cu mult mai multă atenţie faptele.

Reporter: Nu vă e dor de Oradea, de România, mai aveţi legături cu ţara?

Prof. dr. Sandu Popescu: Evident că mi-e dor, dar din fericire am destul timp liber să pot veni în vizită. Mama locuieşte şi acum în Oradea şi eu o vizitez cam de trei ori pe an, stând peste o lună în total  în timpul vacanţelor. Atunci când sunt în Oradea mă simt atât de bine şi atât de integrat, de parcă nu aș fi plecat niciodată de acasă.

Reporter: Teleportarea e realizarea dv cea mai importantă?

Prof. dr. Sandu Popescu: Din punctul meu de vedere inventarea acestei scheme de teleportare nu este nici pe departe lucrarea mea cea mai importantă (deşi este evident cea mai cunoscută în mass media).  Mult mai interesante sunt rezultatele legate de înţelegerea fundamentală a fenomenului de ne-localitate cuantică şi cele legate de fundamentele mecanicii statistice; acestea au constituit şi motivul pentru acordarea premiului John Stewart Bell (numit după descoperitorul ne-localităţii).

Reporter: Un proaspăt absolvent de universitate român, ce şanse are el să se realizeze în UK? Ce poate face pentru a ajunge ca dv, profesor, eventual de şcoala gimnazială britanică?

Prof. dr. Sandu Popescu: Bineînțeles nimeni nu poate răspunde la o astfel de întrebare! Şansele pe care le avem în viaţă depind enorm de noi, de cât de mult ne dorim ceva, de câtă muncă depunem pentru ca să ne atingem ţelul şi câte sacrificii suntem dispuşi să facem pentru a ajunge acolo. Despre teleportare, m-am străduit cât am putut să fac lucrurile cât mai clare. Bineînţeles, nu se poate explica totul, deoarece aceasta ar necesita înţelegerea fizicii cuantice, dar sper că am reuşit măcar să fac înţelese anumite lucruri – măcar să se ştie CE SE întâmplă, deşi nu se poate explica DE CE se întâmplă ce se întâmplă.

Portretul savantului român Popescu, mai tare ca Einstein.

A proiectat schema experimentală pentru primul experiment de teleportare cuantică. Sandu Popescu a avut o soartă tristă pe vremea regimului comunist, fiind şomer. Specialist în fizică cuantică, Sandu Popescu nu şi-a abandonat cercetările în domeniu ajungând după ani de experimente la rezultatul spectaculos de teleportare. Profesorul român de la Universitatea Bristol din Marea Britanie este membru al Institutului Internaţional de Studii în domeniul cuanticii. Este cunoscut ca unul dintre fondatorii şi cercetătorii cei mai activi din domeniu. A inițiat cercetări privitoare la “entanglement multi-partite” şi a fost primul care a extins noţiunea de non-localitate dincolo de mecanica cuantică. Cu Massar, el a iniţiat zona de estimare a stării cuantice. Cu Gisin a iniţiat subiectul privitor la alinierea cadrelor de referinţă prin mijloace cuantice. El a făcut primele cercetări în zona de spectroscopie. A avut schimb de informaţii de succes cu experimentatori, Universitatea din Toronto,  Centre for Quantum Information and Quantum Control, i-a acordat premiul John Stewart Bell pentru contribuţiile aduse în domeniul mecanicii cuantice. Profesorul Popescu s-a născut la Oradea şi este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule pe 4 iulie 1997, în laboratoarele Hewlett Packard din Bristol, Marea Britanie. O aplicaţie a acestei invenţii a fost criptografia, transmiterea mesajelor secrete. În prezent, pe lângă postul de profesor de fizică cuantică la Universitatea Bristol din Marea Britanie este şi visiting professor la Mathematics Institute, Berkeley. Popescu investighează aspectele fundamentale ale fizicii cuantice pentru întelege mai bine natura comportamentului cuantic. Mecanica cuantică este o teorie fizică care descrie comportamentul materiei la nivelul atomic şi subatomic, fenomene pe care fizica newtoniana şi electromagnetismul clasic nu le pot explica. Mecanica cuantică este unul dintre pilonii fizicii moderne şi formează baza pentru multe dintre domeniile sale, cum ar fizica atomică, fizica stării solide şi fizica nucleară, cât şi fizica particulelor elementare, dar şi ramuri înrudite, cum ar fi chimia cuantică. Pentru că centrul de interes al studiilor sale îl reprezinta aspectele fundamentale ale fizicii cuantice, el a reuşit o mai bună înţelegere a naturii comportamentului cuantic. Între 1996 si 2008 a fost asociat al firmei “Hewlett Packard” din Bristol, Marea Britanie în laboratoarele căreia a reuşit în 1997 fabulosul experiment de teleportare, invenţie care are ca aplicaţii practice criptografia şi transmiterea mesajelor secrete. În anul 2001 a fost laureat cu premiul Adams Prize.  Adams Prize este oferit în fiecare an de Facultatea de Matematică de la Universitatea Cambridge şi St. John’s College unui cercetător tânăr din Marea Britanie pentru rezultate deosebite în cercetare matematică sau altă ramură a ştiinţei.

