Fostul căpitan al echipei naționale de fotbal a României, Cristian Chivu, s-a născut la 26 octombrie 1980, la Reșița.
Cristian Chivu, 25 martie 2011
Fundaș stânga și fundaș central, și-a început cariera la FCM Reșița. Aici a jucat în sezoanele 1996-1997 și 1997-1998, bifând 25 de meciuri și 2 goluri. S-a transferat apoi la Universitatea Craiova, pentru sezoanele competiționale 1998-1999 și 1999-2000. În 34 de meciuri în tricoul alb-albastru, a înscris de trei ori.
Primul club din străinătate care a semnat cu Cristian Chivu a fost Ajax Amsterdam, în 1999. În echipa antrenată de Ronald Koeman, românul a devenit căpitan. Alături de coechipieri precum Rafael vad der Vaart, Wesley Sneijder, Johnny Heitinga, Zlatan Ibrahimovic și Maxwell, fundașul român a fost campionul Olandei în sezonul 2001-2002, a câștigat Cupa Olandei în 2002, precum și Supercupa Olandei, în același an. În ediția 2002-2003 a Ligii Campionilor, Cristian Chivu a jucat un rol important în accederea echipei sale în etapele superioare ale competiției, fiind aproape de semifinale. Cristian Chivu, 16 august 2000
În septembrie 2003, Cristian Chivu devine jucătorul clubului A. S. Roma. Deși titular de drept, românul a lipsit în multe meciuri, din cauza accidentărilor repetate. În cele patru sezoane petrecute la Roma, Cristian Chivu a fost prezent în teren de 123 de ori și a avut 6 reușite. Principala performanță cu Roma a fost câștigarea Cupei Italiei, în 2006-2007.
În 2007, după ce a fost disputat de trei dintre cele mai importante cluburi de fotbal din Europa, Barcelona, Real Madrid și Internazionale Milano, fundașul român s-a decis pentru Internazionale, semnând un contract pe cinci ani. La această a doua formație italiană din cariera sa, Cristi Chivu avea să obțină cele mai mari succese. Astfel, a fost de trei ori campion al Italiei, în intervalele 2007-2008, 2008-2009 și 2009-2010. A câștigat cu Inter Cupa Italiei de două ori, 2009-2010 și 2010-2011, precum și Supercupa Italiană, în 2008 și 2010. Apogeul carierei lui Cristian Chivu a fost câștigarea Ligii Campionilor, sezonul 2009-2010. În același an, a obținut și trofeul Campionatului Mondial al Cluburilor FIFA.
În ciuda acestor reușite, Cristian Chivu avea să se accidenteze grav într-un meci din campionatul Italiei, împotriva celor de la Chievo Verona, din 6 ianuarie 2010. În urma unui contact brutal cu Sergio Pellissier, fundașul român a fost scos pe targă și, la două ore după impact, se afla pe masa de chirurgie din cauza unui fracturi craniene. S-a întors pe teren la 24 martie 2010, fiind însă obligat să poarte un echipament de protecție. În cele 168 de meciuri jucate pentru Inter Milano, a înscris de 3 ori. Cristian Chivu, pe teren la meciul de fotbal Romania — Bulgaria (2-2), contând pentru preliminariile EURO 2008
Sub culorile Tricolorului, Chivu a început să joace în echipa sub 21 de ani. În echipa națională de fotbal, a jucat la Euro 2000 și Euro 2008. A coordonat din teren echipa României de 50 de ori, conformstatisticifotbal.ro. Unul dintre cele mai importante goluri reușite la echipa națională a fost cel de la Euro 2000, primul gol din disputa cu Anglia, câștigat de tricolori cu 3-2. La 21 mai 2011, Cristian Chivu și-a anunțat retragerea din prima reprezentativă a țării noastre. Președintele României, Traian Băsescu, îl medaliază pe fotbalistul Cristian Chivu
La 18 martie 2008, i s-a conferit, din partea Președinției României, Medalia ”Meritul Sportiv”, clasa a III-a.
Dintre titlurile individuale reușite de fotbalistul român, amintim: Gheata de aur a Olandei (2002), Fotbalistul român al anului (2002, 2009, 2010). În 2002, a fost selecționat de UEFA în Echipa anului. În 2000, a fost deținător al Trofeului Marco van Basten.
Republica Austria, cu o suprafață de 83.871 km pătrați și cu o populație de 8.665.550 de locuitori (estimare din iulie 2015), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), sărbătorește, la 26 octombrie, Ziua națională. La această dată, în 1955, țara și-a câștigat independența deplină, sub condiția păstrării neutralității.
Palatul Imperial Hofburg din Viena, în prezent sediul președinției austriece
Locuit de iliri, apoi de celți, teritoriul dintre Dunăre și Alpi face parte, între secolele I î.Hr. și V d.Hr., din provinciile romane Raetia, Noricum și Pannonia. Populat, mai târziu, de triburi germanice, teritoriul intră în secolul al VIII-lea, în componența statului franc și, ulterior, a Imperiului Romano-German.
În 976, Leopold I, din dinastia Babenberg, este învestit cu conducerea ”Ostmark” (vechea denumire a Austriei). Într-un document al împăratului Otto III, apare în 996, pentru prima dată, denumirea ”Osterreich” (Austria). În 1156, Austria devine ducat. Regele german Rudolf I de Habsburg cucerește, în 1278, ducatul Austria. Reprezentanții dinastiei de Habsburg, care vor domni până în 1918, sunt concomitent regi ai Germaniei și împărați ai Imperiului Romano-German (până în 1806). În stăpânirea dinastiei de Habsburg intră, în secolul al XVI-lea, Boemia, Moravia, Silezia și Ungaria Occidentală, Imperiul Habsburgic devenind, astfel, un stat multinațional și, totodată, o mare putere europeană. Biserica Sf. Ștefan (Stephansdom) din Viena
În 1529 are loc primul asediu al Vienei de către turcii conduși de Soliman Magnificul (Suleiman II). Al doilea asediu are loc în 1683. În cursul războiului antiotoman (1683-1699) începe expansiunea Imperiului Habsburgic spre sud-est (ocuparea întregii Ungarii, a Transilvaniei, a unor părți din Slovenia și Croația, și, în 1718, a Banatului).
În timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780) sunt adoptate o serie de reforme, care se înscriu pe linia absolutismului luminat. Domnia lui Josef II (1780-1790) este urmată de cea a lui Franz I (1792-1835), care, în 1806, renunță la coroana Imperiului Romano-German, rămânând împărat al Austriei. În 1804, Austria este proclamată imperiu ereditar.
Austria participă, în 1813, la războiul împotriva împăratului Napoleon I. În 1815, prin hotărârile Congresului de la Viena, Austria obține Veneția și teritoriile pierdute în războaiele antinapoleoniene (cu excepția Belgiei), devenind unul dintre partizanii ”Sfintei Alianțe”.
Între 1848-1916 se desfășoară domnia împăratului Franz Joseph. În 1867, în urma compromisului cu Ungaria, prin ”pactul dualist” se constituie Imperiul Austro-Ungar. În 1879, este încheiat Acordul de la Berlin, prin alianța cu Germania sunt puse bazele Triplei Alianțe. Imagine din Viena
Asasinarea, la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului, duce la declanșarea Primului Război Mondial (1914-1918). După destrămarea Imperiului Austro-Ungar și abdicarea împăratului Carol I de Habsburg, este proclamată, la 12 decembrie 1918, Republica Austria, stat federal. La 10 septembrie 1919, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye sunt stabilite granițele Republicii Austria. Constituția din 1 decembrie 1920 fixează neutralitatea ca principiu al politicii de stat.
Germania hitleristă ocupă Austria, la 11 martie 1938, transformând-o în provincie, sub numele de Ostmark. În primăvara anului 1945, Austria este eliberată de trupele coaliției antihitleriste. La 27 aprilie 1945 este proclamată cea de-a doua republică, Austria fiind împărțită în 4 zone de ocupație. Tratatul încheiat la Viena, la 15 mai 1955, restabilește suveranitatea Austriei. La 15 octombrie 1955 ultimele trupe de ocupație părăsesc Austria. La 26 octombrie 1955, Parlamentul austriac votează Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului, care creează țării un statut distinct în confruntarea Est-Vest.
Austria este împărțită în 9 landuri federale — Burgenland, Carintia, Austria Inferioară, Austria Superioară, Salzburg, Steiermark, Tirol, Vorarlberg și Viena. Imagine din Viena
Capitala Austriei este Viena, cu o populație de 1.753.000 locuitori (2015), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), și este situată în estul Austriei, fiind traversată de fluviul Dunărea. Viena este împărțită în 23 de districte, numerotate începând din centrul orașului: Innere Stadt, Mariahilf, Simmering, Ottakring, Floridsdorf, Leopoldstadt, Neubau, Miedling, Hernals, Donaustadt, Landstrasse, Josefstadt, Hietzing, Waring, Liesing, Wieden, Alsergrund, Penzing, Dobling, Margareten, Favoriten, Rudolfsheim-Funfhaus și Brigittenau. Fluviul Dunărea care traversează capitala Viena
Fondată de celți, Viena a devenit bază militară romană în secolul I î.Hr. S-a aflat sub dominația mai multor popoare, inclusiv a francilor în secolul al VI-lea d.Hr. și a maghiarilor în secolul X d.Hr., fiind un important centru comercial în timpul cruciadelor și capitala Sfântului Imperiu roman în perioada 1558-1806, a Imperiului Habsburgic între 1806 și 1867 și a Imperiului Austro-Ungar până în 1918. În 1814-1815 aici s-a aflat sediul Congresului de la Viena. Palatul Schönbrunn din Viena Grădina Palatului Schönbrunn din Viena
La Viena își au sediul peste 20 de organizații internaționale, printre care Secretariatul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, Agenția Internațională pentru Energie Atomică și Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol.
