Emil Racoviță a explorat 1.200 de peşteri în Europa şi Africa, a strâns o colecţie de 5.000 de animale subterane şi a publicat peste 66 de lucrări despre fauna subterană. Este întemeietorul biospeologiei și primul biolog din lume care a studiat viața unor animale și păsări din Antarctica.

S-a născut în Iași la 15 noiembrie 1868 într-o familie înstărită. Și-a petrecut copilăria la moșia familiei, la Șurănești, Vaslui, urmând cursurile primare la școala la care i-a fost profesor scriitorul Ion Creangă. Liceul îl urmează la „Institutele Unite” apoi merge la „Facultatea de Drept” din Paris, încercând să-i facă pe plac tatălui său. În paralel merge la cursurile „Școlii de antropologie”, după care se înscrie și la „Facultatea de Științe” din Universitatea Sorbona, Paris, de unde primește diploma în 1891. Își dă doctoratul în 1896 cu subiectul „Le lobe céphalique et l’encéphale des annélides polychètes”. În tot acest timp lucrează la stația de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează scufundări la adâncimea de 10 m, pentru a studia viața subacvatică

Expediția antarctică belgiană

La 25 de ani este ales membru al “Societății zoologice” din Franța. Participă ca naturalist la Expediția antarctică belgiană între anii 1897-1899, la bordul navei Belgica. Efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei în Chile, pe țărmurile strâmtorii Magellan și mai ales în zona strâmtorii “Belgica” denumită dupa numele vasului pe care se afla, denumire dată ca urmare a faptului că pentru un an, din martie 1898 până în februarie 1899, vasul expediției a fost blocat în gheață și strâmtoarea mai sus menționată. Cu această ocazie studiază fauna și flora din zonă. “Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a înteprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o reputație bine meritată.” (wikipedia).

În timpul acestei expediții, Emil Racoviță a descoperit balena cu cioc.

nava Belgica

Se reîntoarce în țară și în 1920 devine profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat primul institut de biospeologie din lume. A deținut și următoarele funcții:
Senator, reprezentat al Universității din Cluj 1922-1926
Rector al Universității din Cluj 1929-1930
Președinte al Academiei Române de Științe 1926 – 1929
Director al Institutului de Speologie 1920 – 1947
Membru al mai multor asociații științifice

Savantul și marele explorator român s-a stins din viață la data de 17 noiembrie 1947, la Cluj.

Emil Racoviţă la microscop în laboratorul navei „Belgica”

reportaj de Mădălina Corina Diaconu

Sursa: cunoastelumea

 Legenda spune că a fost odată ca niciodată, în cele mai vechi timpuri, un vrăjitor care avea trei fiice, toate frumoase și pricepute în ale vrăjitoriei. Când a venit vremea să se mărite, au venit trei prinți să le curteze. Fiecare dintre ei au promis fiecărei fete câte un castel nemaivăzut, după cum le dorește inima.

Cele două fete mai mari erau mândre și obraznice, așa că au ales vârfurile cele mai înalte. Una a ales muntele cel mai înalt, la Tălmaciu/Talmesch și a fost contruit într-o singură zi cel mai frumos castel, pe măsura frumuseții sale, Cetatea Tălmaciului/Landskrone – „Coroana ținutuui„.

Fata mijlocie a ales Slimnicul, unde a construit Cetatea mândră, Stolzenburg. Castelul ei a fost gata în trei săptămâni. Iar sora a treia, cea mică, timidă, cuminte, dar și cea mai frumoasă dintre toate, a ales cel mai mic munte rămas, Michelsberg, și a spus:

eu singură nu pot face nimic, numai cu ajutorul lui Dumnezeu sper să se ridice și pe aces munte un castel și o biserică.

Și iată, spune legenda, castelele surorilor mai mari și îngânfate au fost destinate să devină ruine, iar visul fetei pioase dăinuie și astăzi.

(legendă pe care am tradus-o din germană, în varianta lui Dr. Julius von Hannenheim)

Pe o vreme mohorâtă și un ger năpraznic, când copiii au început deja colindul, eu îmi continui colindatul, la pas, dar de data asta și în zbor. Într-un drum despre care o să vă mai povestesc, m-am oprit la Slimnic, unde m-am gândit că e potrivit să încercăm pentru prima dată o jucărie zburătoare de care îndelung s-au mai minunat sătenii: drona.