Să faci într-o săptămâna ceea ce alţii ar face în 1000 de ani! Un computer de 52.000 de ori mai puternic decât unul clasic

Există un experiment în baza căruia s-au aflat diferenţele dintre un computer clasic şi unul cuantic.

Temele date: Să se afle factorii primi ai unui număr întreg N oricât de mare, pentru a se face o comparaţie între calculatorul clasic şi cel cuantic. Sunt probleme “grele” ale calculatoarelor actuale: Pentru un număr cu 100 de cifre – ambele calculatoare necesită o oră de calcule. Pentru un număr cu 1000 de cifre – calculatorul cuantic (o săptămână), cel clasic (1012 ani)…

A doua problemă: Să se afle un element ale unei baze de date nesortate conţinând N intrări (de exemplu, să se afle numele unei persoane dintr-o carte de telefon când se ştie numărul de telefon al acesteia!). Comparaţie: Algoritmul cuantic al lui Grover necesită operaţii elementare, pe când metoda clasică necesită etape lungi şi grele.

Concluzii

Prin teleportare nu se copiază Qubiţii, în concordanţă cu teorema “no cloning” . Starea iniţială este distrusă.  2. Teleportarea nu implică transfer de substanţă sau energie.Particula sursă nu s-a deplasat fizic în poziţia particulei ţintă. Numai starea sa a fost transferată. 3. Teleportarea stării se face fără ca particulele implicate la emisie şi recepţie ,”să cunoască” această stare. 4.Teleportarea este în deplină concordanţă cu indiscernabilitatea particulelor cuantice. 5.Teleportarea nu se face cu viteză mai mare decât viteza luminii. 6. Teleportarea asigură securizarea informaţiei teleportate. O interceptare a biţilor pe canalul clasic nu este suficientă pentru recuperarea stării teleportate. 7.O alternativă complet echivalentă la protocolul prezentat pentru descrierea teleportării o reprezintă utilizarea porţilor cuantice, care permit schimbarea bazei de la forma standard în baza Bell.

Experiment uimitor. Până şi Einstein s-a înşelat

Informaţii făcute publice de importanţi fizicieni ai lumii arată faptul că teleportarea informaţiei cuantice, modelarea fizică, teleportarea unei stări cuantice înseamnă transferul complet al informaţiei de la o particulă la alta, independent de realizarea fizică a fiecărui Qubit (fizic) pe care dorim să-l transmitem, reprezentând cea mai spectaculoasă formă de transmisie a informaţiei din natură. Teleportarea depinde crucial de doi factori: entanglementul şi analiza stărilor Bell. Entanglementul este o noţiune a fizicii cuantice care descrie stările inseparabile ale unor sisteme separate. Primele trei experimente de

