O echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie – ITM Bucureşti s-a aflat printre premiaţii cu aur ai ultimei ediţii a Salonului Internaţional de Invenţii de la Geneva. Marioara Avram, Ina Ruxandra Petrescu, Andrei Marius Avram şi Antonio Marian Rădoi au pus la punct un reactiv pe bază de nanoparticule de aur ce permite determinarea cu acurateţe a limitelor tumorale, pe suprafaţă şi în profunzime, inclusiv evidenţierea cuiburilor de celule tumorale aflate în vecinătatea tumorii. Pe scurt, invenţia lor ar putea ajuta doctorii să vadă cu precizie până unde s-a întins o tumoare, diagnostic foarte important pentru bolnavii de cancer.
Cu 18 medalii de aur, şapte de argint, trei medalii de bronz şi 32 de premii speciale, românii s-au făcut şi anul acesta remarcaţi la cea de-a 43-a ediţie a Salonului Internaţional de Invenţii de la Geneva. Printre laureaţii cu aur s-a aflat şi o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie – ITM Bucureşti, care, în plus, au fost recompensaţi şi cu Premiul OSIM şi un altul din partea delegaţiei Poloniei.
Marioara Avram, alături de Ina Ruxandra Petrescu, Andrei Marius Avram şi Antonio Marian Rădoi au fost recompensaţi pentru o invenţie care ar putea revoluţiona lumea medicală. Este vorba despre un reactiv pe bază de nanoparticule de aur ce poate fi utilizat pentru cartografierea arhitecturii ţesuturilor tumorale.
Concret, respectivul procedeu permite determinarea cu acurateţe a limitelor tumorale, pe suprafaţă şi în profunzime, şi inclusiv evidenţierea cuiburilor de celule tumorale aflate în vecinătatea tumorii. Asta pentru că, printr-o reacţie specifică, în tumoră, nanoparticulele de aur devin luminoase, a precizat Marioara Avram pentru gândul. Dacă îndepărtăm limbajul de specialitate din această descriere, putem spune că invenţia îi ajută pe medici să stabilească unde anume începe şi unde se termină o tumoare, astfel încât să ştie ce trebuie extirpat.
FOTO: Medalia de aur din partea juriului şi cele doua premii speciale câstigate la Salonul de Invenţii de la Geneva 2015
„Este un reactiv pe bază de nanoparticule de aur, cu dimensiunea de 5 nanometri, cu ajutorul căruia noi am făcut nişte studii pe tumora melanom”, a explicat cercetătoarea.
„Am făcut studii pe şoareci, în sensul că am vrut să detectăm tumora, marginile ei şi rădăcinile tumorale care se dezvoltau în ţesutul sănătos, şi, nu numai atât, am vrut să studiem arhitectura ţesutului acestuia tumoral. Ne-a ajutat foarte mult reactivul în sensul că noi am inoculat tumorile şoarecilor, i-am studiat 14 zile şi înainte de a-i eutanasia am injectat reactivul acesta în tumoră, iar anatomopatologul a făcut nişte lamele pe care le-am studiat prin diverse metode. Am constat că în tumoră, nanoparticulele acestea făceau aşa-numita rezonanţă plasmonică pe suprafaţă, în sensul că norul electronic din jurul lor le făcea să fie foarte luminoase, de un albastru fosforescent foarte frumos, dar numai în tumoră. Asta uitându-ne la microscop, la limita dintre ultraviolet şi vizibil. Numai în melanom se vedeau nanoparticulele foarte bine, şi atunci am putut să identificăm extraordinar de corect exact unde erau celule tumorale. Aceste nanoparticule au intrat prin endocitoză în celulă, iar ele din celulă produceau efectul. Deci, procedeul permite vizualizarea structurii şi morfologiei tumorii”, ne-a mai spus Avram.
Invenţia care ar putea revoluţiona lumea medicală
Doi ani au lucrat Marioara Avram şi colegii săi de echipă la aceast proiect. Cel mai dificil a fost, mărturiseşte acum cercetătoarea, să înţeleagă de ce nanoparticulele de aur deveneau luminoase doar în celulele tumorale.
„Am făcut un senzor special pentru ele, ca să măsurăm indicele de refracţie al melanomului acestuia, să vedem din ce cauză apăreau luminoase. Am studiat foarte mult ca să-mi dau seama de la ce…”, a povestit ea. „În cele din urmă am constat că indicele de refracţie al melanomului era mult mai mare decât al ţesutului sănătos şi al muşchiului şi de aceea la lungimea aceasta de undă se făcea rezonanţa plasmonică numai şi numai pe melanom”, adăugat cercetătoarea.
FOTO: Ina Petrescu, Marioara Avram şi Camelia Marinescu (director minister)
Deşi testele făcute pe şoareci nu vor fi realizate şi pe oameni, Mariora Avram spune totuşi că este un punct de plecare pentru o viitoare cercetare, ale cărei rezultate speră să le oferă un real ajutor medicilor.
„Nu avem de gând să le facem pe oameni pentru că durează foarte foarte mult şi sunt foarte laborioase documentele de aprobare… Dar pornind de la rezultatele acestea, vreau să fac un senzor şi să pun nişte nanopiramiduţe de aur pe electrozii senzorului şi să determin exact de pe piele melanomul, fără să mai fie ceva invaziv”, a afirmat cercetătoarea. „Este posibilă varianta aceasta. Noi am studiat ce fac nanoparticulele de aur acolo, la ce sunt folositoare, am studiat efectele şi acum sunt edificaţi asupra efectelor pe care le produc, şi atunci pot să fac nanostructurarea electrozilor în aşa fel încât să intre puţin în piele – 20 de microni maxim -, să nu lezeze pielea cumva, şi să determin apoi constanta dielectircă (permitivitatea electrică, n. red) şi indicele de refracţie, iar în funcţie de asta să îmi dau seama dacă este vorba de un melanom sau nu; spre exemplu, dacă o aluniţă s-a transformat în melanom sau nu”, a subliniat ea.
De fapt, ideea acestei cercetări a pornit de la o solicitare reală în acest sens. În urmă cu câţiva ani, dr. Ina Ruxandra Petrescu, de la Spitalul Universitar, îi cerea ajutorul Marioarei Avram pentru a găsi o procedură prin care să poată determina cât mai clar marginile melanomului.
„Acum mai mult timp, dr. Petrescu, de la Spitalul Universitar, care lucrează la Chirurgie Microreconstructivă – Chirurgie Plastică, a venit la mine şi m-a rugat să îi găsesc o metodă prin care să determine foarte bine marginile melanomului. Pentru că el, apărând în zone expuse la soare – faţă, gât –, când venea un pacient cu melanom, medicii erau nevoiţi să taie foarte mult în jur, aproape că mutilau omul. Şi atunci m-a rugat dacă pot să-i găsesc o metodă ca să taie cât mai sigur şi cât mai puţin din piele”, şi-a amintit cercetătoarea.
FOTO: Ina Petrescu, alături de Marioara Avram
Pentru următoarea etapă a cercetării, Marioara Avram şi echipa sa au nevoie de bani. Bani pe care statul românul nu este tocmai dispus să-i aloce. Se lucrează greu, pe proiecte, dar chiar şi fondurile din aceste surse se tot reduc de la an la an.
Preşedintele juriului Salonului de Invenţii de la Geneva a promis însă că va veni în vizită la Bucureşti şi va încerca să dea o mână de ajutor.
„Ea (preşedintele juriului, n. red) m-a întrebat dacă noi primim ceva sau ne ajută cu ceva faptul că am obţinut premiile acestea la Geneva. I-am spus că nu ne ajută cu nimic, decât că le punem la CV. După aceea am stat mai mult de vorbă şi a promis că în luma mai va veni la Bucureşti să vadă cum ne poate ajuta să obţinem finanţare să continuăm cercetarea”, a spus cercetătoarea. „Au fost printre noi inventatori care veneau din mediul privat şi care au avut bani să-şi promoveze invenţia, să meargă la radio, la televizor, care au plătit nişte interviuri pentru a se promova. Noi, dacă nu avem bani să ne promovăm, aşa rămânem… Acum dacă-şi mai aduce cineva aminte de noi câteva zileşi apoi uită toată lumea. Deci nu avem niciun avantaj… Sprijin din partea statului primim prin proiecte, care sunt oricum slab finanţate. Adică semnezi întotdeauna un contract pe o anumită sumă şi te trezeşti că-ţi dau în fiecare an suma cu 50-70% mai mică”, a continuat ea.