Stolzenburg cândva, cetatea mândră la poalele căreia se întinde satul, se vede impunătoare încă de departe, pe dreapta cum mergi de la Sibiu spre Șeica Mare.

La poalele dealului pe care se află cetatea, de o parte și de cealaltă a drumului abrupt, stau casa parohială, încă locuită de preot, și biserica evanghelică, cenușie și bătrână, ascunsă după zid și vegetație. Pe calea acoperită de noroi înghețat, urcă pitorești, egal și agale căruțe trase de cai și copiii ieșind de la școală.

Casa parohială din Slimnic, soră cu Gimnaziul german din Sebeș și Muzeul Franz Binder din Sibiu

Localnicii cumsecade m-au îndrumat mai întâi pentru lămuriri despre poveștile locului la preotul sașilor, acum pensionat, dar totuși activ în comunitate. Poarta impunătoarei case parohiale este descuiată, însă preotul se pare că nu e acasă. Ulterior aveam să aflu că mă nimerisem prost la ora siestei, așa că aveam să culeg vagi crâmpeie de istorie locală de la câțiva trecători care simt imediat omul străin, apoi de la copiii prietenoși, dornici să intre în vorbă cu vizitatorii rătăciți, mai ales că iarna nu se prea înghesuie nimeni pe-aici.

Nu urc fără să pozez fiecare colțișor al casei mărețe, construcție-soră a gimnaziului german din Sebeșul meu natal și a actualului Muzeu Franz Binder din Piața Mică, Sibiu. Stilul architectural cu fațada în trepte, comun celor trei edificii, este opera vestitului architect Gärtner, care le-a înățlat pe toate trei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Locuitori în cetatea Slimnic

În timp ce am început să urc cărarea bolovănoasă spre cetate, unul dintre copiii ce mi-au luat-o vioi mult înainte, dedați cu urcușul, m-a anunțat într-un suflet că îngrijitorul cetății tocmai a urcat cu căruța, deci tot într-un suflet am ajuns și eu la poarta cetății.

Ca norocul, îngrijitorul cetății, domnul Weidenfelder, este unul dintre puținii sași care mai locuiesc în Slimnic, așa că am putut să aflu multe despre comunitatea sașilor de aici. Casa lui este chiar pe calea care duce la cetate, dar pe timp de vară îmi spune că stă și în căsuța din incintă. Nici nu bănuiam că cetatea Slimnic ar mai fi locuită.

Acum a urcat materiale de construcție ca să repare niște dependințe din cetate, până nu vine zăpada. Unul dintre copiii săi aleargă niște iepurași sprinteni printre zidurile ruinate. Fără să știe, iepurașii locuiesc îngrămădiți chiar în zidurile fortificației seculare, lângă camera împăcării. Alături de ei, în bună înțelegere, cotcodăcesc câteva găini și în căruță doarme neîntors un câine mare și lânos.

Slimnicul a fost atestat pentru prima dată în 1282, când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop. În 1394 a fost menționată o școală a sașilor, condusă de un anume Allexius, ce se pare că avea și atribuții administrative în sat. Pe lângă agricultură și creșterea animalelor, fierăria a fost o ocupație importantă a localnicilor, de unde potcoava trecută prin trei inele de pe stema Slimnicului, care se regăsește și pe poarta din cetatea de pe deal.

Cetatea sub vremi

Din turnul clopotniță așezat în partea de nord a cetății, panorama asupra satului se întinde până departe, de jur împrejur. Cetatea a fost ridicată de către sași în secolul al XV-lea și are o formă alungită, adaptată terenului deluros pe care a fost înălțată. Zidurile consolidate cu contraforturi sunt prevăzute cu guri de tragere și drum de apărare pe arcade de zidărie. Spre est se afla turnul cu poartă fortificat cu herse și  guri de aruncare, iar în sud un turn cu pasaj fortificat spre Curtea Fântânilor. Cu această fortificaţie, populaţia săsească a locului şi-a construit un adăpost împotriva invaziilor repetate ale trupelor turceşti. Prima invazie de acest fel a avut loc în anul 1438 şi a fost respinsă.