teleportare cuantică, între care se distinge ca fiind prima, cea a românului Sandu Popescu, sunt descrise în prestigioase reviste de specialitate, cum e Nature. Împreună cu profesor Sandu Popescu am înţeles “cum poate o măsurătoare efectuată asupra unei particule din sistem să influenţeze instantaneu starea altei particule dintr-o pereche (EPR) aflată la distanţă. Fizicienii spun că Eistein nu a acceptat această acţiune “stranie” la distanţă. Dar această proprietate a fost demonstrată experimental şi aplicată la teleportare. Aplicaţii ale teleportării se întrevăd în domeniul comunicaţiilor, transmisia cuantică a informaţiei are aplicaţii în curs de implementare tehnologică. Cea mai avansată aplicaţie o reprezintă distribuţia cuantică a keii (QKD- quantum key distribution). Keile criptografice utilizate în prezent nu sunt 100% sigure. Tehnologiile bazate pe teleportare se aplică cu succes în criptologie deoarece în cazul interceptării informaţiei de către un intrus mesajul este instantaneu distrus.

Lumea fizicii oferă drept biografie lucrări importante în care apare şi realizarea românului Sandu Popescu. 1.A. Einstein, B. Podolsky, and N. Rosen: Can quantum-mechanical description of physical reality be considered complete? Physical review 47, 777 (1935). 2. D. Boschi, S. Branca, F. De Martini, L. Hardy, and S. Popescu: Phys. Rev. Lett. 80 (1998)

Va urma

Link: http://www.aos.ro/site_mod/TELEPORTAREA%20CUANTICA.pdf

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

COMUNITATE

În zilele de 26-27 aprilie, la Florența, a avut loc faza finală a Olimpiadei de limba italiană pentru elevii de liceu, rezidenți în Italia, dar și în afara țării. Pentru categoria cea mai importantă, cea a liceelor din Italia, au concurat 64 de elevi, selecționați din peste 13.000 de liceeni, de la unități de învățământ din întreaga Peninsulă.

Pe locul trei, cu o notă de 59 de puncte s-a clasat, surprinzător, o româncă: Adelina Vrînceanu, elevă la Institutul Superior “Guido Parodi” din localitatea Aqui Termi, provincia Alessandria.

Adelina a povestit, în exclusivitate pentru Gazeta Românească,cum a obținut acest important succes. Adelina a fost în urmă cu 0,5 puncte față de locul 2 (Bullitta Alessandro – Nuoro – 59,5 puncte) și doar cu un punct și jumătate față de locul 1, obținut de un elev din Padova (Tosatto Alessandro – Padova – 60.5 puncte). Concursul, ajuns la cea de-a treia ediție, s-a desfășurat subînaltul patronaj al Președintelui Giorgio Napolitano și al Primăriei din Florența. La ceremonia de decernare a premiilor a fost prezent și primarul capitalei toscane, Matteo Renzi.

Adelina Mihaela Vrînceanu are 15 ani, este originară comuna Lipova, județul Bacău, în Italia, împreună cu părinții și fratele mai mic, de la vârsta de trei ani și trei luni. Adelina ne-a povestit într-o manieră particulară, demnă de un elev premiat la olimpiada de limbă și literatură, despre începuturile ei la școală, în Italia. “Deseori, plecând într-o călătorie, avem probleme dacă uităm acasă bagajul nostru spiritual, adică buna educație, valorile, tezaurul de dragoste și sentimente, ca izvor de energie pură care îți va servi ție, dar de care vor fi însetați mereu și cei care vor interacționa cu tine.»