„E mare păcat că noi suntem sursă de inteligenţă pentru alte state”
Cu toate acestea, Marioara Avram nu vrea să îşi plângă de milă. De peste 20 de ani lucrează la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie – ITM Bucureşti, iar după tot acest timp s-a obişnuit să se descurce cu bani puţini. Îi pare rău însă de tinerii talentaţi pe care România nu ştie să-i preţuiască aşa cum ar trebui.
„Eu am 57 de ani şi sunt angajată a institutului încă de când s-a înfiinţat. Acum, ca cercetător ştiinţific gradul I am un salariu de 700 de euro”, a povestit ea. „Cel mai mult îmi pare rău însă de tinerii care ne pleacă. Anul trecut am fost nevoită, spre sfârşitul anului, să le caut băieţilor nişte burse să plece şi cred că – îmi pare tare rău să spun asta -, deşi au promis că se vor întoarce, nu o vor mai face. E mare păcat că noi suntem sursă de inteligenţă pentru alte state… Acum am în colectiv tineri pe care i-am angajat; unii sunt încă studenţi, masteranzi, doctoranzi, pe care i-am angajat special pentru a face dispozitivele pentru măsurători neinvazive despre care vorbeam mai înainte. Sunt foarte buni!”, a completat cercetătoarea.
De altfel, ar mai fi saloane de invenţii la care ar putea participa anul acesta, dar problema e aceeaşi: „Nu cred că mai am bani. Noi mergem pe banii pe proiectele noastre… Şi cum banii de deplasări sunt cam aceiaşi cu banii de salarii, mai degrabă le dau copiilor salariul, decât să ne plimbăm, mai ales că anul acesta ne-au tăiat şi mai mult fondurile. Avem şi prea puţin timp şi prea puţini bani pentru câte sunt făcute în cercetare”, explică Marioara Avram.
FOTO: Marioara Avram şi tinerii cu care lucrează în laborator: Cătalin Mărculescu, Tiberiu Burinaru, Andrei Avram, Bianca Tincu şi Andreea Speriatu
Totuşi, toată munca pe care a făcut-o până acum a avut drept catalizator pasiunea pentru ceea ce face: puternică, reală, care îi ţine mintea ocupată mai tot timpul.
„Până acum câţiva ani, dacă dormeam câteva ore pe noapte… Restul erau dedicate cercetării. Soţul meu m-a înţeles şi m-a ajutat”, a spus ea. „Altfel nu ai cum, nu poţi să faci treabă de calitate. Dacă eşti obosit şi tracasat şi tot timpul cu gândul în altă parte, nu poţi să faci cercetare. Dacă ai pornit pe o idee, trebuie să sapi pe ideea aceea, că altfel o uiţi dacă vii cu alte preocupări şi nu mai faci treabă bună. Dacă eşti cercetător trebuie să fii de la început călit, să rezişti şi să nu oboseşti repede. Când eram mai tânără, dacă aveam o idee şi visam noaptea că ea ar putea fi o soluţie pentru o problemă, mă trezeam, deschideam laptopul şi mă apucam de lucru”, rememorează femeia.
De ceve vreme culege roadele: din cele 18 invenţii ale sale, 10 au fost premiate la cele mai importante saloane internaţionale. În 2006, la Geneva, a câştigat medalia pentru „Cel mai bun inventator femeie”. A avut şi şansa să lucreze peste graniţe, dar a refuzat propunerile primite, preferând să rămână alături de cei dragi.
„Nu am vrut să plec pentru că am fost de părere că familia este mai importantă decât orice. Am avut posibilitatea, dar nu am vrut pentru că aveam doi copii şi m-am gândit că e bine să crească alături şi de mama şi de tata, să fie familia armonioasă. Şi cred că am făcut bine”, a afirmat Marioara Avram în cele din urma.
Cercetatoarele sunt mandre de rezultatul lor, venit dupa cinci ani de munca. Acum insa urmeaza pasul cel mai greu: trecerea de la inventie la practica, iar pentru asta au nevoie de milioane de euro. Altfel si inventia lor va ramine intr-un sertar, asa cum au patit multi specialistii care au castigat in anii trecuti.
Testele le-au facut pe soareci cu tumori canceroase de piele. Animalele au fost injectate cu o solutie cu nanoparticule de aur, care sunt de 1000 de ori mai mici decat diametrul firelor de par. Mai departe, dupa expunerea la o lumina ultravioleta, tumoarea, dar si celulele care dau metastaze, au iesit in evidenta.
“Datorita proprietatilor unice ale nanoparticulelor de aur in tesut tumoral de melanom care absorb lumina, la un nivel de unda precis se creeaza o imagine unica albastra fluorescenta, care e diferita de tesuturile sanatase“, spune medicul Ina Petrescu.
O astfel de imagine care arata conturul tumorii, dar si profunzimea ei, i-ar ajuta enorm pe doctori. Pentru aceasta metoda, care ar putea permite chiar si diferentierea unei alunite sanatoase de una canceroasa, cercetatoarele au primit aur la Geneva.
“Punem nano-particule, electrozi pe o sonda si sonda o apropiem de piele si vedem din grafice daca e melanom sau nu“, spune Marioara Avram, Institutul de Cercetare si Dezvoltare in Microtehnologii.
Romania a luat anul acesta 28 de medalii la Salonul de de la Geneva, 18 de aur. Pentru a nu ramane inventii uitate printr-un sertar e clar ca e nevoie de fonduri.
Din pacate, sunt multe inventii medicale premiate tot cu aur la Geneva, pentru care nu s-au gasit fonduri. Au trecut cinci ani de cand medicul Alexandru Ciocalteu a fost premiat pentru o metoda revolutionara, prin care peritoneul poate fi folosit pe post de rinichi si astfel bolnavii pot scapa de dializa. Medicul Ciocalteu povesteste astazi ca statul nu i-a finantat inventia, dar a gasit pe cineva interesat de ea.
“Am vandut inventia, exista un avans, dar n-am inceput actiunile in sine pentru punerea in practica. Ministerul Cercetarii se ocupa din a face sange din limbrici, dar asta care era o chestie interesanta nu i-a interesat, e treaba lor” a spus doctorul Alexandru Ciocalteu.
Dezinteres a fost si pentru o crema medicament pentru vindecarea leziunilor precanceroase, premiata cu aur la Geneva in 2009.
Sportiva română Larisa Iordache a cucerit medalia de bronz la individual compus, joi seara, la Campionatele Mondiale de gimnastică artistică de la Glasgow, în timp ce Laura Jurca s-a clasat pe locul 8 în finală.
Aurul a fost cucerit de americanca Simone Biles (18 ani), cu 60,399 puncte, ea devenind prima gimnastă care câștigă trei titluri mondiale consecutive la individual compus. Pe locul secund s-a clasat o altă americancă, campioana olimpică en titre Gabrielle Douglas, cu 59,316 puncte, iar Iordache a completat podiumul, cu 59,107 puncte, Jurca fiind a opta, cu 56,732 puncte. Rusoaica Svetlana Horkina a câștigat și ea trei titluri mondiale la individual compus, însă nu consecutive (1997, 2001, 2003).
Iordache, vicecampioana mondială la individual compus (Nanning, 2014), și-a început evoluția la bârnă, cu 14,766 (cea mai mare notă din concurs la acest aparat), și era pe locul 7 după prima rotație, în timp ce Jurca (13,900 la sol) se afla pe 10. După a doua rotație, Iordache ocupa locul 5 (13,900 la sol), iar Jurca era pe 7 (15,133 la sărituri). La capătul a trei rotații, Iordache a mai urcat o treaptă, fiind pe locul 4 (15,066 la sărituri), în timp ce Jurca se menținea pe șapte (13,733 paralele). În ultima rotație, Iordache a evoluat la bârnă (14,800), reușind să o depășească pe chinezoaica Shang, care a evoluat la sărituri (13,866), și să prindă podiumul, în timp ce Jurca a coborât pe locul 8, după ce a fost notată cu 13,966 la bârnă.
Medalia cucerită de Larisa Iordache salvează onoarea gimnasticii românești, care a dezamăgit la Mondialele de la Glasgow, ambele loturi ratând finalele și calificările directe la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro.
Scriitorul, publicistul și scenaristul Radu Cosașu (pseudonimul lui Oscar Rohrlich) s-a născut la 29 octombrie 1930, la Bacău. A făcut cursurile liceale la București, între 1940-1948, după care a urmat, timp de un an, Facultatea de Litere a Universității din București (1948-1949) și apoi Școala de Literatură ”Mihai Eminescu” (1952-1953).
Radu Cosașu primește ‘Premiul pentru literatură’, în cadrul Galei Premiilor Flacăra (25 octombrie 2010).