Cetatea este construită din cărămidă, iar zidurile exterioare sunt sprijinite de contraforți puternici, în trepte. În a doua jumătate a aceluiași secol, în curtea cetății a început construcția unei biserici cu trei nave care nu a fost finalizată niciodată și care împărțea incinta în două părți inegale. Din biserică s-au păstrat doar pereții laterali, stâlpii și arcadele frumos arcuite, astăzi încă impresionante prin măreție. Bolțile bisericii nu au fost finalizate.

Ca urmare a distrugerilor din secolul XVI și XVIII, în 1717 au început lucrări de reconstrucție a cetății, dar au fost abandonate la scurt timp, după doi ani, din cauza izbucnirii epidemiei de ciumă. În secolul al XVIII-lea cetatea este în stare de paragină, fiind folosită ca sursă de materiale de construcție pentru alte edificii ale comunității. În 1855, o parte a zidului bisericii neterminate se prăbușește în interiorul cetății, iar materialul este utilizat pentru construcția zidului protector al noului cimitir. În 1870 s-a prăbușit turnuletul de sud-est între curtea interioară și cea exterioară a cetății; a urmat apoi prăbușirea unei părți a zidului de împrejmuire al Vorburgului, tot în partea de sud-est.

În timpul primului război mondial, unul dintre clopotele mari ale cetății este topit pentru muniție. Anul trecut, chiar de Revelion, unul dintre clopotele existente în turnul clopotniță s-a fisurat destul de grav.

Oaspeți și tradiții în cetate

Câteva ore cât am cercetat fiecare colțișor din cetate, nu s-a arătat nimeni prin jur, în afară de dl Weidenfelder. Din turnul clopotniță, satul se vede încântător în toate cele patru zări ale sale, cu casele frumos aliniate, fumegând în tăcere. Vara vin destui turiști care campează uneori chiar în interiorul cetății. Se mai întorc și din sașii plecați, însă iarna e liniște deplină. Tot în toiul verii spune dl Weidenfelder că au avut și nunți în cetate, în cort special amenajat.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, încă nu se știa sigur dacă anul ăsta vor mai reuși să împodobească brad în biserica evanghelică, ca în fiecare an de până acum. Pentru că nu am găsit preotul, nu am putut vizita biserica, dar copiii cu care m-am împrietenit spuneau că lor le e frică să mai intre înăuntru, pentru că e deteriorată, rece și pare cam sinistră. Nici de pungile cu daruri sau de Lichtert nu s-a ocupat nimeni anul acesta, așa că rămânea nădejdea într-un Moș Crăciun bun și imaginar, care să apară totuși pe la ei în seara de Ajun. Sunt speranțe cu care oamenii locului s-au obișnuit, ele vin și trec, ca și turiștii care se mai ivesc pe aici din când în când, apoi își văd de drumul lor.

Pe deal, înfipte acolo parcă dintotdeauna, rămân ruinele bisericii, turnurile și arcadele încă zvelte, zidurile mâncate de vremuri și atacatori, siluete medievale îndreptățind numele german al cetății. Stolzenburg, cetatea mândră, pe care am văzut-o nu doar de la firul ierbii, ci și din înălțimi, cum cerurile sau păsările o cuprind în zborul lor.

Gabriela Gimbășanu »

Păstrăvăria este una dintre ideile de afaceri cu șanse mari să vă aducă profit. Cererea de pește este tot mai mare, iar cu o minimă procesare, poate o rețetă tradițională, veniturile pot asigura un trai mai mult decent pentru o familie din satele și comunele de munte.

Pentru a afla mai multe despre ce înseamnă afacerea cu păstrăvi, Agrointeligența a stat de vorbă cu familia Paliștan, din satul Ciugheș, cumna Palanca, județul Bacău. Cei doi soți – Ionela și Mihai sunt cei care, în această iarnă, au reușit să obțină atestat de produs tradițional pentru păstrăvul afumat în hârzob de brad pe care îl prepară din propria ”recoltă” de pește.

Cel mai important lucru care deosebește păstrăvul familiei Mihai și Ionela Paliștan de restul păstrăvilor de pe piață este faptul că acesta are o creștere naturală ajungând la 220-250 grame în 2,5-3 ani, iar bazinele în care se cresc păstrăvii imită mediul lor natural. De asemenea, rețeta pe care Ionela Paliștan o folosește pentru a obține păstrăvul afumat în hârzob de brad are o vechime de peste 95 de ani.

Au început în anul 2005

Ideea de a crește păstrăvi în propria gospodărie s-a născut tocmai din pasiunea lui Mihai Paliștan pentru pești și pentru pescuit. Așa că în anul 2005 familia Paliștan a construit primul bazin de creștere a păstrăvilor, într-un mediu cât mai apropiat de mediul în care trăiesc în mod natural.

”Păstrăvăria noastră este localizată în creierii munților, la Palanca, la limita județului Bacău cu Harghita, la poalele munților Ciuc, unde avem o altitudine de 850 metri. Păstrăvul crește în apă de izvor. Am început să ne ocupă de creșterea păstrăvilor, undeva de prin anul 2005. Am început cu pași mărunți după care ne-am dezvoltat. Prima dată am facut un bazin, după ce am mai pus deoparte ceva bănuți am mai făcut încă un bazin. Am ajuns acum să avem 4 bazine în care creștem păstrăvul”, a declarat pentru Agrointeligența Ionela Paliștan, cea care se ocupă alături de soțul ei de creșterea păstrăvilor în comuna Palanca, din județul Bacău.

Produc anual 3 tone de păstrăv

Păstrăvul pe care familia Paliștan îl crește în curtea casei este crescut într-un mediu care imită foarte bine mediul lor natural, iar creșterea este realizată într-un ritm normal, astfel că peștele nu este forțat să ia în greutate printr-o hrană specială.

”Cea mai mare diferență între păstrăvul pe care îl creștem noi și cel crescut în alte păstrăvării este legată de faptul că, noi nu avem o rețetă de furajare. Tocmai de aceea, capacitatea de producție este destul de limitată. Din cele 4 bazine producem undeva la maxim 3 tone de păstrăv în decursul unui an. Nu le dau nimic stimulator să le forţez creşterea. Îi hrănesc cu granule de făină de pește (că au vitamine şi îi feresc și de boli), cu mămăligă, pâine şi, cel mai important, au apa de izvor naturală. Prima mâncare a păstrăvului e apa! Să ştiţi de la mine că atunci când vedeţi un peşte mare la corp, dar cu capul mic, acela a fost forţat să crească”, ne-a explicat băcăuanca, cum se crește păstrăvul la ei în bătătură.

Bazinele sunt zidite cu piatră

Bazinele în care cresc păstrăvi nu sunt betonate, ci sunt zidite cu piatră de râu, în așa fel încât peștele crește într-un mediu cât mai natural.

”Noi încercăm să hrănim păstrăvul cât mai natural. Bazinele sunt construite de așa manieră încât să simuleze mediul lor natural. Bazinele nu sunt betonate, sunt zidite cu piatră. Tocmai din această cauză, la fundul bazinului izvoarele lucrează”, a adăugat micul producător de păstrăv afumat în hârzob de brad.

Puietul este hrănit cu ouă fierte și brânză de vaci

Atunci când sunt mici, păstrăvii nu prea știu să-și procure hrana din bazin și tocmai de aceea întreprinderea familială Paliștan I. Mihai din județul Bacău, suplimentează hrana puitului cu ouă fierte de la găinile din gospodărie și cu brânză de vaci.

”Bineînțeles că, atunci când sunt mici, puieții de păstrăv primesc suplimentar ouă fierte și brânză de vaci. Atunci când nu este hrană în bazine, în special în lunile de iarnă, folosim o hrana specială, granulată, care conține o concentrație aparte de făină de pește și organe de animale pentru că păstrăvul este un carnivor”, ne-a vorbit Ionela Paliștan despre hrana pe care o administrează suplimentar.

Păstrăvul ajunge în 2,5-3 ani la 220-250 gr

Tocmai pentru că este hrănit cât mai natural și nu este forțat prin hrană să ia în greutate, păstrăvul familiei Paliștan ajunge la 220-250 grame în peste doi ani și jumătate.

”Noi întârziem în creșterea păstrăvului. Cine forțează păstrăvul, într-un an jumătate are un pește de consum. La noi păstrăvul are o creștere naturală, la 2,5-3 ani acesta ajunge la greutatea de maxim 220-250 grame, numai bun pentru comercializare. Avantajele de a lăsa păstrăvul să se dezvolte natural sunt foarte mari. Păstrăvul nostru este mult mai mic decât cel din păstrăvăriile foarte comerciale și prin creșterea naturală, păstrăvul și păstrează gustul dulce al apei de izvor”, ne-a vorbit băcăuanca, despre avantajul de a crește în mod natural păstrăvul.

Atestatul l-au obținut destul de greu

Atunci când familia Paliștan a luat decizia de a înregistra păstrvul afumat în hârzob de brad ca produs tradițional, principala piedică a fost să dovedească faptul că această rețetă este folosită de zeci de ani în comuna Palanca.

”Procesul de obținerea a atestatului de produs tradițional pentru ”păstrăvul afumat în bârzob de brad” a fost destul de dificil pentru mine, pentru faptul că nu prea găseam hârtiile sau înscrisurile care să ateste faptul că rețeta pe care noi o folosim este una veche. Până la urmă am căutat la bibliotecă, la primărie și la parohie și am găsit o carte scrisă în care se atestă că întradevăr, cu zeci de ani în urmă se făcea păstrăv afumat la noi în zonă. Bineînțeles că în procesul legislativ de obținere a atestatului am fost foarte sprijiniți de la cei de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care ne-au ajutat în acest demers, ne-au învățat ce trebuie să facem”, ne-a mărturisit Ionela Paliștan.

Rețeta atestată din 1920

Rețeta folosită pentru păstrăvul afumat în hârzob de brad este destul de veche, atestată, încă din 1920. ”Noi am învățat această rețetă de la un bătrân al satului, care ne-a dezvăluit toate secretele obținerii unui păstrăv afumat de cea mai bună calitate. Bătrânul satului m-a învățat cum să fac păstrăvul afumat, cum și cât să-l condimentez, ce tip de condimente să folosesc pentru a nu strica gustul natural al peștelui. Am mai lucrat și eu puțin la rețetă, mi-am pus amprenta, dacă pot spune așa și i-am dat gustul pe care cumpărători îl caută”, ne-a spus micul producător de păstrăv.

Păstrăv afumat cu lemn de măr, pun și cireș

Pentru obținerea păstrăvului afumat în hârzob de brad, familia din Bacău folosește doar ingrediente naturale.

”Păstrăvul este pescuit din bazin, curățat de organe și afumat cu lemn de: măr, de prun, de cireș, ca să-i dăm o aromă mai deosebită. După ce peștele este afumat și se lasă să se răcească se învelește în hârzob de brad (cetină – n.r.). Peștele nu se afumă cu cetină, pentru că cetina este cancerigenă. Păstrăvul afumat se învelește în hârzob de brad, pentru gust. Cu cât stă mai mult timp învelit în cetină de brad cu atât prinde aroma de brad. Păstrăvul afumat în hârzob de brad are un termen de valabilitate de 14 zile conform normelor DSV”, ne-a vorbit băcăuanca despre tehnologia folosită pentru obținerea peștelui cu atestat de produs tradițional.

Zacuscă și cârnați din păstrăv

În afara produsului-vedetă, familia Paliștan mai produce și cârnați de păstrăv, zacuscă din păstrăv și cașcaval și brânză de vaci.

”Rețeta de zacuscă este cea tradițională, cu legume naturale, crescute la noi în grădină și la care adăugăm file de păstrăv. În ceea ce privește rețeta pentru cârnații de păstrăv, pot spune că este o rețetă concepută în totaliate de mine. Am avut mai multe încercări până am ajuns la această rețetă. La cârnații de păstrăv folosesc doar carne de păstrăv și câteva condimente naturale, nimic altceva. Secretul stă în cantitățile pe care le folosești”, ne-a mărturisit Ionela Paliștan.

Brânza care seamănă cu șvaițer-ul elvețian

În afara produselor din pește mici producători din județul Băcău aduc pe piață și o brânză specială care seamănă foarte mult cu o celebra brânză- șvaițer.
”De fapt brânza noastră nu este altceva decât un cașcaval din lapte de vacă. Pe lângă păstrăvărie am ales să ne dezvoltăm puțin și zona de zootehnie. Avem în prezent 12 vaci de lapte. Din laptele materie primă facem cașcaval, brânzeturi. Acum fiind iarnă, cantitatea de lapte este mai puțină și tocmai de aceea producem doar cașcaval”, ne-a spus Ionela Paliștan.