«Eu, deși micuță se pare că nu am uitat nimic acasă, plecăm cu o bună bază formativă, ori mai bine zis, bunicii mei Iurașcu Vasile și Aurica din satul Valea Caselor au avut grijă să-mi pună mai totul în “bagajel”. Din fericire nu m-am confruntat cu nici un fel de probleme, la grădiniță m-am împrietenit ușor cu toți copiii. Unde ne lipseau cuvintele completam cu gesturi, iar profesorii m-au îndrăgit repede, mă priveau cu o oarecare curiozitate și admirație.»

«Părinții mei făceau desigur sacrificii eroice, aidoma miilor și miilor de alte familii de români care au emigrat, dar în jurul meu era doar dragoste, o inteligentă și delicată atenție, respect și înțelegere pentru trăirile mele. O problemă totuși am avut, dar de altă natură – DORUL, NOSTALGIA.”

«Care român nu a simțit acea durere grea care îți strânge inima ca un clește? Salvarea mi-a venit de la o cutie gigantă, plină de culori, însoțită de multe foi albe pe care am descărcat tot ce simțeam, tot ce-mi lipsea: figuri dragi de departe, senzații, voci…În acest mod am elaborat o durere prea mare pentru un copil și am câștigat un alt prieten de călătorie, desenul

Ai avut vreodată probleme legate de faptul că provii dintr-o familie de români? Te-ai simțit vreodată marginalizată?

«Nu m-am simțit niciodată marginalizată din cauza naționalității mele, dar a trebuit să-mi merit totul. Nici o indulgență în ceea ce mă privește, ideea ce mi se comunica non-verbal era: ești străină, dar ne placi, așa că nu te vom judeca în baza unor stereotipuri, dar demonstrează-ne cât valorezi.»

Povestește-ne despre “aventura” ta școlară în Italia.

«Între grădiniță și liceu am schimbat șase școli, în funcție de munca părinților. Până în clasa a patra am terminat anul cu media generală 10, mergând apoi pentru clasa a cincea în alt oraș. Am văzut uimire totală la vederea notelor mele precedente.La sfârșitul anului mi-au dat zece și cele mai neîncrezătoare profesoare. Am continuat cu media zece la toate materiile următorii ani de școală încheind cu “zece cu laude” examenul de clasa a opta.»

«Menționez că în Italia nu există ceremoniile acelea frumoase de premiere la sfârșitul anului cu diplomă și coroniță de care îmi povestesc cu drag mama mea și tatăl meu, care stimulează copii și le dau sentimentul de recompensă pentru sârguința lor. În mod excepțional la gimnaziu am primit o “Scrisoare de merit” din partea primarului orașului, în care-mi scria că e onorat să mă aibă ca cetățean al orașului, felicitându-mă pentru rezultate, augurându-mi un viitor pe măsură.»

”Tot în acea perioadă am obținut Cupa de aur “British Institute”prima clasă, de limba engleză.»

Ce tip de liceu ai ales după ce ai terminat clasa a opta?

«Am ales cu multă pasiune Liceul științific, iar în primul an am câștigat Bursa de studiu pentru cea mai înaltă medie a notelor din an pentru tot institutul Parodi, care include toate liceele din oraș. Simt simpatie în jurul meu, iar în acest sens, un bun aport și-l dau părinții mei Cristinel și Viorica Vrînceanu, exemplu de integritate și frumusețe morală pentru mine, care prin muncă și comportamentul lor construiesc o rețea de simpatie. Din păcate,am auzit ocazional expresii care pot conduce la marginalizare, adresate unor colegi de-ai mei de alte naționalități, de aceea cred că în acest sens mai este mult de lucru. »

Ești prima elevă româncă premiată la o olimpiadă școlară în Italia. Ce reprezintă acest lucru pentru tine?

«Sunt deosebit de mulțumită, pentru mine și nu numai… Dedic totul celor care m-au iubit și mi-au dăruit pacea de care am nevoie, conaționalilor mei, școlii și profesorilor mei. Experiența aceasta mi-a dat prilej să cunosc persoane extraordinare, idei și proiecte noi. Acest rezultat îl doresc un pas înainte spre o mentalitate comună mai deschisă.»