Viena este un important centru cultural renumit pentru arhitectura și muzica sa. Aici s-au născut ori și-au desfășurat activitatea compozitorii Franz Schubert, Johann Strauss-fiul creatorul celebrelor valsuri vieneze, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Johannes Brahms și Gustav Mahler. A fost, de asemenea, orașul natal al lui Sigismund Freud, Gustav Kumt, Oskar Kokoschka și Joseph Hoffmann. Totodată, Viena este ultima mare “capitală a Balului secolului al XIX-lea”, aici desfășurându-se aproximativ 200 de baluri anual, potrivit site-ului austria.hartaeuropa.com.
Centrul istoric al Vienei — Innere Stadt — face parte din patrimoniul mondial al UNESCO din 2001. Clădirea primăriei orașului Viena
În capitala Austriei există o mulțime de obiective turistice, după cum se arată pe site-ul www.wien.info, dintre care menționăm: emblema orașului Viena — catedrala gotică Sf. Ștefan, ce datează din anul 1447 și care impresionează prin dimensiunile sale; Burgtheater — Teatrul din Viena, al doilea teatru ca vechime din Europa, după ”Comedie Francaise”; Universitatea, care a fost întemeiată la 12 martie 1363 de Rudolph al IV-lea; Palatul Parlamentului, construit între anii 1873 și 1883, este opera arhitectului Theophil Hansen; Muzeele de istorie naturală și arte frumoase — Kunsthistorisches Museum, Stadtoper — Opera de Stat din Viena, construită între 1861 și 1869 recunoscută la nivel mondial pentru reprezentațiile artistice de o înaltă ținută; Palatul Schönbrunn, reședința de vară a familiei imperiale, palatul Belvedere cu vastele sale grădini, construit în stil baroc, unde se află expus “Sărutul” lui Gustav Klimt, precum și alte lucrări importante ale lui Schiele sau Kokoschka; complexul imperial Hofburg, unul dintre cele mai impunătoare palate din Europa, astăzi sediul oficial al președintelui republicii, dar și un important centru de conferințe și expoziții; Școala spaniolă de călărie din Viena, unica instituție din lume în care este păstrată și cultivată înalta artă a călăriei renascentiste; Cartierul Muzeelor din Viena este o combinație de clădiri moderne și în stil baroc, în urma reamenajării în 1998 a fostelor grajduri ale Curții Regale. Aici se află Muzeul Leopold, MUMOK (Muzeul de Artă Modernă), Architekturzentrum Wien (centru de expoziții arhitecturale), precum și vaste zone expoziționale; Bulevardul Wiener Ringstraße are o lungime de 5,3 km și găzduiește numeroase clădiri monumentale construite între anii 1860 și 1890, ridicate în urma ordinului împăratului Franz Joseph; Roata Mare, un alt simbol al Vienei și al Parcului Prater, a fost ridicată în anii 1896-1897 de către inginerul englez Walter Basset, și este deschisă publicului tot timpul anului. Parcul de distracții Prater și Roata Mare din Viena
Tot, în Viena există un număr mare de parcuri și locuri de recreere, printre care: Grădina Zoologică de la Schönbrunn, cea mai veche și una dintre cele mai frumoase din Europa, Pădurea Vienei — Wienerwald (1.350 de kmp), care a fost declarată în 2005, de UNESCO, parc al biosferei; parcul de distracții Prater, întins pe 6 ha și cu peste 250 de atracții, care atrage ca un magnet turiști de toate vârstele; Donauinsel sau Insula Dunării, vizitată, zilnic, în zilele de vară de un număr de până la 190.000 de vizitatori; Casa Mării, unde se află cel mai mare acvariu al Austriei: un bazin de 300.000 de litri, care adăpostește pești de apă dulce și pești marini, pești mediteraneeni și pești din apele Austriei, dar și rechini, se arată pe site-ul menționat.
Cântăreața Corina Chiriac, care își sărbătorește luni ziua de naștere, vorbește într-un interviu acordat AGERPRES despre cel mai frumos cadou pe care și-l face cu ocazia aniversării, lansarea unui dublu album – “Hai, hai lângă mine stai”, cu 20 de melodii, în totalitate noi.
Artista rememorează și una dintre cele mai plăcute și neobișnuite aniversări, petrecută în Cuba, pe plaja Varadero.
“Am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieșită cu totul din comun. (…) Am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de șampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei și o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă și avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine și să-mi urez singură ‘La mulți ani!””, a povestit Corina Chiriac.
Ea vorbește și despre ce a însemnat și ce înseamnă muzica în viața ei, dar și despre perioada când a vrut să fie actriță și despre idolul ei, actrița Carmen Stănescu.
AGERPRES: Se apropie ziua dumneavoastră de naștere și cu această ocazie veți lansa și un nou album, dublu, “Hai, hai lângă mine stai”. Ce aduce nou acest album?
Corina Chiriac: Înainte de toate, mulțumesc frumos că m-ați invitat. Îmi faceți onoarea de a puncta un moment de victorie în cariera mea și, respectiv, în viața mea personală, pentru că, iată, la 66 de ani voi lansa un dublu CD de muzică ușoară românească nouă, nu un CD de remixuri ale pieselor de altădată sau piese străine reinterpretate în România. Într-adevăr, ce aduce nou acest dublu album sunt 20 de melodii create de-a lungul a patru ani de zile de compozitorul și orchestratorul Nicolae Caragea împreună cu mine, în calitate de solist vocal, autor al textelor și producător. Am și doi colaboratori în calitate de textieri, dar textele îmi aparțin în 90% sau poate și mai mult.
Este un CD care propune, în același timp, muzică de atmosferă, muzică nostalgică și piese care pot fi cântate la o petrecere, la un eveniment particular sau public, la o zi de oraș, la o aniversare. În orice fel de împrejurare lumea are nevoie de puțină muzică frumoasă.
Acest CD va avea două lansări, una în cadrul emisiunii “Opriți timpul”, duminică, 25 octombrie, la ora 14,00, unde voi prezenta vreo opt piese de pe acest dublu album, iar lansarea fizică a CD-ului va avea loc vineri, 30 octombrie, la ora 16,00, la magazinul Muzica, de pe Calea Victoriei, unde așteptăm un număr mare de prieteni și iubitori de muzică românească. Voi fi acolo împreună cu CD-urile și le voi oferi cu autograf.
AGERPRES: Pe coperta albumului aveți și o poveste, “Vioara”. Care-i povestea acestei povești?
Corina Chiriac: “Vioara” are pentru mine o poveste neașteptată. Am fost întotdeauna iubitoare de scris, de fenomenul de a crea în scris, poezie, puțină proză, am încercat și o piesă de teatru. M-am jucat în timpul liber. A fost un hobby, să spunem. Prin anii 2000, băiatul unei prietene s-a oferit să mă ajute să învăț să scriu la calculator. Nu înțelegea la ce-mi trebuie, i se părea că e un capriciu inutil.
În momentul în care am învățat cât de bine am putut această tehnică virtuală, am profitat de o vacanță neașteptată, pe care singură mi-am oferit-o, la o verișoară în Argentina — m-am îndrăgostit de Argentina, m-am îndrăgostit de Buenos Aires — și trăind într-un climat cu totul deosebit de climatul european sau nord american, m-am așezat acolo să-mi definitivez acele ciorne cu care plecasem în valiză, din hârtie să le trec în calculator.
Cu ocazia asta, având foarte multe luni la dispoziție, nu numai că le-am definitivat, dar pe unele le-am inventat acolo, cum ar fi “Vioara”. Este o nuvelă în care mi-am închipuit tot ceea ce-și poate visa o femeie despre dragostea spirituală adevărată, sublimă și împărtășită, dintre ea și iubitul ei. Sigur că ‘Vioara’ este o metaforă, dar a rămas o poveste frumoasă, pe care am vrut să o ofer celor care nu au cumpărat cartea “Căutând iubirea”, pe care am lansat-o în 2005.
Cu ocazia asta, iată că bunul Dumnezeu mi-a făcut încă un cadou important: la târgul de carte din noiembrie, acum, în 2015, Editura Orizonturi s-a oferit să-mi republice cartea. Se va numi tot “Căutând iubirea”, va avea o altă copertă și va fi o nouă ediție, ediția a doua a aceleiași cărți din 2005, și, cu siguranță, la târgul de carte, firma Eurostar, care a realizat tipărirea acestui dublu album, va veni și cu CD-uri iar eu voi sta acolo și voi da autografe pe carte, pe CD sau pe amândouă. Pentru mine este o victorie deosebită, o consider un cadou pe care bunul Dumnezeu mi-l face de ziua mea, și în preajma zilei mele de naștere, și după ziua mea de naștere, și în toată această toamnă de care mă leagă însăși existența mea pe planetă.
AGERPRES: Dumneavoastră ați crescut într-o familie de muzicieni. Ce înseamnă muzica pentru dvs?
Corina Chiriac: Probabil înseamnă nu numai totul, înseamnă expresia lui Dumnezeu în viața noastră pentru că, așa cum știm, cartea Genezei începe cu cuvintele: “La început a fost cuvântul!”. Cuvântul înseamnă sonor, muzicalitate, înseamnă vibrație. Cuvântul poate avea muzicalitate fericită sau nefericită, etc., dar este vorba de o emisie de sunete, deci muzica reprezintă o întindere a cuvântului într-o zonă mult mai melodioasă decât simpla vorbire.