A fost reporter la ”Revista elevilor” (1948-1949), unde a și debutat, în 1948, apoi redactor la ”Scânteia tineretului” (1949-1950, 1953-1956), de unde a fost concediat, din cauza lansării teoriei ”adevărului integral” la Congresul Tinerilor Scriitori (1956), după cum se menționează în ”Dicționarul scriitorilor români” (1995). De asemenea, între anii 1968-1987 a fost redactor la revista ”Cinema”.
Radu Cosașu este considerat de Eugen Simion ”expresia cea mai pregnantă a mobilității spiritului contemporan”, el fiind atras de toate domeniile posibile: literatură, publicistică, politică, cinematografie, teatru, muzică, sport, aceasta fiind caracteristica scriitorului contemporan. Stilul său farmecă cititorii printr-o efervescență și o vervă rar întâlnită, acesta oglindindu-se în tot ce a scris: articole, eseuri, reportaje, proză. Radu Cosașu, invitatul evenimentului ‘Povestitorii de la Șosea’, moderator Paul Cernat, la Clubul Țăranului. (14 octombrie 2009)
A debutat editorial în 1952, sub pseudonimul Radu Costin, cu un volum de proză patriotică. Afirmarea sa s-a produs cu volumul de proză satirică ”Maimuțele personale” (1968) și cu un gen eseistico-publicistic original, insolit în volumele care au adunat articolele și eseurile sale reportericești scrise săptămânal în diferite publicații: ”Un august pe un bloc de gheață” (1971), ”Viața în filmele de cinema” (1972), ”Ocolul pământului în 100 de știri” (1974), ”Cinci ani cu Belphegor” (1975), ”O viețuire cu Stan și Bran” (1981), ”Sonatine” (1987).
Volumele care au urmat au confirmat aprecierile criticii privind originalitatea și pluralitatea scrierilor sale, dintre acestea evidențiindu-se ciclul autobiografic de nuvele ”Supraviețuiri” (I-VI, 1973-1989): I-II (1973-1977), III (1980) — ”Meseria de nuvelist”, IV (1983) — ”Ficționarii”, V (1985) — ”Logica”, VI (1989) — ”Cap limpede”; ”Mătușile din Tel Aviv” (1992), ”O supraviețuire cu Oscar” (1997), ”InSISIFicarea la noi, pe Boteanu” (1998), ”Autodenunțuri și precizări” (2001) ș.a.
În 2002, prin rearanjarea cronologică a nuvelelor din seria ”Supraviețuiri”, îi apare un prim volum dintr-un nou ciclu intitulat ”Supraviețuirile” — ”Rădăcinile mic-burgheze”, urmat, în 2003, de un al doilea volum intitulat ”Armata mea de cavalerie”. Scriitorul Radu Cosașu la dezbaterea aniversară ‘Dilema veche la majorat: cum ne-am petrecut tranziția’, organizată de Clubul Dilema veche. (19 ianuarie 2011)
A deținut temporar rubrici fixe la reviste ca ”România literară”, ”Tribuna”, ”Flacăra”, ”Cinema” și la ziarele ”Sportul” și ”Informația Bucureștiului”, semnând uneori cu pseudonimul Belphegor, potrivit sursei amintite. Este co-fondator, alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper și Zigu Ornea, în anul 1993, al revistei săptămânale de cultură ”Dilema”, care din 2004 apare sub noua denumire ”Dilema veche”. În prezent continuă să colaboreze la diverse publicații, între care ”Dilema Veche” și ”Gazeta Sporturilor”.
Radu Cosașu este și autorul unor piese de teatru (”Mi se pare romantic”, 1961; ”Scurt program cu bossanove”, 1966) și al volumului de poeme ”Povești pentru a-mi îmblânzi iubita” (1978). Președintele Ion Iliescu l-a decorat pe scriitorul Radu Cosașu cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (30 martie 2004)
La 30 martie 2004 a fost distins cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, conferit de Președinția României.
I-au fost decernate numeroase premii: Premiul ”Ion Creangă” al Academiei (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1971, 1981), Premiul ”Felix Aderca” (1999), Premiul Național pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor (2007), Premiul pentru literatură la Gala Premiilor ”Flacăra” (2010), Premiul ”Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, din partea revistei Observator cultural (2010). De asemenea, la Gala Premiilor ”Ioan Chirilă”, rezervate gazetarilor sportivi, din 22 noiembrie 2010, Radu Cosașu a primit Premiul de excelență.
Romania’s epee team on Sunday won the silver at a World Cup stage in Legnano, Italy, as it lost the final to Russia, 30-42.
The Romanian team, made up of Ana-Maria Popescu (Branza), Simona Gherman, Simona Pop, defeated Japan in the 1/8 round, 38-34, Sweden in the quarter-finals, 45-37, and France in the semi-finals, 36-31.
The US team came in third after defeating France, 28-22, in the third place match.
In the women’s individual epee competitions, Chinese Yiwen Sun prevailed over Kristina Kuusk (Estonia). The Romanian fencers performed poorly: Ana-Maria Popescu 17th place; Simona Gherman — 20th place; Amalia Tataran — 41st place; Ioana Adriana Dumitru, 69th place; Anca Maroiu — 83rd place; Ana Maria Constantin — 124th place; Loredana Dinu — 135th place; Raluca Sbarcia — 191st place. AGERPRES
Echipa feminină de spadă a României a cucerit medaliile de argint la etapa de Cupă Mondială de la Legnano (Italia), duminică, după ce a fost învinsă în finală de Rusia, cu scorul de 42-30.
România, în componența Ana-Maria Popescu (Brânză), Simona Gherman, Simona Pop, a învins Japonia în optimi, cu 38-34, în sferturi a trecut de Suedia, cu 45-37, pentru ca în semifinale să dispună de Franța, cu 36-31.
Echipa Statelor Unite s-a clasat pe locul al treilea, după ce a învins Franța în finala mică, scor 28-22.
La individual, chinezoaica Yiwen Sun s-a impus în finala cu Kristina Kuusk (Estonia). Româncele au avut clasări modeste: Ana-Maria Popescu — locul 17, Simona Gherman — 20, Amalia Tătăran — 41, Ioana Adriana Dumitru — 69, Anca Măroiu — 83, Ana Maria Constantin — 124, Loredana Dinu — 135, Raluca Sbârcia — 191.
Fostul căpitan al echipei naționale de fotbal a României, Cristian Chivu, s-a născut la 26 octombrie 1980, la Reșița.
Cristian Chivu, 25 martie 2011
Fundaș stânga și fundaș central, și-a început cariera la FCM Reșița. Aici a jucat în sezoanele 1996-1997 și 1997-1998, bifând 25 de meciuri și 2 goluri. S-a transferat apoi la Universitatea Craiova, pentru sezoanele competiționale 1998-1999 și 1999-2000. În 34 de meciuri în tricoul alb-albastru, a înscris de trei ori.
Primul club din străinătate care a semnat cu Cristian Chivu a fost Ajax Amsterdam, în 1999. În echipa antrenată de Ronald Koeman, românul a devenit căpitan. Alături de coechipieri precum Rafael vad der Vaart, Wesley Sneijder, Johnny Heitinga, Zlatan Ibrahimovic și Maxwell, fundașul român a fost campionul Olandei în sezonul 2001-2002, a câștigat Cupa Olandei în 2002, precum și Supercupa Olandei, în același an. În ediția 2002-2003 a Ligii Campionilor, Cristian Chivu a jucat un rol important în accederea echipei sale în etapele superioare ale competiției, fiind aproape de semifinale. Cristian Chivu, 16 august 2000
În septembrie 2003, Cristian Chivu devine jucătorul clubului A. S. Roma. Deși titular de drept, românul a lipsit în multe meciuri, din cauza accidentărilor repetate. În cele patru sezoane petrecute la Roma, Cristian Chivu a fost prezent în teren de 123 de ori și a avut 6 reușite. Principala performanță cu Roma a fost câștigarea Cupei Italiei, în 2006-2007.
În 2007, după ce a fost disputat de trei dintre cele mai importante cluburi de fotbal din Europa, Barcelona, Real Madrid și Internazionale Milano, fundașul român s-a decis pentru Internazionale, semnând un contract pe cinci ani. La această a doua formație italiană din cariera sa, Cristi Chivu avea să obțină cele mai mari succese. Astfel, a fost de trei ori campion al Italiei, în intervalele 2007-2008, 2008-2009 și 2009-2010. A câștigat cu Inter Cupa Italiei de două ori, 2009-2010 și 2010-2011, precum și Supercupa Italiană, în 2008 și 2010. Apogeul carierei lui Cristian Chivu a fost câștigarea Ligii Campionilor, sezonul 2009-2010. În același an, a obținut și trofeul Campionatului Mondial al Cluburilor FIFA.
În ciuda acestor reușite, Cristian Chivu avea să se accidenteze grav într-un meci din campionatul Italiei, împotriva celor de la Chievo Verona, din 6 ianuarie 2010. În urma unui contact brutal cu Sergio Pellissier, fundașul român a fost scos pe targă și, la două ore după impact, se afla pe masa de chirurgie din cauza unui fracturi craniene. S-a întors pe teren la 24 martie 2010, fiind însă obligat să poarte un echipament de protecție. În cele 168 de meciuri jucate pentru Inter Milano, a înscris de 3 ori. Cristian Chivu, pe teren la meciul de fotbal Romania — Bulgaria (2-2), contând pentru preliminariile EURO 2008
Sub culorile Tricolorului, Chivu a început să joace în echipa sub 21 de ani. În echipa națională de fotbal, a jucat la Euro 2000 și Euro 2008. A coordonat din teren echipa României de 50 de ori, conformstatisticifotbal.ro. Unul dintre cele mai importante goluri reușite la echipa națională a fost cel de la Euro 2000, primul gol din disputa cu Anglia, câștigat de tricolori cu 3-2. La 21 mai 2011, Cristian Chivu și-a anunțat retragerea din prima reprezentativă a țării noastre. Președintele României, Traian Băsescu, îl medaliază pe fotbalistul Cristian Chivu
La 18 martie 2008, i s-a conferit, din partea Președinției României, Medalia ”Meritul Sportiv”, clasa a III-a.
Dintre titlurile individuale reușite de fotbalistul român, amintim: Gheata de aur a Olandei (2002), Fotbalistul român al anului (2002, 2009, 2010). În 2002, a fost selecționat de UEFA în Echipa anului. În 2000, a fost deținător al Trofeului Marco van Basten.
Cântăreața Corina Chiriac, care își sărbătorește luni ziua de naștere, vorbește într-un interviu acordat AGERPRES despre cel mai frumos cadou pe care și-l face cu ocazia aniversării, lansarea unui dublu album – “Hai, hai lângă mine stai”, cu 20 de melodii, în totalitate noi.
Artista rememorează și una dintre cele mai plăcute și neobișnuite aniversări, petrecută în Cuba, pe plaja Varadero.
“Am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieșită cu totul din comun. (…) Am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de șampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei și o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă și avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine și să-mi urez singură ‘La mulți ani!””, a povestit Corina Chiriac.
Ea vorbește și despre ce a însemnat și ce înseamnă muzica în viața ei, dar și despre perioada când a vrut să fie actriță și despre idolul ei, actrița Carmen Stănescu.
AGERPRES: Se apropie ziua dumneavoastră de naștere și cu această ocazie veți lansa și un nou album, dublu, “Hai, hai lângă mine stai”. Ce aduce nou acest album?
Corina Chiriac: Înainte de toate, mulțumesc frumos că m-ați invitat. Îmi faceți onoarea de a puncta un moment de victorie în cariera mea și, respectiv, în viața mea personală, pentru că, iată, la 66 de ani voi lansa un dublu CD de muzică ușoară românească nouă, nu un CD de remixuri ale pieselor de altădată sau piese străine reinterpretate în România. Într-adevăr, ce aduce nou acest dublu album sunt 20 de melodii create de-a lungul a patru ani de zile de compozitorul și orchestratorul Nicolae Caragea împreună cu mine, în calitate de solist vocal, autor al textelor și producător. Am și doi colaboratori în calitate de textieri, dar textele îmi aparțin în 90% sau poate și mai mult.
Este un CD care propune, în același timp, muzică de atmosferă, muzică nostalgică și piese care pot fi cântate la o petrecere, la un eveniment particular sau public, la o zi de oraș, la o aniversare. În orice fel de împrejurare lumea are nevoie de puțină muzică frumoasă.
Acest CD va avea două lansări, una în cadrul emisiunii “Opriți timpul”, duminică, 25 octombrie, la ora 14,00, unde voi prezenta vreo opt piese de pe acest dublu album, iar lansarea fizică a CD-ului va avea loc vineri, 30 octombrie, la ora 16,00, la magazinul Muzica, de pe Calea Victoriei, unde așteptăm un număr mare de prieteni și iubitori de muzică românească. Voi fi acolo împreună cu CD-urile și le voi oferi cu autograf.
AGERPRES: Pe coperta albumului aveți și o poveste, “Vioara”. Care-i povestea acestei povești?
Corina Chiriac: “Vioara” are pentru mine o poveste neașteptată. Am fost întotdeauna iubitoare de scris, de fenomenul de a crea în scris, poezie, puțină proză, am încercat și o piesă de teatru. M-am jucat în timpul liber. A fost un hobby, să spunem. Prin anii 2000, băiatul unei prietene s-a oferit să mă ajute să învăț să scriu la calculator. Nu înțelegea la ce-mi trebuie, i se părea că e un capriciu inutil.
În momentul în care am învățat cât de bine am putut această tehnică virtuală, am profitat de o vacanță neașteptată, pe care singură mi-am oferit-o, la o verișoară în Argentina — m-am îndrăgostit de Argentina, m-am îndrăgostit de Buenos Aires — și trăind într-un climat cu totul deosebit de climatul european sau nord american, m-am așezat acolo să-mi definitivez acele ciorne cu care plecasem în valiză, din hârtie să le trec în calculator.
Cu ocazia asta, având foarte multe luni la dispoziție, nu numai că le-am definitivat, dar pe unele le-am inventat acolo, cum ar fi “Vioara”. Este o nuvelă în care mi-am închipuit tot ceea ce-și poate visa o femeie despre dragostea spirituală adevărată, sublimă și împărtășită, dintre ea și iubitul ei. Sigur că ‘Vioara’ este o metaforă, dar a rămas o poveste frumoasă, pe care am vrut să o ofer celor care nu au cumpărat cartea “Căutând iubirea”, pe care am lansat-o în 2005.
Cu ocazia asta, iată că bunul Dumnezeu mi-a făcut încă un cadou important: la târgul de carte din noiembrie, acum, în 2015, Editura Orizonturi s-a oferit să-mi republice cartea. Se va numi tot “Căutând iubirea”, va avea o altă copertă și va fi o nouă ediție, ediția a doua a aceleiași cărți din 2005, și, cu siguranță, la târgul de carte, firma Eurostar, care a realizat tipărirea acestui dublu album, va veni și cu CD-uri iar eu voi sta acolo și voi da autografe pe carte, pe CD sau pe amândouă. Pentru mine este o victorie deosebită, o consider un cadou pe care bunul Dumnezeu mi-l face de ziua mea, și în preajma zilei mele de naștere, și după ziua mea de naștere, și în toată această toamnă de care mă leagă însăși existența mea pe planetă.
AGERPRES: Dumneavoastră ați crescut într-o familie de muzicieni. Ce înseamnă muzica pentru dvs?
Corina Chiriac: Probabil înseamnă nu numai totul, înseamnă expresia lui Dumnezeu în viața noastră pentru că, așa cum știm, cartea Genezei începe cu cuvintele: “La început a fost cuvântul!”. Cuvântul înseamnă sonor, muzicalitate, înseamnă vibrație. Cuvântul poate avea muzicalitate fericită sau nefericită, etc., dar este vorba de o emisie de sunete, deci muzica reprezintă o întindere a cuvântului într-o zonă mult mai melodioasă decât simpla vorbire.
AGERPRES: Nu foarte lume știe că dumneavoastră aveți la bază și o facultate de teatru. Aveți mai multe prezențe atât în teatru, cât și în film. De asemenea, ați fost gazda unui show de televiziune iar în prezent sunteți realizatoarea unei emisiuni TV duminicale. Ce vă place să faceți cel mai mult?
Corina Chiriac: (râde) Cred că toate. N-aș putea să fac o alegere. La naștere, în destinul meu a scris că eu va trebui să fiu artistă. Consider că am o vocație pentru asta, pentru că este lucrul care îmi place cel mai mult să-l fac, să mă pregătesc pentru spectacol, pentru întâlnirea cu publicul. Toate formele de manifestare artistică frumoase și decente mă interesează, mă pasionează. Nu-mi sunt indiferente, nu le fac la voia întâmplării, nici nu le iau ca pe ceva care mi se cuvine. E o activitate care mă împlinește ca persoană și efectiv îmi pare bine că mi-am devotat copilăria și adolescența pregătirii pentru a face o carieră de artist al scenei.
AGERPRES: Când și de ce ați hotărât să renunțați la scena de teatru și să vă dedicați doar muzicii?