Ce crezi că trebuie să facă un elev pentru a ajunge la performanța ta? E de ajuns studiul temelor sau e nevoie și de ceva în plus?

«Programul școlar de bază nu se sare niciodată, nicio temă sau domeniu de studiu. În rest, experiențe de viață cât mai variate, fantezie, mult citit de calitate. Cred că a trăi și experimenta mai multe culturi și limbi nu ne împiedică de a le aprecia în mod profund, dimpotrivă, ne stimulează fantezia și ne face mai înfometați de cunoaștere. Nu din întâmplare sunt și anglofilă

Este cursul de italiană o materie mai deosebită pentru tine sau la toate materiile ești la fel de silitoare și pasionată?

«Îmi plac toate materiile și le dedic același interes, de la artă, la matematică. Iubesc cunoașterea, iar studiul îl concep ca o modalitate de dezvoltare structurată și armonioasă a persoanei umane. Nu degeaba matematicienii greci erau și filozofi…»

Descrie-mi o zi normală din viața ta de elev.

«Trezire un pic anticipată pentru a face totul fără grabă, micul dejun energetic și sănătos, cu ingrediente antice de-o vârstă cu umanitatea, transformat în rețetă de familie de mama mea fantastică, cu “Doamne ajută” plecarea la școală, iar acolo pentru cinci ore, toată atenția și curiozitatea mea este la maxim. Prânzul acasă la 13.30, după care o oră de relaxare, cânt la pian, desenez, conversez, citesc cotidiane de informație, etc. Apoi încep studiul și dezvoltarea temelor. La 16.00 iau o gustare și continui pregătirea până la cină. La nevoie fac mici pauze în care desenez sau “mă joc” cu fratele meu Matei de nouă ani. La terminarea lecțiilor am program liber să-mi cultiv alte pasiuni, activități sportive. Uneori merg în bibliotecă cu prietenele mele sau ne plimbăm și ne oprim la un ceai.»

Ce reprezintă pentru tine România, în afară de faptul că e țara natală?

«Un loc, un teritoriu, o lume îți aparține dacă ți-a dăruit sentimente, senzații sufletești dar și olfactive, gustative, pozitive și unice încât au intrat în chip nevăzut să facă parte di identitatea ta. România pentru mine e țara unde, într-un “colț de rai”, la Valea Caselor, Bacău, mă așteaptă o dragoste mare care nu se poate măsura în cuvinte. Unde în alt loc în lume mai există o mamaie năzdravană care uitându-se la cer și mirosind vântul, știa momentul exact pentru fiecare lucrare a pământului. Juca cu mine “lupul și oile” până mă dobora somnul, iar dimineața mă trezea cu “bună dimineața rază de soare”, având în batic parfum bun de cuptor harnic “cu noaptea în cap”.»

«Mă rostogoleam din pat ca un măr di copac, nerăbdătoare să “mușc”din acel entuziasm care făcea fiecare zi specială. Afară aveam atâtea chirpidine, ciocane și clești de ascuns pe sub butuci în vie în timp ce tataia cu zâmbet misterios parcă nu mă vedea. Acolo am văzut o rânduială a muncii și o viață creștinească interiorizată. Mi-au transmis ereditatea lor culturală prin povestiri și cântece, gestualitate, acțiuni, dragoste în mii de culori. România este țara tuturor vacanțelor mele de vară, unde am mers în tabere la Valea Budului, Sovata, Litoral. România este țara de care tatăl meu și mama mea au mai întotdeauna ceva să-mi povestească cu evidentă emoție. Doresc să simt tot mai mult România.»

Dar Italia?