AGERPRES: Nu foarte lume știe că dumneavoastră aveți la bază și o facultate de teatru. Aveți mai multe prezențe atât în teatru, cât și în film. De asemenea, ați fost gazda unui show de televiziune iar în prezent sunteți realizatoarea unei emisiuni TV duminicale. Ce vă place să faceți cel mai mult?
Corina Chiriac: (râde) Cred că toate. N-aș putea să fac o alegere. La naștere, în destinul meu a scris că eu va trebui să fiu artistă. Consider că am o vocație pentru asta, pentru că este lucrul care îmi place cel mai mult să-l fac, să mă pregătesc pentru spectacol, pentru întâlnirea cu publicul. Toate formele de manifestare artistică frumoase și decente mă interesează, mă pasionează. Nu-mi sunt indiferente, nu le fac la voia întâmplării, nici nu le iau ca pe ceva care mi se cuvine. E o activitate care mă împlinește ca persoană și efectiv îmi pare bine că mi-am devotat copilăria și adolescența pregătirii pentru a face o carieră de artist al scenei.
AGERPRES: Când și de ce ați hotărât să renunțați la scena de teatru și să vă dedicați doar muzicii?
Corina Chiriac: Este o întrebare foarte bună. Așa cum pot afla cei care se uită pe site-ul meu, www.corinachiariac.ro, sau chiar pe wikipedia direct, există CV-ul meu scris de mine, eu mă pregăteam să devin actriță, mi-am dorit să devin actriță. De fapt, eu doream să urc pe scenă, dar credeam că actoria este ceea ce mă împlinește cu adevărat. Regretatul meu tată, compozitorul Mircea Chiriac, prin anul 1965 a realizat muzica pentru două piese de teatru, la Teatrul Național, pe vremea când Naționalul avea una din săli la actuala sală Odeon, pe Calea Victoriei.
Acolo, una dintre marile vedete ale teatrului românesc, incontestabil adorata doamnă Carmen Stănescu, juca în mai multe piese, era în deplinătatea tinereții și a forțelor, iar eu, uitându-mă cu adorație la dânsa pe scenă, spuneam “Așa aș dori să fiu și eu!”. A fost idolul meu de artistă a scenei, a rămas și va rămâne pentru totdeauna. Am avut fericita ocazie să o cunosc, să văd cu câtă meticulozitate și dăruire își pregătea fiecare show de televiziune sau rol de pe scenă.
De cântat am început nu într-o doară, ci oarecum în urma unui pariu. Colegii îmi spuneau “Hai, mă, tu nu ai curaj să cânți la Steaua fără nume!”.
Eu le cântam lor la întrunirile noastre de sâmbătă seara. Unul cânta la chitară, altcineva cânta din gură, altul spunea o poezie, iar eu mă așezam la pian și le cântam șansonete franțuzești, twisturi și ce se purta prin ’68 și ’69. Ei îmi spuneau: “Bine, mă, tu care cânți așa bine de ce nu te duci și tu să apari acolo, să arăți ce poți?”. Eu am zis “Aveți dreptate”. Și cam așa era, nu prea aveam curaj la început. Și după succesul de la “Steaua fără nume” am crezut că o să cânt câțiva ani, o să apar la televizor, dar după aia “Haideți să trecem la lucruri serioase, să ne apucăm de teatru”.
Am fost și angajată, la un moment dat, la Teatrul Giulești. Am dat concurs, m-a ajutat colegul meu Florin Zamfirescu, astăzi uriașul actor Florin Zamfirescu, — a rămas prietenul meu și îl admir și îl respect de-o viață—, m-a ajutat să dau examen la Teatrul Giulești, am luat examenul, dar nu s-a întâmplat să-mi găsească un rol în primul an și am șomat pe acolo pe coridoare. Eram extrem de tristă și de frustrată pentru că eu am fost întotdeauna o fată activă, o femeie de acțiune. În vara următoare s-a întâmplat că am fost trimisă de trei instituții diferite din România la trei festivaluri internaționale diferite.
Televiziunea m-a trimis la Orfeul de Aur, Electrecord la Sopot (Polonia) și Ministerul Culturii la Dresda, la un festival mare în fosta RDG. Și, din trei festivaluri, la două am luat premii. În momentul acela s-a deschis pentru mine o carieră internațională în fostele țări ale CAER-ului, unde nu se ajungea ușor, puteai să fii tu oricât de doritor.
Dar aceste premii au reprezentat atestarea unui talent de care probabil că nici nu eram conștientă.
Eu tot mă uitam în urmă cu regret la rolurile pe care aș fi putut să le joc în teatru, tot nu dădeam încă, probabil, greutate suficientă faptului că eu m-am apucat profesionist de a fi solistă vocală, tot credeam că mâine-poimâine voi putea juca rolurile doamnei Carmen Stănescu. Și văzând că mi se deschide, că-mi apar contracte, că veneau la ARIA, la fosta Agenție Română de Impresariat Artistic, că ploua cu contracte, mi-am dat seama că zarurile au căzut, probabil, favorabil pentru mine și m-am apucat serios de activitate, de turnee, de plecat în toate țările CAER-ului.
Peste câțiva ani m-am reîntors la festivalul de la Sopot, din Polonia, unde am mai luat încă o dată premiu. S-a deschis astfel, pentru mine, o carieră care a durat, în orice caz, până în 1988 când, plecând la un contract în America, m-am hotărât să mai stau pe acolo o vreme. Și iarăși am crezut că dacă fac o pauză și vin în țară mă reapuc de actorie… N-a fost să fie, m-am apucat de televiziune și de cântat. Și am făcut foarte bine.
AGERPRES: Piața muzicală actuală din România este într-o continuă mișcare, apar și dispar cântăreți. Cât de ușor este să devii cântăreț și cât de greu este să te menții pe această piață?
Corina Chiriac: Iată o întrebare delicată și mă bucur că ați formulat-o și am să vă spun de ce: e loc pentru toată lumea, e loc pentru mult mai mulți soliști decât sunt. Este un regret al meu, care mă consider un fel de mămică a unei generații întregi de soliști, că între generația mea, de 60 de ani, plus/minus, și cei mai tineri sunt spații atât de mari pe care le-aș numi niște crevase, ca la Polul Nord, niște prăpăstii în gheață care n-ar fi trebuit să existe.
Ar fi trebuit să existe soliști care din trei în trei ani să acopere spațiile goale dintre generații, pentru că este nevoie de soliști. Regretul meu este că revoluția din ’89 a răscolit, din punct de vedere economic și istoric, tot ce era așezat până atunci într-un anumit fel. Și așa cum au căzut, să spunem, valurile de pământ arate, au căzut într-un fel care încă nu s-a așezat bine, nu mai există un show-bizz, adică o agenție particulară, de stat, care să organizeze turnee așa cum se făcea înainte de ’89, cu un autocar, cu hoteluri plătite. Ministerul Culturii ar fi trebuit să se ocupe de organizarea de turnee, pentru că trebuie să spunem că există foarte mulți tineri care au talent.
Să spunem că undeva reușesc să se evidențieze, la un concurs de televiziune, la unul dintre nenumăratele festivaluri pentru tineri și adolescenți care există în țară. Pe acești tineri eu îi compar de ani de zile cu un tânăr care obține carnetul de conducere, dar nu are mașină să conducă, să-și facă mâna.
Ei nu au unde să apară în fața publicului, să vadă diferența dintre un concurs de televiziune și contactul cu publicul dintr-un oraș mic sau un oraș mare, din comună sau sat, de oriunde ar fi, să vadă cum trebuie să te porți cu publicul, care este reacția publicului la un anumit cântec, să-și facă mâna în această meserie care, ca orice meserie, se învață în practică, făcând-o, mai ales în condiții nefavorabile, nu la televiziune, unde ai lumina pusă, unde ești elegant și parfumat.
Mie îmi pare foarte rău pentru ei, pentru că este o meserie frumoasă, o meserie care îți dă un sens existenței. Te trezești dimineața și știi că poimâine ai spectacol, te pregătești și ai emoții că poate nu o să meargă microfonul…, te agiți, te enervezi, dar ai o justificare pentru toată viața.
AGERPRES: Pe dumneavoastră ce v-a ajutat cel mai tare în parcursul artistic — munca, talentul, credința? Sau care ar fi ordinea lor?
Corina Chiriac: Cu siguranță în primul rând m-a ajutat educația primită de la părinți și de la profesorii pe care îi aveam la școala de muzică sau la facultate, o educație solidă despre seriozitatea cu care trebuie văzută o carieră. Poate în viață te mai distrezi, mai faci o greșeală, dar cariera trebuie gândită cu multă seriozitate încă de pe băncile școlii, dacă se poate chiar de la grădiniță. Este, de altfel, ceea ce am văzut umblând prin lume.
Școlile particulare mari, facultățile particulare mari din lume, îi pregătesc pe tineri cu adevărat pentru lupta de existență, căci lupta tinerei generații nu este cu noi, cei care ne-am trăit viața și am făcut atât cât am putut sau ne-a permis bunul Dumnezeu, lupta lor este între ei, între cei tineri.
Ei trebuie să-și dovedească lor sieși și unii altora care este cel mai bun sau ce pot face cu cariera lor. Această seriozitate se pregătește de mic copil. La mine, pregătirea a fost meritul părinților, apoi profesorii m-a ajutat și talentul și faptul că de mică am fost pusă la muncă — vioară, pian, lecțiile de la școală.