Corina Chiriac: Este o întrebare foarte bună. Așa cum pot afla cei care se uită pe site-ul meu, www.corinachiariac.ro, sau chiar pe wikipedia direct, există CV-ul meu scris de mine, eu mă pregăteam să devin actriță, mi-am dorit să devin actriță. De fapt, eu doream să urc pe scenă, dar credeam că actoria este ceea ce mă împlinește cu adevărat. Regretatul meu tată, compozitorul Mircea Chiriac, prin anul 1965 a realizat muzica pentru două piese de teatru, la Teatrul Național, pe vremea când Naționalul avea una din săli la actuala sală Odeon, pe Calea Victoriei.
Acolo, una dintre marile vedete ale teatrului românesc, incontestabil adorata doamnă Carmen Stănescu, juca în mai multe piese, era în deplinătatea tinereții și a forțelor, iar eu, uitându-mă cu adorație la dânsa pe scenă, spuneam “Așa aș dori să fiu și eu!”. A fost idolul meu de artistă a scenei, a rămas și va rămâne pentru totdeauna. Am avut fericita ocazie să o cunosc, să văd cu câtă meticulozitate și dăruire își pregătea fiecare show de televiziune sau rol de pe scenă.
De cântat am început nu într-o doară, ci oarecum în urma unui pariu. Colegii îmi spuneau “Hai, mă, tu nu ai curaj să cânți la Steaua fără nume!”.
Eu le cântam lor la întrunirile noastre de sâmbătă seara. Unul cânta la chitară, altcineva cânta din gură, altul spunea o poezie, iar eu mă așezam la pian și le cântam șansonete franțuzești, twisturi și ce se purta prin ’68 și ’69. Ei îmi spuneau: “Bine, mă, tu care cânți așa bine de ce nu te duci și tu să apari acolo, să arăți ce poți?”. Eu am zis “Aveți dreptate”. Și cam așa era, nu prea aveam curaj la început. Și după succesul de la “Steaua fără nume” am crezut că o să cânt câțiva ani, o să apar la televizor, dar după aia “Haideți să trecem la lucruri serioase, să ne apucăm de teatru”.
Am fost și angajată, la un moment dat, la Teatrul Giulești. Am dat concurs, m-a ajutat colegul meu Florin Zamfirescu, astăzi uriașul actor Florin Zamfirescu, — a rămas prietenul meu și îl admir și îl respect de-o viață—, m-a ajutat să dau examen la Teatrul Giulești, am luat examenul, dar nu s-a întâmplat să-mi găsească un rol în primul an și am șomat pe acolo pe coridoare. Eram extrem de tristă și de frustrată pentru că eu am fost întotdeauna o fată activă, o femeie de acțiune. În vara următoare s-a întâmplat că am fost trimisă de trei instituții diferite din România la trei festivaluri internaționale diferite.
Televiziunea m-a trimis la Orfeul de Aur, Electrecord la Sopot (Polonia) și Ministerul Culturii la Dresda, la un festival mare în fosta RDG. Și, din trei festivaluri, la două am luat premii. În momentul acela s-a deschis pentru mine o carieră internațională în fostele țări ale CAER-ului, unde nu se ajungea ușor, puteai să fii tu oricât de doritor.
Dar aceste premii au reprezentat atestarea unui talent de care probabil că nici nu eram conștientă.
Eu tot mă uitam în urmă cu regret la rolurile pe care aș fi putut să le joc în teatru, tot nu dădeam încă, probabil, greutate suficientă faptului că eu m-am apucat profesionist de a fi solistă vocală, tot credeam că mâine-poimâine voi putea juca rolurile doamnei Carmen Stănescu. Și văzând că mi se deschide, că-mi apar contracte, că veneau la ARIA, la fosta Agenție Română de Impresariat Artistic, că ploua cu contracte, mi-am dat seama că zarurile au căzut, probabil, favorabil pentru mine și m-am apucat serios de activitate, de turnee, de plecat în toate țările CAER-ului.
Peste câțiva ani m-am reîntors la festivalul de la Sopot, din Polonia, unde am mai luat încă o dată premiu. S-a deschis astfel, pentru mine, o carieră care a durat, în orice caz, până în 1988 când, plecând la un contract în America, m-am hotărât să mai stau pe acolo o vreme. Și iarăși am crezut că dacă fac o pauză și vin în țară mă reapuc de actorie… N-a fost să fie, m-am apucat de televiziune și de cântat. Și am făcut foarte bine.
AGERPRES: Piața muzicală actuală din România este într-o continuă mișcare, apar și dispar cântăreți. Cât de ușor este să devii cântăreț și cât de greu este să te menții pe această piață?
Corina Chiriac: Iată o întrebare delicată și mă bucur că ați formulat-o și am să vă spun de ce: e loc pentru toată lumea, e loc pentru mult mai mulți soliști decât sunt. Este un regret al meu, care mă consider un fel de mămică a unei generații întregi de soliști, că între generația mea, de 60 de ani, plus/minus, și cei mai tineri sunt spații atât de mari pe care le-aș numi niște crevase, ca la Polul Nord, niște prăpăstii în gheață care n-ar fi trebuit să existe.
Ar fi trebuit să existe soliști care din trei în trei ani să acopere spațiile goale dintre generații, pentru că este nevoie de soliști. Regretul meu este că revoluția din ’89 a răscolit, din punct de vedere economic și istoric, tot ce era așezat până atunci într-un anumit fel. Și așa cum au căzut, să spunem, valurile de pământ arate, au căzut într-un fel care încă nu s-a așezat bine, nu mai există un show-bizz, adică o agenție particulară, de stat, care să organizeze turnee așa cum se făcea înainte de ’89, cu un autocar, cu hoteluri plătite. Ministerul Culturii ar fi trebuit să se ocupe de organizarea de turnee, pentru că trebuie să spunem că există foarte mulți tineri care au talent.
Să spunem că undeva reușesc să se evidențieze, la un concurs de televiziune, la unul dintre nenumăratele festivaluri pentru tineri și adolescenți care există în țară. Pe acești tineri eu îi compar de ani de zile cu un tânăr care obține carnetul de conducere, dar nu are mașină să conducă, să-și facă mâna.
Ei nu au unde să apară în fața publicului, să vadă diferența dintre un concurs de televiziune și contactul cu publicul dintr-un oraș mic sau un oraș mare, din comună sau sat, de oriunde ar fi, să vadă cum trebuie să te porți cu publicul, care este reacția publicului la un anumit cântec, să-și facă mâna în această meserie care, ca orice meserie, se învață în practică, făcând-o, mai ales în condiții nefavorabile, nu la televiziune, unde ai lumina pusă, unde ești elegant și parfumat.
Mie îmi pare foarte rău pentru ei, pentru că este o meserie frumoasă, o meserie care îți dă un sens existenței. Te trezești dimineața și știi că poimâine ai spectacol, te pregătești și ai emoții că poate nu o să meargă microfonul…, te agiți, te enervezi, dar ai o justificare pentru toată viața.
AGERPRES: Pe dumneavoastră ce v-a ajutat cel mai tare în parcursul artistic — munca, talentul, credința? Sau care ar fi ordinea lor?
Corina Chiriac: Cu siguranță în primul rând m-a ajutat educația primită de la părinți și de la profesorii pe care îi aveam la școala de muzică sau la facultate, o educație solidă despre seriozitatea cu care trebuie văzută o carieră. Poate în viață te mai distrezi, mai faci o greșeală, dar cariera trebuie gândită cu multă seriozitate încă de pe băncile școlii, dacă se poate chiar de la grădiniță. Este, de altfel, ceea ce am văzut umblând prin lume.
Școlile particulare mari, facultățile particulare mari din lume, îi pregătesc pe tineri cu adevărat pentru lupta de existență, căci lupta tinerei generații nu este cu noi, cei care ne-am trăit viața și am făcut atât cât am putut sau ne-a permis bunul Dumnezeu, lupta lor este între ei, între cei tineri.
Ei trebuie să-și dovedească lor sieși și unii altora care este cel mai bun sau ce pot face cu cariera lor. Această seriozitate se pregătește de mic copil. La mine, pregătirea a fost meritul părinților, apoi profesorii m-a ajutat și talentul și faptul că de mică am fost pusă la muncă — vioară, pian, lecțiile de la școală.
Nu eram eu cel mai bun elev din clasă, dar nu asta a fost important — faptul că de la 6-7 ani eu tot am muncit și mi s-a creat un reflex al lucrului care trebuie făcut fiindcă trebuie făcut. Reflexul ăsta mă ține până astăzi și îmi dă un sens, un motiv să nu îmbătrânesc, un motiv să mă țin activă și să fiu bucuroasă și flatată că am o utilitate. Asta e ceva care se învață de mic, crești cu această convingerea și ajungi la vârsta la care spui “Da, am făcut ceva în viață, dar din fericire încă mai sunt util”. Este grozav.
AGERPRES: Aveți vreun regret, ceva nu ați făcut, ceva ce ați fi putut să faceți…
Corina Chiriac: Sigur că fiecare are în viață… Poate că dacă nu aș fi fost atât de concentrată pe carieră, poate că aș fi avut o familie, un copil, nepoți, dar în ziua de astăzi nu mai sunt atât de sigură că trebuie să am acest regret. Ar fi trebuit să aleg între a alerga din Rusia în RDG și din America nu știu unde, ca să nu las un copil să crească fără părinți, măcar fără unul dintre părinți, așa cum am avut eu doi, care amândoi s-au ocupat de mine.
Probabil așa au căzut zarurile și oricum eu sunt un om care nu se mai uită în trecut, nu stau să-mi căinez regretele. Vedeți, la vârsta mea, la fiecare decadă, poți să ai alte regrete.
Dacă ar trebui să mă uit în urmă la toate decadele, nu m-aș mai uita în viitor. Acum prefer să mă bucur de acest CD, care vă asigur că are melodii pentru toate gusturile, absolut pentru toate gusturile, și cei romantici își pot găsi melodii nostalgice, și cei care vor să tragă o horă la o petrecere găsesc o melodie originală care sună ca o horă, mai ales melodia care dă titlul albumului, “Hai, hai lângă mine stai”.
AGERPRES: O să trec puțin spre un alt subiect. Ați spus de multe ori că sunteți o persoană credincioasă. Așa ați fost dintotdeauna?
Corina Chiriac: În familia mea au existat oameni foarte credincioși, unii mai practicanți decât alții, dar cu o profundă credință. Bunul Dumnezeu a hotărât, în marea lui înțelepciune, ca eu să nu mă apropii de credință până la 30 de ani, și să consider că este un subiect pentru care aveam tot respectul, dar nu făcea parte din preocupările mele curente. Cu tot respectul cuvenit, nu era ceva să mă preocupe în fiecare zi. Până într-o zi binecuvântată, când am ajuns la Ierusalim, prima oară în viața mea, și cu totul pe neașteptate am primit revelația existenței Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu atât printr-o viziune, cât printr-o stare de emoție cu totul particulară.
A fost ca și cum umblând pe Via Dolorosa, pe Drumul Crucii, de care nu eram conștientă în momentul ăla — eu mă uitam pe la bijuterii, pe la haine, pe la scăunele de cămilă, tot felul de fleacuri amuzante care îți fură ochiul pe la dughenele care împânzesc Via Dolorosa—, am realizat că eu mă aflu pe Drumul Crucii și că adineauri pe aici a trecut Mântuitorul Iisus Hrristos. E ca și cum aș fi făcut un salt înapoi în timp și m-aș fi trezit într-un univers paralel, pentru că lumea dimprejurul meu aproape dispăruse, își pierduse importanța.
Am uitat să vă spun că plecasem în Israel extrem de răcită — eu răcesc de-o viață prin spectacole și mai ales că era iarnă, era 28 decembrie 1983. Am ajuns la Sfântul Mormânt în picioarele goale, unde m-am rugat. Normal era să mă îmbolnăvesc și să intru în spital.
Or, eu, a doua zi dimineață, m-am trezit complet vindecată. Întinzându-mă să pun mâna pe sticluța de Rinofug, care era atunci picătura cea mai populară a românului contra guturaiului, mi-am dat seama că nu mai am de ce să pun picături în nas. Nu mi-a venit să cred, mi-a trebuit un an de zile să accept faptul că mi s-a întâmplat o minune și ceea ce m-a convins a fost că, la rândul meu, am dat câteva cruciulițe cumpărate de la Ierusalim la câteva persoane, începând cu propria mea mamă, și toate au realizat câte o minune, dar cel mai tare m-a convins faptul că am luat Noul Testament și am vrut să știu cine este Mântuitorul, pentru că nu știam și nu înțelegeam la biserică, din predicile cântate, nu înțelegeam ce se spune.
Am zis dar ce, eu nu pot să citesc o carte, care e problema? Am găsit-o undeva, că nu se găseau pe atunci la librării, și în momentul care am citit cele patru evanghelii care, de fapt, sunt extrem de subțiri și regretabil de scurte, aș spune astăzi, mi-am dat seama că am dat față cu o realitate copleșitoare și în același timp extrem de la îndemână, pe cât de mare, pe atât de mică, pe cât de uriașă, pe atât este de flexibilă și adaptabilă, poți să o strângi în pumn, poți să o pui pe masă să o faci mai mare.
Comunicarea dintre sufletul oricăruia dintre noi și divinitate a devenit încet-încet o nevoie permanentă și un sprijin cu totul deosebit.
Ca să închei cumva acest capitol despre care aș putea să vorbesc ore întregi, nu vă ascund faptul că m-am rugat pentru acest succes. M-am rugat să fiu sănătoasă, să găsesc melodii care să semene cu muzica ușoară românească tradițională, dar să fie noi și să placă publicului și m-am rugat să pot să prezint — nici nu m-a gândit că o să iasă de ziua mea — publicului două albume într-unul singur care să fie realizate. Dacă e vorbim despre minuni, asta este o minune pentru mine și mulțumesc din suflet bunului Dumnezeu.
AGERPRES: Să revenim puțin la teatru. În timpul liber mai mergeți la teatru? Care sunt piesele, autorii, regizorii și actorii care vă plac cel mai mult?
Corina Chiriac: Am să vă mărturisesc că timpul liber mi-a devenit extrem de prețios. Merg la teatru, din păcate nu am timp suficient de des pentru că, având una sau două filmări pe săptămână pentru Național TV și trebuind să pregătesc, împreună cu echipa și cu producătoarea Raluca Olaru, filmările în cele mai mari amănunte, nu îmi mai permite nu numai timpul, cât și energia vârstei. Totuși e bine să-ți dozezi puterile ca să reziști pe termen lung, mai ales după 25-30 de ani e foarte important să ne gândim activitatea și însăși viața pe termen lung și să n-o irosim deodată pe toată.
Acesta este motivul pentru care n-aș putea să vă răspund în amănunt la această întrebare întrucât nu sunt suficient de bine informată, dar vă promit că mă informez și într-un interviu viitor vă voi da și răspunsul.
AGERPRES: Pe 26 octombrie este ziua dumneavoastră de naștere. Care este cea mai plăcută aniversare de care vă amintiți?
Corina Chiriac: Îmi e foarte greu să aleg una singură. Vă dați seama că este vorba… Eu împlinesc 66 de ani și hai să spunem că îmi aduc aminte de vreo 60 de aniversări. Dar am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieșită cu totul din comun.
Eram cu Cornel Constantiniu în Cuba, la Havana. Cred că împlineam vreo 29 de ani. E foarte lungă povestea, eu o fac scurtă. Reușisem să prindem un contract, acolo fiind, la cel mai celebru cabaret din Caraibe, se numește Tropicana. E ceva de vis, o grădină tropicală în care americanii, înainte de revoluția lui Fidel Castro, au instalat, în palmieri și în copaci, scene care aproape nu se văd decât atunci când se aprinde lumina, este ceva cu totul aparte. Dar există o scenă principală, sigur, în jurul căreia încap până la 5.000 de oameni la mese, este uriaș parcul.
Eu, împreună cu Cornel Constantiniu, cântam, pe scena principală, în show-ul unui cântăreț care era atunci în vogă și care, auzind că noi suntem invitați de Cubartista să participăm în cadrul unui schimb cultural româno-cubanez, cum era atunci, a zis ‘Dar nu veniți să cântați și la mine?’, ‘Cum să nu venim!’. Sigur că spectacolele se terminau târziu, sigur că erau foarte multe cubaneze frumoase în baletul Tropicanei.
În dimineața zilei mele de naștere, a venit mașina de Cubartista cu traducătoarea care m-a dus la plajă, la Varadero. Pentru ei nu mai era sezon, dar pentru noi era, pentru că afară erau 32 de grade și Marea Caraibelor era caldă ca o supă. I-am bătut la ușă lui Cornel. Cred că era ocupat, că avea cu totul altceva de făcut, oricum mi-a spus că el nu poate să plece la plajă la ora asta, era 8,30 dimineața, sigur că noi ne culcasem pe la 2-3 dimineața.
I-am zis: ‘Bine, să știi că eu mă duc singură’, ‘Bine!’. Eu mă pregătisem din seara precedentă, găsisem cu mare efort în Cuba, unde nu se găsea nimic de cumpărat în afară de rom cubanez și aparate fotografice rusești, nu se găsea nimic altceva.
Vorbim de anii ’78 sau ’79, probabil, dar găsisem cu mare greutate, din bonurile de masă, că nu aveam bani — astăzi aș fi plătit eu să mă duc până acolo, nu să mă plătească ei—, am cumpărat o sticlă de șampanie. Am ajuns după aceea la plajă, era superb afară. Traducătoarea m-a întrebat cât am de gând să stau în apă. I-am răspuns: ‘Până diseară!’. Ea a spus că nu poate sta cu mine pentru că are serviciu. I-am răspuns că nu-i nimic, să se întoarcă seara să mă ia. Există un pic de nebunie în mintea oricărui artist, azi nu știu dacă aș mai avea curaj să rămân singură pe o plajă pustie, unde teoretic se poate întâmpla orice, inclusiv să apară un rechin din mare.
Dar am spus: ‘E ziua mea, nu mi se poate întâmpla nimic!’. Și am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de șampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei și o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă și avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine și să-mi urez singură la mulți ani. Morala acestei nebunii este că am făcut o insolație extraordinară, că am avut dureri de cap și am venit în Europa și arsă de soare, mă durea și capul, îmi era și rău și niciodată de atunci n-am mai stat la soare decât sub umbrelă. Dar este cea mai deosebită amintire pe care o am despre ziua mea.
AGERPRES: Vă mulțumesc foarte mult, vă urez și eu în avans “La mulți ani! și la cât mai multe albume.
Corina Chiriac: Sau măcar melodii. Dar eu, dacă mă ține Dumnezeu sănătoasă, mi-am propus să nu mai las cinci ani să treacă între două CD-uri. O să vă rog să-mi permiteți să-i mulțumesc prietenei mele, fotografa Ioana Chiriță, pentru splendidele fotografii pe care mi le-a realizat și pentru că le-a photoshopat cu decență. Am stat lângă ea și am spus că nu vreau să fiu chiar de 30 de ani, dar să mă facă așa, de vreo 50, să dăm o impresie frumoasă.
Jucătoarea română de tenis Simona Halep a debutat cu dreptul la Turneul Campioanelor de la Singapore, duminică, prin victoria cu 6-0, 6-3 în fața italiencei Flavia Pennetta, într-un meci din Grupa Roșie a competiției.
Halep, principala favorită, s-a impus după o oră și zece minute în fața italiencei, cap de serie numărul șapte. Românca și-a luat revanșa după ce Pennetta (33 ani, numărul opt mondial) a învins-o luna trecută, în semifinale la US Open, cu 6-1, 6-3, italianca reușind apoi să câștige turneul.
Simona (24 ani), finalista ediției de anul trecut a Turneului Campioanelor, este condusă cu 4-2 de Pennetta. Simona mai învins-o anul acesta pe italianca, la Miami, în optimi, cu 6-3, 7-5. Pennetta a câștigat primul meci, în 2010, în sferturi la Marbella, cu 6-4, 7-6 (4), s-a impus de două ori în 2013, la Bastad în optimi, când Halep a abandonat la scorul de 4-6, 7-5, 2-0, și în optimi la US Open, cu 6-2, 7-6 (3), precum și anul acesta, în semifinale la US Open, cu 6-1, 6-3.
La Singapore, Halep, numărul doi mondial, a dominat autoritar primul set, printr-un joc exact, căruia Penneta nu a reușit să îi facă față. Simona și-a adjudecat setul după doar 25 de minute, deși Pennetta a apelat la antrenor la scorul de 5-0.
Setul al doilea a fost mai echilibrat, românca greșind ceva mai mult. Halep a fost nevoită să salveze două mingi de break în ghemul inaugural, iar cele două jucătoare au mers cap la cap până la 3-3. Halep și-a făcut apoi serviciul la zero și apoi, deși Pennetta a discutat din nou cu antrenorul, românca a reușit să transforme a patra minge de break, desprinzându-se la 5-3. Halep a încheiat apoi conturile cu 6-3.
Românca a avut procentaje excelente la serviciu, 79% la primul și 82% la al doilea, spre deosebire de Pennetta (50% la ambele servicii). Halep a avut 13 lovituri direct câștigătoare (11 Pennetta) și a comis 14 erori neforțate (27 Pennetta).
Halep, care va mai juca în grupă cu rusoaica Maria Șarapova și cu poloneza Agnieszka Radwanska (următorul său meci va avea loc marți), și-a asigurat prin acest prim succes un cec de 263.000 dolari și 230 de puncte WTA.
AGERPRES (editor: Mihai Țenea)
Farfuria zburătoare… eu am construit-o!”. Oricât ar părea de ciudat, aceste vorbe stranii n-au fost rostite, cu accentul specific vreunui misterios dialect galactic, de către un extraterestru ciudat, venit pe Terra tocmai din străfundurile Universului. Dar nici de un om obişnuit, pe care l-am putea vedea, zilnic, aici lângă noi și printre noi. Aceste câteva cuvinte care, dincolo de simplitatea lor, constituie, de fapt, declaraţia de asumare a unei neştiute „paternităţi”, au fost rostite de Henri Coandă, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi ştiinţifice ale ultimului secol, mintea fără de care lumea de azi ar fi fost cu mult mai săracă şi ar fi arătat cu totul altfel. Iar ceea ce, într-un interviu dat cândva, prin 1969, Coandă însuşi numea, „farfuria zburătoare”, a fost un proiect aeronautic deosebit de sofisticat, motiv pentru care s-a derulat sub pecetea celui mai bine păzit secret. Interviul în care Coandă îşi afirma rangul de inventator al „farfuriei zurătoare” i-a fost acordat ziaristului Gheorghe Brătescu, la scurt timp după ce marele savant revenise acasă, după decenii lungi de exil. Ulterior, într-un articol dedicat exact acestui episod, articol publicat în urmă cu aproximativ un deceniu, Brătescu a relatat că atunci, în 1969, Coandă şi-a întărit afirmaţia desenând pe o foaie de hârtie schiţa de principiu a acelui aparat excepţional. La o primă vedere, am putea considera că acest de pe urmă episod poate fi doar o invenţie jurnalistică, menită să atragă atenţia publicului cititor. Teoretic, am putea, dar practic am comite o gravă eroare, atât faţă de memoria unui mare savant, cât şi faţă de probitatea profesională a unui ziarist valoros, cu state vechi de activitate în presa noastră ştiinţifică. Adevărul este că schiţele făcute atunci, la repezeală, chiar de mâna lui Coandă erau doar o formă mult simplificată a unor planşe deosebit de complexe, parte integrantă a unui proiect pe care autorităţile americane l-au clasificat în categoria „Top Secret”. De fapt, o bună parte a vieţii marelui savant de origine română s-a petrecut sub pecetea tainei. Motiv pentru care nici acum nu se cunoaște, în amămunt, ce a făcut Coandă în anumite perioade. Tot ceea se ştie este că, ani la rând, a fost implicat în programe de cercetări aero-spaţiale strict-secrete. De fapt, prin viaţa şi mai ales prin aspectele neştiute ale carierei lui ştiinţifice, Henri Coandă este unul dintre foarte puţinii noştri conaţinali, dacă nu singurul, care merită cu adevărat rangul de „Românul Top Secret”.
Tezaurul din arhivă
Azi, când s-au împlinit, deja, 40 de ani de la moartea genialului savant şi inventator român, foarte puţini dintre noi mai ştiu că Henri Coandă şi-a petrecut anii cei mai creativi ai vieţii sale în străinătate. Şi nu oriunde. Geniul lui s-a pus în valoare în institute de cercetări din Franţa, alături de colectivele de lită ale unor celebre concernuri aeronautice din Anglia, ori în laboratoare ultrasecrete din SUA. Şi peste tot, el s-a dovedit a fi un geniu care, adeseori, a depăşit nivelul ştiinţific al vremurilor sale. Abia spre sfârşitul anilor ă60, pe vremea când Ceauşescu se zbătea să apară în faţa lumii ca un lider luminat, deschis valorilor Occidentului şi oponent al autoritarismului moscovit, Coandă a început să fie „curtat” de elita regimului comunist din România socialistă. Inițial a fost o perioadă de tatonări în care savantul a venit de câteva ori în vizită. Apoi, în 1967, i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din Bucureşti. Iar în 1970 el s-a stabilit definitiv în Republica Socialistă România, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui savant de talie cu adevărat mondială. În acelaşi an a devenit membru al Academiei Române. Iar în 1971 i s-a încredinţat conducerea nou-creatului Institut pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică Bucureşti, celebrul “Increst”. Ajuns la o vârstă venerabilă, Henri Coandă a murit în 1972. După doi ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a oferit statului român toată arhiva savantului, de la acte personale până la documenaţii tehnice, adunate într-o viaţă de om deosebit de bogată, niciodată banală sau monotonă. Închisă în zeci de colete sigilate, această comoară documentară, pentru care autorităţi mai luminate la minte decât ale noastre ar fi plătit bani grei, a fost dusă într-un obscur depozit de la „Increst”. Și acolo a zăcut, decenii la rând, aruncată de colo până colo şi nebăgată în seamă de absolut nimeni până în 1998, când a intrat în custodia Muzeului Aviaţiei. A fost un moment de graţie fără de care, cu ghinionul care ne paşte de obicei, acest tezaur ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Abia acolo, arhiva a ajuns pe mâna unor cercetători adevăraţi, specializaţi în istoria aviaţiei. Iar munca lor, extrem de laborioasă, a durat mai mult de un deceniu. Ani lungi, în cursul cărora au existat şi momente când chiar şi sănătatea cercetătorilor s-a aflat în pericol. Luată la grămadă, arhiva Coandă este compusă din câteva chintale de hârtie, acte de tot felul, dintre care multe sunt vechi de peste un secol.
Măsurată strict cantitativ, arhiva Coandă poate fi considerată doar un maldăr de hârţoage, adunate într-o viaţă de om. Pentru specialiştii care au lucrat la sortarea, clasarea şi, ulterior, la studierea ei, această arhivă unică este rezumatul tangibil al unora dintre cele mai dinamice decenii din istoria aviaţiei mondiale. După ce au început să le studieze, răbdarea şi priceperea spcialiştilor au fost pe deplin răsplătite: în arhiva Coandă s-au păstrat documentaţiile câtorva sute de invenţii, brevetate în ţări din toată lumea, din SUA până în Japonia, nenumărate planşe tehnice dar şi diverse acte personale, unele necunoscute până atunci, documente care reîntregesc portretul unui om cu adevărat excepţional. Toate acestea, împreună cu recunoaşterea internaţională care i-a acordat deja rolul de „întemeietor” şi savant vizionar, pun în evidenţă o relitate tulburătoare: fără Henri Coandă, aviaţia modernă ar fi fost cu mult mai săracă şi, cu siguranţă, n-ar fi ajuns la nivelul din zilele noastre. După cum bine ştim, armata americană nu se joacă, absolut niciodată, cu informaţiile secrete. Cu toate astea, prin nu se ştie ce miracol informativ, în arhiva Coandă au fost descoperite şi o serie de documente care au fost clasificate, chiar în SUA, în categoria „Top secret”. Este vorba despre o serie de schiţe şi desene tehnice detaliate a ceea ce Coandă însuşi a botezat „Aerodina lenticulară”. Sunt desenele de principiu ale unui proiect ultra-secret despre care se crede că a fost dus cu bine la capăt ba chiar a și fost pus în aplicare. Este vorba despre un straniu vehicul aerian de formă circulară, care ar fi trebuit să atingă performanţe tehnice şi posibilităţi de maniabilitate întâlnite doar de ceea ce publicul larg denumeşte „farfurii zburătoare”. Iar în ultimii ani, analiza documentelor a adus în mintea multora dintre noi ideea că nu ar fi exclus ca enigmaticele OZN-uri, extraordinarele nave aeriene atribuite unor civilizaţii non-terestre, să fi „decolat” în realitate dintr-un loc cu mult mai apropiat de lumea noastră, şi anume din mintea unui român genial, savantul şi inventatorul Henri Coandă.
„Vremuri de taină”
Cel de al Doilea război mondial l-a prins pe Henri Coandă la Paris, în zona ocupată de nemţi. Există informaţii conform cărora, după eliberarea capitalei franceze, el ar fi fost acuzat de colaborare cu regimul nazist pentru care ar fi lucrat la realizarea avioanelor cu reacţie intrate mai târziu în dotarea flotilei Luftwafe. Specialist în istoria aviaţiei, prof. Valeriu Avram afirmă, bazat pe informaţii ale vremii, că americanii l-ar fi interogat pe Henri Coandă în privinţa poroiectării şi realizării acelor avioane. Probabil că l-au tot interogat până când şi-au dat seama cât de valoros este tezaurul de cunoştiinţe tehnico-ştiinţifice pe care românul îl avea ascuns în propriul creer. Ulterior, după încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, Henri Coandă a intrat într-o perioadă aproape necunosctuă a vieţii sale. Tot ce se ştie este că între 1945 şi 1969 s-a aflat în SUA, unde a lucrat pentru “US Air Force”. În plus, se pare că, la un moment dat el a luat parte şi la anumite programe spaţiale secrete ale NASA. Dar cercetările sale au fost atât de “discrete”, încât nici până în ziua de azi nu se ştie, concret, care a fost contribuţia sa la succesele obţinute în acei ani de programele aero-spaţiale americane. În vremea când savantul român lucra în SUA, ,,Efectul Coandăăă a stat la baza altor brevete, omologate în Franţa, de astă dată. Este vorba despre Brevetul nr. 1156516, luat în evidenţă pe 19 mai 1958, brevet al cărui obiect îl constituie un straniu vehicul aerian, de formă circulară, pe care inventatorul său l-a numit ,,Aerodină lenticulară. Propulsia acestuia era asigurată de o serie de ajutaje speciale care, absorbind aerul de pe faţa superioară a aparatului, îl evacuau cu mare viteză spre sol, manevră care, executată rapid, asigura urcarea sau coborârea aparatului. La 16 iunie 1958, Coandă a înregistrat, tot în Franţa, Brevetul nr. 1158539, privitor la comanda automată a unor elemente aerodinamice speciale, cu ajutorul cărora aparatul dobândea o maneabilitate extraordinară, aproape similară celei care li se atribuite misterioaselor “OZN”-uri. În documantaţia anexată brevetului, Coandă aprecia că un astfel de vehicul, greu de o tonă, ar putea ajunge în trei secunde la o mie de metri înălţime având asigurată o autonomie de circa 5000 de km. Conform brevetului “Aerodina Coandă” putea decola şi ateriza oriunde, la verticală, în punct fix, „fără a fi nevoie de amenajări speciale a locului de aşezare a aparatului”. Din puţinele informaţii care au trecut de graniţele secretului s-ar părea că activitatea lui Henri Coandă în laboratoatele aero-spaţiale americane a avut legătură tot cu ,,Efectul Coandă,, şi cu aplicarea lui la strania “Aerodină lenticulară”. Ulterior s-au petrecut o serie de evenimente cel puţin ciudate, desprinse parcă din „teoriile conspirației”: un consorţiu canadian, finanţat însă de americani, a primit sarcina de a proiecta și construi un aparat aerian similar unei “Aerodine lenticulare”. Atunci, şef al acelui proiect ultrasecret ar fi fost englezul John Frost care, într-o primă fază l-a ocolit pe Henri Coandă și a evitat să-l coopteze în colectiv. De asemenea, s-a mai aflat că, încă de la început, colectivul Canadian s-a împotmolit într-o serie de dificultăţi de natură tehnică practic insurmontabile. Motiv pentru care, până la urmă, Frost l-ar fi chemat în ajutor chiar pe cel care descoperise şi brevetase aplicaţiile practice ale “efectului Coandă”. A fost un gest tardiv, care a primit un refuz ferm din partea inginerului. Rămaşi singuri pe ,,baricade,, oamenii lui Frost au reuşit, prin 1961, să construiască un prototip care, practic, n-a funcţionat niciodată. În final, după ani lungi de încercări, candienii au afirmat, cu tărie, că “Efectul Coandă” nu poate fi utilizat la construirea unui aparat de zbor ultra-performant. A fost un lanţ întreg de situaţii ciudate, care ar putea lăsa loc unor interpretări… să zicem “neconvenţionale”. Şi anume că, anunțată public, tentativa canadienilor ar fi fost doar o diversiune, la adăpostul căreia cercetările ar fi putut continua în linişte şi departe de ochii curioșilor, în cu totul alte laboratoare, mult mai bine dotate dar şi deosebit de “discrete”. Cert este că, începând de atunci, în lumea aviaţiei au apărut o serie întreagă de aparate de zbor deosebit de sofisticate. Aparate care, adeseori, ating performanţele pe care Henri Coandă le atribuia “Aerodinei Lenticulare”.
October 31st, 2015 |
Articol din 