«Cred că și albina care zboară din floare în floare să-și culeagă nectarul apreciază în modul ei floarea care îi dă ospitalitate. Cu atât mai mult noi, oamenii. Italia e țara primelor prietenii, acelea care nu se uită niciodată. Pentru colegii mei italieni simt un autentic sentiment de frăție, simt gratitudine și respect pentru profesorii mei. Un sentiment imens pentru o țară simt că nu exclude un un alt sentiment mare care naște și crește. Nu-i așa că se nasc primele generații de europeni autentici?»

Ce proiecte de viitor ai?

«Las o ușiță deschisă tuturor posibilităților…»

Ce facultate ți-ai dori să frecventezi? Unde?

«Îmi doresc să frecventez medicina unde știința e inepuizabilă, în sprijinul ființei umane. Nu am decis unde, dar mi-ar plăcea ca masteratul să-l fac într-o țară diversă de cea în care frecventez universitatea.»

Ce sfaturi ai pentru copiii din familiile de români din Italia?

«Sentimentul meu de mulțumire l-aș împărți la toți, pentru a-i stimula să caute în persoana lor acel ceva, special, care îi va ajuta să-și creeze și realizeze visele. Înainte de a-și dezvolta rădăcini aeriene să cultive bine rădăcinile originale, seva cea nemuritoare… totul spre binele și fericirea lor.»

Autor : Andi Rădiu

Sursa: gazetaromaneasca

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

VIDEO  Unic în România. O cetate dacică, cu locuri de cazare ca acum 2000 de ani, se ridică din temelii la Drăgăneşti-Olt

FOTO: Mugurel Manea

Fortificaţia geto-dacă de la Drăgăneşti-Olt prinde contur tot mai mult.  De câteva luni, la marginea oraşului Drăgăneşti-Olt se lucrează intens la amenajarea unei fortificaţii dacice de acum 2.000 de ani. Proiectul trebuia terminat anul trecut, dar, din cauze financiare, totul s-a amânat. Noul termen de finalizare a fost fixat pentru vara 2015.

Fortificaţia e ridicată cu material de construcţie specific acelor vremuri: pământ, lemn, stuf. În mod inedit, vizitatorii se vor putea caza în locuinţele spartane ale dacilor.

Ideea de a ridica o fortificaţie dacică de la firul ierbii aparţine profesorului Traian Zorzoliu, directorul Muzeului Câmpia Boianului din Drăgăneşti-Olt.

Mai multe detalii pe adevarul.ro

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Carles Puigdemont şi Marcela Topor

Marcela Topor, soţia noului şef al guvernului regional catalan, Carles Puigdemont, este jurnalistă la Catalonia Today, un ziar de limbă engleză înfiinţat chiar de soţul acesteia

Marcela Topor a devenit prima doamnă a Cataloniei, duminică 10 ianuarie 2015, după ce soţul acesteia, Carles Puigdemont, care până acum era primar al oraşului Girona a fost investit în funcţia de preşedinte al guvernului catalán (Generalitat). Soţul româncei a fost propus în această funcţie de fostul preşedinte de guvern, Artur Mas, după ce partidul acestuia, Convergéncia Democrática de Cataluña a ajuns la un acord cu formaţiunile Junt pel Sí (Împreună pentru Da) şi Candidaturii Unității Populare (CUP) în vederea formării unui guvern regional şi evitarea altor alegeri care le-ar fi putut aduce separatiştilor pierderea majorităţii.

 

Marcela Topor, care a putut fi zărită la tribuna Parlamentului cu prilejul discursului de investitură a soţului său, este gazda programului “Catalan Conections”, difuzat de Catalonia Today, un ziar de limbă engleză înfiinţat de însuşi soţul acesteia. În cadrul acestui program, în fiecare miercuri, românca intervievează într-o engleză perfectă diferiţi străini care trăiesc în Catalonia.

Cei doi s-au căsătorit după ritul ortodox la Iaşi şi au împreună două fetiţe, una de 7 ani şi alta de 9 ani, botezate ortodox în Parohia Ortodoxă Română Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul şi Sf. Ierarh Grigore Palama din Girona.