Nu eram eu cel mai bun elev din clasă, dar nu asta a fost important — faptul că de la 6-7 ani eu tot am muncit și mi s-a creat un reflex al lucrului care trebuie făcut fiindcă trebuie făcut. Reflexul ăsta mă ține până astăzi și îmi dă un sens, un motiv să nu îmbătrânesc, un motiv să mă țin activă și să fiu bucuroasă și flatată că am o utilitate. Asta e ceva care se învață de mic, crești cu această convingerea și ajungi la vârsta la care spui “Da, am făcut ceva în viață, dar din fericire încă mai sunt util”. Este grozav.
AGERPRES: Aveți vreun regret, ceva nu ați făcut, ceva ce ați fi putut să faceți…
Corina Chiriac: Sigur că fiecare are în viață… Poate că dacă nu aș fi fost atât de concentrată pe carieră, poate că aș fi avut o familie, un copil, nepoți, dar în ziua de astăzi nu mai sunt atât de sigură că trebuie să am acest regret. Ar fi trebuit să aleg între a alerga din Rusia în RDG și din America nu știu unde, ca să nu las un copil să crească fără părinți, măcar fără unul dintre părinți, așa cum am avut eu doi, care amândoi s-au ocupat de mine.
Probabil așa au căzut zarurile și oricum eu sunt un om care nu se mai uită în trecut, nu stau să-mi căinez regretele. Vedeți, la vârsta mea, la fiecare decadă, poți să ai alte regrete.
Dacă ar trebui să mă uit în urmă la toate decadele, nu m-aș mai uita în viitor. Acum prefer să mă bucur de acest CD, care vă asigur că are melodii pentru toate gusturile, absolut pentru toate gusturile, și cei romantici își pot găsi melodii nostalgice, și cei care vor să tragă o horă la o petrecere găsesc o melodie originală care sună ca o horă, mai ales melodia care dă titlul albumului, “Hai, hai lângă mine stai”.
AGERPRES: O să trec puțin spre un alt subiect. Ați spus de multe ori că sunteți o persoană credincioasă. Așa ați fost dintotdeauna?
Corina Chiriac: În familia mea au existat oameni foarte credincioși, unii mai practicanți decât alții, dar cu o profundă credință. Bunul Dumnezeu a hotărât, în marea lui înțelepciune, ca eu să nu mă apropii de credință până la 30 de ani, și să consider că este un subiect pentru care aveam tot respectul, dar nu făcea parte din preocupările mele curente. Cu tot respectul cuvenit, nu era ceva să mă preocupe în fiecare zi. Până într-o zi binecuvântată, când am ajuns la Ierusalim, prima oară în viața mea, și cu totul pe neașteptate am primit revelația existenței Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu atât printr-o viziune, cât printr-o stare de emoție cu totul particulară.
A fost ca și cum umblând pe Via Dolorosa, pe Drumul Crucii, de care nu eram conștientă în momentul ăla — eu mă uitam pe la bijuterii, pe la haine, pe la scăunele de cămilă, tot felul de fleacuri amuzante care îți fură ochiul pe la dughenele care împânzesc Via Dolorosa—, am realizat că eu mă aflu pe Drumul Crucii și că adineauri pe aici a trecut Mântuitorul Iisus Hrristos. E ca și cum aș fi făcut un salt înapoi în timp și m-aș fi trezit într-un univers paralel, pentru că lumea dimprejurul meu aproape dispăruse, își pierduse importanța.
Am uitat să vă spun că plecasem în Israel extrem de răcită — eu răcesc de-o viață prin spectacole și mai ales că era iarnă, era 28 decembrie 1983. Am ajuns la Sfântul Mormânt în picioarele goale, unde m-am rugat. Normal era să mă îmbolnăvesc și să intru în spital.
Or, eu, a doua zi dimineață, m-am trezit complet vindecată. Întinzându-mă să pun mâna pe sticluța de Rinofug, care era atunci picătura cea mai populară a românului contra guturaiului, mi-am dat seama că nu mai am de ce să pun picături în nas. Nu mi-a venit să cred, mi-a trebuit un an de zile să accept faptul că mi s-a întâmplat o minune și ceea ce m-a convins a fost că, la rândul meu, am dat câteva cruciulițe cumpărate de la Ierusalim la câteva persoane, începând cu propria mea mamă, și toate au realizat câte o minune, dar cel mai tare m-a convins faptul că am luat Noul Testament și am vrut să știu cine este Mântuitorul, pentru că nu știam și nu înțelegeam la biserică, din predicile cântate, nu înțelegeam ce se spune.
Am zis dar ce, eu nu pot să citesc o carte, care e problema? Am găsit-o undeva, că nu se găseau pe atunci la librării, și în momentul care am citit cele patru evanghelii care, de fapt, sunt extrem de subțiri și regretabil de scurte, aș spune astăzi, mi-am dat seama că am dat față cu o realitate copleșitoare și în același timp extrem de la îndemână, pe cât de mare, pe atât de mică, pe cât de uriașă, pe atât este de flexibilă și adaptabilă, poți să o strângi în pumn, poți să o pui pe masă să o faci mai mare.
Comunicarea dintre sufletul oricăruia dintre noi și divinitate a devenit încet-încet o nevoie permanentă și un sprijin cu totul deosebit.
Ca să închei cumva acest capitol despre care aș putea să vorbesc ore întregi, nu vă ascund faptul că m-am rugat pentru acest succes. M-am rugat să fiu sănătoasă, să găsesc melodii care să semene cu muzica ușoară românească tradițională, dar să fie noi și să placă publicului și m-am rugat să pot să prezint — nici nu m-a gândit că o să iasă de ziua mea — publicului două albume într-unul singur care să fie realizate. Dacă e vorbim despre minuni, asta este o minune pentru mine și mulțumesc din suflet bunului Dumnezeu.
AGERPRES: Să revenim puțin la teatru. În timpul liber mai mergeți la teatru? Care sunt piesele, autorii, regizorii și actorii care vă plac cel mai mult?
Corina Chiriac: Am să vă mărturisesc că timpul liber mi-a devenit extrem de prețios. Merg la teatru, din păcate nu am timp suficient de des pentru că, având una sau două filmări pe săptămână pentru Național TV și trebuind să pregătesc, împreună cu echipa și cu producătoarea Raluca Olaru, filmările în cele mai mari amănunte, nu îmi mai permite nu numai timpul, cât și energia vârstei. Totuși e bine să-ți dozezi puterile ca să reziști pe termen lung, mai ales după 25-30 de ani e foarte important să ne gândim activitatea și însăși viața pe termen lung și să n-o irosim deodată pe toată.
Acesta este motivul pentru care n-aș putea să vă răspund în amănunt la această întrebare întrucât nu sunt suficient de bine informată, dar vă promit că mă informez și într-un interviu viitor vă voi da și răspunsul.
AGERPRES: Pe 26 octombrie este ziua dumneavoastră de naștere. Care este cea mai plăcută aniversare de care vă amintiți?
Corina Chiriac: Îmi e foarte greu să aleg una singură. Vă dați seama că este vorba… Eu împlinesc 66 de ani și hai să spunem că îmi aduc aminte de vreo 60 de aniversări. Dar am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieșită cu totul din comun.
Eram cu Cornel Constantiniu în Cuba, la Havana. Cred că împlineam vreo 29 de ani. E foarte lungă povestea, eu o fac scurtă. Reușisem să prindem un contract, acolo fiind, la cel mai celebru cabaret din Caraibe, se numește Tropicana. E ceva de vis, o grădină tropicală în care americanii, înainte de revoluția lui Fidel Castro, au instalat, în palmieri și în copaci, scene care aproape nu se văd decât atunci când se aprinde lumina, este ceva cu totul aparte. Dar există o scenă principală, sigur, în jurul căreia încap până la 5.000 de oameni la mese, este uriaș parcul.
Eu, împreună cu Cornel Constantiniu, cântam, pe scena principală, în show-ul unui cântăreț care era atunci în vogă și care, auzind că noi suntem invitați de Cubartista să participăm în cadrul unui schimb cultural româno-cubanez, cum era atunci, a zis ‘Dar nu veniți să cântați și la mine?’, ‘Cum să nu venim!’. Sigur că spectacolele se terminau târziu, sigur că erau foarte multe cubaneze frumoase în baletul Tropicanei.
În dimineața zilei mele de naștere, a venit mașina de Cubartista cu traducătoarea care m-a dus la plajă, la Varadero. Pentru ei nu mai era sezon, dar pentru noi era, pentru că afară erau 32 de grade și Marea Caraibelor era caldă ca o supă. I-am bătut la ușă lui Cornel. Cred că era ocupat, că avea cu totul altceva de făcut, oricum mi-a spus că el nu poate să plece la plajă la ora asta, era 8,30 dimineața, sigur că noi ne culcasem pe la 2-3 dimineața.
I-am zis: ‘Bine, să știi că eu mă duc singură’, ‘Bine!’. Eu mă pregătisem din seara precedentă, găsisem cu mare efort în Cuba, unde nu se găsea nimic de cumpărat în afară de rom cubanez și aparate fotografice rusești, nu se găsea nimic altceva.
