Selecție de vinuri de Lechința, 1988

Podgoria Lechința cuprinde patru centre viticole: Lechința, Teaca, Bistrița și Batoș, cel din urmă fiind situat în județul Mureș, notează oenologul Mihai Macici în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”.

Acest areal viticol se caracterizează prin condiții termice mai puțin prielnice decât în restul Transilvaniei, ceea ce a condus la alegerea atentă a unor locuri prielnice pentru cultura viței-de-vie. Astfel, au fost alese coastele sudice ale dealurilor, cu expunere la soare și la lumină. Prin urmare, viile nu sunt unite pe suprafețe mari, ci mai degrabă dau aspectul unor oaze. Ele au, însă, o serie de proprietăți comune, ceea ce justifică încadrarea lor în aceeași podgorie.

Cultura viței-de-vie are o lungă tradiție în această zonă. Ea era practicată de către daci și s-a dezvoltat, ulterior, sub stăpânirea romană, îndeosebi în perioada în care s-au construit drumuri, care serveau atât scopurilor militare, cât și negoțului, una dintre căi fiind descoperită la Teaca, important centru viticol. În secolele XII-XIII, viticultura a trecut printr-o nouă perioadă importantă de dezvoltare, odată cu venirea sașilor din părțile Rinului și Moselei. Se spune că vinul din această zonă era preferat de Casa Regală austriacă, de unde a și primit numele de ”vinul împăraților”.

În anul 1361, localitatea era menționată ca vamă, după cum menționează Ilse Schliessleder și R. Fronius (1989). În Evul Mediu, Teaca devenise deja un important centru viticol, fapt susținut de Robert Fronius (1989), care afirma că ”din orice direcție veneai spre Teaca te întâmpinau viile în pantă”. Istoricul Liviu Botezan (1971) susținea că ”Podgoria Lechința s-a conturat la actualele dimensiuni în perioada de înflorire a feudalismului, impunându-se, ca și podgoria Târnave, în producerea de vinuri de calitate superioară”.

Butoaie cu vin în podgoria Lechința, 1968

Academicianul Valeriu Cotea și colaboratorii consemnează, în volumul ”Podgoriile și vinurile României”, câteva aspecte relatate de Robert Fronius în lucrarea ”Tekendorf in Nordsiebenburgen-Ortsmonographie”. Astfel, înainte de apariția filoxerei, renumele vinului de Teaca se datora soiului Fetească albă, dar din acesta nu se obțineau cantități mari. Prin urmare, în ultimii ani, i-au luat locul soiurile Neuburger și Konigsast (Fetească regală). Pe lângă acestea, s-au mai cultivat soiurile: Welshriesling (Riesling italian), Rulander (Pinot gris), Traminer, Muscat Ottonel; Gutedel (Chasselas dore), pentru struguri de masă; Perla de Csaba, ca strugure timpuriu; Gornescher și Honiger, ca producător de larg consum, în mică măsură, iar ca soi pentru vin roșu — Oporto.

Referitor la schimburile comerciale dintre Transilvania, pe de o parte, și Muntenia și Moldova, pe de alta, N. Iorga (1925) aprecia ”…că banul se poate căpăta printr-un spor la vamă, constând într-un florin de fiecare vas de vin”. Totodată, el consemnează că, pe vremea lui Alexandru Ipsilante, domn al Țării Românești (1774-1782 și 1796-1797) și al Moldovei (1786-1788), comerțul cu vin a devenit ”mai liber”, iar Alexandru Lăpușneanu, domn al Moldovei (1552-1561 și 1564-1568), cerea ”…bistrițenilor din Transilvania vin scump pentru hramuri”.

După dezastrul filoxeric de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a folosit, pentru altoire, vița americană. Tânărul învățător Ștefan Fronius a fost trimis la întreprinderea ”Teleki”, pentru a desprinde tehnica altoirii. Ulterior, avea să se înființeze școala viticolă particulară Schuster și Fronius din Transilvania, iar câțiva ani mai târziu, Johann Hartig a întemeiat o altă școală viticolă.

Academicianul Valeriu Cotea consemnează, de asemenea, un extras din Monografia economică a județului Năsăud din 1938, în care se arată că, în perioada 1932-1937, suprafața viticolă totală a județului era de circa 1.000 ha, din care circa 900 ha erau plantate cu viță nobilă, iar producția medie de struguri era de aproximativ 5.000 kg/ha. Aceștia erau folosiți îndeosebi pentru producerea de vinuri. Peste 50% din vinul obținut, de calitate foarte bună, era comercializat în alte zone, îndeosebi în Bucovina, restul fiind folosit pentru consumul propriu.

În prezent, printre vinurile produse la Lechința, se remarcă Feteasca albă, soi rezistent la temperaturile mai scăzute din timpul iernii, cu o bună capacitate de acumulare a zahărului în struguri. Sunt vinuri de înaltă calitate, ce pot fi seci sau demiseci. Acestora li se adaugă vinurile de Pinot gris, Riesling italian și Muscat Ottonel, aproape întotdeauna de calitate superioară, precum și cele de Fetească regală, care pot fi vinuri de calitate, dar și vinuri de masă. În comuna Viișoara din centrul viticol Bistrița, așezată pe un deal cunoscut sub numele de ”Steiniger”, se cultivă o vie din care se obține un vin de Fetească albă de o calitate excepțională, notează oenologul Mihai Macici, în volumul menționat anterior.

Toate vinurile din această podgorie se comercializează sub denumirea zonală ”Lechința”, alături de care mai pot apărea suplimentar și denumirile plaiurilor viticole: Vermeș, Sâniacob, Sângeorzu Nou, Teaca, Urmeniș, Dumitra, Viișoara, (Steiniger), Batoș, Culpiu.

Podgoria Lechința este strâns legată și de momente importante din istoria poporului român. Printre altele, se spune că retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc ar fi fost negociată aici. În octombrie 1957, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist al României, l-a invitat la o vânătoare de urși pe conducătorul sovietic, Nikita Hrusciov. În sprijinul acestei afirmații stau notele ambasadorului Olandei la București, C. M. Hanswlick De Jonge, care a fost invitat de onoare la vânătoarea de urși. Au poposit la cabana Teaca, unde s-a dat un ospăț copios, încununat cu un vin alb sec, celebrul vin de Lechința. Încântat de această primire, Hrusciov l-a întrebat pe Dej ce ar putea face pentru România, pentru a se revanșa. Dej l-a asigurat atunci de loialitatea românilor, dar a insistat asupra faptului că staționarea trupelor sovietice pe teritoriul nostru nu este necesară, mai mult decât atât, ar putea chiar să știrbească încrederea românilor în Uniunea Sovietică. Hrusciov i-a promis că va înștiința Sovietul Suprem asupra acestei probleme și a dat asigurări că, în proporție de 90%, trupele sovietice vor fi retrase într-un an, ceea ce s-a și întâmplat.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Irina Andreea Cristea)

La Gala Folk ”Om Bun”, 2008

În 2002 și-a lansat în Republica Moldova primul album ”Amintiri din copilărie”, iar în 2003, un al doilea album — ”Amintiri din copilărie vol. 2”. În Republica Moldova, cele două albume au avut vânzări de peste 50.000 de exemplare, ajungând în topul vânzărilor pe piața muzicală din această țară.

Ajunge să fie cunoscut de publicul din România, printr-un concurs favorabil de împrejurări, muzica sa fiind difuzată mai întâi la emisiunea tv ”Cronica Cârcotașilor”. A fost apoi invitatul lui Andrei Gheorghe, apoi în emisiunea lui Teo Trandafir. În anul 2004, lansează în România ”Amintiri din copilărie vol. 1”, albumul având un imens succes de public. Se reeditează recordul de vânzări din Republica Moldova: 7.000 de unități în prima zi și 50.000 în primele două luni. În septembrie, același an, lansează ”Amintiri din copilărie vol. 2”, care se bucură, de asemenea, de mare succes, până la sfârșitul anului înregistrând peste 150.000 de unități vândute, pentru cele două albume.

În anul 2004 a fost cel mai bine vândut artist de pe piața muzicală românească. Cele două albume primesc Dublul Disc de Platină, la începutul anului 2005. În noiembrie 2005, Pavel Stratan lansează în România cel de-al treilea album — ”Amintiri din copilărie — vol. 3”, pentru care primește din partea casei de producție Cat Music, Dublul Disc de Aur, înregistrând vânzări de peste 60.000 de unități.

Primul videoclip lansat a fost pentru melodia ”Eu beu”, iar primul concert live în România l-a susținut la Sala Palatului, la 7 noiembrie 2004. Cântecele lui Pavel Stratan au versuri aparte, cu jocuri de cuvinte, cum sunt cele ale piesei ”Copacul vieții”: ”cad frunzele/una câte una/da printre frunze/cu cât mai multe cad/ cu-atât/mai clar se vede Luna”. Între cele mai cunoscute melodii ale lui Stratan se numără: ”Eu beu”, ”Când eram mititel”, ”Cucul o murit”, ”În satul nostru”, ”La city”, ”Luluța”, ”S-o-nsurat băieții”, ”Tata”, ”Seca”, ”Copilăria”, ”M-am născut de ziua mea”, ”La tanti Nina”, ”Visul”, ”Cureaua”, ”Armata”, ”Banii”, ”Copacul vieții”, ”Du-du”, ”Fericirea”, ”Nunta”, ”Școala”, ”Tatăl meu”, ”Vasile, toarnă!”.

La Festivalul Internațional “Cerbul de Aur”; Seara Moldovenilor, 2005

Fiica sa, Cleopatra, moștenește talentul tatălui, ea devenind foarte cunoscută de când avea 3 ani și a lansat primul album. Pavel Stratan cântă în duet cu fiica sa piesa ”Mama”. Din 2006 până în 2009 Cleopatra a lansat 3 albume, 7 videoclipuri și o păpușă care-i poartă numele.

În 2011, Pavel Stratan s-a mutat împreună cu soția, Rodica, și copiii, Cleopatra și Cezar, în București, pentru a nu mai face ”naveta Chișinău-București”. El declara, atunci, în Adevărul, că la București este casa de discuri și nu puteau face atâtea drumuri pentru înregistrări. În același an, artistul a lansat albumul ”Amintiri din copilărie — vol.4”.

Ulterior, Pavel Stratan a încercat să-l promoveze pe piața muzicală și pe fiul său, dar nu a avut același succes pe care l-a avut cu Cleopatra. În vara anului 2015, Pavel Stratan s-a întors la Chișinău, pentru a locui acolo cu familia, conform Libertatea. Stratan a declarat atunci că își dorește ca fiica sa să uite o perioadă de muzică și să se concentreze asupra școlii. Potrivit aceleiași surse, Pavel Stratan s-ar fi angajat ca antrenor la o sală de fitness.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Sursa foto: youtube.com

Un aflux masiv al populațiilor vorbitoare de bantu, începând din mileniul I, a făcut ca acestea să devină predominante. Cel mai important regat bantu a fost Kongo, iar mai la sud de acesta se afla regatul Ndongo al populației mbundu.

Exploratorul portughez Diogo Cao a ajuns în Angola în 1482, aceasta devenind ulterior colonie portugheză. Granițele actuale ale Angolei, inclusiv pentru provincia enclavă Cabinda, au fost stabilite de Conferința de la Berlin din 1885.

În 1951, Angola a fost proclamată “provincie de peste mări” a Portugaliei. Rezistența împotriva guvernării coloniale a izbucnit violent în 1961. Urmare a căderii dictaturii lui Salazar și Caetano, noile autorități portugheze au declarat că transferă suveranitatea țării direct poporului angolez, care a luptat pentru independență, și nu mișcărilor de eliberare națională.

Agostinho Neto a proclamat unilateral, la 11 noiembrie 1975, independența Angolei și a devenit primul președinte al acestei țări. Facțiuni rivale din mișcarea pentru independență au continuat lupta, timp de 25 de ani, sub forma războiului civil. În ciuda încheierii păcii, în 1994, forțele conduse de Jonas M. Savimbi au continuat opoziția armată față de guvern până la moartea sa, în 2002, după care s-a semnat un acord de pace.

Sursa foto: youtube.com

Capitala statului este Luanda și numără, în prezent, 5.506.000 locuitori, potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov).

Alte orașe importante: Huambo, Malange, Lubango, Benguela. Limba oficială este portugheza. Alte limbi vorbite: kimbundu, umbundu, kikongo, chokwe, oxikwayama etc.

Principalele atracții turistice: capitala Luanda cu fortărețe și Muzeul Național de Antropologie, Muzeul Sclaviei aflat la 25 km pe coastă față de Luanda, cascada Calandula, aflată în zona Malanje, faimosul Fort San Miguel, construit în 1789, care a servit ca depozit de sclavi, dar și ca reședință pentru comunitatea portugheză, Parcul Național Kissama, cu o mare varietate de animale, în special antilope negre palanca, care se găsesc doar în această țară.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Acesta a anunțat marți, într-o conferință de presă, că aceste 600 de manuscrise, printre care și câteva scrisori de la Emil Cioran către Constantin Noica, dar și către alți scriitori, vor apărea în prima jumătate a anului viitor într-un volum ce va fi tipărit de către Biblioteca “Astra” din Sibiu. Tot anul viitor, aceste manuscrise vor fi făcute publice și în mediul on-line, pe site-ul bibliotecii sibiene,www.bjastrasibiu.ro.

Expoziția cu manuscrisele Cioran va fi vernisată sâmbătă, la ora 15.00, la Biblioteca Județeană “Astra” din Sibiu.

Înainte de vernisaj, la ora 10.00, în Aula “Avram Iancu” a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu va avea loc conferința “Emil Cioran — un antimodern”, susținută de academicianul Eugen Simion.

“Vârful manifestărilor va fi conferința susținută de Eugen Simion, în ziua de sâmbătă, în Aula “Avram Iancu” a Universității “Lucian Blaga”, o conferință despre Emil Cioran antimodern. (…) Tot atunci va avea loc prezentarea lucrării “Emil Cioran opere”, ediție științifică importantă pentru cunoașterea operei filosofului și scriitorului Cioran. Opere scrise în limba română”, a declarat marți, Mirela Ocinic, profesor la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu.

Întrebată cât de actual este Emil Cioran, Mirela Ocinic, coordonator științific al manifestării, a spus: “Cioran este ca și Erasmus, cetățean al lumii. Tot ce a scris Cioran ne atinge și pe noi. Moartea e un subiect al eseisticii sale, unul din subiectele centrale, un subiect grav, în fața căruia, eu cred că e bine să se tacă. Dar da, e actual Cioran.”

Toate aceste evenimente culturale vor avea loc în cadrul unei manifestări numite “Zilele Emil Cioran”, care vor avea loc în perioada 13-15 noiembrie 2015.

AGERPRES/(A-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

“Azi lansăm această aplicație. Ducem astfel Iașiul în liga orașelor care dispun de cea mai avansată tehnologie în ceea ce privește realitatea virtuală. Ne consacrăm ca oraș al începuturilor”, a declarat Lucian Boia, președintele Fundației Iași Capitală Culturală Europeană.

Radu Danciu, una dintre persoanele implicate în proiect, a declarat jurnaliștilor că aplicația a fost produsă în parteneriat public-privat, două dintre companiile de tehnologie fiind din Iași.

Conform lui Danciu, proiectul reprezintă un instrument inovativ de promovare a patrimoniului cultural și arhitectural al Iașului și reprezintă totodată un suport educațional modern și interactiv care va fi folosit în școli și licee pentru predarea unor subiecte de literatură, istorie și geografie.

“Aplicațiile oferă posibilitatea unei călătorii virtuale 3D, după Tokio, Paris, Londra și New York. Noi încercăm să aducem generațiile noi mai aproape de tehnologie. Astfel, aplicațiile sunt un instrument educațional modern și interactiv. Poate fi folosită în școli și licee pentru ilustrarea unor subiecte la română, istorie sau geografie. Poate substitui, totodată, și o excursie costisitoare”, a explicat Radu Danciu.

El a explicat că prin intermediul ajutorul aplicației pot fi vizitate virtual 3D cele mai reprezentative zece locuri din Iași: Parcul Copou, Biblioteca Universității Tehnice ‘Gheorghe Asachi’ Iași, Muzeul Unirii, Râpa Galbenă, Mănăstirea Trei Ierarhi, Universitatea ‘Alexandru Ioan Cuza’ Iași, Biblioteca Centrală Universitară ‘Mihai Eminescu’ Iași, Palatul Roznovanu (unde își are sediul Primăria Municipiului Iași), Palatul Culturii și Teatrul Național ‘Vasile Alecsandri’ Iași. Danciu a precizat că în următoarele săptămâni vor fi incluse mai multe locații.

Turul va avea și un ghid audio în limba română și engleză, care oferă informații despre locurile pe care utilizatorul le ‘vizitează’ virtual.

“Acest gând, al orașului virtual, a fost lansat în urmă cu trei luni. Mă bucur că reușim să avem un eveniment important la mai puțin de o lună de la depunerea dosarului pentru candidatura la titulatura de Capitală culturală europeană 2021. Ar fi fost imposibil de crezut că într-un oraș cu mulți specialiști în IT să nu beneficiem de rezultatul muncii lor”, a spus viceprimarul cu atribuții de primar interimar Mihai Chirica.

Aplicația poate fi instalată pe smartphone-uri cu sistemele de operare Android, iOS și Windows Phone și poate fi descărcată începând de luni din Google Play Store, Apple AppStore, Windows Phone Store și funcționează împreună cu o pereche de ochelari Cardboard Glasses.

Aplicația are rolul de a ajuta municipiul Iași în competiția de obținere a prestigiosul titlu de Capitală Culturală Europeană în anul 2021.

Dosarul de candidatură al municipiului Iași are ca temă principală și ca slogan formula ‘Switch On’ și a fost depus la Ministerul Culturii pe 10 octombrie. Eligibilitatea dosarelor de candidatură a 14 orașe din România a fost validată, iar reuniunea de preselecție, în urma căreia juriul european va întocmi o listă scurtă a orașelor candidate, va avea loc în perioada 7 — 10 decembrie, se precizează în documentul de presă.

AGERPRES/(A, AS, autor: Daniela Malache, editor: Mihai Simionescu)

Irina Bokova, director general al UNESCO — Mesaj cu ocazia Raportului UNESCO privind știința, din 10 noiembrie 2015, și a Zilei internaționale a științei pentru pace și dezvoltare
Sursa foto: Captură YouTube

A fost sărbătorită pentru prima dată în lumea întreagă la 10 noiembrie 2002, sub auspiciile UNESCO, conform site-ului www.un.org.

Pentru 2015, tema Zilei internaționale a științei pentru pace și dezvoltare este ”Știință pentru un viitor durabil”. De altfel, la 10 noiembrie 2015, UNESCO prezintă, la Paris, Raportul cu privire la știință.

Știința va fi esențială pentru atingerea a numeroase dintre obiectivele Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă și, astfel, pentru asigurarea unui viitor durabil. Raportul UNESCO privind știința este unul dintre instrumentele, pe care țările le pot utiliza pentru a monitoriza progresul pe calea realizării obiectivelor Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă. Agenda 2030, adoptată la 25 septembrie 2015 de către Organizația Națiunilor Unite, stabilește un cadru global pentru eradicarea sărăciei și realizarea dezvoltării durabile până în anul 2030, pe baza Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM), adoptate în 2000.

La fiecare cinci ani, Raportul UNESCO privind știința analizează tendințele emergente în domeniul științei, tehnologiei și politicii în materie de inovare și guvernanță. Mesajul-cheie al Raportului ce va fi lansat la 10 noiembrie 2015 poate fi rezumat în cuvintele: mai multă cercetare — o mai bună dezvoltare.

Sărbătorirea acestei zile este un important eveniment anual, care are loc în baza angajamentului făcut la Budapesta, în 1999, în cadrul Conferinței Mondiale pentru Știință a UNESCO. Scopul Zilei internaționale a științei pentru pace și dezvoltare este de a reînnoi angajamentul național, precum și pe cel internațional de promovare a științei în sprijinul păcii și al dezvoltării și de a pune accentul pe utilizarea responsabilă a științei în beneficiul societății.

UNESCO colaborează cu persoane, agenții guvernamentale și organizații pentru promovarea, în fiecare an, a acestei zile. Festivitățile dedicate acestui eveniment includ: conferințe, reuniuni, vizite la muzee, expoziții, difuzarea de postere, întruniri în instituții de învățământ, campusuri școlare sau locuri publice.

AGERPRES (Documentare — Daniela Dumitrescu, Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Geoparcul Dinozaurilor Tara Hategului

Inaugurarea celui mai nou obiectiv turistic de pe teritoriul Geoparcului a avut loc în prezența a peste o sută de voluntari, cadre didactice și membri ai cluburilor Exploratorii — elevi ai școlilor primare și gimnaziale din Țara Hațegului cuprinse în Rețeaua EduGeoparc, care au participat direct la realizarea și amenajarea Casei Miniaturilor.

‘Casa Miniaturilor propune o expoziție inedită care se bazează pe un dublu joc al dimensiunilor: de la mare la mic și de la mic la mare. Pe de o parte, sunt prezente obiective culturale și naturale din Țara Hațegului realizate în miniatură, cu o mare atenție pentru detalii. Pe de altă parte, prin intermediul unei colecții de macrofotografii, vizitatorul face cunoștință cu forma și aspectul unor microalge și microorganisme, fosile extrem de mici, mărite cu ajutorul microscopului electronic’, a declarat purtătorul de cuvânt al Geoparcului Dinozaurilor, Adina Popa.

Realizarea miniaturilor este primul proiect major de voluntariat desfășurat în cadrul Rețelei EduGeoparc, ele fiind construite de voluntarii pentru Geoparc și de membrii cluburilor Exploratorii de la școlile din Hațeg și comunele Baru, Sîntămăria Orlea, Densuș, Răchitova, Râu de Mori și Sarmizegetusa.

Colecția de fotografii este realizată în colaborare cu Asociația Geobiota, are ca temă ‘Construcțiile naturii’ și invită privitorul să descopere adevărate opere de artă care sunt în realitate fosile microscopice. Fotografiile au fost realizate de prof. Jean-Paul Saint Martin, Simona Saint Martin, Maurice Loir și Alain Couté de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris și au fost expuse public simultan la Totești (România) și Mennecy (Franța).

Acțiunea de voluntariat ‘Casa Miniaturilor’ este derulată de Asociația Drag de Hațeg și Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului — Universitatea din București prin Rețeaua EduGeoparc și s-a bucurat de sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Totești.

AGERPRES / (AS — autor: Sorin Blada, editor: Marius Frățilă)

Alexandru Odobescu, scriitor și istoric, membru al Academiei Române

După studii la Colegiul ”Sf. Sava” din București, este trimis, în 1850, la Paris, unde își ia bacalaureatul în litere (1853) și frecventează diverse cursuri la Sorbona, fiind interesat mai ales de arheologie și antichitățile clasice. Participă la activitatea Societății ”Junimea română”, fiind în legătură cu cercurile radicale ale emigrației, mai ales cu C.A. Rosetti, conform ”Dicționarului scriitorilor români”.

A debutat ca scriitor publicând în revista “Junimea română”, organ al societății cu același nume din Paris, articolul “Muncitorul român” (1851), influențat de gândirea lui N. Bălcescu. Tot în cadrul societății “Junimea Română” ține conferința “Viitorul artelor în România”, opinând pentru o orientare a artei românești în strânsă legătură cu tradițiile națiunii, cu folclorul.

Studiul său “Bazele unei literaturi naționale” subliniază, în sens clasicizant, importanța literaturilor vechi, greacă și latină, ca modele fundamentale pentru literaturile moderne. Odobescu a mai scris poezii originale, a tradus îndeosebi din autori clasici (Homer, Hesiod, Horațiu, Vergiliu ș.a.), dar și din scriitori contemporani (Beranger, adaptări din Michelet și Vigny) ș.a.

Revenit în țară, se căsătorește, în 1858, cu Alexandra (Sașa) Prejbeanu, fiica generalului rus Pavel D. Kiseleff.

Alexandru Odobescu, scriitor și istoric, membru al Academiei Române

A îndeplinit diverse funcții: șef al Biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la Curtea de Apel (1859), membru în Comisia pentru adunarea materialelor și formarea unei istorii naționale (1860), director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1862-1863), director în Ministerul Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice (din 1863), ministru ad-interim la Culte (1862) și la Externe (1863), ministru al Cultelor (1863). A fost comisar al Principatelor Unite la Expoziția Universală din Paris (1865-1867), profesor de istoria arheologiei la Universitatea din București (1874), director al Teatrului Național din București (1874-1876), secretar la Legația României din Paris (1881—1885) și, în ultimii ani, director al Școlii Normale Superioare din București (1891-1894).

În revista “România literară” (1855) publică poezii, un studiu, temeinic informat, “Satira latină”, și nuvela istorică “Mihnea Vodă cel Rău”.Cinci ani mai târziu apare, în “Revista Carpaților”, “Doamna Chiajna”. Cele două vor fi publicate în 1860 sub titlul ”Scene istorice din cronicile românești”.

Împreună cu D. Berindei, P. Iatropol, G. Crețeanu editează în 1861 ”Revista română pentru științe, litere și arte”.

În 1868 scoate “Revista română”, în care publică studii și eseuri despre tradițiile culturii și ale scrisului românesc — “Poeții Văcărești”, “Psaltirea tradusă în românește de Diaconul Coresi”, “Câteva cuvinte asupra lui N. Bălcescu și scrierile sale” ș.a.—, despre poezia populară ș.a. În aceeași publicație a mai apărut “Câteva ore la Snagov”, amestec ingenios de erudiție și relatări de călătorie, cu excelente descrieri de natură și evocări de cadru istoric. ”Pseudo-Kynegetikos” (”Fals tratat de vânătoare”), capodopera lui Odobescu, o scriere cu totul originală, apare în 1874.

Criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu situa ”Pseudo-Kynegetikos” între ”opera eseistică” și cea ”pur literară” a lui Odobescu, ca fiind ”și o operă convențională, în care interferența literaturii și a arheologiei e mai strict calculată decât oriunde, o lucrare de strădanie strălucită, dar prea stăruitor prezentă, la tot pasul”, iar Tudor Vianu spunea despre această lucrare că avem de-a face cu ”un eseu, cel dintâi al literaturii noastre”.

Este chemat la Universitatea din București, din inițiativa lui Titu Maiorescu, pentru a ține un curs liber de istoria arheologiei, care pentru Odobescu înseamnă nu numai istoria vestigiilor proto—și preistorice, ci și istoria artelor și civilizației. Cursul este publicat, parțial, în 1877 (”Istoria arheologiei”). În 1881 i se oferă, în diplomație, un post de secretar de Legație la Paris, pe care-l ocupă până în 1885, timp în care lucrează la monografia privind ”Tezaurul de la Pietroasa”, pe care o consideră drept opera sa de căpătâi. De altfel, ”Tezaurul de la Pietroasa” și-a dobândit o popularitate internațională în 1867, când, prin grija lui Alexandru Odobescu și sub supravegherea acestuia, a fost prezentată la Expoziția Universală de la Paris.

Devine membru titular, în 1870, și secretar general (2 iul. 1879-2 apr. 1881) al Academiei Române. Ca membru al Academiei, a combătut curentele etimologiste și puriste în problemele limbii și a contribuit la impunerea ortografiei fonetice.

Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, la București.

AGERPRES(Documentare: Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Vlad Rușeanu; editor — Anca Pandea)

Monumentul Artileriei

Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, (1842-1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înființarea primei baterii a Țării Românești, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.

Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Țara Românească și Moldova, a înființării unor turnătorii proprii în Munții Apuseni. Între anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Țara Românească și din Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc.

Până în anii Unirii, a existat o singură baterie de artilerie călăreață. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească: una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.

Menționăm și alte momente importante ale devenirii acestei arme complexe, care privește nu numai organizarea, ci și dotarea, reglementarea și instrucția. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de ”Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei”, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. În septembrie 1860, în ”Monitorul Oastei” a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat ”Teoria dării”. În decembrie 1860, a fost publicată ”Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia, în cadrul armatei române, s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției. În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.

Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat și la baza organizării și înzestrării unităților de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificație (care s-a desființat complet în toamna anului 1915) și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 de baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.

După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961, au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.

Direcțiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt și mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 și, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)