Marcela Topor împărtăşeşte ideile politice separatiste ale soţului ei. De altfel, la finalul anului trecut, românca a publicat un editorial în care semnala “victoria blocului separatist în Parlamentul catalan ca fiind unul dintre momentele cheie ale lui 2015” şi în care saluta “începerea procesului de creare a statului catalan, în ciuda unui guvern spaniol decis să frustreze ambiţiile catalane”.

Cine este Carles Puigdemont

Carles Puigdemont, cel de-al 130-lea preşedinte al Generalitat, născut în urmă cu 53 de ani în Amer, un sat situat la aproximativ 100 de kilometri vest de oraşul Girona, este un politician cu sentimente catalane profunde care, cel mai probabil, va urma politica dusă de Artur Mas, fiind un adept al separării Catolniei de Spania.

Fiul unui cunoscut cofetar din localitatea sa natală, Puigdemont a ales o cale cu totul diferită de cea a tatălui său, orientându-se spre jurnalism, însă de tânăr a simţit o atracţie specială spre politică. De altfel, încă de tânăr s-a implicat în activităţile Tineretului Naţionalist Catalan.

O perioadă a lucrat la ziarul “El Punt”, unde a fost redactor şef al ediţiei din Girona, studiind în paralel Filologia Catalană. În anul 1999 a înfiinţat Agenţia Catalană de Ştiri (ACN), până în anul 2002 fiind primul director al acestui mediu de presă.

După o perioadă de doi ani în care a ocupat postul de director al Casei de Cultură din Girona, în anul 2004 a înfiinţat “Catalonia Today, un ziar în limba engleză, condus de soţia acestuia, Marcela Topor.

Pasul definitiv spre politică l-a dat în anul 2006, când a ajuns deputat în Parlamentul Cataloniei

În anul 2007, mai mult printr-o circumstanţă imprevizibilă provocată de retragerea avocatului Carles Mascort, şi-a prezentat candidatura la postul de primar al oraşului Girona, pe listele CIU, însă fără succes. Patru ani mai târziu, avea să devină edilul oraşului catalán, pentru ca în 2015 să fie ales în slujbă pentru încă un mandat. În toţi aceşti ani Puigdemont a pus mult accent pe cultură şi pe promovarea turistică a oraşului Girona.

Anul trecut a devenit preşedinte al Associació de Municipis per la Independència (Asociaţiei Municipiilor care militează în favoarea Independenţei Cataloniei), ascensiune care i-a deschis acest orizont spre ocuparea postului de preşedinte al Cataloniei.

Carles Puigdemont, "gazda" lui Joan Laporta în România (Foto: Gazetasv.ro)Carles Puigdemont, „gazda” lui Joan Laporta în România

Pe lângă catalană şi spaniolă, Carles Puigdemont vorbeşte bine engleza şi franceza şi se descurcă bine în limba română, atât datorită relaţiei de căsnicie cu Marcela Topor cât şi a nenumăratelor contacte cu diferiţi politicieni şi jurnalişti români, dar şi a vizitelor pe care din 1998 încoace le-a făcut în România în diferite ocazii, una dintre ele alături de celebrul Joan Laporta, fostul preşedinte al clubului FC Barcelona.

Premierul Mariano Rajoy nu pare să fie încântat de numirea lui Puigdemont

Fostul şef al guvernului regional din Catalonia, separatistul Artur Mas, a anunțat sâmbătă că renunță la un nou mandat, pentru a permite formarea unui nou executiv condus de forțele separatiste care militează pentru dezlipirea Cataloniei del Spania.

La sfârşitul lunii septembrie, separatiștii au câștigat majoritatea absolută de 72 de locuri din cele 135 ale parlamentului regional, cu 47,74% din voturi. Din luna noiembrie, aceştia au adoptat o rezoluție prin care se proclama iniţierea procesului de secesiune și nesupunerea față de instituțiile statului spaniol, însă lor a eşuat din pricina faptului că cei 62 de deputați ai coaliției Junts pel si (Împreună pentru Da), Candidatura Unității Populare (CUP).