O afacere de familie

De păstrăvărie, dar și de creșterea animalelor din gospodărie se ocupă soțul Mihai Paliștan, iar de obținerea preparatelor din pește se ocupă soția Ionela Paliștan.

”Nu am facut o estimare pentru ceea ce înseamnă investiția efectuată în păstrăvărie și în aria de zootehnie. Practic tot ce încasăm din vânzarea produselor la târguri, investim puțin și colo și colo. Avem o afacere de familie de care ne ocupăm împreună, atât eu cât și soțul meu. Eu mă ocup cu obținerea produselor, soțul meu se ocupă de creșterea păstrăvului și a animalelor din gospodărie. Ne dorim să lăsăm moștenire copiilor noștri această mică afacere de familie”, ne-a mărturisit Ionela Paliștan.

Cumpărătorii apreciază foarte mult păstrăvul afumat în hârzob de brad pentru că are un gust diferit față de orice altceva se găsește pe piață. Încă de prima dată când am ieșit cu peștele pe piață am respectat în tocmai rețeta și nu am făcu rabat de la calitate. Produsele noastre pot fi găsite la Facultatea de Agronomie din București, unde bucureștenii ne pot găsi în fiecare sâmbătă și duminică” – Ionela Paliștan, proprietar de păstrăvărie și producător de preparate tradiționale din județul Bacău

Sursa: agrointel

Ortodoxe
Sf. Cuv. Mc. Eugenia (Ajunul Crăciunului)

Greco-catolice
Sf. m. Eugenia. Ajunul Nașterii Domnului. Post și ajun

Romano-catolice
Ss. Strămoși ai lui Isus; Tarsila, fc.

Gospodinele pregătesc cozonaci pentru masa de Crăciun.

La această sărbătoare sfântă, toți creștinii își reîmprospătează sufletul cu amintirile copilăriei, revenindu-le în minte zăpezile bogate și prevestitoare de rod îmbelșugat, colindele și clinchetele de clopoței, mirosul proaspăt de brad, dar și de cozonaci, nerăbdarea așteptării darurilor sub pomul de Crăciun, toate acestea creând o atmosferă de basm, liniște sufletească și iubire.

Mai multe detaliii pe agerpres

De la un martor din jurul anului 1783 știm cum se obținea la acea vreme sarea recristalizată:

Locuitorii zonei ridicau un rug cu patru laturi din lemn, aprindeau focul sub acesta lăsându-l să ajungă în flăcări în întregime, după care luau saramură din izvor și o lăsau să picure în grămada arzândă. După răcirea lemnului sarea era scoasă prin lovire și împachetată în saci, fiind utilizată atât pentru consumul uman cât și în hrana animalelor. Această modalitate de obținere a sării recristalizate este posibil să fi fost folosită de locuitorii zonei pe întreg parcursul Evului Mediu.

Odată cu trecerea timpului, și metoda aceasta a evoluat, dar tare mi-ar fi plăcut să fiu și eu martor pentru câteva clipe alături de povestitorul din 1783.

O vizită în adâncurile de la Cacica durează între o jumătate de oră și o oră și jumătate, în funcție de răbdarea și interesul fiecăruia. Sunt trei orizonturi, dintre care două sunt turistice și unul este de exploatare. La Cacica, eu unul nu m-aș grăbi, sunt multe povești interesante în adâncuri… 

Ce e de admirat este că o parte din traseul turistic actual a fost vizitabil încă de la mijlocul anilor 1800. Cum sună „turismul bucovinean la 1850”? 

Potrivit unui comunicat al Administrației Prezidențiale remis AGERPRES, președintele Klaus Iohannis a afirmat, cu acest prilej, că evenimentul din clubul Colectiv a marcat întreaga țară.

Mai multe detalii pe agerpres

Tecău și Rojer au cucerit împreună anul acesta primul lor titlu de Mare Șlem, la Wimbledon. Ei s-au impus, de asemenea, în turneul de la Rotterdam (Olanda), precum și în Turneul Campionilor de la Londra, încheind sezonul pe primul loc în clasamentul perechilor de dublu, stabilit de ATP. Ambii jucători au primit susținere din partea Fondului Marelui Șlem pentru dezvoltare, precizează ITF.

Mai multe detalii pe agerpres