Vorbim de anii ’78 sau ’79, probabil, dar găsisem cu mare greutate, din bonurile de masă, că nu aveam bani — astăzi aș fi plătit eu să mă duc până acolo, nu să mă plătească ei—, am cumpărat o sticlă de șampanie. Am ajuns după aceea la plajă, era superb afară. Traducătoarea m-a întrebat cât am de gând să stau în apă. I-am răspuns: ‘Până diseară!’. Ea a spus că nu poate sta cu mine pentru că are serviciu. I-am răspuns că nu-i nimic, să se întoarcă seara să mă ia. Există un pic de nebunie în mintea oricărui artist, azi nu știu dacă aș mai avea curaj să rămân singură pe o plajă pustie, unde teoretic se poate întâmpla orice, inclusiv să apară un rechin din mare.
Dar am spus: ‘E ziua mea, nu mi se poate întâmpla nimic!’. Și am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de șampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei și o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă și avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine și să-mi urez singură la mulți ani. Morala acestei nebunii este că am făcut o insolație extraordinară, că am avut dureri de cap și am venit în Europa și arsă de soare, mă durea și capul, îmi era și rău și niciodată de atunci n-am mai stat la soare decât sub umbrelă. Dar este cea mai deosebită amintire pe care o am despre ziua mea.
AGERPRES: Vă mulțumesc foarte mult, vă urez și eu în avans “La mulți ani! și la cât mai multe albume.
Corina Chiriac: Sau măcar melodii. Dar eu, dacă mă ține Dumnezeu sănătoasă, mi-am propus să nu mai las cinci ani să treacă între două CD-uri. O să vă rog să-mi permiteți să-i mulțumesc prietenei mele, fotografa Ioana Chiriță, pentru splendidele fotografii pe care mi le-a realizat și pentru că le-a photoshopat cu decență. Am stat lângă ea și am spus că nu vreau să fiu chiar de 30 de ani, dar să mă facă așa, de vreo 50, să dăm o impresie frumoasă.
La 25 octombrie, este sărbătorită Ziua Armatei României. Cu această ocazie, va fi arborat Drapelul național la sediile instituțiilor militare, se va ridica Marele Pavoaz la bordul navelor militare maritime și fluviale și vor fi organizate ceremonii militare și activități comemorative în toate garnizoanele din țară, în teatrele de operații și în țările în care România are acreditați atașați ai Apărării. Militarii români din teatrele de operații sărbătoresc, prin organizarea unor ceremonii militare și a unor activități culturale și sportive, la care vor fi invitați și parteneri din coalițiile multinaționale.
Ziua Armatei României; retragerea cu torțe a unui detașament din Regimentul 30 Gardă, în fața Cercului Militar Național. 25 octombrie 2006
Armata României participă cu efective la diverse misiuni internaționale de combatere a terorismului, de sprijinire a păcii sau umanitare. Majoritatea lor activează sub egida NATO, al cărei membru România este din 29 martie 2004.
România a dislocat, în iulie 2002, în Afganistan, primul batalion de infanterie format din 405 militari sub comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate. De atunci, 26 de militari români au decedat în teatrele de operații, iar alți peste 140 au fost răniți. Primul soldat român mort în teatrele de operațiuni din Orient a fost sublocotenentul post-mortem Valerică Leu, căzut la 12 mai 2010, iar ultimul a fost sublocotenentul post-mortem Claudiu Constantin Vulpoiu, decedat la 30 martie 2014.
Prima acțiune de luptă a Armatei României în afara granițelor naționale, de după Revoluția din 1989, a început la 8 martie 1996, alături de contingentele armatelor statelor membre NATO și partenere, în teatrul de operații din Bosnia-Herțegovina, cu Batalionul 96 Geniu. În anul 2000, Armata României și-a început participarea la misiunea NATO KFOR din provincia Kosovo, cu personal de stat-major și, ulterior, cu subunități specializate, de nivel de companie. Iulie 2003 a marcat începutul contribuției militare românești la Operațiunea ”Iraqi Freedom”. Ceremonial militar și religios la Monumentul Eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial, amplasat în fața Universității Naționale de Apărare din București, în cadrul manifestărilor organizate de MApN cu prilejul sărbătorii Zilei Armatei României. 25 octombrie 2012
De Ziua Armatei României din 2010, a fost dezvelit, în Parcul Tineretului din Capitală, Monumentul Eroilor militari români căzuți la datorie, în prezența președintelui României.
Armata României este instituția executivă în care românii au cea mai mare încredere, conform unui sondaj INSCOP realizat în septembrie 2015.
***
Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. 25 octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a teritoriului național de sub ocupație hortysto-fascistă. Ultimele orașe eliberate au fost Satu Mare și Carei. Coroane de flori depuse la Ansamblul Monumental ‘Glorie Ostașului Român’ din localitatea Carei, în cadrul manifestărilor prilejuite de sărbătorirea Zilei Armatei României și împlinirea a 70 de ani de la acțiunile de eliberare a teritoriului național purtate de Armată în cel de-al Doilea Război Mondial. 25 octombrie 2014
Eliberarea întregului teritoriu național s-a obținut prin lupta eroică a peste 525.000 de militari angajați nemijlocit în luptă, între 23 august și 25 octombrie 1944. Dintre aceștia au fost uciși sau răniți circa 58.000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 89.934 militari, dintre care 76.275 prizonieri.
Eliberarea părții de nord-est a Transilvaniei nu a însemnat și încetarea luptelor duse de Armata României, care a continuat războiul antifascist alături de puterile Națiunilor Unite pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, până la victoria finală. ”Ajunse la frontieră din 1940, diviziile noastre — menționa comunicatul Marelui Stat Major din 25 octombrie 1944 — sunt gata de un nou efort și de noi lupte alături de marii noștri aliați, până la înfrângerea totală a forțelor germano-maghiare”.
Jucătoarea română de tenis Simona Halep a debutat cu dreptul la Turneul Campioanelor de la Singapore, duminică, prin victoria cu 6-0, 6-3 în fața italiencei Flavia Pennetta, într-un meci din Grupa Roșie a competiției.
Halep, principala favorită, s-a impus după o oră și zece minute în fața italiencei, cap de serie numărul șapte. Românca și-a luat revanșa după ce Pennetta (33 ani, numărul opt mondial) a învins-o luna trecută, în semifinale la US Open, cu 6-1, 6-3, italianca reușind apoi să câștige turneul.
Simona (24 ani), finalista ediției de anul trecut a Turneului Campioanelor, este condusă cu 4-2 de Pennetta. Simona mai învins-o anul acesta pe italianca, la Miami, în optimi, cu 6-3, 7-5. Pennetta a câștigat primul meci, în 2010, în sferturi la Marbella, cu 6-4, 7-6 (4), s-a impus de două ori în 2013, la Bastad în optimi, când Halep a abandonat la scorul de 4-6, 7-5, 2-0, și în optimi la US Open, cu 6-2, 7-6 (3), precum și anul acesta, în semifinale la US Open, cu 6-1, 6-3.
La Singapore, Halep, numărul doi mondial, a dominat autoritar primul set, printr-un joc exact, căruia Penneta nu a reușit să îi facă față. Simona și-a adjudecat setul după doar 25 de minute, deși Pennetta a apelat la antrenor la scorul de 5-0.
Setul al doilea a fost mai echilibrat, românca greșind ceva mai mult. Halep a fost nevoită să salveze două mingi de break în ghemul inaugural, iar cele două jucătoare au mers cap la cap până la 3-3. Halep și-a făcut apoi serviciul la zero și apoi, deși Pennetta a discutat din nou cu antrenorul, românca a reușit să transforme a patra minge de break, desprinzându-se la 5-3. Halep a încheiat apoi conturile cu 6-3.
Românca a avut procentaje excelente la serviciu, 79% la primul și 82% la al doilea, spre deosebire de Pennetta (50% la ambele servicii). Halep a avut 13 lovituri direct câștigătoare (11 Pennetta) și a comis 14 erori neforțate (27 Pennetta).
Halep, care va mai juca în grupă cu rusoaica Maria Șarapova și cu poloneza Agnieszka Radwanska (următorul său meci va avea loc marți), și-a asigurat prin acest prim succes un cec de 263.000 dolari și 230 de puncte WTA.
AGERPRES (editor: Mihai Țenea)
Muzeul Naţional Tehnic din Bucureşti a fost fondat în 1909 de inginerul Dimitrie Leonida având ca model Muzeul Tehnic din München, vizitat de Leonida în perioada studiilor universitare efectuate la Şcoala Politehnică din Charlottenburg (Germania). Deşi avea oferte de la renumita firmă Siemens pentru un contract pe 5 ani şi de la Şcoala Politehnică din Charlottenburg pentru un post de asistent, după terminarea studiilor Dimitrie Leonida se întoarce în România şi, în anul 1908, înfiinţează prima Şcoală de Electricieni şi Mecanici .
Ajutat de elevii săi, inimosul inginer, a colecţionat cu tenacitate şi migală piese ce au constituit nucleul actualului muzeu.
Muzeul a funcţionat în primii ani în acelaşi sediu cu Şcoala de Electricieni şi Mecanici din strada Mendeleev apoi într-o clădire de pe Bulevardul Magheru. Din 1928 Muzeul Tehnic a fost adăpostit într-unul din pavilioanele existente în parcul Carol I, iar din 1935 în actuala clădire.
În prezent Muzeul Tehnic tezaurizează peste 5.000 de exponate structurate pe domenii de activitate: mecanică, metrologie, electricitate, magnetism, descărcări în gaze, fizică atomică, minerit, petrol, energetică, telecomunicaţii, maşini de calcul, scris şi tipărit, aviaţie şi aerospaţial, auto-moto-velo, înregistrarea şi redarea sunetului, aparate de fotografiat, filmat şi de proiecţie.
Din totalul obiectelor existente în muzeu, peste 500 sunt de o valoare excepţională prin faptul că sunt rare pe plan mondial şi reprezintă repere pentru istoria ştiinţei şi tehnicii, din care enumerăm:
-Instalaţia de extracţie a sării (crivac), construită de meşteri anonimi, folosită la Salina Praid încă din 1737;
-Cilindrul primei mori cu abur din România, care a funcţionat la moara Assan din Bucureşti, 1853;
-Primele tipuri de telefoane folosite în România începând cu anul 1882;
-Dinamul Edison (1884) care alimenta cu electricitate Teatrul Naţional din Bucureşti;
-Automobilul “trăsură” Olds Patent-1898-unul dintre primele automobile care au circulat în Bucureşti;
-Maşina cu aburi cu dublă expansiune „Sulzer”, 1898 care a funcţionat la postăvăria din Azuga;
-Primul automobil cu formă aerodinamică construit în 1923 de Aurel Persu;
-Motorul de la avionul I.A.R. 81 (1937) considerat în epocă pe locul II în lume datorită performanţelor tehnice;
-Pilele Karpen cu electrozii din aur şi platină inventate de fostul rector al Universităţii Politehnice, N.Vasilescu Karpen, care mai pot da curent şi acum la peste 50 de ani de la constucţie;
-Motor „Krup” de la submarinul “Delfinul” – primul submarin al Marinei Române dat în funcţiune în anul 1936;
-Aparatul de zbor individual cu reacţie, „rucsac zburător”, inventat în anul 1958 de Justin Capră şi Ion Munteanu
Adresa muzeului :
Str. Candiano Popescu nr. 2 (Parcul Carol I), Bucureşti, tel: (+40-1) 336.77.77
Scurt istoric
Muzeul a fost fondat în 1909 de inginerul Dimitrie Leonida (1883 – 1965) având ca model Muzeul Tehnic din Munchen (1903), vizitat de Leonida în perioada studiilor universitare efectuate la Politehnica din Charlottenburg (1903 – 1908), lânga Berlin.
În 1908 Dimitrie Leonida întemeiaza prima scoala de electricieni şi mecanici din România. Cu elevii sai, profesorul Leonida a strâns primele piese care vor constitui nucleul viitorului muzeu (1909).
Ceea ce deosebeste acest muzeu de altele cu acelaşi profil este caracterul sau pronuntat didactic, fondatorul dorind sa fie o scoala a scolilor, unde oricine poate vedea sau actiona mecanisme care ilustreaza legile mecanicii, ale electricitatii şi magnetismului. În 1928 muzeul a fost adapostit într-unul din pavilioanele existente în parcul Carol I, iar din 1935 în actuala cladire.
Monumente din vecinatate
Muzeul este amplasat într-o zona ce reprezinta un punct de atractie turistica. Iata câteva din monumentele tehnice din vecinatate:
Gara Filaret, de unde în 1869 s-a inaugurat prima cale ferata din România;
Uzina electrica Filaret construita în 1906 – 1908. Cladirea este asemanatoare celor din zona orasului Lille din Franta şi este în evidenta patrimoniului tehnic national;
Fântâna arteziana cu zodiac (1934), aflata la intrarea în parc, construita în timpul lui Nicolae G. Caranfil, fost director general la societatea de Gaz şi Electricitate;
O alee cu tei seculari duce la Monumentul Eroului Necunoscut strajuit de patru tunuri folosite în primul razboi mondial. Monumentul a fost amenajat în acest loc în 1923, mutat la Marasesti în 1962 şi a revenit la vechiul amplasament în 1992;
Teatrul în aer liber “Arenele Romane”, construit de ing. Elie Radu cu 4500 locuri, similar unor teatre din Italia.
În apropierea Arenelor Romane se afla doua fântâni monumentale, din piatra placata cu marmura, una construita în 1870 de George Cantacuzino, primarul capitalei (motiv pentru care prin votul consiliului municipal din 8 august 1969 îi poarta numele) şi o alta construita în 1906 cu prilejul organizarii parcului (cunoscuta sub denumirea de Fântâna Minelor şi Carierelor);
Primul pod din beton armat (1906) construit de Gogu Constantinescu întemeietorul sonicitatii;
Turnul lui Tepes de unde fizicianul Emil Giurgea, cu aparatura adusa din Franta, pe cheltuiala proprie, realiza transmisiui radiotelegrafice (1914).
Colecţiile muzeului :
Muzeul Tehnic prin patrimoniul ce-l adaposteste, peste 5000 exponate din toate domeniile de activitate, reprezinta cel mai interesant obiectiv din zona.
Dintre piesele cele mai importante ale muzeului se pot mentiona câteva:
Cilindrul primei masini cu abur, folosita în industria româneasca, masina adusa de la Viena în 1853 pentru actionarea preselor de ulei şi a pietrelor pentru macinat grâul;
Doua dinamuri Brush (1882) ale primei centrale electrice din tara.
În 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison, cel mai mare inventator al tuturor timpurilor (1903 brevete) punea în functiune prima centrala electrica.
Tot în 1882 la Bucuresti a fost pusa în functiune o centrala electrica într-o magazie de pe Calea Victoriei (amplasamentul fiind pe actualul loc al Bibliotecii Universitare). Centrala alimenta lampile electrice cu arc din Gradina Palatului şi printr-o linie de transport electric exteriorul Teatrului National, Cismigiul şi Palatul Cotroceni;
Dinamul Edison (1884) care alimenta Teatrul National. Acesta a fost pus în functiune în 4 septembrie 1997 cu ocazia organizarii expozitiei (Thomas Alva Edison – Omagiul Luminii);
Motor de tramvai electric (1894). Tramvaiul a fost introdus în Bucuresti în 1894 (iar în lume în 1883 – Austria şi Anglia). În muzeu exista un motor din acel tip obtinut de Dimitrie Leonida cu ajutorul doctorului Constantin Istrate, cel care a raspuns de amenajarea Parcului Carol I în calitate de comisar general al expozitiei (1906);
Automobil cu forma aerodinamica Aurel Persu, primul de acest fel din lume, având rotile incluse în interiorul liniei aerodinamice. A fost construit în 1923 şi brevetat în 1924. Inventatorul a parcurs cu el peste 100.000 km;
Automobilul trasura “Olds Patent” (1888), unul dintre primele automobile care au circulat în Bucuresti. Are motorul cu aprindere prin scânteie, sistemul de directie este comandat prin intermediul unui ghidon iar iluminatul se realizeaza prin intermediul unor lampi cu acetilena;
Motorul sonic Gogu Constantinescu. Gogu Constantinescu a creat o stiinta noua – sonicitatea (1916). Exista o corespondenta matematica între legile transmisiei sonice (transmiterea energiei prin vibratii mecanice) şi legile transmiterii energiei electrice;
Motor avion IAR-K 14, din anul 1937 considerat în epoca, prin performantele tehince, pe locul II în Europa;
Macheta avionului Vuia, avion care la 18 martie 1906 s-a ridicat în aer la Montesson – Franta pentru prima data în lume doar cu mijloace proprii de bord;
Primul aparat de zbor individual realizat şi brevetat de Justin Capra în 1958;
Pilele Karpen cu electrozi din aur şi platina, construite de Vasilescu Karpen, fostul rector al Politehnicii în perioada 1920 – 1940;
Impresii :
Vizitând Muzeul Tehnic în anul 1964, Walker Cisler, presedintele companiei Edison spunea: “sunt fericit ca am vizitat acest minunat muzeu unde atâtia au învatat despre realizarile tehnologice. Aici ati reconstruit pentru vecie o parte din cele mai mari realizari ale omenirii”.
În septembrie 1974, cosmonautul Eugen Cernan, a fost în vizita la Muzeul Tehnic. Iata cum comenta el aceasta vizita: “trebuie sa fiti felicitati nu numai pentru expozitia de istoria tehnicii ci şi pentru marea contributie pe care o aduceti la aflarea adevarului stiintei pentru poporul şi tara dumneavoastra. Noroc şi multumesc!”.
Farfuria zburătoare… eu am construit-o!”. Oricât ar părea de ciudat, aceste vorbe stranii n-au fost rostite, cu accentul specific vreunui misterios dialect galactic, de către un extraterestru ciudat, venit pe Terra tocmai din străfundurile Universului. Dar nici de un om obişnuit, pe care l-am putea vedea, zilnic, aici lângă noi și printre noi. Aceste câteva cuvinte care, dincolo de simplitatea lor, constituie, de fapt, declaraţia de asumare a unei neştiute „paternităţi”, au fost rostite de Henri Coandă, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi ştiinţifice ale ultimului secol, mintea fără de care lumea de azi ar fi fost cu mult mai săracă şi ar fi arătat cu totul altfel. Iar ceea ce, într-un interviu dat cândva, prin 1969, Coandă însuşi numea, „farfuria zburătoare”, a fost un proiect aeronautic deosebit de sofisticat, motiv pentru care s-a derulat sub pecetea celui mai bine păzit secret. Interviul în care Coandă îşi afirma rangul de inventator al „farfuriei zurătoare” i-a fost acordat ziaristului Gheorghe Brătescu, la scurt timp după ce marele savant revenise acasă, după decenii lungi de exil. Ulterior, într-un articol dedicat exact acestui episod, articol publicat în urmă cu aproximativ un deceniu, Brătescu a relatat că atunci, în 1969, Coandă şi-a întărit afirmaţia desenând pe o foaie de hârtie schiţa de principiu a acelui aparat excepţional. La o primă vedere, am putea considera că acest de pe urmă episod poate fi doar o invenţie jurnalistică, menită să atragă atenţia publicului cititor. Teoretic, am putea, dar practic am comite o gravă eroare, atât faţă de memoria unui mare savant, cât şi faţă de probitatea profesională a unui ziarist valoros, cu state vechi de activitate în presa noastră ştiinţifică. Adevărul este că schiţele făcute atunci, la repezeală, chiar de mâna lui Coandă erau doar o formă mult simplificată a unor planşe deosebit de complexe, parte integrantă a unui proiect pe care autorităţile americane l-au clasificat în categoria „Top Secret”. De fapt, o bună parte a vieţii marelui savant de origine română s-a petrecut sub pecetea tainei. Motiv pentru care nici acum nu se cunoaște, în amămunt, ce a făcut Coandă în anumite perioade. Tot ceea se ştie este că, ani la rând, a fost implicat în programe de cercetări aero-spaţiale strict-secrete. De fapt, prin viaţa şi mai ales prin aspectele neştiute ale carierei lui ştiinţifice, Henri Coandă este unul dintre foarte puţinii noştri conaţinali, dacă nu singurul, care merită cu adevărat rangul de „Românul Top Secret”.
Tezaurul din arhivă
Azi, când s-au împlinit, deja, 40 de ani de la moartea genialului savant şi inventator român, foarte puţini dintre noi mai ştiu că Henri Coandă şi-a petrecut anii cei mai creativi ai vieţii sale în străinătate. Şi nu oriunde. Geniul lui s-a pus în valoare în institute de cercetări din Franţa, alături de colectivele de lită ale unor celebre concernuri aeronautice din Anglia, ori în laboratoare ultrasecrete din SUA. Şi peste tot, el s-a dovedit a fi un geniu care, adeseori, a depăşit nivelul ştiinţific al vremurilor sale. Abia spre sfârşitul anilor ă60, pe vremea când Ceauşescu se zbătea să apară în faţa lumii ca un lider luminat, deschis valorilor Occidentului şi oponent al autoritarismului moscovit, Coandă a început să fie „curtat” de elita regimului comunist din România socialistă. Inițial a fost o perioadă de tatonări în care savantul a venit de câteva ori în vizită. Apoi, în 1967, i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din Bucureşti. Iar în 1970 el s-a stabilit definitiv în Republica Socialistă România, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui savant de talie cu adevărat mondială. În acelaşi an a devenit membru al Academiei Române. Iar în 1971 i s-a încredinţat conducerea nou-creatului Institut pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică Bucureşti, celebrul “Increst”. Ajuns la o vârstă venerabilă, Henri Coandă a murit în 1972. După doi ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a oferit statului român toată arhiva savantului, de la acte personale până la documenaţii tehnice, adunate într-o viaţă de om deosebit de bogată, niciodată banală sau monotonă. Închisă în zeci de colete sigilate, această comoară documentară, pentru care autorităţi mai luminate la minte decât ale noastre ar fi plătit bani grei, a fost dusă într-un obscur depozit de la „Increst”. Și acolo a zăcut, decenii la rând, aruncată de colo până colo şi nebăgată în seamă de absolut nimeni până în 1998, când a intrat în custodia Muzeului Aviaţiei. A fost un moment de graţie fără de care, cu ghinionul care ne paşte de obicei, acest tezaur ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Abia acolo, arhiva a ajuns pe mâna unor cercetători adevăraţi, specializaţi în istoria aviaţiei. Iar munca lor, extrem de laborioasă, a durat mai mult de un deceniu. Ani lungi, în cursul cărora au existat şi momente când chiar şi sănătatea cercetătorilor s-a aflat în pericol. Luată la grămadă, arhiva Coandă este compusă din câteva chintale de hârtie, acte de tot felul, dintre care multe sunt vechi de peste un secol.
Măsurată strict cantitativ, arhiva Coandă poate fi considerată doar un maldăr de hârţoage, adunate într-o viaţă de om. Pentru specialiştii care au lucrat la sortarea, clasarea şi, ulterior, la studierea ei, această arhivă unică este rezumatul tangibil al unora dintre cele mai dinamice decenii din istoria aviaţiei mondiale. După ce au început să le studieze, răbdarea şi priceperea spcialiştilor au fost pe deplin răsplătite: în arhiva Coandă s-au păstrat documentaţiile câtorva sute de invenţii, brevetate în ţări din toată lumea, din SUA până în Japonia, nenumărate planşe tehnice dar şi diverse acte personale, unele necunoscute până atunci, documente care reîntregesc portretul unui om cu adevărat excepţional. Toate acestea, împreună cu recunoaşterea internaţională care i-a acordat deja rolul de „întemeietor” şi savant vizionar, pun în evidenţă o relitate tulburătoare: fără Henri Coandă, aviaţia modernă ar fi fost cu mult mai săracă şi, cu siguranţă, n-ar fi ajuns la nivelul din zilele noastre. După cum bine ştim, armata americană nu se joacă, absolut niciodată, cu informaţiile secrete. Cu toate astea, prin nu se ştie ce miracol informativ, în arhiva Coandă au fost descoperite şi o serie de documente care au fost clasificate, chiar în SUA, în categoria „Top secret”. Este vorba despre o serie de schiţe şi desene tehnice detaliate a ceea ce Coandă însuşi a botezat „Aerodina lenticulară”. Sunt desenele de principiu ale unui proiect ultra-secret despre care se crede că a fost dus cu bine la capăt ba chiar a și fost pus în aplicare. Este vorba despre un straniu vehicul aerian de formă circulară, care ar fi trebuit să atingă performanţe tehnice şi posibilităţi de maniabilitate întâlnite doar de ceea ce publicul larg denumeşte „farfurii zburătoare”. Iar în ultimii ani, analiza documentelor a adus în mintea multora dintre noi ideea că nu ar fi exclus ca enigmaticele OZN-uri, extraordinarele nave aeriene atribuite unor civilizaţii non-terestre, să fi „decolat” în realitate dintr-un loc cu mult mai apropiat de lumea noastră, şi anume din mintea unui român genial, savantul şi inventatorul Henri Coandă.
„Vremuri de taină”
Cel de al Doilea război mondial l-a prins pe Henri Coandă la Paris, în zona ocupată de nemţi. Există informaţii conform cărora, după eliberarea capitalei franceze, el ar fi fost acuzat de colaborare cu regimul nazist pentru care ar fi lucrat la realizarea avioanelor cu reacţie intrate mai târziu în dotarea flotilei Luftwafe. Specialist în istoria aviaţiei, prof. Valeriu Avram afirmă, bazat pe informaţii ale vremii, că americanii l-ar fi interogat pe Henri Coandă în privinţa poroiectării şi realizării acelor avioane. Probabil că l-au tot interogat până când şi-au dat seama cât de valoros este tezaurul de cunoştiinţe tehnico-ştiinţifice pe care românul îl avea ascuns în propriul creer. Ulterior, după încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, Henri Coandă a intrat într-o perioadă aproape necunosctuă a vieţii sale. Tot ce se ştie este că între 1945 şi 1969 s-a aflat în SUA, unde a lucrat pentru “US Air Force”. În plus, se pare că, la un moment dat el a luat parte şi la anumite programe spaţiale secrete ale NASA. Dar cercetările sale au fost atât de “discrete”, încât nici până în ziua de azi nu se ştie, concret, care a fost contribuţia sa la succesele obţinute în acei ani de programele aero-spaţiale americane. În vremea când savantul român lucra în SUA, ,,Efectul Coandăăă a stat la baza altor brevete, omologate în Franţa, de astă dată. Este vorba despre Brevetul nr. 1156516, luat în evidenţă pe 19 mai 1958, brevet al cărui obiect îl constituie un straniu vehicul aerian, de formă circulară, pe care inventatorul său l-a numit ,,Aerodină lenticulară. Propulsia acestuia era asigurată de o serie de ajutaje speciale care, absorbind aerul de pe faţa superioară a aparatului, îl evacuau cu mare viteză spre sol, manevră care, executată rapid, asigura urcarea sau coborârea aparatului. La 16 iunie 1958, Coandă a înregistrat, tot în Franţa, Brevetul nr. 1158539, privitor la comanda automată a unor elemente aerodinamice speciale, cu ajutorul cărora aparatul dobândea o maneabilitate extraordinară, aproape similară celei care li se atribuite misterioaselor “OZN”-uri. În documantaţia anexată brevetului, Coandă aprecia că un astfel de vehicul, greu de o tonă, ar putea ajunge în trei secunde la o mie de metri înălţime având asigurată o autonomie de circa 5000 de km. Conform brevetului “Aerodina Coandă” putea decola şi ateriza oriunde, la verticală, în punct fix, „fără a fi nevoie de amenajări speciale a locului de aşezare a aparatului”. Din puţinele informaţii care au trecut de graniţele secretului s-ar părea că activitatea lui Henri Coandă în laboratoatele aero-spaţiale americane a avut legătură tot cu ,,Efectul Coandă,, şi cu aplicarea lui la strania “Aerodină lenticulară”. Ulterior s-au petrecut o serie de evenimente cel puţin ciudate, desprinse parcă din „teoriile conspirației”: un consorţiu canadian, finanţat însă de americani, a primit sarcina de a proiecta și construi un aparat aerian similar unei “Aerodine lenticulare”. Atunci, şef al acelui proiect ultrasecret ar fi fost englezul John Frost care, într-o primă fază l-a ocolit pe Henri Coandă și a evitat să-l coopteze în colectiv. De asemenea, s-a mai aflat că, încă de la început, colectivul Canadian s-a împotmolit într-o serie de dificultăţi de natură tehnică practic insurmontabile. Motiv pentru care, până la urmă, Frost l-ar fi chemat în ajutor chiar pe cel care descoperise şi brevetase aplicaţiile practice ale “efectului Coandă”. A fost un gest tardiv, care a primit un refuz ferm din partea inginerului. Rămaşi singuri pe ,,baricade,, oamenii lui Frost au reuşit, prin 1961, să construiască un prototip care, practic, n-a funcţionat niciodată. În final, după ani lungi de încercări, candienii au afirmat, cu tărie, că “Efectul Coandă” nu poate fi utilizat la construirea unui aparat de zbor ultra-performant. A fost un lanţ întreg de situaţii ciudate, care ar putea lăsa loc unor interpretări… să zicem “neconvenţionale”. Şi anume că, anunțată public, tentativa canadienilor ar fi fost doar o diversiune, la adăpostul căreia cercetările ar fi putut continua în linişte şi departe de ochii curioșilor, în cu totul alte laboratoare, mult mai bine dotate dar şi deosebit de “discrete”. Cert este că, începând de atunci, în lumea aviaţiei au apărut o serie întreagă de aparate de zbor deosebit de sofisticate. Aparate care, adeseori, ating performanţele pe care Henri Coandă le atribuia “Aerodinei Lenticulare”.
Un jurnal care conține o poveste sfâșietoare de dragoste, petrecută în familia lui Vasile Moldovan, prefectul Legiunii a III-a a lui Avram Iancu, înființată în Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, a devenit cel mai căutat exponat de la Muzeul Municipal din Târnăveni.
Jurnalul Iuliei Moldovan, o învățătoare din satul Boziaș, localitate care acum aparține de municipiul Târnăveni, fiica unuia dintre cei cincisprezece prefecți ale legiunilor conduse de Avram Iancu, continuă să stârnească emoții celor care îi află povestea, deși a trecut mai bine de un secol și jumătate de la scrierea acestuia.
‘Unul dintre cele mai semnificative exponate ale Muzeului Municipal Târnăveni este jurnalul olograf al Iuliei Moldovan, învățătoare în satul Boziaș, fiica lui Vasile Moldovan, prefectul Legiunii a III-a, Legiunea de Câmpie în armata lui Avram Iancu. Aspectul jurnalului Iuliei Moldovan este deosebit, este îmbrăcat în catifea neagră, brodat de mâna ei și conține însemnări aproape zilnice ale acesteia, din tinerețe și până aproape de moarte, precum și poezii scrise de ea, amintiri despre gloriosul ei părinte. A fost o persoană care a idealizat totul.
Foto (C): Dorina MATIȘ / AGERPRES
Și-a idealizat tatăl, și-a idealizat iubitul, pe profesorul Ioan Paul, care, trecând prin Boziaș și având o întrevedere cu tatăl ei, zăbovește câteva zile în casa lui Vasile Moldovan. Iulia se îndrăgostește, Ioan Paul se îndrăgostește și în acest jurnal, așa cum biserica comemorează în fiecare an anumite evenimente, în fiecare an ea comemorează întâmplările celor 3 zile petrecute cu acesta: jurămintele de lângă masa de piatră, din curte, schimbul de șuvițe. Întreaga viață îl va iubi, îl va aștepta și se va plânge jurnalului că este nefericită’, a declarat pentru AGERPRES, muzeograful Lucia Petru.
Din jurnalul Iuliei aflăm că iubitul ei, profesorul Ioan Paul, emigrează în Regat, apoi activează mulți ani ca profesor universitar la Iași, iar în tot acest răstimp ea îl așteaptă și îl iubește ca în prima zi.
‘Bătrâni amândoi se vor reîntâlni la un concert în București, la Atheneul Român, Iulia iubindu-l cu aceeași prospețime, cu aceeași patimă, ca și atunci când au stat amândoi în grădina lui Vasile Moldovan, pe banca de piatră. Acesta este jurnalul Iuliei, o dragoste dusă la extreme, știind că acel bărbat este însurat, știind că acel bărbat este tată’, a arătat Lucia Petru.
Din jurnal mai reiese că, dincolo de dragostea pătimașă pentru Ioan Paul, tatăl ei, Vasile Moldovan, ‘era punctul central al vieții ei’.
‘L-a îngrijit, împreună cu sora ei, Leontina, până la moarte. L-a stimat extraordinar de mult, fusese implicat în 1848-1849 în întreaga revoluție, se retrăsese la Târnăveni, a fost președintele Sedriei Orfanale, a fost o personalitate acest Vasile Vasiliu Moldovan. Iulia l-a iubit ca pe un tată dar, în același timp, l-a tratat ca pe un erou. A avut conștiința faptului că tatăl ei este într-adevăr un erou. Jurnalul descrie un mod de viață ieșit din tipar, ieșit din obișnuit, dar un mod de viață’, a precizat muzeograful.
Lucia Petru a precizat că jurnalul Iuliei a ajuns în Muzeul din Târnăveni grație donației făcute de Ioan Hora Pop din Brașov, care a întocmit și un arbore genealogic olograf a pașoptistului Vasile Moldovan.
‘Donația a fost făcută Muzeului din Târnăveni pentru că aici a trăit și a murit Vasile Moldovan, pentru că fetele lui, cele care nu s-au măritat, au rămas la Boziaș, au fost învățătoare în Boziaș și apoi tot aici și-au sfârșit viața, sunt îngropate alături de tată în cimitirul din Boziaș. Acolo a fost casa lor, școala din Boziaș se numește Vasile Moldovan’, a mai arătat Lucia Petru.
Foto (C): Dorina MATIȘ / AGERPRES
Alături de însemnările fiicei sale, Vasile Moldovan (1824-1895) se bucură de un loc de cinste în Muzeul din Târnăveni, de unde aflăm că a condus Legiunea de câmpie, care își avea centrul la Cetatea de Baltă. În 1848 era student în anul III la Teologie și a participat de la început la Revoluție alături de Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Samoil Poruțiu și Florian Micaș.
A participat la Marea Adunare Națională din 15 mai 1848 de pe Câmpia Libertății din Blaj și la constituirea rezistenței militare formată din cele 15 legiuni ale lui Avram Iancu, după ce s-a hotărât nerecunoașterea unirii Transilvaniei cu Ungaria.
Revoluționarul a luat parte la luptele dintre armatele maghiare și forțele militare ale moților, care nu au putut fi înfrânte, iar după înfrângerea revoluției maghiare cu ajutorul armatei ruse, Vasile Moldovan se reîntoarce în Cetatea de Baltă, iar după câțiva ani, în 1861, se stabilește la Boziaș.
Moldovan a devenit vicecomite al orașului Târnăveni, fiind unul din puținii români care a deținut o funcție de conducere în acele vremuri. El a murit în data de 1 ianuarie 1895 în satul Boziaș.
Muzeul Municipal Târnăveni care funcționează în conacul Beldi, o construcție din secolul al XIX-lea, adăpostește 4.000 de exponate, majoritatea repere importante ale memoriei colective locale.
Un târg de terapii complementare, numit “Sănătatea-alternative”, se va deschide sâmbătă la Cluj, în incinta cinematografului Mărăști. La această a doua ediție a evenimentului, intenția organizatorilor este de a prezenta publicului diferite modalități de abordare a soluțiilor pentru sănătate și pe cei mai buni terapeuți din domeniu.
Potrivit unui comunicat de presă transmis AGERPRES, evenimentul este structurat pe patru secțiuni: demonstrații terapii, discuții interactive, târgul terapeuților și două concerte terapeutice.
‘Demonstrațiile durează maximum 30 de minute. În acest timp fiecare terapeut își va prezenta terapia pe care o reprezintă, cu cât mai multe aspecte practice. Vor fi 17 astfel de demonstrații. Discuțiile durează câte o oră și jumătate, în program sunt patru, cu temele: cancerul, sănătatea femeii, relații sănătoase și parenting sănătos. La fiecare discuție participă un moderator și 3-4 invitați, specialiști în domeniul respectiv, care vor răspunde la întrebările publicului și ale moderatorului’, a explicat Ada Azap, organizator.
La târg, terapeuții vor participa la discuții față în față cu acele persoane care vor să afle mai multe informații despre terapiile alternative. În plus, fiecare seară a evenimentului se va termina cu un concert: sâmbătă va fi un recital de hang și kora cu Vali Pleș, iar duminică un concert de gong și boluri tibetane cu Turos Elemer.
Terapeuții care vor fi prezenți la târg sunt specializați pe diferite tehnici, dintre care organizatorii amintesc noua medicină germanică, tehnici de eliberare emoțională, aromaterapie, vindecare reconectivă, terapie holistică sau terapie craniosacrală.
AGERPRES/(AS — autor: Elena Stanciu, editor:Diana Dumitru)
Constantin Lupu (cat. 42 kg), Nicu Ojog (cat. 76 kg) și Lenard Berei (cat. 100 kg) au câștigat aurul la stilul greco-roman.
Tinerii luptători români au obținut și alte medalii la Bursa: Valentin Boicu (46 kg) a luat argintul, iar Răzvan Arnăut (cat. 54 kg), Lorenzo Botez (63 kg) și Florin Gheorghe (69 kg) s-au ales cu medaliile de bronz, tot la stilul greco-roman, potrivit paginii de Facebook a Federației Române de Lupte.
October 26th, 2015 |
Articol din 