Premierul Mariano Rajoy nu pare să fie încântat de numirea lui Puigdemont în funcţia de preşedinte al Generalitat. „Este o ilegalitate deja constatată”, şi-a început discursul şeful executivului spaniol în faţa camerelor reunite de la Madrid. Acesta afirmă că discursul de investitură a lui Puigdemonteste o „copie” a celui purtat de Artur Mas şi a declaraţiei Parlamentului catalan din data de 9 noiembrie care de fapt a şi fost anulată pe 2 decembrie de către Tribunalul Constituţional.

 Sursa: romaniaexpres.com/

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

TNB

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Perechea alcătuită din jucătoarea română de tenis Raluca Olaru și kazaha Iaroslava Șvedova s-a calificat, luni, în sferturile de finală ale turneului WTA de la Sydney, dotat cu premii totale de 687.900 dolari, după ce s-a impus cu 6-3, 6-2 în fața cuplului Lara Arruabarrena (Spania)/Andreja Klepac (Slovenia).

Olaru și Șvedova s-au impus în 61 de minute și și-au asigurat 5.970 dolari și 100 de puncte WTA.

Mai multe detalii pe agerpres

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ziua de 11 ianuarie a fost declarată, prin Hotărârea de Guvern nr. 458/5 mai 2010, Ziua Artei Fotografice în România, 11 ianuarie fiind ziua de naștere a lui Carol Popp de Szathmary (1812-1887), recunoscut ca primul fotograf al României.

Vernisajul primului Salon al Artiștilor Fotografi din București organizat sub patronajul Asociației Artiștilor Fotografi din România, 2011

Născut la 11 ianuarie 1812, la Satu Mare, Carol Popp de Szathmary a studiat o perioadă la seminarul teologic la Blaj, dar apoi a plecat să studieze pictura la Roma. A imortalizat chipuri și scene din Războiul Crimeii (1853-1856), devenind primul artist fotograf român și primul fotoreporter de război din lume. În primăvara lui 1854, s-a deplasat pe malul Dunării, în preajma Olteniței și a Silistrei, unde se dădeau lupte, fotografiind bivuacurile, fortificațiile și combatanții.

Mai multe detalii pe agerpres

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Bistriţeanca Iulia Dragu trăieşte pentru a face bine FOTO: Bianca Sara

De ani buni, Iulia Ionela Dragu trăieşte pentru a face bine. Implicată în numeroase campanii umanitare, femeia de 41 de ani din Bistriţa a implementat recent în oraşul natal un sistem de donaţii care ar putea ajunge să funcţioneze în toată România.

Are 41 de ani şi este ca argintul viu. Telefonul îi sună fără încetare, iar când primeşte o veste bună, care înseamnă de regulă că vreuna dintre persoanele pe care le sprijină are parte de ajutorul de care poate depinde viaţa sa, sare la propriu de pe scaun de bucurie.

Mai multe detalii pe adevarul

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Zoia Alecu s-a născut la 10 ianuarie 1956, în București, și a urmat Liceul de muzică ”George Enescu”, unde a studiat vioara, cu toate că tatăl ei ar fi dorit să cânte la violoncel. Aici a fost colegă cu viitoarea sa colaboratoare, Crina Mardare. A renunțat la școala de muzică și a ales Liceul teoretic ”Mihail Sadoveanu”, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr”.

Sursa foto: (c) ZoiaAlecuFolk/Facebook

În jurul vârstei de 15 ani, pe fondul curentului folk, ce se manifesta tot mai pregnant în România, și marcată de Joan Baez și al ei ”Joe Hill”, își cumpără prima chitară și începe să studieze singură noul instrument.

Mai multe detalii pe agerpres

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva